ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN

- corpul omenesc este alcătuit din celule şi ţesuturi care formează organe şi sisteme de
organe
- organele sunt alcătuite din grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea
îndeplinirii anumitor funcţii în organism
- organele (viscere) funcţionează în strânsă corelaţie unele cu altele
- sistemele de organe sunt unităţi funcţionale şi morfologice alcătuite din organe care au
aceeaşi structură şi sunt alcătuite predominant din acelaşi ţesut (ex: ţesut osos,
muscular şi nervos)
- sistemele de organe îndeplinesc principalele funcţii ale organismului:
->de relaţie
->de nutriţie
->de reproducere
- aparatele sunt grupări de organe a căror funcţie principală este comună deşi au
structură diferită dpdv morfologic şi histologic (ex: aparatul locomotor care este alcătuit
din oase, articulaţii, muşchi cu funcţie de susţinere şi locomoţie)
- segmentele corpului uman:
->corp omenesc: ->cap: neurocraniu şi viscerocraniu (extremitatea cefalică)
->gât
->trunchi: torace (cavitate toracică), abdomen (cavitatea abdominală),
pelvis (cavitatea pelviană)
->membre: superioare şi inferioare
- capul adăposteşte encefalul şi conţine segmentele periferice (receptoare) ale unor
analizatori
- gâtul este segmentul care leagă capul de trunchi şi prezintă elemente somatice
(muşchi, oase, articulaţii şi viscere-laringe, trahee, esofag şi glande: tiroida şi
paratiroidele)
- cavitatea toracică este separată de cea abdominală printr-un muşchi striat numit
diafragma
- cavitatea pelviană este limitată inferior de diafragmă perineală
- membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară (omoplat/scapulă şi
claviculă), iar porţiunea liberă cuprinde braţul, antebraţul şi mâna
- membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană alcătuită din cele 2 oase
coxale, iar porţiunea lor liberă prezintă 3 segmente: coapsă, gambă şi picior
->subdiviziunile cavităţii abdominale
- în etajul superior al cavităţii abdominale se află epigastru; în dreapta hipocondru drept,
în stânga hipocondru stâng
- în etajul mijlociu se află regiunea ombilicală şi lateral: abdomen lateral stâng şi
abdomen lateral drept
- în etajul inferior se află inghinal stâng, inghinal drept şi hipogastru
->planuri şi raporturi anatomice
- corpul omenesc prezintă 3 axe şi 3 planuri şi este alcătuit după principiul simetriei
bilaterale, fiind un corp tridimensional
- axele corespund dimensiunilor spaţiului şi se întretaie în unghi drept
- axele: longitudinal, sagital (anteroposterior) şi transversal
->axul longitudinal este vertical la om, este axul lungimii corpului care pleacă din
creştetul capului şi merge până la nivelul spaţiului delimitat de suprafaţa tălpilor
- are 2 poli: superior (cranial) şi inferior (caudal)
->axul sagital este axul grosimii corpului; are un pol anterior (ventral) şi un pol posterior
(dorsal)
->axul transversal este axul lăţimii corpului, este orizontal şi are un pol stâng şi un pol
drept
- prin câte 2 din aceste axe trece câte un plan al corpului
->planul sagital trece prin axul longitudinal şi sagital, împărţind corpul în 2 jumătăţi
simetrice şi se numeşte plan medio-sagital; este planul simetriei bilaterale
- planul frontal merge paralel cu fruntea şi trece prin axul longitudinal şi transversal şi
împarte corpul într-o parte anterioară (ventrală) şi o parte posterioară (dorsală)
->planul transversal (orizontal) trece prin axul sagital şi transversal, este numit şi planul
metameriei corpului care împarte corpul într-o parte superioară care este cranială şi o
parte inferioară caudală
->nomenclatură
- când se vorbeşte de membrele corpului se folosesc termenii proximal pentru
formaţiuni mai apropiate de centuri şi distal pentru cele mai îndepărtate
- pentru formaţiunile palmei se foloseşte termenul de volar (palmar), iar la picior
termenul de plantar
- termenii superficial şi profund arată gradul de apropiere faţă de suprafaţa corpului

CELULA
- organismul uman cuprinde următoarele nivele de organizare: atomic, molecular,
macromolecular, celular, al ţesuturilor, organelor, al sistemelor de organe şi organism
- celula este unitatea de bază morfofuncţională şi genetică a organizării materiilor vii;
poate exista singură sau în grup formând ţesuturi
- forma celulelor este legată de funcţia lor; iniţial celulele au formă globuloasă (sferică),
dar ulterior pot deveni fuziforme, stelate, cubice şi cilindrice
- alte celule îşi păstrează forma globuloasă ca de ex: celulele sangvine, ovulul, celulele
cartilaginoase sau cele adipoase
- dimensiunea celulelor în medie este de 20-30 microni, dar ea variază în funcţie de
specializarea lor, de starea fiziologică a organismului, de vârstă, de condiţiile mediului
extern: hematia adultă 7,5 microni, ovulul 150-200 microni, fibra musculară striată 5-15
cm
->celula: ->membrană (plasmalemă)
->citoplasmă: 1. dpdv funcţional cuprinde:
a. hialoplasma (componenta nestructurată)
b. organite celulare (componenta structurată)
->comune: RE neted/rugos, ribozomi, aparatul Golgi, mitocondrii,
lizozomi, centrozom
->specifice: miofibrile, neurofibrile, corpi Nissl (tigroizi)
2. incluziuni citoplasmatice
->nucleu
->structura celulei
->membrana celulară (plasmalema) înconjoară celulă, îi conferă formă şi separă
structurile interne ale celulei de mediul extracelular; în principal este alcătuită din
proteine şi fosfolipide
- fosfolipidele sunt dispuse în aşa fel încât porţiunea lor hidrofilă formează un strat în
interiorul căruia se află porţiunea hidrofobă ce restricţionează pasajul transmembranar
al moleculelor hidrosolubile şi al ionilor
- proteinele se pot afla pe faţa externă sau internă precum şi transmembranar;
proteinele realizează funcţiile specializate ale membranei şi mecanismele de transport
transmembranar
- deoarece proteinele nu sunt uniform distribuite în cadrul structurii lipidice, acest model
a fost denumit „modelul mozaicului fluid”
- pe faţa externă membrana prezintă şi glucide care sunt puternic încărcate negativ
(glicoproteine sau glicolipide)
- la unele celule membrana celulară acoperă citoplasmă şi prezintă diferite prelungiri:
temporare şi permanente
->prelungirile temporare sunt neordonate, cum ar fi pseudopodele din leucocite
->prelungirile permanente: microvili, cili şi desmozomi
- microvilii îi întâlnim la epiteliul mucoasei intestinului subţire, la epiteliul tubilor renali
- cilii se găsesc la epiteliul mucoase traheale, la trompele uterine
- desmozomii sunt corpusculi de legătură care solidarizează celulele epiteliale
->citoplasma este o structură complexă unde se desfăşoară principalele funcţii vitale;
este un sistem coloidal în care mediul de dispersie este apa, iar faza dispersată este
ansamblul de micelii coloidale care se găsesc în mişcarea browniană
->REN este un sistem de canalicule care leagă membrana celulară de stratul extern al
membranei nucleare
- are rol de sistem circulator intracitoplasmatic şi rol important în metabolismul
glicogenului
- REN este o reţea de citomembrane cu aspect diferit în funcţie de activităţile celulei
- REG (ergastoplasma) când are pe suprafaţa sa ribozomi şi are rol în sinteza de proteine
->ribozomii (corpusculii lui Palade) sunt organite de forma unor granule ovale/rotunde
de 150-250 anştromi şi conţin ribonucleoproteine
- pot fi liberi în citoplasmă sau ataşaţi de REN şi au rol în sinteza de proteine
->aparatul Golgi (dictiozomii) este un sistem membranar alcătuit din cisterne alungite şi
micro şi macrovezicule şi este situat în zona cea mai activă a citoplasmei (în apropierea
nucleului)
- au rol în excreţia unor substanţe celulare şi de aceea sun mai bine reprezentaţi în
epiteliile glandulare
->mitocondriile au formă ovală sau rotundă cu un perete de structură trilaminară
lipoproteică
- prezintă un înveliş extern urmat de un interspaţiu şi o membrană internă plicaturată ce
formează creste mitocondriale
- în interior se găseşte matricea mitocondrială în care se află sisteme enzimatice care
realizează fosforilarea oxidativă care determină sinteza de ATP
->lizozomii sunt corpusculi sferici delimitaţi de membrane simple care sunt răspândiţi în
întreaga hialoplasmă
- conţin enzime hidrolitice cu rol important în fagocitoza, au rol în digerarea substanţelor
şi particulelor care pătrund în celulă precum şi a fragmentelor de celule sau ţesuturi
- sunt în număr mai mare în celulele fagocitare din leucocite, macrofage, unele nevroglii,
osteoclaste
->centrozomul (centrul celular) este situat în apropierea nucleului şi este alcătuit din 2
centrioli cilindrici, orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de
citoplasmă vâscoasă numită centrosferă
- el se manifestă în timpul diviziunii celulare şi are rol în organizarea fusului de diviziune;
lipseşte în neuroni care nu se divid
->miofibrilele reprezintă elementele contractile din sarcoplasma fibrelor musculare
- în neuron se găsesc neurofibrilele care se prezintă ca o reţea atât în citoplasmă corpului
neuronal, al axonului, cât şi la baza dendritelor
->corpii Nissl (tigroizi) sunt mase dense de REG cu rol în metabolismul neuronal
->incluziunile citoplasmatice au caracter temporar şi sunt reprezentate de granule de
substanţă de rezervă, produşi de secreţie şi pigmenţi
->nucleul este o parte importantă din constituţia celulelor ce coordonează procesele
biologice celulare fundamentale, conţine materia genetică, controlează metabolismul
celulelor, transmite informaţia genetică
- poziţia lui în celulă poate fi centrală sau excentrică (în celulele adipoase, în celulele
mucoase)
- forma nucleului este de obicei forma celulei; majoritatea celulelor sunt mononucleate
(uni) însă pot exista şi excepţii:
1. celule binucleate (hepatocitele)
2. polinucleate (fibra musculară striată)
3. anucleate (hematia adultă)
- dimensiunea nucleului este între 3-20 microni, corespunzător ciclului funcţional al
celulei, fiind în raport de 1/3-1/4 cu citoplasmă
- nucleu: membrană nucleară dublă cu pori, carioplasmă (citoplasmă), 1 sau mai mulţi
nucleoli
->membrana nucleară este dublă cu pori, cu structură trilaminată şi are 2 foiţe: externă,
spre matricea citoplasmatică ce prezintă ribozomi şi o foiţă internă care aderă în miezul
nuclear
- foiţa externă se continuă cu citomembrana RE
- între cele 2 membrane este un spaţiu perinuclear; în interior nucleul conţine o soluţie
coloidală cu aspect omogen care se numeşte carioplasmă
- în carioplasmă se găseşte o reţea de filamente subţiri alcătuită din granulaţii fine de
cromatină şi din care la începutul diviziunii celulare se formează cromozomi
- cromozomii sunt alcătuiţi din: ADN, ARN cromozomal, proteine histonice (AA), proteine
nonhistonice şi cantităţi mici de lipide şi ioni de Ca şi Mg
->proprietăţile celulei
- celulele au:
1. proprietăţi generale: sinteza proteică, reproducerea celulară, metabolismul
celular, transportul transmembranar şi potenţialul de membrană
2. proprietăţi speciale: contractilitatea şi activitatea secretorie
->transportul transmembranar
- membrana celulară prezintă permeabilitate selectivă pentru anumite molecule şi
majoritatea ionilor permiţând un schimb bidirecţional de substanţe nutritive şi produşi ai
catabolismului celulelor precum şi un transfer ionic care determină apariţia curenţilor
electrici
- în transportul transmembranar există 2 categorii principale de mecanisme:
a. mecanisme membranare care nu necesită prezenţa de proteine membranare
transportoare şi fac parte difuziunea şi osmoză
b. mecanisme care necesită prezenţa de proteine membranare transportoare şi
din care fac parte difuziunea facilitatea şi transportul activ
- un alt mod de clasificare al transportului transmembranar ţine cont de consumul
energetic necesar pentru realizarea lui şi există:
a. transport pasiv care nu necesită consum energetic şi fac parte difuziunea,
osmoza şi difuziunea facilitată; acest transport se realizează în sensul gradientului de
concentraţie (de la mare la mică)
b. transport activ care necesită consum energetic obţinut prin hidroliza ATP-ului
->mecanisme care nu utilizează proteine transportoare
- difuziunea este tendinţa moleculelor şi a ionilor dintr-o soluţie sau un volum de gaz de
a se răspândi uniform într-un volum dat de gaz/soluţie datorită mişcării dezordonate
permanente ca rezultat al energiei lor; de aceea când există o diferenţă de concentraţie
între 2 compartimente ale unei soluţii mişcarea moleculelor tinde să elimine această
diferenţă şi să distribuie uniform moleculele
- membrana celulară datorită structurii sale nu este o barieră în difuziunea moleculelor
nepolarizate (liposolubile) cum ar fi hormonii steroizi (derivă din colesterol) sau O2
- moleculele organice care prezintă legături covalente polare dar nu sunt încărcate
electric pot difuza prin membrana celulară, cum ar fi ureea, etanolul, CO2
- moleculele polarizate mai mari cum ar fi glucoza nu pot traversa membrana celulară
prin difuziune şi au nevoie de proteine transportoare
- membrana celulară nu permite pasajul ionic liber ci el se va face doar la nivelul
canalelor ionice cu dimensiuni foarte mici care au structură proteică
- osmoza este difuziunea apei (solvent dintr-o soluţie); pentru a se produce osmoza,
membrană care separă cele 2 compartimente trebuie să fie semipermeabilă adică mai
permeabilă pentru moleculele de solvent decât pentru cele de solvit
- apa va trece din compartimentul în care concentraţia ei este mai mare (soluţie diluată)
în compartimentul cu concentraţie mai mică (soluţie concentrată)
- forţa ce trebuie aplicată pentru a preveni osmoza se numeşte presiune osmotică; ea
este proporţională cu numărul de particule dizolvate în soluţie
->mecanisme care utilizează proteine transportoare
- moleculele organice polarizate şi cu greutate moleculară mare nu pot traversa
membrana celulară şi de aceea au nevoie de proteine transportoare membranare
- acest tip de transport este specific, saturabil (va exista un transport maxim pentru o
anumită substanţă) şi pentru aceeaşi proteină transportoare poate apărea competiţie
între moleculele de transportat
- difuziunea facilitată se realizează cu proteine transportoare dar molecula se deplasează
conform gradientului de concentraţie şi nu necesită cheltuială energetică pentru
transport
- transportul activ se realizează prin deplasarea moleculelor şi a ionilor împotriva
gradientelor lor de concentraţie cu consum de energie furnizat de ATP
- transport activ: primar şi secundar
->primar: pentru funcţionarea proteinei transportoare este necesară hidroliza directă a
ATP-ului iar proteinele transportoare se numesc pompe
->secundar (cotransport): pentru transferul unei molecule sau ioni împotriva
gradientului său de concentraţie, energia necesară este obţinută prin transferul altei
energii conform gradientului ei de concentraţie (pompa Na/K)
- o altă categorie specială de transport este cel vezicular care poate fi endocitoza sau
exocitoza
->endocitoza în care materialul extracelular este captat în vezicule formate prin
invaginarea membranei celulare şi transferat intracelular; forme particulare de
endocitoza sunt fagocitoza şi pinocitoza
->exocitoza în care materialul intracelular este captat în vezicule care vor fuziona cu
membrana celulară iar conţinutul lor va fi eliminat la exteriorul celulei
->potenţialul de membrană
- membrana celulară prezintă permeabilitate selectivă pentru anumite molecule şi
majoritatea ionilor şi este polarizată electric pozitiv la exterior şi negativ la interior
datorită distribuţiei inegale a moleculelor nedifuzibile proteice din interior încărcate
negativ şi a ionilor de Na şi K difuzibili iar ionii de Na se găsesc în concentraţie mai mare
la exteriorul celulei faţă de interior
- ionii de K se găsesc în concentraţie mai mare la interior faţă de exterior determinând o
diferenţă de potenţial denumită potenţial membranar de repaus care la neuron are o
valoare medie de -65 -85 mV, valoare apropiată de a potenţialului de echilibru pentru K
- potenţialul de repaus depinde de permeabilitatea membranei pentru diferitele tipuri
de ioni
- potenţialul de membrană este de repaus când la nivelul membranei nu se generează
impulsuri electrice
- valoarea acestui potenţial se datorează activităţii pompei Na/K care reintroduce în
celulă K difuzat la exterior şi expulzează Na pătruns în celulă într-un raport de 2 K la 3 Na
- astfel o celulă îşi menţine relativ constantă concentraţia intracelulară a ionilor de Na şi
K în absenţa unui stimul, adică un potenţial membranar constant
- potenţialul de acţiune reprezintă modificarea temporară a potenţialului de membrană
- celulele stimulate electric generează potenţiale de acţiune deoarece se modifică
potenţialul de membrană
- mecanismul de producere, aspectul şi durata potenţialului de acţiune sunt diferite în
funcţie de tipul de celule, dar principiul de bază este acelaşi
- modificarea potenţialului de membrană se datorează unor curenţi electrici care apar la
trecerea ionilor prin canale membranare specifice ce se închid (deschid) în funcţie de
valoarea potenţialului de membrană
- potenţialul de acţiune are 3 faze: prag, panta ascendentă (depolarizarea) şi panta
descendentă (repolarizarea)
- dacă valoarea potenţialului de membrană este redusă la un nivel critic numit prag
determină o depolarizare spontană
- stimulii supraliminari cu valoare superioară pragului nu determină un potenţial de
acţiune mai amplu decât stimulii pragului
- stimulii subliminari cu valoare a intensităţii inferioară pragului nu provoacă
depolarizarea şi producerea unui impuls nervos
- la aplicarea stimulului prag se produce creşterea permeabilităţii membranei pentru Na
deoarece are loc producerea depolarizării, Na va intra în celule prin canale voltaj
dependente pentru Na care se deschid atunci când potenţialul de membrană are
valoarea prag şi aceasta este panta ascendentă
- pantă descendentă se desfăşoară prin revenirea către valoarea de repaus a
potenţialului de membrană şi se datorează ieşirii K din celule prin canale speciale voltaj
dependente pentru K care se deschid, K difuzează în afara celulelor, scade depolarizarea
şi potenţialul de membrană revine la valoare de -65 mV
- la neuron, potenţialul de acţiune are o durată de circa 5 ms, la celula miocardică
ventriculară are o durată de 200 ms şi o amplitudine mai redusă, iar la fibra musculară
netedă de la nivelul antrului gastric este de 5 ms şi o amplitudine foarte redusă
->perioada refractară reprezintă intervalul de timp pe parcursul căruia este dificil de
obţinut un potenţial de acţiune; există 2 perioade refractare: absolută şi relativă
->perioada absolută, pe parcursul căreia nu se poate obţine un nou potenţial de acţiune
indiferent de intensitatea stimulului
- cuprinde panta ascendentă a potenţialului de acţiune şi o porţiune din cea
descendenţă şi se datorează inactivării canalelor pentru Na
->perioada relativă, pe parcursul căreia poate fi iniţiat un al doilea potenţial de acţiune
dacă stimulul este suficient de puternic
- potenţialul de acţiune are o viteză de apariţie a pantei ascendente mai mică şi o
amplitudine mai redusă decât în mod normal
- odată general potenţialul de acţiune în orice punct al unei membrane excitabile la
rândul lui va stimula zonele adiacente propagându-se în ambele sensuri până la
completa depolarizare a membranei
- transmiterea depolarizării unei fibre nervoase (musculare) se numeşte impuls nervos
(muscular)
->proprietăţi speciale:
- contractilitatea este proprietatea celulei musculare de a transforma energia chimică a
unor compuşi în energie mecanică
- activitatea secretorie constă în sinteza de către celule de substanţe proteice şi lipidice
proprii necesare pentru refacerea structurilor, pentru creştere şi înmulţire

ŢESUTURI

- sunt sisteme organizate de materie vie alcătuite din celule similare şi care îndeplinesc
în organism aceeaşi funcţie sau aceleaşi grup de funcţii
- celulele sunt unite între ele printr-o substanţă intercelulară care când este în cantitate
mică se numeşte substanţă de ciment şi când este în cantitate mare se numeşte
substanţă fundamentală
->clasificarea ţesuturilor:
1. ţesut epitelial
a. de acoperire: unistratificat, pluristratificat, de tranziţie, pseudostratificat
b. glandular: exocrin, endocrin, mixt
c.: senzorial
2. ţesut conjunctiv
a. moale: lax, reticulat, adipos, fibros, elastic
b. semidur (cartilaginos): hialin, elastic, fibros
c. dur (osos): compact (haversian), spongios (trabecular)
3. ţesut muscular
a. striat: de tip scheletic, de tip cardiac
b. neted: visceral, multiunitar
4. ţesut fluid: sângele
5. ţesut nervos (SN): neuroni, nevroglii
->ţesutul epitelial este alcătuit din celule de diferite forme care sunt aşezate pe o
membrană bazală
- epiteliile nu sunt vascularizate, nutriţia lor se face prin osmoză pe seama ţesuturilor
conjunctive care le însoţesc
- ţesutul epitelial se găseşte în structura pielii (epiderma), căptuşeşte interiorul cavităţii
organelor interne formând mucoase
- intră alături de ţesut conjunctiv în alcătuirea glandelor formând parenchimul secretor şi
formează segmentele periferice ale unor analizatori (gustativ, auditiv, vestibular)
->epiteliile de acoperire unistratificate:
- pavimentos simplu
- cubic simplu
- cilindric simplu (ciliat şi neciliat)
- epiteliul pavimentos simplu este alcătuit dintr-un singur strat de celule turtite aşezate
pe o membrană bazală şi intră în alcătuirea pleurei, pericard, peritoneu şi tunica internă
a vaselor sangvine
- epiteliul cubic simplu este format din celule cubice situate pe o membrană bazală şi
intră în alcătuirea bronhiolelor
- epiteliul cilindric simplu ciliat se află în mucoasa trompelor uterine si uter, iar cel
neciliat în mucoasa TD cu excepţia mucoasei intestinului subţire care prezintă epiteliu
cilindric cu microvili
->epiteliul pseudostratificat este alcătuit dintr-un singur strat de celule cilindrice care pot
prezenta cili sau fără cili şi sunt epiteliul traheal şi al bronhiilor principale
->epiteliul pluristratificat pavimentos keratinizat (epiderma) şi nekeratinizat epiteliul
mucoasei bucale, vagiene, esofagiene şi uretră; epiteliul pluristratificat cubic şi cilindric
se găseşte în canalele glandelor exocrine
->epiteliul de tranziţie este acela care în funcţie de gradul de distensie al organului
variază numărul de straturi celulare (epiteliul vezicii urinare-uroteliu)
->epiteliul glandular se asociază cu ţesut glandular, cu vase de sânge şi nervi formând
glande
- glandele exocrine sunt pluricelulare şi au canal excretor, iar produşii lor de secreţie se
varsă în diferite cavităţi sau la suprafaţa pielii
- ele pot fi acinoase simple (glandele lacrimale), tubuloase simple (glandele Liberkuhn
din intestinul subţire), tubuloase ramificate (glanda Brunner din duoden),
tubuloacinoase ramificate (glandele salivare, pancreasul endocrin şi prostată),
tubuloglomerulare/acinoase compuse (glandele sudoripare)
- glandele endocrine nu au canal de excreţie şi produşii lor de secreţie, hormonii, se
eliberează direct în sânge
- celulele endocrine sunt dispuse sub formă de cordoane celulare la glandele parotide şi
adenohipofiză, sub formă de foliculi la glanda tiroidă şi sub formă de insule celulare la
pancreasul endocrin
- glandele mixte au şi componentă exocrină şi componentă endocrină (pancreasul şi
gonadele: ovarele şi testiculele)
->epiteliile senzoriale sunt alcătuite din celule epiteliale ciliate cu rol în recepţionarea
stimulilor din mediul extern şi intern şi pe care îi transformă în influx nervos (epiteliul
gustativ, auditiv, vestibular) unde formează sistem periferic (receptor)
->ţesutul conjunctiv este alcătuit din celule conjunctive, fibre conjunctive şi substanţă
fundamentală
- celulele conjunctive diferă de la un ţesut la altul; fibrele conjunctive sunt de colagen, de
reticulină şi elastină
- cele de colagen sunt dispuse în fascicule, cele de reticulină şi elastină sunt dispuse în
reţea; substanţa fundamentală poate fi moale, semidură şi dură
->ţesutul conjunctiv lax este alcătuit din celule, substanţă fundamentală şi fibre în
proporţii egale
- însoţeşte alte ţesuturi, leagă unele organe, susţine vasele de sânge şi nervii, formează
hipodermul, însoţeşte epiteliile cu care formează unităţi funcţionale
->ţesutul reticulat este alcătuit din celule stelate cu prelungiri (celule reticulate) în
ochiurile cărora se găsesc celule de origine ale elementelor figurate ale sângelui
- se găseşte în ganglionii limfatici, splină şi măduva roşie a oaselor
->ţesutul adipos este alcătuit din celule (adipocite) care au nucleu excentric şi conţine şi
fibre de elastină
- se găseşte în jurul unor organe, rinichi, în hipoderm (ţesut subcutanat), globi oculari şi
are rol de protecţie mecanică şi rol în termoreglare prin diminuarea pierderilor de
căldură
->ţesutul fibros în care predomină fibrele de colagen şi elastină, puţină substanţă
fundamentală şi celule
- intră în alcătuirea tendoanelor, ligamentelor, capsulele unor organe, duramater şi
apronevroze (tendoane late)
- ţesutul elastic în care predomină fibrele de elastină; se găseşte în tunica medie a
arterelor şi venelor
->ţesutul cartilaginos este alcătuit din celule, substanţă fundamentală şi fibre; celulele
sunt adulte, condrocite, care sunt adăpostite în cavităţi ale substanţei fundamentale
numite condroplaste şi celule tinere numite condroblaste
- substanţa fundamental conţine condrină care este impregnate cu săruri de Ca şi Na
->ţesutul cartilaginos hialin se întâlneşte la cartilajele costale, laringeale, traheale şi
scheletul embrionului
->ţesutul cartilaginos elastic în pavilionul urechii, aripile nasului, epiglotă
->ţesutul cartilaginos fibros în discurile intervertebrale, meniscurile arteriale şi cartilajele
simfizei pubiene
->ţesutul conjunctiv dur este o varietate de ţesut conjunctiv adaptat funcţiei de susţinere
şi rezistenţă
- celulele ţesutului osos sunt de 3 tipuri: celule tinere, osteoblaste, celule adulte,
osteocite şi celule multinucleate, osteoclaste
- osteocitele sunt adăpostite în cavităţi din substanţa fundamentală numite osteoplaste;
substanţa fundamentală conţine oseină care se impregnează cu săruri fosfocalcice
->ţesutul osos haversian se găseşte în diafizele oaselor lungi şi la suprafaţa oaselor scurte
şi late şi suprafaţa epifizelor oaselor lungi
->ţesutul osos compact este dispus sub forma unor lamele osoase concentrice în jurul
unor canale Havers; între lamelele osoase se găsesc osteoplaste şi osteocite
- ansamblul format de un canal Havers împreună cu lamelele osoase concentrice şi
osteoplastele cu osteocitele formează osteonul sau sistemul Haversian care este unitatea
morfofuncţională a osului compact
- în canalele Havers se află ţesut conjunctiv lax cu capilare sangvine şi fibre nervoase
->ţesutul osos spongios intră în alcătuirea interiorului epifizelor oaselor lungi şi interiorul
oaselor scurte şi late şi este alcătuit din lamele osoase numite trabecule care se întretaie
delimitând cavităţi numite areole în care se află măduvă roşie hematogenă
(hematopoetică)
->ţesutul muscular scheletic formează cea mai mare parte a musculaturii striate şi o
parte din musculatura digestivă (muşchii limbii, faringelui, laringelui), partea superioară
a esofagului precum şi sfincterul extern anal şi uretral şi muşchii extrinseci ai globului
ocular
- fibra musculară striată este o fibră alungită care este acoperită de o membrană subţire
numită sarcolemă, puţină citoplasmă numită sarcoplasmă cu numeroşi nuclei (celulă
polinucleată)
- în sarcoplasmă se găsesc organite comune şi organite specifice (miofibrilele care
reprezintă elementul contractil)
- la microscopul optic miofibrilele apar alcătuite dintr-o succesiune de discuri arteriale
sau benzi clare şi discuri întunecate
- discurile sunt situate la acelaşi nivel pe miofibrilele apropiate conferind aspectul striat
transversal al fibrei musculare striate
- în mijlocul discului clar se află membrana Z, în mijlocul discului întunecat se află banda
H luminoasă
- între 2 membrane Z succesive se află sarcomerul care este unitatea morfofuncţională a
miofibrilei
- la microscopul electronic, miofibrilele sunt alcătuite din miofilamente subţiri de actină
şi groase de miozină
- discul clar conţine doar miofilamente de actină, discul întunecat conţine miofilamente
groase de miozină şi subţiri de actină
- muşchiul striat de tip cardiac conţine fibre musculare cu o structură asemănătoare
celor striate, dar cu un nucleu situat central
- celulele musculare cardiace sunt ramificate şi vin în contact unele cu altele la nivelul
unor benzi numite discuri intercalare (striscalariforme); acesta este miocardul contractil
- în grosimea miocardului contractil se află ţesutul nodal (excito-conductor) ce conţine
celule bogate în sarcoplasmă, au mult glicogen, puţine mitocondrii şi RE redus
->ţesutul muscular neted intră în alcătuirea organelor interne şi a vaselor de sânge
- este alcătuit din fibre fuziforme ce prezintă un nucleu situat central, iar miofibrilele nu
sunt organizate în sarcomere
- fibrele musculare netede sunt aşezate în benzi sau straturi în ţesutul conjunctiv;
muşchiul neted multiunitar este alcătuit din fibre musculare separate, neunite între ele
prin punţi intercelulare şi de aceea depolarizarea va avea loc doar la nivelul capetelor şi
nu se răspândeşte pe distanţe mari

FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI

 FUNCŢIILE DE RELAŢIE

- participă SN, organele de simţ, glandele endocrine şi aparatul locomotor

->SN
1. SNC: - somatic: encefal şi măduva spinării
- vegetativ: simpatic (măduva spinării) şi parasimpatic (TC, măduva spinării
centrale S2-S4)
2. SNP: - somatic: nervi spinali, cranieni, ganglioni nervoşi
- vegetativ: nervi spinali, cranieni, ganglioni nervoşi
- SN, împreună cu cel endocrin reglează majoritatea funcţiilor organismului; SN somatic
reglează activitatea musculaturii scheletice; SNV reglează activitatea musculaturii netede
viscerale a inimii şi a glandelor exocrine şi endocrine
- între SN şi sistemul endocrin există o strânsă interdependenţă
- componentele funcţionale ale SN sunt: compartimentul senzitiv şi motor
- compartimentul nervos senzitiv care cuprinde centrii nervoşi unde sosesc informaţii
culese de la nivelul receptorilor
- compartimentul motor care prelucrează informaţiile primite şi transmite comenzile la
efectori (striat/muşchi)
- prin urmare, fiecare organ nervos are 2 funcţii fundamentale: funcţia senzitivă, funcţia
motorie şi funcţia psihică la nivelul emisferelor cerebrale în care se realizează legătura
dintre funcţia senzitivă şi motorie
- ţesutul nervos este alcătuit din neuroni şi nevroglii (celule gliale)
- neuronul este unitatea morfofuncţională a SN; neuronii au formă şi dimensiuni diferite
- forma neuronilor poate fi:
->stelată (neuronii din coarnele anterioare ale măduvei)
->ovală/rotundă (neuronii din ganglionii spinali)
->piramidală (neuronii din zonele motorii ale scoarţei cerebrale)
->fuziformi (neuronii din stratul profund al scoarţei cerebrale)
->neuron: - corp neuronal (pericarion)
- prelungiri neuronale (dendrite-prelungiri periferice şi axon-prelungire centrală)
- după numărul de prelungiri, neuronii pot fi:
->unipolari, care au aspect globos cu o singură prelungire, cea axonică (ex:
celulele cu con şi bastonaş din retină)
->bipolari, de formă rotundă/ovală/fuziformă cu 2 prelungiri ce pornesc de la polii
opuşi ai celulei; una este axonul, cealaltă o dendrită (ex: neuronii din mucoasa olfactivă,
din retină, din ganglionii Corti şi Scarpă)
->pseudounipolari, care prezintă o prelungire ce se divide în T, care are o dendrită
ce se distribuie la periferie (receptor), iar axonul pătrunde în SNC (ex: neuronii din
ganglionii spinali)
 ->multipolari, care au formă stelată, piramidală sau piriformă cu numeroase
dendrite ramificate şi o prelungire axonică (ex: neuronii din coarnele anterioare
medulare, din retină, din bulbul olfactiv, din scoarţa cerebrală, din scoarţă cerebeloasă)
- dpdv funcţional, neuronii sunt:
1. receptori (senzitivi): somatosenzitivi şi viscerosenzitivi
2. motori: somatomotori, visceromotori
3. intercalari (de asociaţie)
->neuronii receptori, prin dendritele lor recepţionează stimulii din mediul extern sau din
interiorul organismului
->neuronii motori, prin axonii lor transmit comenzi la organele efectoare: muşchi striaţi,
netezi sau glande
->neuronii intercalari fac legătura între neuronii senzitivi şi cei motori
- corpul neuronului este format din membrană subţire cu structură lipoproteică ce
poartă denumirea de neurilemă şi care acoperă corpul neuronului
- în interior se află citoplasmă numită neuroplasmă care conţine organite celulare
comune (ribozomi, RE, mitocondrii, nu conţine centrozom)
- în neuroplasmă se mai află incluziuni pigmentare şi organite specifice: corpii tigroizi
(Nissl) şi neurofibrilele
- corpii tigroizi se află atât în corpul celular cât şi la baza dendritelor şi sunt mase dense
de REG cu rol în metabolismul neuronal (sinteză de proteine neuronale)
- se găsesc şi neurofibrile care se află în neuroplasmă şi în dendrite şi axon şi butoni
terminali şi au rol mecanic, de susţinere şi rol de conducere a impulsului nervos
- în neuroplasmă se află un nucleu unic la neuronii motori, senzitivi şi de asociaţie, cu 1-2
nucleoli
- neuronii SNV central/periferic deseori prezintă un nucleu excentric sau nuclei
dublii/multiplii
- dendritele sunt mai groase în porţiunea lor iniţială, apoi se subţiază şi conţin
neurofibrile şi corpii Nissl la baza lor
- ele recepţionează şi conduc impulsul nervos spre corpul neuronal aferent
(centripet/celulipet)
- axonul este o prelungire unică, lungă, uneori de 1 m, este mai groasă şi este o
prelungire obligatorie
- conţine în interior citoplasmă specializată numită axoplasmă, în care se găsesc
mitocondrii, vezicule ale RE şi neurofibrile
- la exterior este acoperit de o membrană numită axolemă cu rol important în
propagarea impulsului nervos
- de-a lungul traseului său, axonul emite colaterale perpendiculare pe direcţia sa şi care
se ramifică în porţiunea terminală
- ultimele ramificaţii, butonii terminali, conţin mici vezicule cu mediatori chimici care
uşurează transmiterea influxului nervos la nivelul sinapselor
- butonul mai conţine neurofibrile şi mitocondrii
- axonii neuronului SNP sunt acoperiţi de 3 teci: teaca de mielină, teaca Schwann, teaca
Henle
- axonii neuronilor din SNC sunt acoperiţi doar de teaca de mielină
->teaca de mielină este dispusă sub forma unor lamele lipoproteice concentrice de
culoare albă-sidefie
- ea prezintă discontinuităţi/ştrangulaţii Ranvier (noduri) care reprezintă spaţiul dintre 2
celule Schwann
- rolul mielinei este de izolator electric care nu permite scurgeri de curent şi determină
creşterea vitezei de conducere a impulsurilor nervoase
- la axonii neuronilor din SNP, teaca de mielină este produsă de celulele Schwann; o
celulă produce pentru un singur axon
- axonii cu diametrul mai mic de 2 microni şi fibrele postganglionare nu au teacă de
mielină
- la axonii SNC, teaca de mielină este produsă de oligodendrocite/oligodendroglii; o
celulă produce pentru mai mulţi axoni
->teaca Schwann este reprezentată de celulele Schwann care se dispun în jurul tecii de
mielina; între 2 ştrangulaţii Ranvier se află o singură celulă Schwann
->teaca Henle este o teacă conjunctivă, continuă, care separă membrana plasmatică a
celule Schwann de ţesutul conjunctiv înconjurător
- este o teacă cu rol în permeabilitate şi rezistenţă
- corpul celular al neuronului formează în nevrax substanţă cenuşie, iar extranevraxial
formează ganglionii nervoşi spinali şi cranieni (şi vegetativi)
- prelungirile nervoase formează în nevrax căile de conducere (ascendente,
descendente, de asociere), iar extranevraxial formează nervii periferici, spinali, cranieni
- dpdv funcţional, nervii sunt: senzitivi, motori şi micşti (care au în alcătuirea lor fibre
senzitive şi motorii)
- nevrogliile, al căror număr depăşeşte la mamiferele superioare de 10 ori numărul de
neuroni
- corpul celular al nevrogliilor are formă şi dimensiuni diferite şi de asemenea cu un
număr variabil de prelungiri
- se cunosc mai multe tipuri de nevroglii: celula Schwann, astrocitul, oligodendroglia,
celulele ependimare, celulele satelite
- nevrogliile sunt celule care se divid intens fiind elementele răspunzătoare de apariţia
tumorilor din SNC
- nu conţin neurofibrile şi nici corpi Nissl; au rol de suport pentru neuroni, rol trofic, rol
de protecţie, rol fagocitar (microglia), rol în sinteza tecii de mielină şi în sinteza de ARN şi
a altor substanţe pe care le cedează neuronului
->proprietăţile neuronului:
1. excitabilitatea
 2. conductibilitatea
- excitabilitatea reprezintă generarea unui potenţial de acţiune iar conductibilitatea,
propagarea acestui potenţial spre alt neuron sau organ efector
- apariţia unui potenţial de acţiune într-o zonă a membranei neuronale determină în
zona învecinată apariţia unui nou potenţial de acţiune
- prin urmare, apariţia unui potenţial de acţiune într-un anumit punct al axolemei este
consecinţa depolarizării produse de un potenţial de acţiune anterior
- în cazul axonilor amielinici potenţialul de acţiune poate să apară în orice zonă a
membranei şi poate fi condus într-o singură direcţie deoarece în direcţia opusă, unde s-a
produs potenţialul de acţiune anterior, membrana este în stare refractară absolută
- la nivelul axonilor mielinizaţi, potenţialul de acţiune apare la nivelul nodurilor Ranvier şi
sare de la un nod la următorul deoarece mielina este un izolator electric şi nu permite
scurgeri de curent, iar această modalitate se numeşte saltatorie, prin care viteza de
conducere a impulsului nervos este mult mai mare, de 100 m/s, faţă de 10 m/s în fibrele
amielinice
->sinapsa este o conexiune funcţională între un neuron şi o altă celulă, care în SNC este
tot un neuron (sinapsă neuro-neuronală), iar în SNP este o celulă efectoare musculară
sau secretorie numită placă motorie sau jocţiune neuro-musculară
->clasificarea sinapselor:
1. după structurile implicate, sinapsele sunt:
a. neuro-neuronale: axosomatice, axodendritice, axoaxonice şi
dendrodendritice
b. neuro-efectoare: placă motorie
2. dpdv funcţional sunt:
a. chimice: colinergice (acetilcolina) şi adrenergice (noradrenalina şi
adrenalina)
b. electrice
3. dpdv al efectului, sinapsele sunt:
a. excitatorii (se produce depolarizarea membranei postsinaptice şi apariţia
unui potenţial postsinaptic excitator, care se propagă)
b. inhibitorii (mediatorul chimic/neurotransmiţător este acidul gamma
aminobutiric, când creşte permeabilitatea membranei postsinaptice pentru CL se
produce hiperpolarizarea şi apariţia unui potenţial postsinaptic inhibitor care nu se
autopropaga)
->componentele unei sinapse chimice sunt:
1. terminaţie presinaptica, reprezentată de butonul terminal al unui axon care
conţine vezicule cu mediator chimic (peste 40 de mediatori)
2. fanta sinaptică este un spaţiu de 200-300 anştromi
3. celula postsinaptica care prezintă receptori pentru mediatorul chimic
->modul de funcţionare
- impulsul nervos ajuns la butonul terminal determină eliberarea în fanta sinaptică de
cuante de mediator chimic
- mediatorul chimic interacţionează cu receptori specifici de pe membrana postsinaptică,
determinând depolarizarea membranei postsinaptice şi apariţia unui potenţial
postsinaptic excitator (PPE) care se autopropagă
- în cazul plăcii motorii se produce un potenţial terminal de placă care când devine critic
se transformă în potenţial de acţiune care se autopropagă
- mediatorul chimic este inactivat de enzime din spaţiul sinaptic; la fiecare sinapsă,
impulsul nervos întârzie 0,5-1 ms
- PPE are 2 proprietăţi speciale:
a. sumaţia temporală
b. sumaţia spaţială
- în cazul sumaţiei temporale, 2 potenţiale postsinaptice excitatorii produse prin
descărcarea de mediator chimic din aceeaşi fibră presinaptica se pot suma, determinând
un potenţial mai mare
- în cazul sumaţiei spaţiale, potenţialele postsinaptice excitatorii produse de 2 terminaţii
presinaptice învecinate pe aceeaşi membrană postsinaptica se pot cumula
- sinapsele chimice sunt aproape toate sinapsele SNC, din SNV şi placa motorie
- sinapsele electrice se realizează între 2 celule de aceleaşi dimensiuni, care sunt alipite
în zonele lor de rezistenţă electrică minimă (sinapsele dendodendritice), iar trecerea
ionilor şi a moleculelor prin aceste locuri de joncţiune se face bidirecţional
- sinapse electrice întâlnim în miocard, muşchiul neted şi în anumite regiuni din creier
->oboseala transmiterii sinaptice
- simularea repetată şi rapidă a sinapselor excitatorii este urmată de descărcări foarte
numeroase ale neuronului postsinaptic, iar în următoarele ms scade accentuat numărul
acestor descărcări pentru că intervine un mecanism de protecţie împotriva
suprastimularii, care se realizează prin epuizarea depozitelor de mediator chimic de la
nivelul terminaţiei presinaptice
- unele medicamente, cum ar fi anestezicele, scad excitabilitatea sinapselor, altele, cum
ar fi cafeina, cresc excitabilitatea sinapselor
->reflexul
- mecanismul fundamental de funcţionare a SN este actul reflex (reflexul) care reprezintă
reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la stimularea unei zone receptoare
- matematicianul şi filosoful francez Rene Descartes (1596-1650) a introdus termenul de
reflex
- răspunsul reflex poate fi excitator sau inhibitor; baza anatomică a actului reflex este
arcul reflex
- arc reflex: receptor, cale aferentă, centrii nervoşi (reflecşi), cale eferentă, efector
->receptorul este o structură excitabilă care răspunde la stimuli prin variaţii de potenţial,
gradate proporţional cu intensitatea stimulului
- majoritatea receptorilor sunt celule epiteliale, diferenţiate şi specializate în celule
senzoriale (auditive, vestibulare şi gustative)
- alţi receptori sunt corpusculi senzitivi care sunt mici organe pluricelulare alcătuite din
celule, fibre conjunctive şi terminaţii nervoase dendritice (exteroceptori şi
proprioceptori)
- uneori, chiar terminaţiile butonate ale dendritelor îndeplinesc rolul de receptori:
dureroşi, neuronul receptor olfactiv
- la nivelul receptorului are loc transformarea energiei stimulului în influx nervos
->clasificarea receptorilor
1.în funcţie de provenienţa stimulului:
a. exteroceptori
b. proprioreceptori
c. interoreceptori
2.în funcţie de tipul de energie pe care o prelucrează:
a. chemoreceptori
b. fotoreceptori
c. termoreceptori
d. mecanoreceptori
3.în funcţie de viteză de adaptare:
a. fazici
b. tonici
- exteroreceptorii primesc stimuli din afara organismului
- proprioceptorii primesc stimuli de la muşchi, tendoane, articulaţii şi informaţii despre
poziţia corpului şi permit controlul mişcării
- interoceptorii primesc stimuli din interiorul organismului
- chemoreceptorii sunt stimulaţi chimic: mugurii gustativi, aparatul olfactiv, corpii
carotidieni şi aortici
- sunt consideraţi chemoreceptori şi nociceptorii deoarece sunt stimulaţi de substanţele
chimice eliberate de celulele distruse
- fotoreceptorii sunt stimulaţi la lumină: celulele cu con şi bastonaş
- termoreceptorii răspund la variaţiile de temperatură: TNL
- mecanoreceptorii sunt stimulaţi de deformarea membranei celulare: receptorii tactili
pentru vibraţii şi presiune
- receptorii fazici: la aplicarea stimulului răspund cu o creştere a activităţii, după care
deşi stimulul se menţine, ulterior scade activitatea lor (receptorul olfactiv)
- receptorii tonici prezintă pe toată durata aplicării stimulului activitate relativ constantă:
receptorul vizual
->calea aferentă este reprezentată de terminaţii dendritice şi axonice ale neuronilor
senzitivi din ganglionii spinali sau cranieni
->centrii reflecşi cuprind totalitatea structurilor din SNC care primeşte şi prelucrează
informaţiile de la receptori şi trimit comenzi spre efectori
- SNC are 3 nivele majore funcţionale: nivelul măduvei spinării, nivelul subcortical (TC) şi
nivelul cortical
->calea eferentă este alcătuită din axonii neuronilor somatomotori şi visceromotori prin
care comandă este transmisă la organul efector
->efectorii sunt muşchii striaţi pentru reflexele somatice şi muşchii netezi şi glandele
exocrine pentru reflexele vegetative

MĂDUVA SPINĂRII

- este situată în canalul vertebral format prin suprapunerea orificiilor vertebrale şi pe

care nu-l ocupă în întregime deoarece ritmul de creştere al coloanei vertebrale este mai
rapid decât al măduvei
- are forma unui cilindru uşor turtit anteroposterior şi o lungime de 43-45 cm cu variaţii
individuale
- limita superioară a măduvei corespunde găurii occipitale sau emergenţei primului nerv
spinal cervical, iar limita inferioară se află în dreptul vertebrei L2
- sub vertebra L2 măduva se prelungeşte cu conul medular, iar acesta cu filum terminale;
de o parte şi de alta a conului medular şi filumului terminale nervii lombari şi sacrali au
direcţia aproape verticală şi formează coada de cal
- măduva prezintă în dreptul regiunii cervicală şi lombară 2 porţiuni mai voluminoase
numite intumescenţe (dilatări) cervicală şi lombară care corespund inervaţiei membrelor
superioare şi inferioare
- pe faţa anterioară măduva prezintă un şanţ mai adânc numit fisura mediană anterioară;
posterior prezintă un sunt mai puţin adânc numit sunt median posterior
- corespunzător locului de intrare a rădăcinii posterioare a nervului spinal se află şanţul
postero-lateral, iar corespunzător locului de ieşire a rădăcinii anterioare a nervului spinal
se află şanţul antero-lateral
->structura măduvei spinării
- măduva este alcătuită din:
->substanţă cenuşie
->substanţă albă
- substanţa cenuşie este dispusă la interior şi are aspectul literei H în secţiune
transversală şi este alcătuită din corpul neuronului
- bara transversală a H-ului reprezintă comisura cenuşie care are în centru canalul
ependimar ce conţine lichid cefalorahidian, iar porţiunile laterale ale H-ului sunt
subdivizate în coarne: 2 anterioare, 2 posterioare, 2 laterale
->coarnele anterioare (ventrale) conţin neuroni somato motori alfa şi gamma; ele sunt
mai bine dezvoltate în regiunea dilatărilor
- sunt mai late şi mai scurte decât cele posterioare; axonii somatomotori formează
rădăcina anterioară (ventrală) a nervilor spinali
->coarnele posterioare (dorsale) conţin neuroni senzitivi (somatosenzitivi şi
viscerosenzitivi) care au semnificaţie de II n, I n fiind situat în ganglionul spinal
->coarnele laterale sunt vizibile în regiunea cervicală inferioară, în regiunea lombară
superioară, toracală; conţin neuroni vegetativi
- în jumătatea posterioară a coarnelor laterale se găsesc neuroni viscerosenzitivi, în
jumătatea anterioară a coarnelor laterale se găsesc neuroni visceromotori simpatici,
preganglionari ai căror axoni intră în rădăcina anterioară a măduvei spinării şi formează
fibrele preganglionare simpatice
- între coarnele laterale şi posterioare, în substanţă albă a măduvei, se află substanţa
reticulată care este mai bine individualizată în regiunea cervicală şi este formată din
neuroni dispuşi în reţea care se găsesc în jurul canalului ependimar pe toată lungimea sa
- substanţa albă se află la exteriorul măduvei şi este dispusă sub formă de cordoane: 2
posterioare, 2 laterale şi 2 anterioare
- în cordoanele de substanţă albă se găsesc:
1. fascicule ascendente (senzitive), situate în general periferic
2. fascicule descendente (motorii), situate spre interior faţă de cele senzitive
3. fascicule de asociaţie, situate profund, în imediata vecinătate a substanţei
cenuşii
- între peretele osos al vertebrelor şi măduvă se află 3 membrane ale meningelor spinale
(vertebrale) care asigură protecţia şi nutriţia măduvei
- membrana externă se numeşte dura mater; are structură fibroasă, este rezistentă şi
este separată de pereţii canalului vertebral prin spaţiul epidural
- arahnoida are o structură conjunctivă şi este separată de duramater prin spaţiul
subdural şi de piamater prin spaţiul subarahnoidian care conţine lichid cefalorahidian
(LCR)
- piamater este o membrană conjunctivă, vasculară, cu rol nutritiv, care acoperă măduva
şi pătrunde şi în şanţuri şi fisuri; în grosimea ei se găsesc vase arteriale
->funcţiile măduvei spinării:
1. funcţia de conducere
2. funcţia reflexă
->funcţia de conducere
- căile ascendente ale sensibilităţii:
->sensibilitatea
a. exteroceptivă: - termică şi dureroasă
- tactilă (grosieră/protopatică şi fină/epicritică)
 b. proprioceptivă: - kinestezică/conştientă (pentru simţul poziţiei şi mişcării în
spaţiu)
- inconştientă (de control al mişcării)
c. interoceptivă/visceroceptivă
->sensibilitatea termică şi dureroasă este condusă prin fasciculele STL; receptorii se
găsesc în piele şi sunt TNL atât pentru sensibilitatea dureroasă cât şi pentru cea termică
- I n se află în ganglionul spinal, a cărui dendrită lungă ajunge la receptori, iar axonul
pătrunde pe calea rădăcinii posterioare în măduva şi face sinapsă cu neuronii senzitivi
din cornul posterior care reprezintă II n
- axonul II n se încrucişează şi trece în cordonul lateral opus, formând fasciculul STL care
urcă prin măduva şi TC până la talamus unde face sinapsă cu III n
- axonii III n se proiectează pe scoarţa cerebrală, în aria somestezică primară din lobul
parietal, girus postcentral
->sensibilitatea tactilă grosieră (protopatică) este condusă prin fasciculele STA; receptorii
sunt în piele şi reprezintă corpusculii Meissner şi discurile tactile Merkel
- I n se află în ganglionul spinal, a cărui dendrită lungă ajunge la nivelul receptorilor, iar
axonul pătrunde pe calea rădăcinii posterioare în măduvă şi face sinapsă cu neuronii
senzitivi din cornul posterior care reprezintă II n
- axonul II n se încrucişează şi trece în cordonul anterior opus, formând fasciculul STA cu
traiect ascendent prin măduva şi TC până la talamus unde face sinapsă cu III n
- axonul III n se proiectează în scoarţa cerebrală, în aria somestezică 1 din lobul parietal
- fasciculele spinotalamice sunt fascicule încrucişate la nivel medular şi au originea în
cornul posterior medular (II n)
->sensibilitatea tactilă fină (epicritică) este condusă pe calea cordoanelor posterioare
prin fasciculele spinobulbare; receptorii sunt corpusculii Meissner şi discurile tactile
Merkel dar cu un câmp receptor mai mic
- I n se află în ganglionul spinal, a cărui dendrită lungă ajunge la receptori, iar axonul de
asemenea lung intră în cordonul posterior de aceeaşi parte, formând fasciculul Gracilis
(Goll) şi Cuneat (Burdach); fasciculul Cuneat apare doar în măduva toracală superioară şi
măduva cervicală
- axonul II n din nucleii Gracilis şi Cuneat din bulb se încrucişează şi formează decusaţia
senzitivă, după care au traseu ascendent spre talamus, formând lemniscul medial care
face sinapsă cu III n în talamus
- axonul III n se proiectează în scoarţa cerebrală, în aria somestezică primară din lobul
parietal; fasciculele spinobulbare sunt fascicule neîncrucişate la nivel medular şi au
originea în ganglionul spinal (I n)
->sensibilitatea proprioceptivă kinestezică este condusă tot prin fasciculele
spinobulbare; receptorii pentru sensibilitatea kinestezică sunt corpusculii neurotendinoşi
Golgi şi corpusculii Ruffini
->sensibilitatea inconştientă (de control al mişcării) este condusă prin fasciculele
spinocerebeloase direct (dorsal) sau Flechsig şi încrucişat (ventral) sau Gowers
- receptorii sunt fusurile neuromusculare; I n este situat în ganglionul spinal a cărui
dendrită ajunge la receptori, iar axonul pe calea rădăcinii posterioare intră în măduva şi
ajunge în substanţă cenuşie unde face sinapsă cu neuronii senzitivi din cornul posterior
care reprezintă I n
- axonul II n se comportă astfel:
->fie trece în cordonul lateral de aceeaşi parte, formând fasciculul spinocerebelos
dorsal (direct)
->fie trece în cordonul lateral, de partea opusă, adică se încrucişează şi formează
fasciculul spinocerebelos ventral (încrucişat)
- ambele fascicule au traiect ascendent prin măduva şi ajung în TC unde se comportă în
mod diferit:
->fasciculul spinocerebelos dorsal străbate doar bulbul şi pe calea PCI ajunge la
scoarţa cerebelului (paleocerebel)
->fasciculul spinocerebelos ventral (încrucişat) străbate toate cele 3 etaje ale TC
(bulb, punte, mezencefal) şi apoi merge de-a lungul PCS până la scoarţa cerebelului
(paleocerebel)
->căile sensibilităţii interoceptive
- viscerele, în condiţii normale, nu reacţionează la stimuli chimici, termici, mecanici, iar
influxurile nervoase interoceptive nu devin conştiente
- numai în condiţii anormale, viscerele pot fi punctul de plecare al senzaţiei dureroase;
receptorii se găsesc în pereţii vaselor de sânge şi ai viscerelor sub formă de TNL sau
corpusculi lamelaţi
- I n se găseşte în ganglionul spinal a cărui dendrită ajunge la receptori, iar axonul
pătrunde în măduva unde se află II n; II n intră în alcătuirea unor fascicule multisinaptice
care, din aproape în aproape, ajunge la talamus unde face sinapsa cu al III n
- axonul III n se proiectează în scoarţa cerebrală, difuz şi nespecific
->căile descendente ale motilităţii (motricităţii)
->căile piramidale (corticospinale) coordonează motilitatea voluntară; căile motorii
piramidale îşi au originea în ariile motorii corticale:
- aria motorie primară din lobul frontal, gir precentral
- aria premotorie situată anterior de aria motorie primară
- aria motorie suplimentar situată pe faţa medială a girului frontal superior
- aria motorie secundară care este suprapusă ariei senzitive secundare
- din cele aproximativ 1 milion de fibre ale fasciculului piramidal, circa 700000 sunt
mielinice; în traiectul lor descendent prin etajele TC, fibrele fasciculului piramidal ajunse
la nivelul bulbului se comportă astfel:
 a.în jur de 75% din fibre se încrucişează la nivelul bulbului (decusaţia piramidală)
şi formează fasciculul Pi (corticospinal lateral) care la nivel medular se găseşte în
cordonul lateral
b.25% din fibrele fasciculului piramidal nu se încrucişează în bulb şi ajung în
cordonul anterior de aceeaşi parte formând fasciculul Pd (corticospinal anterior) situat
lângă fisura mediană
- în dreptul fiecărui segment medular, o parte din fibrele fasciculului Pd se încrucişează şi
trec în cordonul anterior opus
- din fibrele fasciculului piramidal se desprind, în traiectul lui prin TC, fibre
corticonucleare (corticobulbare, corticopontine, corticomezencefalice) care ajung la
nucleii motori ai nervilor cranieni; sunt echivalente cornului anterior medular
- fibrele sistemului piramidal prezintă 2 neuroni:
1. un neuron cortical central de comandă şi de origine pentru fibrele sistemului
piramidal
2. un neuron inferior periferic (de execuţie) situat în neuronii motori din cornul
anterior medular sau în nucleii motori ai nervilor cranieni din TC
->sistemul extrapiramidal
- îşi are originea în scoarţa cerebrală şi etaje subcorticale şi controlează motilitatea
involuntară, automată şi semiautomată
- căile extrapiramidale corticale ajung la nucleii bazali, corpii triaţi (fibre corticostriate);
de la nucleii bazali pleacă fibre eferente spre substanţa neagră (strionigrice), spre nucleul
roşu (striorubrice), spre substanţa reticulată (strioreticulate), iar de la aceşti nuclei din
mezencefal se continuă spre măduva fasciculele nigrospinale, rubrospinale şi
reticulospinale
- aceste fascicule se încrucişează la nivelul mezencefalului; fasciculele rubrospinale în
măduva spinării se găsesc în cordoanele laterale, fasciculele tectospinale cu originea în
coliculii cvadrigemeni se încrucişează în mezencefal, iar în măduva se găsesc în
cordoanele anterioare
- în substanţă reticulată îşi au originea fasciculele reticulospinale care se găsesc în
cordonul anterior; în oliva bulbară îşi au originea fasciculele olivospinale care la nivelul
măduvei spinării se găsesc în cordoanele laterale medulare
- în nucleii vestibulari (medial şi inferior) îşi au originea fasciculele vestibulospinale
ventrale (anterioare), iar în nucleii vestibulari laterali îşi au originea fasciculele
vestibulospinale laterale care se găsesc în cordoanele laterale medulare
- toate aceste fascicule extrapiramidale în final ajung la neuronii motori din cornul
anterior medular unde fac sinapsă, iar de aici impulsul nervos motor este condus prin
fibrele somatice ale rădăcinii anterioare la musculatura striată
- prin căile descendente extrapiramidale, centrii encefalici exercită controlul automat
asupra musculaturii scheletice reglând tonusul muscular şi activitatea motorie care
menţin postură şi echilibrul corpului
->localizarea căilor de conducere în măduva spinării
- în cordoanele posterioare se află fasciculele senzitive spinobulbare Gracilis şi Cuneat şi
fasciculul de asociaţie fundamental posterior
- în cordoanele laterale medulare se află fasciculul senzitiv spinocerebelos direct,
spinocerebelos încrucişat sau Gowers, STL, deasemenea se mai află şi fascicule motorii:
Pi (corticospinal lateral), fasciculul rubrospinal (originea în nucleul roşu), fasciculul
vestibulospinal lateral, fasciculul olivospinal, fasciculul spinotectal şi fasciculul de
asociaţie fundamental lateral
- în cordonul anterior, fasciculele senzitive: STA (ventrale), fasciculele motorii: fasciculul
Pd, fasciculul tectospinal, fasciculul vestibulospinal ventral (anterior), fasciculul
reticulospinal şi fasciculul de asociaţie fundamental anterior

NERVII SPINALI

- măduva este conectată cu receptorii şi cu efectorii somatici şi vegetativi prin cele 31

perechi de nervi spinali
- aceştia sunt: 8 perechi cervicali, 12 perechi toracali, 5 perechi lombaro, 5 perechi
sacrali, 1 pereche coccigieni
->nerv spinal:
1. rădăcina posterioară
(dorsală-senzitivă)
=>trunchi mixt ->ramuri (dorsală/mixtă, ventrală/mixtă,
comunicantă albă/mixtă, meningeală/mixtă), care ies din
trunchi şi ramura comunicantă cenuşie (ganglion
laterovertebral/paravertebral), care intră în trunchi
2. rădăcina anterioară
(ventrală-motorie)
- rădăcina posterioară prezintă pe traiectul său ganglionul spinal cu 2 feluri de neuroni
senzitivi: somatosenzitivi şi viscerosenzitivi
- neuronii somatosenzitivi au o dendrită lungă care se conectează cu exteroceptorii din
piele sau cu proprioceptorii din aparatul locomotor, iar axonul intră în măduvă pe calea
rădăcinii posterioare, unde:
->face sinapsă cu II n în coarnele posterioare
->poate face sinapsă cu neuronii somatomotori din coarnele anterioare, închizând
un arc reflex monosinaptic
->unii axoni mai lungi iau calea cordonului posterior şi ajung la bulb, unde fac
sinapsă cu II n
- neuronii viscerosenzitivi au şi ei o dendrită lungă care ajunge la visceroreceptorii din
organele interne, iar axonii lor ajung pe calea rădăcinii posterioare în măduvă, la
jumătatea posterioară (dorsală) a coarnelor laterale (zona viscerosenzitivă)
- rădăcina anterioară este alcătuită doar din axoni: axonii somatomotori (alfa şi gamma)
din cornul anterior medular şi axonii neuronilor visceromotori din jumătatea anterioară a
coarnelor laterale
- cele 2 rădăcini, posterioară şi anterioară, ale nervului spinal se unesc şi formează
trunchiul nervului spinal, care este mixt şi are în structura sa fibre somatosenzitive,
viscerosenzitive, somatomotorii şi visceromotorii
- trunchiul nervului spinal după un scurt traiect de la ieşirea sa din canalul vertebral se
desface în ramurile ventrală, dorsală, meningeală şi comunicantă albă
- prin ramura comunicantă cenuşie (a 5-a) intră fibra vegetativă simpatică
postganglionară în trunchiul nervului spinal
- ramurile dorsale şi ventrale au în alcătuirea lor fibre somatosenzitive, somatomotorii şi
fibre visceromotorii postganglionare provenite din ramura comunicantă cenuşie
- ramurile dorsale se distribuie la pielea spatelui şi la muşchii şanţurilor vertebrale;
ramurile ventrale se anastomozează (împletesc) între ele şi formează plexuri: cervical,
brahial, lombar şi sacral
- la nivel toracal, ramurile ventrale nu se anastomozează ci se dispun metameric formând
nervi intercostali
- ramurile ventrale se distribuie la pielea şi musculatura regiunii anterioare a trunchiului
şi la membrele superioare şi inferioare
- ramurile meningeale conţin fibre viscerosenzitive şi visceromotorii postganglionare
(vasomotorii) pentru vasele de sânge din meninge
- ramura comunicantă albă conţine fibre preganglionare mielinice cu originea în
jumătatea anterioară a coarnelor laterale si fibre viscerosenzitive
- ramura comunicantă cenuşie conţine fibre visceromotorii postganglionare amielinice
care se distribuie la musculatura netedă a vaselor de sânge din piele, a vaselor de sânge
din muşchii somatici, la glandele din tegument sebacee şi sudoripare şi la muşchii
erectori ai firelor de păr
->funcţia reflexă
- măduva spinării realizează funcţia reflexă prin intermediul substanţei cenuşii de către
neuronii somatici şi vegetativi şi aceste reflexe sunt:
->reflexe:
1. somatice: miotatice (monosinaptice) şi polisinaptice (nociceptive)
2.de mers
3. vegetative: simpatice şi parasimpatice (în coarnele laterale S2-S4)
- reflexele miotatice sunt reflexe monosinaptice şi constau în contracţia bruscă a unui
muşchi ca răspuns la întinderea tendonului său (ex: reflexul rotulian, care se evidenţiază
prin lovirea cu un ciocan de cauciuc a tendonului muşchiului cvadriceps femural când se
constată extensia gambei pe coapsă datorită contracţie muşchiului cvadriceps)
- receptorii sunt fusurile neuromusculare, calea aferentă este asigurată de neuronii
somatosenzitivi din ganglionul spinal şi prelungirile acestuia: dendrite şi axon
- prelungirea dendritică, lungă, ajunge la nivelul receptorilor în porţiunea centrală a
fibrelor fusului neuromuscular, iar prelungirea centrală axonică, scurtă, pătrunde în
măduva prin rădăcina posterioară şi se bifurcă:
->o ramificaţie face sinapsă cu neuronul somatomotor din cornul anterior de
aceeaşi parte, închizând arcul reflex miotatic
->o altă ramificaţie face sinapsă cu II n din coarnele posterioare, iar axonul acesta
formează fasciculele spinocerebeloase încrucişate (Gowers)
- sinapsa dintre neuronul senzitiv din ganglionul spinal şi cel miotatic din coarnele
anterioare reprezintă centrul reflexului miotatic
- calea eferentă este reprezentată de axonul neuronului somatomotor din coarnele
anterioare, iar efectorul este fibra musculară striată
- reflexele monosinaptice sunt strict limitate, nu iradiază şi au un timp de latenţă scurt;
ele au rol în menţinerea tonusului muscular şi a poziţiei corpului
- relflexele polisinaptice sunt reflexe nociceptive ce constau în retragerea unui membru
ca răspuns la stimularea dureroasă a acestuia
- sunt reflexe de apărare (ex: reflexul de flexie/de îndepărtare a zonei stimulate din faţa
agentului nociv care a provocat durerea)
- receptorii sunt în piele şi sunt TNL; căile aferente sunt prelungirile neuronilor
somatosenzitivi, dendrite şi axon din ganglionii spinali, centrii sunt polisinaptici formaţi
din:
->neuroni senzitivi ce reprezintă II n
->neuroni de asociaţie
->neuroni motori
- calea aferentă este reprezentată de axonii neuronilor motori somatici cu originea în
coarnele anterioare medulare, iar efectorul este muşchiul flexor care retrage membrul
din faţa agentului care a provocat durerea
- reflexele polisinaptice au proprietatea de a iradia la nivelul SNC, antrenând la
elaborarea răspunsului un număr crescut de neuroni
- studiul legilor care generează fenomenul de iradiere a fost făcut de către Fluger:
1. legea localizării
2. legea unilateralităţii
3. legea simetriei (bilateralităţii)
4. legea iradierii
5. legea generalizării
- reflexele vegetative medulare: în măduva spinării se găsesc centrii unor reflexe
vegetative în coarnele laterale medulare şi anume:
->în coarnele laterale din măduva toracală înaltă se găsesc centrii reflexelor vegetative
pupilodilatatoare şi cardioacceleratoare
->în coarnele laterale ale măduvei toracolombare se găsesc centrii reflecşi care reglează
vasomotricitatea, centrii vasoconstrictori şi vasodilatatori; deasemenea mai găsim centrii
reflexelor sudorale, pilomotorii şi de motilitate a TD
->în coarnele laterale lombosacrate se găsesc centrii reflexelor de micţiune, defecaţie şi
sexuale; în L1-L2 (centrii simpatici), care inhibă şi S2-S4 (coarnele laterale parasimpatice),
care stimulează reflexele de micţiune

TRUNCHIUL CEREBRAL (TC)

- este situat în continuarea măduvei spinării şi cuprinde trei etaje: bulbul rahidian,
puntea lui Varolio şi mezencefalul
- prezintă două feţe: ventrală (anterioară), dorsală (posterioară)
->faţa ventrală (anterioară)
- etajul bulbar are limită inferioară marginea caudală a decusaţiei piramidale, iar limită
superioară este şanţul bulbo-pontin, unde-şi au originea aparentă nervii cranieni VI, VII,
VIII
- bulbul prezintă pe linie mediană fisura mediană anterioară, lateral cordonului anterior
devin piramidele bulbare, delimitate de şanţurile antero-laterale
- piramidele bulbare conţin fibrele fasciculelor piramidale
- în afara şanţurilor antero-laterale se află cordoanele laterale care le continuă pe cele
medulare, iar în partea superioară a cordoanelor laterale se află o formaţiune mică,
ovoidală, numită oliva bulbară, delimitată de şanţul retroolivar, unde se află originea
aparentă a nervilor cranieni IX, X, XI şi şanţul preolivar, unde se află originea aparentă a
nervilor cranieni XII
- etajul pontin are ca limită inferioară şanţul bulbo-pontin şi limită superioară şanţul
ponto-mezencefalic
- puntea se prezintă sub forma unei benzi transversale de substanţă albă
- pe linie mediană se află şanţul arterei bazilare, iar lateral se află piramidele pontine
care conţin fibrele fasciculului piramidal
- lateral de piramidele pontine se află originea aparentă a nervului cranian V
- etajul mezencefalic (peduncular) este limitat inferior de şanţul ponto-mezencefalic, iar
superior de chiasma optică
- etajul peduncular prezintă picioarele pedunculilor cerebrali, care sunt două cordoane
de substanţă albă, divergente cranial, iar în profunzimea lor trec fibrele fasciculului
piramidal
- în spaţiul dintre picioarele pedunculului cerebral (interpeduncular) se află originea
aparentă a nervului cranian III
->faţa dorsală (posterioară)
- se vede numai după îndepărtarea cerebelului de care este separat prin ventriculul IV
- etajul bulbar prezintă în partea inferioară şanţul median posterior, apoi cordonul
posterior în care se găsesc fasciculele spinobulbare Gracilis şi Cuneat
- în partea superioară, bulbul prezintă trigonul bulbar, care împreună cu trigonul pontin
formează ventriculul IV
- şi bulbul şi puntea prezintă lateral pedunculii cerebeloşi inferiori (PCI), care leagă bulbul
de cerebel şi mijlocii, care leagă puntea de cerebel
- etajul mezencefalic cuprinde cei 4 coliculi cvadrigemeni: 2 superiori şi 2 inferiori
- între coliculii superiori se află glanda epifiză
- sub coliculii inferiori se află originea aparentă a nervului cranian IV
- coliculii superiori sunt legaţi de corpii geniculaţi laterali (CGL), iar cei inferiori de corpii
geniculaţi mediali (CGM)
->structura TC
- TC este alcătuit din substanţă cenuşie, situate central sub formă de nuclei şi substanţă
albă, situate la exterior, cu excepţia feţei posterioare a mezencefalului, care conţine
substanţă cenuşie
- nucleii sunt senzitivi, motori, vegetative şi proprii
->nucleii senzitivi ai TC conţin deutoneuroni (II n) care fac sinapsă
- fibrele senzitive şi senzoriale ale nervilor cranieni sunt echivalente coarnelor
posterioare medulare
->nucleii senzitivi bulbari
- nucleul tract spinal al nervului V (trigemăn) unde fac sinapsă cu II n o parte din fibrele
senzitive ale nervului V
- nucleii vestibulari conţin II n pentru fibrele ramurii vestibulare a nervului VIII
- nucleul solitar conţine II n pentru fibrele senzoriale (gustative) ale nervilor VII, IX, X
->nucleii senzitivi pontini
- nucleii cohleari ce conţin II n pentru ramura cohleară a nervului VIII şi nucleul principal
pontin al nervului V, conţin II n în care fac sinapsă fibrele senzitive ale nervului V
->nucleii senzitivi mezencefalici
- nucleul tract mezencefalic al nervului V conţine II n pentru fibrele senzitive ale nervului
V, care deservesc sensibilităţii proprioceptive a feţei
->nucleii motori (de origine) conţin neuroni somatomotori de origine pentru fibrele
motorii ale nervilor cranieni
- sunt echivalenţi coarnelor anterioare medulare
->nucleii motori bulbar
- nucleul ambiguu de origine pentru fibrele motorii ale nervilor IX, X, XI şi nucleul motor
al nervului XII
->nucleii pontini
- nucleul motor al nervului V, VI, VII
->nucleii motori mezencefalici
- sunt de origine pentru fibrele motorii ale nervilor cranieni III, IV
->nucleii vegetativi conţin neuroni de origine pentru fibrele visceromotorii parasimpatice
ale nervilor cranieni
- sunt echivalenţi jumătăţii anterioare a coarnelor laterale
->nucleii vegetativi bulbar
- nucleul salivator inferior
- nucleul dorsal al vagului (cardiopneumoenteric)
->nucleii vegetativi pontini
- nucleul salivator superior
- nucleul lacrimal
->nucleii vegetativi mezencefalici
- nucleul accesor al oculomotorului
->nucleii proprii ai TC nu au echivalent
->nucleii proprii bulbari
- Goll şi Burdach (Gracilis şi Cuneat)
- oliva bulbară
- nuclei ai substanţei reticulate
->nucleii proprii pontini
- nuclei ai substanţei reticulate
- nuclei interpuşi pe calea cortico-ponto-cerebeloasă
->nucleii proprii mezencefalici
- nucleul roşu
- substanţa neagră
- nuclei ai substanţei reticulate
- CG (2 superiori, 2 inferiori)
->funcţiile TC: funcţia reflexă şi funcţia de conducere
1. funcţia REFLEXĂ
- trunchiul cerebral este sediul unor reflexe somatic şi vegetative
->reflexe somatice bulbare
- reflexul de deglutiţie, de vomă, de strănut, de tuse
->reflexe vegetative bulbare
- reflexe secretorii digestive (gastrosecretor, pancreaticosecretor, biliosecretor,
enterosecretor) şi reflexul secretor al glandelor salivare parotide
- centrii reflexelor vegetative motorii digestive, reflexe cardiovasculare, cardioinhibitoare
şi cardioacceleratoare
- centrii reflexelor respiratorii
->reflexe somatice pontine
- reflexul cornean (de clipire), reflexul masticator, reflexul mimicii
->reflexe vegetative pontine
- reflexe salivare pentru glandele salivare sublinguale şi submandibulare şi reflexe
lacrimale
->reflexe somatice mezencefalice
- reflexe statice şi statochinetice de menţinere a poziţiei corpului
- reflexe oculocefalogire şi reflexe acusticocefalogire
->reflexe vegetative mezencefalice
- reflexul pupilar fotomotor de micşorare a pupilei (pupiloconstrictor)
- reflexul de acomodare pentru vederea la apropiere
2. funcţia de CONDUCERE
- se realizează prin substanţă albă care conţine căi ascendente provenite de la nivel
medular (spinotalamice, spinocerebeloase)
- fibre senzitive cu originea în nucleii senzitivi din TC, fibre aferente şi eferente care leagă
TC de cerebel, fibre cu origine corticală piramidale, care controlează motilitatea
voluntară, fibre cu origine corticală şi subcorticală, fibre extrapiramidale pentru
motilitatea involuntară, automată şi semiautomată
- în substanţă reticulate a TC se află căi multisinaptice care formează sistemul reticulat
activator ascendent (SRAA)
- neuronii substanţei reticulate primesc colaterale de la căile ascendente specific şi ale
analizatorilor
- proiecţia la nivel cortical este difuză şi nespecifică şi rolul informaţional redus, în
schimb, provoacă o stare de excitabilitate corticală crescută, numită reactive de trezire
care permite să fie recepţionaţi stimuli cei mai important dpdv fiziologic

NERVII CRANIENI
- aparţin sistemului nervos periferic şi sunt în număr de 12 perechi
- la nivelul TC se află originea reală pentru fibrele motorii şi nucleii senzitivi unde fac
sinapsă cu II n fibrele senzitive şi senzoriale ale nervilor cranieni
- la nivelul TC se află şi originea aparentă, adică locul pe unde intră în trunchi fibrele
senzitive şi senzoriale şi pe unde ies din trunchi fibrele motorii
- nervii cranieni sunt:
1. senzoriali: I, II, VIII
2. motori: II, IV, VI, XI, XII
3. micşti: V, VII, IX, X
- nervii cranieni II, VII, IX, X au în constituţia lor şi fibre parasimpatice preganglionare cu
originea în nuclei vegetative parasimpatici ai TC

NERVII OLFACTIVI (I)

- nervi senzoriali
- au O.r. în celulele bipolare din mucoasa olfactivă
- de la polul bazal pleacă axonii celulelor bipolare care se înmănunchează şi formează
nervii olfactivi care străbat lama ciuruită a osului etmoid şi fac sinapsă cu II n în bulbul
olfactiv unde se află celulele mitrale (neuroni multipolari) care reprezintă II n
- axonii II n formează tractul olfactiv care se proiectează pe faţa medială a lobului
temporal, gir hipocampic şi nucleul amigdalian
- nervii olfactivi conduc informaţii legate de miros la scoarţa cerebrală

NERVII OPTICI (II)

- nervi senzoriali
- sunt alcătuiţi din axonii celulelor multipolare din retină care părăsesc globul ocular
printr-o zonă mică, lipsită de receptori, numită pata oarbă (patila optică)
- nervii optici conţin fibre neîncrucişate din zona temporală şi nazală a aceluiaşi ochi
- fibrele din regiunea nazală se încrucişează şi formează chiasma optică, iar de aici începe
tractul optic
- tractul optic conţine fibre neîncrucişate din regiunea temporală şi fibre încrucişate din
regiunea nazală
- fibrele tractului optic, în majoritate, fac sinapsa in CGL sau CGE din metatalamus
- axonul celui de-al III n se proiectează în lobul occipital, in jurul scizurii calcarine

NERVII OCULOMOTORI (III)

- nervi motori
- au două componente: somatomotorie şi visceromotorie parasimpatică
- O.r. pentru fibrele somatomotorii se află în nucleul motor al nervului III din mezencefal
- pentru fibrele parasimpatice preganglionare (fibre visceromotorii), O.r. se află în
nucleul vegetativ accesor al oculomotorului din mezencefal
- O.a. se află în spaţiu dintre picioarele pedunculilor cerebrali (interpeduncular)
- fibrele motorii (somatice) se distribuie la majoritatea muşchilor striaţi (extrinseci) ai
globului ocular şi anume: drept superior, drept inferior, drept intern, oblic inferior şi
ridicător al pleoapei
- fibrele parasimpatice se distribuie la musculatura netedă, muşchii intrinseci ai irisului
cu fibre circulare şi la muşchii ciliari cu fibre circulare

NERVII TROHLEARI (IV)

- nervi motori
- O.r. se află în nucleul motor al nervului IV din mezencefal
- O.a. se află pe faţa posterioară a TC (mezencefal) sub coliculii inferiori (substanţa
cenuşie a coliculilor=lama cvadrigemina)
 NERVII TRIGEMENI (V)
- nervi micşti cu fibre somatosenzitive şi fibre somatomotorii
- O.r. pentru fibrele somatosenzitive se află în ganglionul trigeminal (Gasser) de pe
traiectul nervului, care conţine şi I n, iar II n se află în nuclei senzitivi din cele trei etaje
ale TC
- prezintă trei ramuri: oftalmică şi maxilară (nerv oftalmic şi maxilar)->senzitive şi ramura
mandibulară (nerv mandibular)->mixtă
- O.r. pentru fibrele somatomotorii se află în nucleul motor al nervului V din punte
- O.a. se află pe faţa anterioară a punţii, lateral de piramidele pontine
- fibrele senzitive ale celor trei ramuri inervează pielea frunţii, pleoapa superioară,
conjunctiva oculară, aripile nasului, pielea obrajilor, dinţii superiori, mucoasa bucală,
bolta palatine, dinţii inferiori, pielea bărbiei, deservind sensibilităţii exteroceptive şi
deasemenea, se distribuie şi la muşchii masticatori deservind sensibilitatea
proprioceptivă
- fibrele motorii somatic inervează muşchii masticatori, determinând ridicarea
mandibulei în actul masticaţiei

NERVII ABDUCENS (VI)

- nervi motori
- O.r. în nucleul motor al nervului VI din punte
- O.a. în şanţul bulbo-pontin
- inervează muşchiul drept extern al globului ocular

NERVII FACIALI (VII)

- nervi micşti care au în componenţa lor şi fibre parasimpatice
- O.r. pentru fibrele senzoriale se află în ganglionul geniculat de pe traiectul nervului,
care conţine I n, iar II n se află în nucleul solitar din bulb
- pentru fibrele motorii, O.r. se află în nucleul motor al nervului VII din punte
- pentru fibrele parasimpatice, O.r. se află în doi nuclei parasimpatici: salivator superior şi
lacrimal din punte
- O.a. se alfa în şanţul bulbo-pontin
- fibrele senzoriale se distribuie la mugurii gustative corpului limbii (anterior)
- fibrele motorii inervează musculatura mimicii
- fibrele parasimpatice se distribuie la glandele lacrimale (mucoasa nazală), precum şi la
glandele salivare sublinguale şi submandibulare

NERVII VESTIBULO-COHLEARI (VIII)

- nervi senzoriali
- prezintă două component: vestibulară şi cohleară (acustică)
- O.r. pentru componenta cohleară se află în ganglionul spiral Corti care conţine I n, iar II
n se alfa în nuclei cohleari din punte
- pentru ramura vestibulară, O.r. se află în ganglionul vestibular Scarpă care reprezintă şi I
n, iar II n se află în nucleii vestibulari din bulb
- O.a. se află în şanţul bulbo-pontin
- fibrele ramurii vestibulare recepţionează informaţii în legătură cu echilibrul de la
urechea internă
- ramură cohleară recepţionează informaţii în legătură cu auzul de la urechea internă

NERVII GLOSOFARINGIENI (IX)

- nervi micşti care conţin şi fibre parasimpatice
- O.r. pentru fibrele senzoriale gustative se află în ganglionii cranieni de pe traiectul
nervului care conţin I n, iar II n se află în nucleul solitar din bulb
- pentru fibrele motorii, O.r. se află în nucleul ambiguu din bulb
- pentru fibrele parasimpatice, O.r. se află în nucleul salivator inferior din bulb
- O.a. se află în şanţul retroolivar
- fibrele senzoriale gustative inervează mugurii gustative din 1/3 posterioară a limbii
- fibrele motorii inervează muşchii faringelui
- fibrele parasimpatice se distribuie la glandele salivare parotide

NERVII VAGI/PNEUMOGASTRICI (X)

- nervi micşti care conţin şi fibre parasimpatice
- O.r. pentru fibrele senzoriale se află în ganglionul de pe traiectul nervului care conţine I
n, iar II n se alfa în nucleul solitar din bulb
- pentru fibrele motorii, O.r. se află în nucleul ambiguu din bulb
- pentru fibrele parasimpatice, O.r. se află în nucleul dorsal al vagului
- O.a. se află în şanţul retroolivar
- fibrele senzoriale culeg excitaţii gustative de la baza rădăcinii limbii (mucoasa
amigdaliană, faringiană, epiglotică)
- fibrele motorii inervează muşchii laringelui şi faringelui
- fibrele parasimpatice se distribuie la organele din torace şi majoritatea organelor din
abdomen
- în torace se distribuie la inimă, plămâni, esofag
- în abdomen se distribuie la stomac, tot intestinal subţire, ficat, pancreas, rinichi, la o
parte din intestinul gros (cec, colon ascendent şi colon transvers)

NERVII ACCESORI (XI)

- nervi motori
- prezintă două rădăcini: bulbară şi spinală
- O.r. pentru rădăcina bulbară se află în nucleul ambiguu din bulb
- pentru rădăcina spinală, O.r. se află în coarnele anterioare ale măduvei cervical
superioare
- O.a. pentru rădăcina bulbară se află în şanţul retroolivar
- pentru rădăcina spinală, O.a. se află în şanţul antero-lateral al măduvei cervical
superioare
- rădăcina bulbară formează o ramură internă care se distribuie alături de nervul X la
muşchii laringelui
- rădăcina spinală se distribuie printr-o ramură externă la muşchii
sternocleidomastoidieni şi trapezei

NERVII HIPOGLOŞI (XII)

- nervi motori
- O.r. în nucleul motor al hipoglosului din bulb
- O.a. în şanţul preolivar
- inervează muşchii limbii

CEREBELUL
- este situat în etajul inferior al cutiei craniene, în spatele bulbului şi punţii, cu care
delimitează cavitatea ventriculului IV
- ocupă fosa posterioară a craniului şi este separat de emisferele cerebrale printr-o
excrescenţă a durei mater cerebrale numită cortul cerebelului
- are forma unui fluture cu două porţiuni laterale voluminoase numite emisfere
cerebeloase şi o porţiune mediană numită vermis
- suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele cu diferite adâncimi: unele
superficial, dar numeroase, delimitând lamelele sau foliile cerebelului, altele, mai
adânci, delimitând lobulii cerebelului şi 2 şanţuri foarte adânci (fisura primară şi fisura
posterioară), ce delimitează lobii cerebelului
- lobii cerebelului sunt:
->anterior (paleocerebel)
->posterior (neocerebel)
->floculonodular (arhicerebel)
->structura cerebelului
- este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă
- substanţa cenuşie se află atât la exterior, formând scoarţa cerebeloasă, cât şi în
interiorul masei de substanţă albă, formând nuclei cerebeloşi
- în vermis sunt nucleii fastigiali (arhicerebel)
- în paleocerebel sunt nucleii globoşi şi emboliformi
- în neocerebel, nucleii dinţaţi
- scoarţă cerebeloasă este alcătuită din trei straturi celulare:
->la exterior, stratul molecular
->stratul mijlociu al celulelor purchije
->la interior, stratul glanular
- scoarţă cerebeloasă înconjoară substanţă albă situate la interior şi trimite prelungiri,
dând aspectul unei coroane de arbore, de unde şi numele de arborele vieţii
- cerebelul prezintă legături cu măduvă, cu TC, cu talamusul şi cu scoarţa cerebral
- cerebelul este legat de bulb prin PCI, care conţin fibre aferenţe şi eferenţe
- de punte este legat prin PCM, care conţin doar fibre aferente
- de mezencefal, prin PCS, care conţin fibre aferente şi eferente
->aferenţe prin PCI
- fasciculul spinocerebelos direct (dorsal)
- fasciculul olivocerebelos
- fasciculul vestibulocerebelos
- fasciculul bulbocerebelos
->eferenţe prin PCI
- pleacă de la nucleii fastigiali, fasciculul fastigioolivar (cerebeloolivar), fastigiovestibular
(cerebelovestibular), fastigioreticulat (cerebeloreticulat)
->aferenţe prin PCM
- fasciculul corticopontocerebelos care ajunge la neocerebel
->aferenţe prin PCS
- fasciculul spinocerebelos ventral (încrucişat)
->eferenţe prin PCS
- pleacă de la nucleul dinţat la nucleul roşu fasciculul dentorubric (cerebelorubric) şi la
talamus dentotalamic şi apoi la scoarţa cerebrală dentotalamocortical
->funcţiile cerebelului
- arhicerebelul are rol în reglarea echilibrului corpului
- extirparea sa duce la pierderea echilibrului
- paleocerebelul are rol în reglarea tonusului muscular
- extirparea sa duce la exagerarea reflexelor osteotendinoase şi la tulburări în mers
- neocerebelul are rol în reglarea mişcărilor fine
- extirparea sa duce la pierderea preciziei mişcărilor fine şi la tulburări în mers
- prin conexiunile sale aferente şi eferente, cerebelul este legat bidirecţional cu scoarţa
cerebral (fasciculul corticopontocerebelos, fasciculul dentotalamocortical)
- cerebelul prezintă control asupra echilibrului, tonusului muscular şi coordonarea
mişcărilor voluntare şi automate
- principalele conexiuni ale cerebelului sunt cu analizatorul vestibular, cu analizatorul
kinestezic (fasciculul spinocerebelos)
- extirparea totală a cerebelului este compatibilă cu supravieţuirea, dar, în primele zile
apar grave tulburări motorii: astazia, astenia şi atonia
- astazia înseamnă tulburări ale ortostatismului, adică imposibilitatea de a sta în picioare
dacă nu există o bază de susţinere largă
- astenia înseamnă scăderea forţei voluntare
- atonia în seamăn diminuarea tonusului muscular
- după aproximativ o lună de zile (câteva luni), tulburările menţionate se atenuează
deoarece sunt preluate prin activitatea scoarţei cerebrale

DIENCEFALUL (creier intermediar)

- alcătuit din: talamus, metatalamus, epitalamus şi hipotalamus
->talamusul este alcătuit din două mase de substanţă cenuşie situate de o parte şi de
alta a ventriculului III
- are conexiuni cu măduva spinării, TC, formaţia reticulate, scoarţa cerebrală şi cerebel
- el îndeplineşte, prin nucleii săi, funcţia de releu, de asociaţie şi nespecifică
- funcţia de releu reprezintă staţia sinaptică pentru căile sensibilităţii exteroceptive,
proprioceptive conştiente, interoceptive şi pentru unele căi senzoriale
- excepţie face calea olfactivă, care nu are releu talamic şi calea vizuală şi auditivă, care
au releu în metatalamus
- funcţia de asociaţie este realizată prin nuclei talamici de asociaţie, care realizează
conexiuni cu ariile corticale, senzitivo-motorii şi ariile corticale de asociaţie
- funcţia nespecifică este realizată prin nuclei nespecifici din substanţa reticulată şi care
reglează ritmul somn-veghe şi are rol în elaborarea unor procese afectiv-emoţionale
->epitalamusul este situate posterior de ventriculul III şi este alcătuit din glanda epifiză şi
un nucleu olfactivo-somatic (habenular) în care se realizează orientarea capului spre
sursa de miros
->metatalamusul este situate înapoia talamusului şi este alcătuit din două perechi de CG:
laterali (externi) şi mediali (interni)
- CGL sunt staţie sinaptică cu al III n pentru fibrele căii vizuale (optice)
- CGM sunt staţie sinaptică pentru calea auditivă cu al IV n
- coliculii superiori prezintă conexiuni cu CGL
- coliculii inferiori prezintă conexiuni cu CGM
->hipotalamusul este situate sub talamus, la baza diencefalului, unde formează podişul
ventriculului III
- prezintă substanţă cenuşie dispusă sub formă de nuclei anteriori, mijlocii şi posteriori
- nucleii anteriori, ca şi cei mijlocii, conţin neuroni neurosecretori care secretă hormoni
- nucleii anteriori sunt legaţi de lobul posterior hipofizar prin tractul hipotalamohipofizar
- nucleii mijlocii sunt legaţi de lobul anterior hipofizar printr-un sistem de vase sanguine
numit sistem port hipotalamohipofizar
- hipotalamusul este centrul superior de integrarea, reglare şi coordonare a principalelor
funcţii ale organismului
- are legături în special cu paleocortexul, cu care constituie o unitate funcţional
- coordonează SNV simpatic prin nucleii posteriori şi parasimpatic prin nucleii mijlocii şi
anteriori
- coordonează sistemul endocrine prin neurosecreţiile neuronilor din nucleii hipotalamici
- are rol în reglarea metabolismului intermediar
- reglează echilibrul hidric prin centrii setei şi stimulează secreţia de hormon antidiuretic
- reglează echilibrul energetic şi digestia prin centrii foamei situaţi în partea lateral a
hipotalamusului şi centrii saţietăţii situaţi în partea ventro-medială
- are rol în termoreglare prin centrii termolizei şi termogenezei
- intervine în reglarea ritmului somn-veghe şi în reglarea unor acte de comportament

EMISFERELE CEREBRALE (EC)

- reprezintă partea cea mai voluminoasă a SNC şi sunt legate între ele prin fibre
comisurale (comisurile creierului) şi conţin în interior ventriculele laterale I şi ÎI
- sunt separate între ele prin fisura interemisferică
- activitatea mai complexă a membrului superior drept, precum şi localizarea centrului
vorbirii în emisfera stângă (gir frontal inferior) determină asimetria de volum, emisfera
stângă fiind mai dezvoltată la dreptaci
- fiecare EC prezintă trei feţe: laterală (externă), medială (internă) şi inferioară (bazală)
->faţa laterală
- pe faţă laterală se observă 2 şanţuri mai adânci: fisură (scizura) laterală a lui Sylvius şi
şanţul central Rolando
- fisura laterală Sylvius începe pe faţa bazală şi parcurge în sens antero-posterior faţa
laterală
- şanţul central Rolando începe pe muchia emisferei cerebrale şi coboară către fisura
laterală Sylvius
- cele 2 şanţuri delimitează 4 lobi: lobul frontal, parietal, temporal şi occipital
- lobul frontal este situat înaintea şanţului central
- lobul parietal este situat deasupra scizurii laterale
- lobul temporal este situat sub scizura laterală
- lobul occipital este situat în partea posterioară
- şanţurile mai puţin adânci împart lobii în giri sau circumvoluţii
- lobul frontal are 4 giri: girul precentral, girul frontal superior, frontal mijlociu şi frontal
inferior
- în girul frontal mijlociu se află centrii scrisului
- lobul parietal are 3 giri: girul postcentral, parietal superior şi parietal inferior
- lobul temporal are 3 giri: temporal superior, mijlociu şi inferior
- lobul occipital are 3 giri: occipital I, II, III
->faţa medială prezintă şanţul corpului calos, iar deasupra lui se află şanţul cinguli care
delimitează girul cingular
- în partea posterioară se află un şanţ orizontal care este scizura calcarină
->faţa bazală
- pe faţa bazală începe fisura laterală a lui Sylvius, care împarte această faţa într-un lob
anterior faţă de fisură laterală, numit lob orbital şi un lob posterior faţă de scizura
laterală , numit lob temporo-occipital
- lobul orbital prezintă un sunt cu directive antero-posterioară numit şanţul olfactiv care
adăposteşte bulbul olfactiv
- lateral de şanţul olfactiv se află şanţurile orbitare care delimitează giri orbital
- lobul temporo-occipital prezintă şanţul hipocampului, şanţul colateral şi şanţul occipito-
temporal, între care se delimitează 3 giri: girul hipocampic, girul occipito-temporal
medial şi lateral
->structura EC
- au în alcătuirea lor substanţă cenuşie şi substanţă albă
- substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţa emisferelor cerebrale formând scoarţa
cerebrală , precum şi în profunzime, formând nuclei bazali sau corpi striaţi
- substanţa albă se află în interior şi înconjoară ventriculii cerebrali I şi ÎI
->substanţă albă este alcătuită din fibre de proiecţie, comisurale şi de asociaţie
- fibrele de proiecţie unesc ascendent şi descendent scoarţa cerebrală cu centrii
subcorticali
- fibrele comisurale unesc cele două emisfere cerebrale şi formează corpul calos, trigonul
cerebral (fornix) şi comisura albă anterioară
- fibrele de asociaţie leagă zone din aceeaşi emisferă cerebral
->substanţă cenuşie: corpii striaţi sunt 2 mase de substanţă cenuşie situaţi deasupra şi
lateral de talamus
- ei sunt nuclei importanţi ai sistemului extrapiramidal
- primesc fibre de la scoarţa cerebrală (fibre corticostriate) şi trimit fibre la nucleul roşu
(fibre striorubrice), la substanţa neagră (fibre strionigrice) şi la formaţia reticulate
(strioreticulate)
- contribuie la realizarea mişcărilor automate comandate de scoarţa cerebrală , având
rolul de a modela mişcări active în condiţii de mişcare
->scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii SN
- cuprinde paleocortexul şi neocortexul
- paleocortexul=sistemul limbic ocupă o zonă restrânsă pe faţa medială a EC, între
diencefal şi neocortex sub formă de arc de cerc
- are conexiuni întinse cu analizatorul olfactiv, hipotalamus, talamus, epitalamus
- are conexiuni mai puţin întinse cu neocortexul
- cele mai importante componente ale sistemului limbic sunt calea olfactivă (formată din
nervi olfactivi, tractul olfactiv) şi hipocampul, situat în vecinătatea girului hipocampic de
care este separat prin şanţul hipocampului
- paleocortexul este alcătuit doar din 2 straturi de celule: receptoare şi efectoare
- în asociere cu hipotalamusul controlează şi reglează activitatea vegetativă
- intervine în funcţia de recompensă şi pedeapsă
- neocortexul este alcătuit din 6 straturi celulare şi reprezintă sediul proceselor psihice
superioare adică ANS (activitatea nervoasă superioară)
- prin ANS se înţeleg procesele care stau la baza memoriei, învăţării, gândirii, creaţiei
- neocortexul este de 3 tipuri: ->receptor (senzitiv)
->motor
->de asociaţie
- N.S. realizează prin segmentele corticale ale analizatorilor funcţiile senzitive
- în lobul occipital se află aria vizuală primară
- în lobul temporal se află aria auditivă primară
- în lobul parietal, în partea inferioară a girului postcentral se află aria gustativă
- în aria somestezică primară se află proiecţia sensibilităţii generale a corpului
- N.M. cuprinde arii motorii voluntare şi involuntare din lobul frontal care realizează
funcţii motorii prin controlul exercitat de căile piramidale pentru activitatea motorie
voluntară şi căile extrapiramidale pentru activitatea motorie involuntară (automată)
- alături de scoarţa cerebrală, la funcţia motorie participă şi nucleii bazali (corpii striaţi)
- N.A. cuprinde zona de asociaţie prefrontală şi zona de asociaţie parieto-occipito-
temporală
- zona de asociaţie prefrontală are în mare parte funcţie vegetativă, fiind legată re
reglarea funcţiilor vegetative ale organelor interne, dar şi funcţie de sinteză legate de
percepţia complexă a lumii înconjurătoare
- ariile de asociaţie parieto-occipitale determină înţelegerea semnificaţiei diferitelor
senzaţii

REFLEXE NECONDIŢIONATE ŞI CONDIŢIONATE

->reflexe necondiţionate
- sunt moştenite, au caracter permanent
- sunt caracteristice speciei şi au centrii situaţi în etajele subcorticale
->reflexe condiţionate
- sunt dobândite, sunt reflexe învăţate, au caracter temporar, au centrii situaţi doar la
nivel cortical şi sunt caracteristice individului
- reflexul condiţionat este un răspuns învăţat pe care îl dau centrii nervoşi unui stimul
iniţial indiferent la asocierea cu un excitant absolut
- reflexul condiţionat se realizează prin coincidenţă repetată în timp a excitantului
necondiţionat (absolut) şi condiţionat
- condiţiile realizării unui reflex condiţionat sunt asocierea, precesiunea (precedenţa),
dominanţa şi repetarea
- asocierea se referă la administrarea excitantului indiferent sonor cu un excitant absolut-
hrana
- precedenţa se referă la faptul că stimulul indiferent să-l preceadă excitantul absolut
- dominanţa se referă la faptul că în timpul asocierii stimulilor, animalul să fie flămând,
încât să fie dominant instinctul alimentar
- repetiţia se referă la asocierea celor 2 stimuli de 10-30 de ori
- Pavlov a arătat că la baza mecanismului elaborării reflexului condiţionat stă apariţia
unor conexiuni între centrii corticali ai analizatorului vizual sau auditiv şi ariile corticale
vegetative stimulate de excitantul absolut
- reflexele condiţionate se menţin atâta timp cât stimulul îşi menţine semnificaţia de
semnal
- când stimulul nu mai este întărit din timp în timp cu cel absolut, reflexele condiţionate
se sting şi apare inhibiţia corticală
- Pavlov a arătat că la baza tuturor activităţilor nervoase stă excitaţia şi inhibiţia
->excitaţia este procesul nervos activ care se manifestă prin iniţierea unei activităţi sau
amplificarea unei activităţi preexistente
->inhibiţia este tot un proces activ care se manifestă prin sistarea unei activităţi
anterioare sau diminuarea unei activităţi
- inhibiţie: ->internă (condiţionată)- de stingere
- de diferenţiere
- de întârziere
->externă (necondiţionată)- supraliminara
- prin inducţie negativă
- inhibiţia internă apare chiar în interiorul focarului cortical activ şi este specifică scoarţei
cerebrale
- cea de stingere apare când încetează asocierea dintre cei doi excitanţi: EC şi EN
- cea de diferenţiere realizează diferenţierea a doi sau mai mulţi stimuli asemănători
- inhibiţia de întârziere apare când creşte intervalul de timp între cei doi excitanţi şi
răspunsul reflex apare cu întârziere
- inhibiţia externă necondiţionată este determinată de stimuli din afara focarului cortical
- cea supraliminară este o inhibiţie de protecţie şi apare atunci când stimulul este fie
prea puternic sau acţionează în timp îndelungat
- cea prin inducţie negativă apare atunci când în timpul elaborării unui reflex condiţionat
apare un stimul necunoscut care inhibă focarul cortical al excitantului condiţionat
- ambele procese, excitaţia şi inhibiţia, sunt extrem de mobile, putând iradia pe o
suprafaţă corticală sau să se concentreze într-o zonă limitată
 SISTEMUL NERVOS VEGETATIV (SNV)

- este acea parte a SN care coordonează activitatea viscerală inconştientă

- dpdv structural şi funcţional deosebim un SN simpatic şi un SN parasimpatic
- cele mai multe organe primesc o inervaţie dublă şi antagonică
- în alte organe şi simpaticul şi parasimpaticul exercită efecte de acelaşi tip, dar care
diferă dpdv cantitativ şi calitativ (glandele salivare inervaţie dublă şi complementară)
- există şi organe care nu sunt prevăzute cu inervaţie parasimpatică: medulosuprarenala,
majoritatea vaselor sanguine, glandele sudoripare, muşchii erectori ai firului de păr, iar
în acest caz, reglarea activităţii se face prin creşterea sau scăderea ratei de stimulare
simpatică a structurii respective
- există şi inervaţie vegetativă dublă şi cooperantă la nivelul aparatului reproducător în
care una din componente produce ejacularea, iar cealaltă erecţie, datorită vasodilataţiei
- la baza activităţii SNV stă reflexul care se desfăşoară pe baza arcului reflex vegetativ,
care are ca şi arcul reflex somatic, 5 componente
- receptorii sunt situaţi în organele interne sau vasele de sânge şi sunt baroreceptori,
presoreceptori şi chemoreceptori
- calea aferentă a arcului nervos este alcătuită din prelungiri periferice (dendrite) şi
prelungiri centrale (axoni) ale neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali sau
cranieni
- centrii nervoşi simpatici sunt situaţi în coarnele laterale ale măduvei toracale şi
lombare superioare (T1-L2), iar centrii parasimpatici sunt situaţi atât în nucleii vegetativi
parasimpatici din TC pentru parasimpaticul cranian, cât şi în coarnele laterale ale
măduvei sacrale S2-S4 care formează parasimpaticul pelvin sau sacral
- calea eferentă a reflexelor vegetative prezintă pe traseu ganglioni vegetativi
laterovertebrali sau prevertebrali în cazul sistemului simpatic sau ganglioni juxtaviscerali
(previscerali) şi intramurali în căzut sistemului parasimpatic
- la nivelul acestor ganglioni are loc sinapsa între axonul neuronului preganglionar
prevăzut cu teaca de mielină şi neuronul vegetativ postganglionar al cărui axon nu
prezintă teacă de mielină
- axonul neuronului postganglionar ajunge la organul efector care poate fi muşchi neted
sau glandă

SNV SIMPATIC
- simpaticul îşi are căile lui proprii reprezentate de lanţurile simpatice laterovertebrale
(paravertebrale) situate de o parte şi de alta a CV
- ganglionii laterovertebrali sunt legaţi şi cu nervii spinali prin ramuri comunicante
- în cazul simpaticului, sinapsa între fibrele pre şi postganglionare are loc în ganglionii
laterovertebrali (prevertebrali)
- deoarece aceşti ganglioni sunt foarte aproape de măduvă, fibrele preganglionare sunt
scurte, pe când fibrele postganglionare sunt lungi
- din ganglionul laterovertebral cervical pleacă fibre postganglionare care formează cei 3
nervi cardiaci şi asigură inervaţia simpatică a inimii
- din ganglionul laterovertebral cervical superior pleacă fibre postganglionare care
asigură inervaţia simpatică a glandelor lacrimale, salivare şi a muşchilor radiari ai irisului
şi muşchilor ciliari cu fibre radiare
- din coarnele laterale T1-T4 pleacă fibre preganglionare care fac sinapsă în ganglionii
laterovertebrali toracali, iar din ganglionii laterovertebrali toracali pleacă fibre
postganglionare care asigură inervaţia simpatică a arterei aorte, a plămânilor şi a
esofagului
- din coarnele laterale T5-T9 pleacă fibre preganglionare care fac sinapsă în ganglionul
prevertebral ciliac şi formează nervul marele splanhnic, iar de aici pleacă fibre
postganglionare care se distribuie la stomac, ficat, pancreas şi duoden
- din coarnele laterale ale măduvei T10-T12 pleacă fibre preganglionare ce fac sinapsă în
ganglionul mezenteric superior şi formează nervul micul splanhnic
- din ganglionul mezenteric superior pleacă fibre postganglionare care se distribuie la
jejun, ileon, cec, colon ascendent şi transvers şi la rinichi
- din coarnele laterale ale măduvei L1-L2 pleacă fibre preganglionare ce fac sinapsă în
ganglionul mezenteric inferior şi formează nervul splanhnic inferior
- din ganglionul mezenteric inferior pleacă fibre postganglionare care se distribuie la
colonul descendent, sigmoid, rect, vezica urinară, organe genitale interne
- fibrele postganglionare simpatice se distribuie în întregul corp
- între fibra preganglionară şi cea postganglionară simpatică se eliberează mediatorul
chimic acetilcolina
- la capătul periferic al fibrelor postganglionare simpatice, acolo unde ia contact cu
organul efector, se eliberează noradrenalina sau adrenalina
- există şi un număr foarte mic de fibre postganglionare simpatice care eliberează
acetilcolină
- există şi fibre postganglionare simpatice care nu eliberează nici noradrenalina, nici
acetilcolina, ci eliberează alte substanţe cum ar fi monoxidul de N
- simpaticul acţionează în condiţii deosebite de viaţă, activând organismul pentru luptă şi
apărare, mai ales prin eliberarea de noradrenalină din fibrele postganglionare şi de
adrenalină din medulosuprarenală

EFECTELE STIMULĂRII SIMPATICE

- la nivelul ochiului simpaticul determină contracţia muşchiului radiar al irisului urmată
de dilatarea pupilei (midriază)
- nu are efect pe muşchii circulari ai irisului
- pe muşchii ciliari cu fibre radiare produce relaxare şi acomodare pentru vederea la
distanţă
- pe glandele lacrimale, simpaticul produce scăderea secreţiei lacrimale
- simpaticul stimulează secreţia glandelor sudoripare
- determină o secreţie scăzută de salivă vâscoasă, dar cu un conţinut bogat în enzime
- scade secreţia glandelor gastrice
- nu are efect pe glandele intestinale şi stimulează secreţia de hormoni
medulosuprarenalieni
- asupra inimii (cordului), simpaticul creşte frecvenţa cardiacă (cardioacceleraţie), creşte
conductibilitatea cardiacă, creşte forţa de contracţie miocardică
- pe vasele sanguine, simpaticul, în principal, produce vasoconstricţie pe majoritatea
vaselor din viscere, din tegument şi parţial pe vasele din muşchii striaţi
- pe cea mai mare parte a vaselor din muşchii striaţi, produce vasodilataţie şi produce
vasodilataţie pe vasele coronare (coronarodilataţie)
- asupra plămânilor produce dilataţia bronhiolelor şi inhibă secreţia glandei mucoase
- asupra tractului gastrointestinal, inhibă motilitatea gastrointestinală şi stimulează
închiderea (contracţia) sfincterelor digestive
- asupra ficatului stimulează glicogenoliza, adică transformarea glicogenului din ficat în
glucoză, pe care o eliberează în circulaţia sanguină
- asupra pancreasului, inhibă secreţia de suc pancreatic
- stimulează contracţia splinei şi a muşchilor erectori ai firului de păr
- asupra tractului urinar, simpaticul reduce debitul urinar şi secreţia de renină
- determină contracţia sfincterului vezical intern şi relaxarea musculaturii netede a vezicii
urinare
- în termoreglare, produce stimularea termogenezei

SNV PARASIMPATIC
- are centrii situaţi în Tc şi anume: nucleii vegetativi salivator inferior şi dorsal al vagului
din bulb, nucleii salivator superior şi lacrimal din punte şi nucleul accesor al
oculomotorului
- parasimpaticul cranian foloseşte acea nervilor cranieni III, VII, IX, X
- parasimpaticul sacral (pelvin) foloseşte calea nervilor pelvici
- nervii pelvici conţin fibre preganglionare care fac sinapsă cu neuroni postganglionari
din ganglionii intramurali
- fibrele postganglionare ale nervilor pelvici se distribuie la colonul descendent, sigmoid,
rect, vezica urinară şi organe genitale interne
- fibrele preganglionare parasimpatice sunt lungi şi mielinice
- cele postganglionare sunt scurte şi amielinice
- sinapsa între fibrele preganglionare şi neuronii postganglionari se face în ganglionii
juxtaviscerali (previscerali) pentru fibrele parasimpatice ale nervilor III, VII, IX sau
ganglionii intramurali pentru fibrele parasimpatice ale nervilor vagi şi pelvici
- între fibra preganglionară parasimpatică şi neuronii postganglionari se eliberează
acelaşi mediator chimic ca şi la simpatic-acetilcolina
- la capătul periferic al fibrelor postganglionare, unde ia contact cu organul efector, se
eliberează tot acetilcolina
- fibrele postganglionare parasimpatice au distribuţie limitată în principal la cap şi viscere
- cel mai adesea, componenta parasimpatică produce efecte antagoniste simpaticului
prin eliberarea din fibrele postganglionare a acetilcolinei
- parasimpaticul acţionează în condiţii de linişte şi relaxare
- acţiunea parasimpaticului şi simpaticului trebuie echilibrată pentru menţinerea
homeostaziei

EFECTELE STIMULĂRII PARASIMPATICE

- la nivelul ochiului, parasimpaticul determină contracţia muşchilor circulari ai irisului,
urmată de constricţia (mioza) pupilei
- pe muşchii ciliari cu fibre circulare produce contracţie şi acomodarea pentru vederea la
apropiere
- stimulează secreţia glandelor lacrimale şi secreţia glandelor sudoripare de la nivel
palmar
- determină o secreţie crescută de salivă apoasă, dar cu un conţinut scăzut în enzime
- stimulează secreţia glandelor gastrice şi intestinale (vagul)
- nu are efect pe medulosuprarenală
- asupra inimii scade frecvenţa cardiacă, scade conductibilitatea inimii, nu are efect pe
forţa de contracţie cardiacă
- asupra vaselor sanguine produce, în câteva teritorii vasculare, vasodilataţie
- asupra plămânilor, parasimpaticul produce bronhoconstricţie şi stimulează secreţia
glandelor mucoase
- asupra tractului gastrointestinal stimulează motilitatea gastrointestinală şi, de cele mai
multe ori, relaxează sfincterele digestive
- asupra pancreasului stimulează secreţia de suc pancreatic
- nu are efect asupra splinei
- asupra tractului urinar, parasimpaticul contractă mucoasa vezicii urinare (detrusor) şi
relaxează sfincterul vezical intern
- asupra termogenezei stimulează termoliza

ANALIZATORII
- sunt sisteme complexe morfofuncţionale, rin intermediul cărora se realizează
recepţionarea excitaţiilor din mediul extern sau intern şi transmiterea lor la nivelul
scoarţei cerebrale unde se realizează analiza cantitativă şi calitativă, pe baza cărora are
loc formarea de senzaţii
- analizator ->3 segmente ->RECEPTOR (periferic)
->DE CONDUCERE (intermediar)
->CENTRAL (cortical)
- segmentul periferic este o formaţiune specializată în recepţionarea unei anumite forme
de energie din mediul extern sau intern sub formă de stimuli
- segmentul intermediar cuprinde căile nervoase prin care sunt conduse impulsurile
nervoase generate la nivelul receptorilor, la scoarţa cerebrală
- căile nervoase sunt directe şi indirecte
- pe căile directe, cu puţine sinapse, impulsurile sunt conduse rapid şi proiectate într-o
arie specifică fiecărui analizator
- pe căile indirecte (SRAA), impulsurile sunt conduse lent şi proiectate cortical în mod
difuz şi nespecific
- segmentul central este reprezentat de aria din scoarţa cerebrală unde ajunge calea de
conducere şi la nivelul căreia stimulii sunt transformaţi în senzaţii specifice

ANALIZATORUL CUTANAT-PIELEA
- este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii receptoare
care informează centrii nervoşi superiori asupra proprietăţilor şi fenomenelor cu care
vine în contact organismul
- este învelişul de protecţie şi la nivelul orificiilor naturale ale organelor se continuă cu
mucoasele
- de la suprafaţă spre profunzime are 3 straturi: epiderm, derm şi hipoderm
->epidermul vine în contact cu mediul extern
- este epiteliu pluristratificat keratinizat
- profund prezintă stratul germinativ, iar superficial prezintă stratul cornos
- în epiderm nu pătrund vase de sânge
- acesta este hrănit prin osmoză din lichidul intercelular, pe seama vaselor de sânge din
derm
- conţine TNL care sunt dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali, care sunt distribuite
printre celulele epidermului
->dermul este o pătură conjunctivă densă cu vase de sânge şi vase limfatice, TNL şi
încapsulate, precum şi anexe cutanate (fire de păr şi canale excretoare ale glandelor
sebacee şi sudoripare)
- spre epiderm prezintă un strat numit derm papilar, spre hipoderm prezintă un strat
numit derm reticular
- în dermul papilar se află nişte ridicături tronconice numite papile termice, care sunt
mai evidente pe suprafaţa degetelor şi formează nişte proeminenţe numite creste
papilare a căror întipărire dă amprentele cu importanţă în medicină legală şi
criminalistică
- dermul reticular conţine fibre de colagen şi fibre elastice ce alcătuiesc fascicule groase
printre care sunt relativ rare elementele celulare
- în partea superioară a dermului se află corpusculii Meissner şi discurile tactile Merkel
care recepţionează atingerea
- în derm se mai găsesc mai profund corpusculii Ruffini care recepţionează presiunea
- corpusculii Ruffini sunt consideraţi receptori pentru cald
- în derm se găsesc şi corpusculii Krause care recepţionează sensibilitatea termică pentru
rece
->hipodermul (ţesut subcutanat) este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu un număr
variabil de celule adipoase
- aici se află bulbii firului de păr, glomerulii glandelor sudoripare şi corpusculii Vater
Pacini
- aceştia se adaptează foarte rapid şi recepţionează vibraţiile
- în hipodermul pupilei degetelor se află o varietate a corpusculilor Vater Pacini, dar mai
mici, numiţi corpusculii Golgi Mazzoni
- pielea este un câmp receptor pentru trei tipuri de sensibilităţi: tactilă, termică şi
dureroasă
- receptorii tactili fac parte din categoria mecanoreceptorilor, fiind stimulaţi de deformări
mecanice superficiale în cazul tactului, profunde în cazul presiunii şi rapid repetate în
cazul vibraţiilor
- receptorii tactili sunt situaţi atât în derm cât şi în hipoderm şi sunt mai numeroşi în
tegumentele fără păr
- prin intermediul acestor receptori se pot genera senzaţii tactile, de presiune sau
vibratorii
- receptorii termici sunt TNL care au diametrul mic şi nemielinizaţi şi sunt de 2 tipuri:
receptori care transmit impulsul când scade temperatura pielii (receptori pentru rece) şi
receptori care transmit impulsul când creşte temperatura corpului (receptori pentru
cald)
receptorii termici pot şi corpusculii Ruffini pentru cald şi Krause pentru rece
- temperaturile extreme stimulează şi receptorii pentru durere (algoreceptori)
- receptorii pentru durere, în principal, sunt TNL, dar toţi receptorii cutanaţi pot
transmite impulsuri care pot şi interpretate ca durere dacă sunt stimulaţi excesiv
- factorii care stimulează durerea sunt mecanici, chimici şi termici
- receptorii pentru durere se adaptează puţin sau deloc în prezenţa stimulului dureros,
mai mult, în persistenţa stimulului poate duce la creşterea în intensitate a senzaţiei
dureroase
->câmpul receptor şi acuitatea senzorială
- câmpul receptor al unui neuron implicat în sensibilitatea cutanată este aria
tegumentară a cărei stimulare determină modificări în câmpul de descărcare a
neuronului respectiv
- suprafaţa câmpului receptor este în raport i.p. cu densitatea receptorilor din zonă
- acuitatea tactilă reprezintă distanţa minimă la care, prin stimularea a două puncte
apropiate, subiectul percepe atingerea fiecăruia dintre ele
- la vârful limbii, acuitatea are o valoare până la 2 mm
- în anumite zone, pe toracele posterior, acuitatea tactilă are valoarea de 50 mm

ANALIZATORUL KINESTEZIC
- desfăşurarea normală a activităţii motorii, coordonarea fină şi precisă a mişcărilor
necesită informarea permanentă a SNC asupra poziţiei spaţiale a corpului, asupra
poziţiilor diferitelor sale segmente, dar şi a gradului de contracţie a muşchilor
- aceste informaţii sunt furnizate de receptorii analizatorului vestibular, de receptorii
vizuali şi cutanaţi, dar şi de receptorii specifici din aparatul locomotor numiţi
proprioceptori
- proprioceptorii sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, ligamente, periost
- proprioceptorii din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater Pacini, identici cu cei din
piele şi care sunt sensibili la mişcări şi modificări de presiune
- corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon şi prezintă în
interior 1-3 fibre nervoase care sunt stimulate de întinderea puternică a tendonului şi
astfel monitorizează continuu tensiunea produsă în tendoane şi ajută la prevenirea
contracţiilor musculare excesive sau a alungirii exagerate a muşchiului
- corpusculii Ruffini, situaţi la exteriorul capsulei articulare înregistrează variaţii de
mişcare şi poziţia oaselor în articulaţii
- TNL se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmite sensibilitatea
dureroasă articulaţiilor, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcărilor
- fusurile neuromusculare sunt situate printre fibrele musculare striate (fibre extrafusale)
şi dispuse paralel cu ele
- sunt alcătuite din 5-10 fibre musculare modificate, numite fibre intrafusale care sunt cu
sac nuclear şi cu lanţ nuclear
- fibrele intrafusale sunt incluse într-o capsulă conjunctivă
- cele 2 tipuri ale fibrelor intrafusale conţin câte o porţiune centrală necontractilă cu
nuclei, care este mai dilatată la fibrele cu sac nuclear şi 2 porţiuni periferice contractile
- inervaţia fusului este senzitivă şi motorie
- inervaţia senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din
ganglionul spinal, care formează fibre anulospirale (terminaţii primare spiralate mai
groase şi cu viteză de conducere mare) şi fibre „în floare” (terminaţii secundare sau în
buchet, care sunt mai subţiri şi cu viteză mai mică de conducere)
- inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori gamma din
coarnele anterioare medulare, care ajung la porţiunea periferică a fibrelor intrafusale cu
sac nuclear şi cu lanţ nuclear
- fibrele gamma determină contracţia porţiunii periferice şi întinderea porţiunii centrale
a fibrelor intrafusale care stimulează terminaţiile senzitive anulospirale şi pe cele „în
floare” şi determină contracţia reflexă a muşchiului
- muşchiul poate fi făcut să se contracte fie direct de către motoneuronii alfa, fie indirect
de fibrele gamma eferente
- relaxarea muşchiului este prevenită prin întinderea şi activitatea fusurilor care transmit
impulsul la motoneuronii alfa şi determină contracţia reflexă a muşchiului
- acest mecanism care produce o întindere şi o tensiune musculară de relaxare se
numeşte tonus muscular
- fusurile neuromusculare au rol în menţinerea tonusului muscular
- impulsurile aferente de la proprioceptori pot fi conduse prin două căi: prin fascicule
spinobulbare şi sensibilitatea kinestezică (simţul poziţiei şi mişcării în spaţiu/şi prin
fascicule spinocerebeloase dorsal şi ventral pentru sensibilitatea proprioceptivă
inconştientă pentru simţul tonusului muscular)
- impulsurile pot ajunge la paleocerebel sau la scoarţa cerebrală

ANALIZATORUL OLFACTIV
- simţul mirosului, olfacţia, la om, este slab dezvoltat comparabil cu unele animale
- rolul său principal constă în a depista prezenţa în aer a unor substanţe mirositoare,
eventual nocive şi împreună cu simţul gustului, de a participa la aprecierea calităţii
alimentare şi la declanşarea secreţiilor digestive
- receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori de distanţă situaţi în partea
posterioară a foselor nazale (cornetul nazal)
- receptorul este reprezentat de celulele bipolare din mucoasa olfactivă care reprezintă şi
I n căii
- celulele bipolare prezintă o dendrită scurtă şi groasă care se termină cu o veziculă
numită buton olfactiv prevăzută cu cili
- printre celulele bipolare se află celule de susţinere care formează epiteliul columnar
- de la polul bazal pleacă axonii celulelor bipolare care se înmănunchează 10-20 şi
formează nervi olfactivi care străbat lama ciuruită a osului etmoid şi ajung la bulbul
olfactiv unde fac sinapsă cu celulele mitrale (neuroni multipolari) care reprezintă II n căii
olfactive
- axonii II n formează tractul olfactiv care se proiectează pe faţa medială a lobului
temporal, gir hipocampic şi nucleul amigdalian
- calea olfactivă nu are legătură directă cu talamusul
- pentru a putea fi mirosită o substanţă trebuie să fie volatilă, să aibă o anumită
concentraţie, să fie solubilă încât să poată traversa stratul de mucus şi să atingă celulele
olfactive
- în cornetul nazal superior la nivelul mucoasei olfactive substanţele odorante ajung fie
printr-o inspiraţie mai profundă, fie prin inspiraţii scurte şi repetate
- pragul sensibilităţii olfactive este reprezentat de concentraţia minimă dintr-o substanţă
care determină senzaţia de miros
- pentru eter, pragul este de 1/1 milion dintr-un gram/l aer
- pentru mosc, pragul este de 1/10 milioane dintr-un gram/l aer
- determinarea sensibilităţii olfactive se face cu olfactometrul
- acuitatea olfactivă este i.p. cu concentraţia substanţei odorante
- o sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan care poate fi perceput la o
concentraţie de 1*10 la -10 mg/m cub aer

ANALIZATORUL GUSTATIV
- simţul gustului are rolul de a informa asupra calităţii alimentelor introduse în gură dar
intervine şi în declanşarea reflexă necondiţionată a secreţiei glandelor digestive
- receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori (de contact) reprezentate de
mugurii gustativi situaţi la nivelul papilelor gustative, care sunt: papile caliciforme
(circumvalate), situate la baza limbii în V-ul lingual; papile fungiforme, situate la vârful
limbii; papile foliate, situate pe marginile limbii
- pe toată suprafaţa dorsală a limbii se află papile filiforme care nu conţin muguri
gustativi şi ele recepţionează sensibilitatea tactilă, termică, dureroasă de la nivelul limbii
- mugurii gustativi au formă ovoidală şi prezintă la polul apical o deschidere numită pot
gustativ
- în alcătuirea mugurelui gustativ se găsesc celule de susţinere şi celule epiteliale
senzoriale care au la polul apical un microvil
- la polul bazal al celulelor senzoriale gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervilor
faciali, glosofaringian şi vag
- fibrele senzoriale ale nervului VII recepţionează gustul de la nivelul corpului limbii (2/3
anterioară)
- fibrele nervului IX recepţionează gustul din 1/3 posterioară a limbii
- fibrele senzoriale ale nervului X recepţionează gustul de la baza rădăcinii limbii
(mucoasa amigdaliană, faringiană, epiglotică)
- I n căii gustative se află în ganglionii cranieni ai nervului VII (geniculat), IX, X
- axonii I n fac sinapsă cu II n în nucleul solitar din bulb
- axonii II n se încrucişează în bulb şi ajung la talamus unde fac sinapsă cu III n
- axonul III n se proiectează în partea inferioară a girului postcentral din lobul parietal,
unde se află aria gustativă
- nu este încă complet cunoscută identitatea substanţelor chimice specifice, care
stimulează receptori gustativi
- au fost identificaţi cel puţin 13 posibili sau probabili receptori chimici în celulele
gustative
- calităţile de percepţie gustative sunt împărţite în 4 categorii generale numite senzaţii
gustative primare şi anume: acru (acid), dulce, sărat, amar
- cei mai mulţi dintre mugurii gustativi pot fi stimulaţi de 2 sau mai mulţi stimuli gustativi
şi chiar de stimuli gustativi care nu intră în categoria celor primari, însă, de obicei,
predomină 1 sau 2 dintre categoriile de senzaţii primare
->fiziologia gustului
- la contactul dintre substanţele sapide (cu gust) şi celulele receptoare din mugurii
gustativi are loc o depolarizare cu apariţia potenţialului de receptor astfel: substanţele
chimice se leagă de moleculele proteice receptoare care pătrund în membrana
microvililor şi deschid canalele ionice ce permit pătrunderea ionilor de Na care vor
depolariza celulele
- gusturile fundamentale pot fi percepute astfel: gustul dulce la vârful limbii, gustul acru
pe marginile limbii, gustul sărat pe marginea laterală şi anterioară a limbii, gustul amar la
baza limbii
- un stimul poate provoca senzaţia gustativă numai dacă este solubil în apă sau salivă
- cei insolubili nu stimulează mugurii gustativi
- pragul sensibilităţii gustative este reprezentat de cea mai slabă concentraţie la care
stimulul produce o senzaţie gustativă
- pragul sensibilităţii gustative variază foarte mult de la o substanţă la alta, este mai
ridicat la substanţele dulci şi mai scăzut la substanţele amare
- pentru zahăr, pragul este de 1 g/1 l, pentru chinină, pragul este de 0,005 g/1 l, la o
temperatură a soluţiei de 24 grade
- băuturile prea reci sau prea calde nu au gust
- simţul gustului se adaptează în prezenţa stimulului

ANALIZATORUL VIZUAL
- vederea furnizează pentru 90% din informaţii asupra mediului înconjurător, având
importanţă fiziologică considerabilă nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi
culorii obiectelor, dar şi în orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi a tonusul
cortical (atenţia)
- globul ocular este situat în orbită şi are formă sferică
- globul ocular ->3 tunici ->externă: cornee, sclerotică
->medie: coroidă, corp ciliar (muşchi şi procese ciliare), iris
->internă: retina
 ->medii refringente: cornee, cristalin, umoarea apoasă, corp vitros
(umoare sticloasă)
- corneea este transparentă, este vasculară, dar bogat inervată de numeroase fibre
nervoase amielinice ale nervului trigemăn, sensibile la tact, temperatură şi durere
- sclerotica este tunică opacă de culoare albă-sidefie şi reprezintă 5/6 din tunica externă
fibroasă
- posterior, sclerotica este perforată de fibrele nervului optic care părăsesc globul ocular
şi de artera care intră în globul ocular
- pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci ai globului ocular (cei 4 muşchi drepţi şi 2
oblici)
- la limita dintre cornee şi sclerotică se află un şanţ sclero-corneean prin care se deschid
venele scleroticii care drenează umoare apoasă
- tunica medie este vasculară
- coroida se întinde posterior de ora serata care reprezintă limita dintre coroidă şi corpul
ciliar
- coroida prezintă posterior un orificiu prin care iese nervul optic
- imediat înaintea orei serata se află copul ciliar care are în structura sa muşchi ciliari şi
procese ciliare
- muşchiul ciliar este alcătuit din fibre musculare netede care au dispoziţie circulară,
inervate parasimpatic de nervul oculomotor şi fibrele radiare, inervate simpatic de fibre
cu originea în ganglionul laterovertebral cervical superior
- procesele ciliare sunt alcătuite din aglomerări capilare şi secretă umoare apoasă
- irisul este o diafragmă situată în faţa anterioară a cristalinului care prezintă în mijloc un
orificiu numit pupilă care permite reglarea cantităţii de lumină ce ajunge la retină.
- irisul este alcătuit din muşchi neted mutiunitar cu fibre circulare inervate parasimpatic
de nervul oculomotor şi fibre radiare inervate simpatic de fibre cu origine în ganglionul
laterovertebral cervical superior
- tunica internă este retina
- este o membrană fotosensibilă care realizează recepţia şi transformarea stimulilor
luminoşi în influx nervos
- se întinde posterior de ora serata şi are în alcătuire două regiuni importante: pata
galbenă (macula lutea) şi pata oarbă (papila optică)
- pată galbenă este situată în dreptul axului vizual
- la nivelul ei se găsesc mai multe celule cu con decât celule cu bastonaşe
- în centrul maculei lutea se află o concavitate numită foveea centralis şi care conţine
numai celule cu con
- pata oarbă este situată medial şi inferior de pată galbenă şi prezintă locul de ieşire a
nervului din globul ocular şi locul de intrare a arterelor globului ocular
- pata oarbă nu conţine elemente fotoreceptoare
- în structura retinei se află zece straturi în care se găsesc trei feluri de celule funcţionale
în relaţii sinaptice şi anume: celule fotoreceptoare cu con şi bastonaş; celule bipolare;
celule multipolare
- în afară de aceste celule se mai găsesc celule de susţinere şi asociere orizontale cu axon
şi dendrite şi celule amacrine care sunt neuroni de asociere cu axon ramificat şi fără
dendrite
->stratul 1-stratul pigmentar conţine celule cu pigment melanic
->stratul 2-stratul celulelor cu con şi bastonaş conţine segmentul extern al celulelor cu
conuri şi bastonaşe
->stratul 3-membrana limitantă externă care este o reţea de prelungiri ale celulelor gliale
ce înconjoară baza celulelor fotoreceptoare
->stratul 4-stratul glanular extern conţine corpii neuronilor şi prelungirile celulelor
fotoreceptoare
->stratul 5-stratul plexiform extern cuprinde sinapsa dintre celulelor fotoreceptoare şi
neuronii bipolari
->stratul 6-stratul neuronilor bipolari care conţine corpul neuronilor bipolari
->stratul 7-stratul plexiform intern cuprinde sinapsa dintre neuronii bipolari şi
multipolari
->stratul 8-stratul neuronilor multipolari conţine corpul neuronilor multipolari
->stratul 9-stratul fibrelor optice conţine axonii neuronilor multipolari
->stratul 10-membrana limitantă internă care limitează retina pe faţa internă
- celulele cu bastonaş sunt celule nervoase modificate în număr de 125 milioane
- în membrana segmentului lor extern se află un pigment fotosensibili numit rodopsină
sau purpur retinian
- celulele cu bastonaş sunt foarte sensibile la lumină, având un prag de excitabilitate
redus
- celulele cu bastonaş sunt adaptate pentru vederea nocturnă la lumină slabă
- celulele cu con sunt celule nervoase modificate în număr de 6-7 milioane, mai
numeroase în pată galbenă, iar în foveea centralis se găsesc doar celule cu con
- ele au un prag de excitabilitate ridicat, fiind sensibile la lumină intensă a zilei şi sunt
adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină puternică
- în segmentul lor extern se află trei tipuri de pigmenţi vizuali numiţi iodopsine,
corespunzător celor 3 tipuri de celule cu con: conuri cu pigment sensibil la roşu (conuri
roşii); conuri cu pigment sensibil la verde (conuri verzi); conuri cu pigment sensibil la
albastru (conuri albastre)
->mediile refringente
- cristalinul are forma unei lentile biconvexe transparentă, situată între iris şi corpul
vitros şi este acoperit de o capsulă elastică numită cristaloidă
- un sistem de fibre numit ligament suspensor menţine cristalinul la locul său
- cristalinul nu este vascularizat, nutriţia să se face prin difuziune de la vasele proceselor
ciliare
- corpul vitros are formă sferoidală, consistenţă gelatinoasă este acoperită de o
membrană numită hialoidă
- ocupă camera vitroasă situată înapoia cristalinului
- umoarea apoasă este un lichid incolor secretat de procesele ciliare în camera
posterioară, situată între cristalin şi iris şi prin pupilă ajunge în camera anterioară, situată
între iris şi cornee
- funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii, formei şi culorii
obiectelor din lumea înconjurătoare
->aparatul dioptric ocular: cornee şi cristalin
- corneea, o putere de refracţie de 40 de dioptrii, cristalinul o putere de refracţie de 20
de dioptrii şi cu centru optic situat la 17 mm în faţa retinei
- razele paralele care vin de la o distanţă mai mare de 6 metri se vor focaliza pe retină la
17 mm în spatele centrului optic, dând o imagine reală, mai mică şi răsturnată
- cea mai mare parte a puterii de refracţie a aparatului dioptric aparţine feţei anterioare
a corneei, dar şi cristalinul este important deoarece raza lui de curbură poate fi
modificată (creşte sau scade), realizând procesul de acomodare
- acomodarea reprezintă variaţia puterii de refracţie a cristalinului în raport cu distanţa la
care privim un obiect
- acomodarea se datorează elasticităţii cristalinului, ligamentului suspensor al
cristalinului şi muşchiului ciliar care este organ activ al acomodării
- când ochiul priveşte la o distanţă mai mare de 6 m, muşchiul ciliar (radiar) este relaxat,
ligamentul suspensor este în tensiune, care tensionează cristaloida şi comprimă
cristalinul
- creşte raza de curbură şi scade puterea de convergenţă la valoarea minimă de 20 de
dioptrii
- când ochiul priveşte la distanţă mai mică de 6 m, muşchiul ciliar (circular) se contractă,
relaxează ligamentul suspensor, scade tensiunea din cristaloidă, iar cristalinul, datorită
elasticităţii, se bombează, scade raza de curbură, iar puterea de convergenţă creşte la
valoarea maximă
- cu trecerea anilor, scade puterea de convergenţă a cristalinului deoarece acesta devine
mai gros şi mai puţin elastic, fiind vorba de prezbitism (prezbiopie)
- reflexul de acomodare este un reflex reglat de centrii corticali şi de coliculii superiori
care, prin intermediul nucleului accesor al oculomotorului, comandă contracţia
muşchiului ciliar
- la reflexul de acomodare participă şi centrii corticali din ariile vizuale primare şi
secundare sau de asociere, iar la răspunsul efectorilor participă şi muşchii irisului care
reglează cantitatea de lumină care ajunge la reţină şi muşchii extrinseci ai globului ocular
care corectează axele oculare
- punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar un obiect cu efort maxim de
acomodare se numeşte punct proxim şi la tineri se află la 25 cm
- punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar fără efect de acomodare se
numeşte punct remotum şi la tineri se află la 6 m de ochi
->reflexul pupilar fotomotor
- este un reflex cu centrii în mezencefal (nucleul accesor al oculomotorului) şi constă în
contracţia muşchilor circulari ai irisului urmată de mioză atunci când retina este
stimulată cu lumină puternică
- la scăderea intensităţii stimulului luminos (la întuneric) se contractă muşchii radiari ai
irisului şi se relaxează cei circulari şi produc midriaza (mărirea pupilei)
- există o concordanţă între puterea de convergenţă a sistemului mediilor transparente şi
lungimea axului antero-posterior al ochiului care caracterizează ochiul emetrop
- lungimea axului ocular la ochiul emetrop este de aproximativ 24 mm
- la ochiul emetrop, retina se află la 17 mm în spatele centrului optic, iar imaginea
obiectelor plasate la infinit este clară, fără acomodare
- la ochiul hipermetrop, axul ocular este mai scurt, retina este situată la mai puţin de 17
mm, convergenţa cristalinului este diminuată şi imaginea se formează în spatele retinei
- vederea este neclară şi pentru a vedea clar, persoana depărtează obiectul de ochi sau
corectează folosind lentile convergente (biconvexe)
- miopia (hipometropia) la care axul ocular este mai lung decât normal, retina se află la
distanţă mai mare de 17 mm de centrul optic, imaginea se formează în faţa retinei şi
vederea este neclară şi pentru a vedea clar, persoana apropie obiectele de ochi sau
corectează cu lentile divergenţe (biconcave)
- astigmatismul este un viciu de refracţie deoarece corneea este neuniformă şi există mai
multe raze de curbură
- având un meridian cu putere de convergenţă anormală, corneea va determina
formarea pe retină a unor imagini neclare pentru punctele situate în meridianul spaţial
corespunzător
- se corectează cu lentile cilindrice
- la miopi, punctul proxim este mai aproape decât la ochiul emetrop şi la fel şi punctul
remotum este mai aproape de 6 m
- la hipermetropi, punctul proxim este mai departe decât la ochiul emetrop şi nu are
punct remotum
->procesele fotochimice din retină
- retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între
390-770 nm
- recepţionarea vizuală constă în transformarea energiei stimulului luminos la nivelul
celulelor receptoare cu conuri şi bastonaşe
- în segmentul extern al celulelor cu con şi bastonaşe se află molecule fotosensibile
(pigment vizual) şi anume: rodopsină în celulele cu bastonaşe, iodopsină în celulele cu
con
- mecanismul fotorecepţiei este identic la cele două tipuri de celule cu con şi bastonaşe
- pigmentul vizual absoarbe energia radiaţie luminoase şi se descompune în reţine şi
opsine
- deoarece pigmentul este prezent în structura membranei segmentului extern al
conurilor şi bastonaşelor, descompunerea sa determină modificări al conductanţelor
ionice şi determină apariţia potenţialului de receptor
- bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile
- pentru a stimula o celulă cu bastonaş este suficientă energia unei singure cuante de
lumină
->adaptarea receptorilor vizuali
- sensibilitatea celulelor cu con şi bastonaş este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai
mult pigment
- cantitatea de pigment variază în conuri şi bastonaşe în funcţie de expunerea lor la
lumină sau la întuneric
- prin expunerea mai mult timp la lumină puternică pigmentul vizual atât din conuri cât şi
din bastonaşe este descompus în reţine şi opsine
- cea mai mare parte a retinenului din ambele tipuri de celule receptoare este
transformat în vitamina A şi astfel scade concentraţia pigmenţilor vizuali şi scade
sensibilitatea ochiului la lumină proces numit adaptare la lumină
- vederea diurnă fotopică se realizează cu ajutorul conurilor iar timpul de adaptare la
lumină este de 5 minute
- la trecerea de la lumină la întuneric retinenul se combină cu opsinele şi se transformă
în pigmenţi vizuali
- vitamina A este transformată în retinen crescând astfel concentraţia pigmenţilor vizuali
şi sensibilitatea ochiului la întuneric proces numit adaptare la întuneric
- timpul la adaptare la întuneric este de circa 20 minute
- sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de ori mai mare decât la lumină de
aceea vederea nocturnă (scotopică) este asigurată de bastonaşe
- în avitaminoza A este compromisă adaptarea la întuneric
- reducerea vederii diurne se numeşte hemeralopie; reducerea vederii nocturne se
numeşte nictalopie
->vederea alb-negru şi vederea cromatică
- stimularea celulelor cu bastonaş produce senzaţia de lumină albă iar lipsa stimulării
senzaţia de negru
- corpurile care reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe iar cele care absorb toate
radiaţiile luminoase apar negre
- stimularea conurilor produce senzaţii diferenţiate în funcţie de tipul de pigment pe care
îl conţin
- sunt conuri cu pigment sensibil la culoarea roşie, conuri cu pigment sensibil la culoarea
verde, conuri cu pigment sensibil la culoarea albastră
- stimularea egală a celor 3 tipuri cu con provoacă senzaţia de alb
- stimularea unei singure categorii de celule cu con provoacă senzaţia culorii absorbite
- culorile fundamentale sau primare sunt roşu, verde şi albastru
- prin amestecarea lor în diferite proporţii se pot obţine toate celelalte culori ale
spectrului inclusiv culoarea albă
- daltonismul este un defect al vederii cromatice prin care persoana afectată nu prezintă
din naştere celule cu con pentru una din cele 3 culori fundamentale şi cel mai frecvent
lipsesc celulele cu con sensibile la verde şi roşu şi văd în locul culorii respective un ton de
gri cenuşiu
- boala se manifestă în exclusivitate la bărbaţi şi este transmisă de la mamă de o genă
recesivă X lincată
- 8% din populaţia masculină suferă de daltonism
->calea optică
- receptorii sunt celule fotoreceptoare cu con şi bastonaş
- I n este reprezentat de neuronii bipolari
- II n este reprezentată de neuronii multipolari
- axonii II n formează nervii optici care părăsesc globul ocular printr-o zonă mică lipsită
de receptorii numită pata oarbă
- nervii optici conţin fibre de la un singur glob ocular
- axonii din câmpul intern al retinei (nazal) se încrucişează şi formează chiasma optică iar
de aici începe tractul optic
- tractul optic conţine fibre neîncrucişate provenite din câmpul extern al retinei
(temporal) şi fibre încrucişate şi câmpul nazal opus
- în majoritatea lor fibrele tractului optic fac sinapsă cu al III n în corpul geniculat lateral
(extern) din metatalamus
- tractul optic dă colaterale la nuclei mezencefalici unde se realizează reflexe
oculocefalogire, pupilari fotomotor şi de acomodare la apropiere precum şi la coarnele
laterale ale măduvei toracale înalte (C8; T1-T2) unde se găsesc centrii pupilodilatator şi
de acomodare pentru vederea la depărtare
- axonii celui de al III n se proiectează în scoarţa cerebrală în lobul occipital în jurul
scizurii calcarine pe faţa medială unde se află aria vizuală primară iar în jurul ei se află
ariile vizuale secundare sau de asociaţie
- cea mai întinsă reprezentare la nivelul arie vizuale primare o are macula luteea care
ocupă partea posterioară a lobului occipital
- în ariile vizuale se realizează senzaţia şi percepţia vizuală respectiv transformarea
stimulului electric la nivelul celulelor cu con şi bastonaş în senzaţie de lumină, formă şi
culoare
->câmpul vizual, vederea binoculară şi stereoscopică
- spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual şi fiecărui ochi ii corespunde un
câmp vizual monocular care în mare parte se suprapune cu câmpul vizual al celuilalt ochi
iar partea comună a celor două câmpuri se numeşte câmp vizual binocular
- orice obiect situat în câmpul vizual binocular formează pe retina fiecărui ochi câte o
imagine
- la nivel cortical aceste imagini fuzionează într-o imagine unică
- procesul de fuziune corticală este posibil numai dacă imaginea de la nivelul retinei se
formează în puncte corespunzătoare
- aceste procese de fuziune a imaginilor începe de la nivelul CGL
- vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime (stereoscopică)
- extirparea ariei vizuale primare produce orbirea; distrugerea ariilor vizuale secundare
fără afectarea ariei vizuale primare produce afazia vizuală adică bolnavul vede literele
scrise dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor citite

ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
- prezintă două componente: acustică (cohleară), care recepţionează informaţii în
legătură cu auzul şi vestibulară, care recepţionează informaţii pentru poziţia corpului în
repaus şi mişcare precum şi informaţii asupra reflexelor de postură
- receptorii şi acustici şi vestibulari sunt situaţi în urechea internă (UI)
- urechea umană prezintă trei segmente: UE, UM, UI
- UE: pavilionul urechii şi conduc auditiv extern
- UM este o cavitate pneumatică săpată în stânga ochiului temporal
- peretele lateral este reprezentat de membrana timpanică
- peretele medial prezintă membrana ferestrei ovale şi a ferestrei rotunde
- peretele anterior prezintă o deschizătură numită trompa lui Eustachio prin care
comunică cu nazofaringele având rolul de a egaliza presiunea pe ambele feţe ale
timpanului
- UM conţine în interior un lanţ articulat de 3 oscioare: ciocan, nicovală şi scăriţă
- ciocanul se sprijină pe partea internă a membranei timpanice
- scăriţa se sprijină pe membrana ferestrei ovale
- ciocanul şi scăriţa prezintă câte un muşchi: muşchiul ciocanului (diminuă amplitudinea
sunetelor puternice) şi muşchiul scăriţei (amplifică sunetele slabe) şi astfel reglează
intensitatea undei sonore
- UI este alcătuită dintr-un sistem de încăperi numit labirint osos săpate în stânca osului
temporal
- labirint osos: canale semicirculare osoase, vestibul osos, melc osos (cohlee)
- în labirintul osos se află labirintul membranos: canale semicirculare membranoase,
vestibul membranos (utriculă şi saculă), melc membranos (canal cohlear)
- între labirintul osos şi cel membranos se află un lichid numit perilimfă
- cele 3 canale semicirculare osoase se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt şi
fiecare se deschide la o extremitate printr-o dilataţie numită ampulă iar la cealaltă
extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a
se deschide în vestibul
- melcul osos este situat anterior de vestibul şi prezintă formă conică cu un ax central
numit columelă în jurul căruia melcul osos realizează 2 şi 1/2 ture
- de columelă se prinde lama pirală osoasă care este întregită de membrana bazilară şi
de membrana vestibulară Reisnner
- aceasta separă lumenul osos al melcului în rampă vestibulară situată deasupra
membranei vestibulare, canalul cohlear între membrana vestibulară, membrana bazilară
- cele 2 rampe conţin perilimfă iar canalul cohlear conţine endolimfă
- lama spirală lasă un spaţiu liber spre vârful melcului numit helicotremă
- vestibulul membranos cuprinde utricula în partea superioară şi sacula sub utriculă
- în utriculă se deschid canalele semicirculare membranoase prin 5 orificii
- din partea inferioară a saculei porneşte canalul cohlear în care se află organul Corti
- organul Corti este situat pe membrana bazilară; în centrul lui se află un spaţiu
triunghiular numit tunelul Corti format de celulele de susţinere
- tunelul Corti este traversat de dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti;
deasupra celulelor de susţinere se găsesc celule auditive
- la polul bazal al celulelor auditive ajung dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral
Corti
- celulele auditive prezintă cili care pătrund într-o membrană reticulată secretată de
celulele de susţinere
- celulele auditive sunt dispuse în 2 straturi: un strat extern format din 3-4 şiruri de
celule auditive şi un strat intern format dintr-un şir de celule auditive
- deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria segment intermediar şi central
- I n se află în ganglionul spiral Corti
- II n se află în nucleii cohleari pontini dorsal şi ventral
- axonul II n se încrucişează şi urmează un traseu ascendent la coliculul inferior unde se
găseşte al III n
- axonul celui de-al III n ajunge în CGM din metatalamus unde face sinapsă cu al IV n
- axonul celui de-al IV n se proiectează în lobul temporal, în girul temporal superior, unde
se află aria auditivă primară
- în jurul ariei auditive primare se află aria auditivă secundară (de asociaţie) care
primeşte aferenţe de la aria auditivă primară
->fiziologia
- urechea umană percepe sunete cu frecvenţa cuprinsă între 20 Hz-20 kHz şi
amplitudinea cuprinsă între 0-130 dB
- undele sonore sunt produse prin condensări şi rarefieri ale aerului şi au proprietăţi
fundamentale: înălţimea, intensitatea şi timbrul
- înălţimea determinată de frecvenţa undelor sonore
- intensitatea determinată de amplitudinea undelor sonore
- timbrul determinat de vibraţiile armonice superioare însoţitoare
- sunetele sunt captate de pavilionul urechii şi dirijate spre conductul auditiv extern
- ajung la nivelul membranei timpanice care vibrează şi la rândul său pune în vibraţie
membrana timpanică care antrenează lanţul de oscioare
- perforaţia timpanului nu produce surditate ci doar o scădere a acuităţii auditive a
urechii respective deoarece undele sonore pot fi transmise şi prin oasele cutiei craniene
şi prin aerul UM
- de la membrana ferestrei ovale undele sunt transmise mai departe prin perilimfă din
rampa vestibulară apoi prin helicotrema perilimfei din rampa timpanică
- vibraţiile perilimfei determină şi variaţii de presiune ale endolimfei care fac să vibreze
membrana bazilară pe care se găseşte organul Corti
- vibrarea membranei bazilare antrenează celulele auditive ai căror cili vor suferi
deformări mecanice la contactul cu membrana tectoria
- înclinarea cililor într-o parte depolarizează celulele iar în direcţia celulelor le
hiperpolarizează
- depolarizarea celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialului de acţiune iar
hiperpolarizarile reduc frecvenţa potenţialului de acţiune
- membrana bazilară are o structură elastică comparabilă u un rezonator cu coarde
având particularităţi de rezonanţă şi elasticitate
- baza melcului intră în rezonanţă cu sunetele cu frecvenţe înalte (1500Hz)
- sunetele cu frecvenţa medie (5000 Hz) intră în rezonanţă cu mijlocul membranei
bazilare iar vârful melcului membranos intră în rezonanţă cu sunete cu frecvenţe joase
(20-500 Hz)
- fiecare neuron senzitiv din ganglionul Corti transmite impulsul nervos de la o anumită
zonă a membranei bazilare specializare zonală care se păstrează la celelalte staţii de
releu ale căii acustice
- sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari, coliculari şi
metatalamici şi astfel excitaţiile sonore separate în frecvenţe componente la nivelul
membranei bazilare se transmit spre neuroni corticali prin „fire” izolate
- identificarea direcţie de unde vine sunetul se realizează prin 2 căi principale: prin
detectarea decalajului în timp dintre semnalele acustice care intră în cele două urechi şi
prin diferenţa de intensitate a sunetului care intră în cele două urechi
->analizatorul vestibular
- are rolul de a informa creierul despre poziţia corpului în spaţiu şi despre accelerările
liniare sau circulare la care este supus acesta
- simţul vestibular nu este un simţ propriu-zis al echilibrului ci este o componentă
importantă a mecanismelor care contribuie la reglarea echilibrului alături de analizatorul
chinestezic, vizual, tactil, cutanat şi de cerebel
- receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos; în utriculă şi saculă se
găseşte câte o maculă (utriculară în utriculă şi saculară în saculă)
- macula este alcătuită din celule de susţinere situate pe o membrană bazală şi celule
senzoriale cu cili, dispuse peste celulele de susţinere
- cili sunt înglobaţi în membrana otolitică în care se află granule de bicarbonat de calciu
şi Mg, numite otolite
- la polul bazal al celulelor senzoriale ajung terminaţii dendritice ale neuronilor din
ganglionul vestibular Scarpă
- în ampulele de la baza canalelor semicirculare membranoase se află crestele ampulare
alcătuite din celule de susţinere şi celule senzoriale cu cili
- cili pătrund la polul apical într-o cupolă gelatinoasă care se mişcă sub influenţa
deplasării endolimfei
- la polul bazal se găsesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpă
->calea vestibulară
- I n se află în ganglionul vestibular Scarpă ale cărui dendrite ajung la polul bazal al
celulelor senzoriale cu cili, iar axonii formează ramura vestibulară care face sinapsă cu II
n în cei 4 nuclei vestibulari: superior, inferior, lateral şi medial
- axonul II n se îndreaptă spre:
1. măduva şi formează fasciculul vestibulo-spinal, care controlează tonusul muscular
2. arhicerebel, fasciculul vestibulo-cerebelos, care controlează echilibrul static şi dinamic
3. fasciculul vestibulo-nuclear, spre nucleii nervului motor III, IV din mezencefal şi VI din
punte care controlează mişcările globului ocular cu punct de plecare labirintic
4. spre talamus, fasciculul vestibulo-talamic unde se află cel de-al III n, iar fibrele
talamocorticale se proiectează în scoarţa cerebrală, probabil lobul temporal, partea
posterioară a girului temporal superior
->fiziologia analizatorului vestibular
- receptorii maculări sunt stimulaţi mecanic de către otolite atâta în condiţii statice cât şi
în condiţii dinamice
- când capul stă nemişcat, prin greutatea lor, otolitele apasă asupra cililor celulelor
senzoriale generând impulsuri care sunt transmise spre centrii nervoşi şi pe care ii
informează asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitaţional
- când capul şi corpul suferă acceleraţii liniare (înainte, înapoi, lateral) forţele de inerţie
împing otolitele în sens opus deplasării deoarece otolitele sunt mai dense decât
endolimfa, astfel, la nivelul centrilor nervoşi se declanşează reacţii motorii care
corectează poziţia corpului şi a capului în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata
mişcării
- receptorii maculări nu detectează viteza de deplasare a corpului sau a capului ci
detectează acceleraţia, cei din saculă detectează acceleraţia verticală, cei din utriculă,
acceleraţia orizontală
- receptorii analizatorului vestibular sunt şi sediul unor reflexe de postură
- o modificare bruscă a poziţiei capului declanşează reflexe care ajută la menţinerea
posturii şi a echilibrului
- crestele ampulare şi cupolele gelatinoase de la baza canalelor semicirculare au rol în
menţinerea echilibrului în condiţiile acceleraţiilor circulare ale capului şi corpului
- cili celulelor senzitive din crestele ampulare sunt excitaţii mecanice de deplasare a
endolimfei
- orice mişcare de rotaţie a capului său corpului antrenează rotaţia simultană a canalelor
semicirculare, situate în planul rotaţiei respiratorii
- din cauza inerţiei, endolimfa din aceste canale se va deplasa relativ în sens opus şi va
înclina cupola în sensul acestei deplasări
- recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor
semicirculare în cele trei planuri ale spaţiului: frontal, sagital, orizontal

GLANDE ENDOCRINE

- sunt alcătuite din celule epiteliale secretorii care produc substanţe active numite
hormoni şi pe care ii elimină direct în sânge
- hormonii sunt substanţe chimice specifice care acţionează la distanţă de locul sintezei şi
produc efecte caracteristice
- la nivelul capului, glandele endocrine sunt hipofiza şi epifiza; la nivelul gâtului, tiroida şi
paratiroidele; retrosternal (în spatele sternului), timusul; în abdomen, pancreasul
endocrin; la polul superior al rinichiului, suprarenalele; în pelvis, ovare, iar în scrot
testiculele
- temporar, activează ca glandă endocrină şi placenta (este organ prin care se realizează
schimburi maternofetale)
- există şi organe care în afara funcţiei lor principale conţin şi celule cu rol endocrin
(antru piloric)
- duodenul secretă 6-8 hormoni cu rol în reglarea activităţii secretorii şi motorii a tubului
digestiv-enterogastron, secretină, pancreozinină, colecistochinină, enterochinină
- rinichiul secretă hormonul eritropoetină (şi renină)
- deasemenea există şi neuroni secretori din nucleii hipotalamici şi alte organe nervoase
cum ar fi: ADH, oxitocina şi factori de eliberare şi inhibare
- sistemul endocrin este un sistem anatomofuncţional complex controlat de SN care
reglează şi coordonează acţiunea umorală a diferitelor organe pe care le integrează în
ansamblul funcţiilor organismului
- principalul rol al glandelor endocrine este în reglarea metabolismului celulelor

HIPOFIZA (GLANDA PITUITARĂ)

- situată la baza encefalului, înapoia chiasmei optice, pe şaua turcească a osului sfenoid
- are formă rotunjită, un diametru de 1,5 cm şi cântăreşte 0,5 g (500 mg)
- prezintă 3 lobi: anterior, intermediar (mijlociu) şi posterior
- cel anterior şi intermediar reprezintă adenohipofiza, iar cel posterior reprezintă
neurohipofiza
- 75% din masa hipofizei este reprezentată de lobul anterior
- 2% lobul intermediar, fiind o simplă lamă epitelială care aderă la lobul posterior
- între hipofiză şi hipotalamus sunt relaţii anatomice şi funcţionale
- anatomic, hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară şi anume, între
regiunea mediană a hipotalamusului (nucleii mijlocii) şi adenohipofiză, există o legătură
vasculară ce formează sistemul port hipotalamohipofizar, descris de anatomistul român
Grigore T. Popa, împreună cu Unna Fielding
- între hipotalamusul anterior şi neurohipofiză există tractul hipotalamohipofizar
- legătura funcţională a hipofizei cu hipotalamusul este realizată prin produşii de
neurosecreţie secretaţi de nucleii mijlocii şi anteriori ai hipotalamusului
- nucleii mijlocii produc neurosecreţii stimulatoare (RH) şi inhibitoare (IH)
- nucleii anteriori produc ADH şi oxitocină
- prin neurosecreţiile produse de hipotalamus se realizează controlul şi reglarea secreţiei
glandei hipofize, iar prin intermediu glandei hipofize este coordonată activitatea
întregului sistem endocrin
- adenohipofiza este situată în partea anterioară dar se întinde şi posterior, înconjurând
aproape complet neurohipofiză
- hormonii adenohipofizei ->non glandulari: STH şi LTH (PROLACTINA)
->glandulari tropi: TSH, ACTH, gonado tropi (FSH şi LH)
->STH (hormon de creştere), împreună cu insulină, hormonii tiroidieni şi gonadali
stimulează creşterea organelor, condrogeneza, determinând creşterea în lungime a
oaselor
- majoritatea efectelor STH se exercită indirect prin acţiunea unor factori de creştere
numiţi somatomedine
- după pubertate STH produce îngroşarea oaselor lungi şi dezvoltarea oaselor late
- stimulează creşterea muşchilor şi a viscerelor cu excepţia creierului
- determină o retenţie de compuşi ai Ca, P, K, N, Na
- pe metabolismul proteinelor STH este hormon anabolizant care stimulează sinteza de
proteine
- pe metabolismul glucidelor STH produce hiperglicemie prin glicogenoliză hepatică adică
convertirea glicogenului în glucoză care trece în circulaţia sangvină şi scăderea
consumului de glucoză la nivel celular
- pe metabolismul lipidic STH stimulează lipoliza adică mobilizează acizii graşi din
depozite adipoase; stimulează sinteza de corpi cetonici (acetona, acidul acetil acetic şi
betahidroxibutilici)
- secreţia de STH are loc în tot cursul vieţii iar hipoglicemia, stările de stres, inaniţia şi
creşterea concentraţiei de AA liberi plasmatici duc la descărcări crescute de hormon
somatotrop
->modificări ale secreţiei de STH
- hipersecreţia de STH are consecinţe în funcţie de vârstă asupra dezvoltării somatice şi
metabolismului
- hipersecreţia de STH la copii (înainte de pubertate) produce gigantismul caracterizat
prin talii de peste 2 m, creşterea exagerată în lungimea extremităţilor iar intelectul nu
este afectat
- hipersecreţia după pubertate (la adult) determină acromegalia caracterizată prin
creşterea exagerată a oaselor feţei, a mandibule, a oase late, îngroşarea buzelor,
creşterea viscerelor (inimă, rinichi, ficat, limbă) şi alungirea exagerată a mâinilor şi
picioarelor
- hiposecreţia de STH la copil determină oprirea creşterii somatice dar fără oprire
dezvoltării neuropsihice; se instalează piticismul sau nanismul hipofizar
- indivizii au talie mică (1,20-1,30 m) dar dezvoltare proporţională şi cu intelectul normal
- hiposecreţia la adult determină caşexia hipofizară (boala Simmonds) caracterizată
printr-o îmbătrânire prematură provocată de atrofia ţesuturilor
->prolactina la femeie stimulează secreţia lactată a glandelor mamare sensibilizată de
hormoni estrogeni şi progesteron
- prolactina este un inhibitor al activităţii gonadotrope fiind capabilă să prevină ovulaţia
- secreţia de prolactină creşte în timpul sarcinii atingând un vârf la naştere şi după
aproximativ 8 zile revine la nivelul de control
- secreţia de prolactină este stimulată şi de efort fizic, stresul psihic şi chirurgical,
hipoglicemie, somn; suptul determină creşterea temporară a secreţiei de prolactină
- la bărbat nu este cunoscută funcţia prolactinei
->ACTH (hormon adenocorticotrop, corticotropina) stimulează activitatea secretorie a
glandelor corticosuprarenale, stimulează creşterea concentraţiei sangvine de hormonii
glucocorticoizi şi sexosteroizi
- asupra secreţiei de mineralocorticoizi efectele ACTH sunt mai reduse
- ACTH are acţiune indirectă dar şi acţiune directă determinând melanogeneza în celulele
pigmentare producând închiderea culorii pielii
- hipersecreţia de ACTH produce atât efectul excesului de glucocorticoizi cât şi efecte
melanocitostimulatoare la nivelul pielii (diabetul bronzat)
- hiposecreţia de ACTH produce efecte caracteristice deficitului de glucocorticoizi (boala
Addison)
->TSH (tireostimulina, tireotropina) stimulează sinteză şi secreţia de hormoni tiroidieni
- hipersecreţia de TSH duce la hipertiroidism (boala Basedow)
- hiposecreţia duce la insuficienţă tiroidiană
- hormonii gonadotropi controlează funcţia gonadelor
->FSH (foliculostimulant) la femeie determină creşterea şi maturarea foliculului de Graav
şi estrogen
- la bărbat FSH stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi şi spermatogeneza
->LH (luteinizant) la femeie determină ovulaţia şi apariţia corpului galben a cărui secreţie
de progesteron şi estrogeni o stimulează
- la bărbat LH stimulează secreţia de hormoni androgeni (testosteron) de către celulele
interstiţiale, testiculare, Leydig
- lobul intermediar reprezintă 2% din masa hipofizei şi anatomic face parte din
adenohipofiză
- secretă hormonul melanocitostimulant (MSH) care stimulează pigmentarea celulelor
(pigmentogeneza) care are acelaşi precursor ca ACTH
- hipotalamusul secretă un hormon de inhibare a secreţiei de MSH
- lobul posterior: hormonii lobului posterior sunt ADH şi oxitocina care sunt secretaţi de
neuronii din hipotalamusul anterior şi puşi în circulaţie sub influenţa hipotalamusului
prin tractul hipotalamohipofizar
- ADH are ca acţiune principală creşterea absorbţiei facultative la nivelul tubilor distali şi
colectori ai nefronului prin care scade volumul urinar şi creşte concentraţia urinei
- ADH produce şi reducerea secreţiei tuturor glandelor exocrine contribuind la
menţinerea volumului lichidelor organismului
- în doze mari produce vasoconstricţie ducând la creşterea tensiunii arteriale şi de aceea
mai este denumit şi vasopresino
- în lipsa ADH în hiposecreţie de ADH se produce diabetul insipid caracterizat prin
pierderi mari de apă mai ales prin urină (poliurie) a cărei cantitate poate să ajungă în 24
h la 20 l
- concomitent are loc ingestia unor mari cantităţi de apă corespunzătoare celor pierdute
(polidipsie)
- diabetul insipid apare în leziuni ale hipotalamusului sau ale neuro hipofizei
- oxitocina (ocitocina) stimulează contracţia musculară netedă a uterului gravid mai ales
în preajma travaliului şi expulzia laptelui din glanda mamară datorită contracţiei celulelor
mioepiteliale care înconjoară alveolele glandei mamare
 GLANDELE SUPRARENALE
- sunt glande pereche situate la polul superior la rinichiului şi fiecare glandă are o
porţiune periferică corticală (corticosuprarenala) şi una internă medulară
(medulosuprarenala)
- aceste porţiuni sunt diferite dpdv embriologic
- corticosuprarenala este de natură mezodermică la fel ca şi glandele sexuale
- medulosuprarenala este de origine ectodermică la fel ca şi sistemul simpatic
- aceste porţiuni diferă şi dpdv anatomic şi funcţional
- CSR prezintă de la exterior spre interior 3 zone: glomerurală, fasciculată si reticulată
- CSR secretă hormoni de natură lipidică care se sintetizează din colesterol
- zona glomerurală produce hormoni mineralocorticoizi, zona fasciculată produce
hormoni glucocorticoizi, zona reticulată produce hormoni sexosteroixi (sexuali)
- rolul hormonilor CSR este vital pentru organism
- MC au ca reprezentant principal aldosteronul care are rol în metabolismul sărurilor
minerale determinând reabsorbţia Na în schimbul K sau H pe care îl excretă la nivelul
tubilor uriniferi contorţi distali şi colectori
- se produce caliurie (K în urină) şi acidurie (aciditate urinară)
- reabsorbţia Na este însoţită de reabsorbţia Cl
- datorită gradientului osmotic creat de transportul de NaCl se produce reabsorbţia apei
- prin acţiunea sa de reţinere a Na în organism aldosteronul are rol în: menţinerea
presiunii osmotice a mediului intern a organismului, menţinerea volumului sangvin
(volemiei), menţinerea echilibrului acido-bazic
- şi în glandele sudoripare, salivare şi colice se găsesc celule ţintă asemănătoare
- hipersecreţia de aldosteron produce boala Conn caracterizată prin retenţie masivă de
sare şi apă, edeme şi hipertensiune
- hiposecreţia de aldosteron (boala Addison) este întâlnită în insuficienţa globală a CSR în
care are loc o pierdere de sare şi apă urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea
capacităţii de efort)
- GC sunt reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol)
- în sânge circulă în cea mai mare parte legaţi de proteinele plasmatice şi o mică
fracţiune circulă liberă în sânge şi care este răspunzătoare de efectele metabolice
specifice
- efecte ale unor organe şi ţesuturi:
- asupra sistemului osos GC au efect catabolizant prin diminuarea sintezei matricei
organelor şi diminuarea absorbţiei intestinale a Ca
- asupra organelor hematopoetice şi sistemul imunitar: GC scad numărul de
leucocite (limfocite), eozinofile, bazofile şi limfocite circulante şi cresc numărul de
leucocite neutrofile, de hematii şi plachete sangvine şi cresc stabilitatea membranei
lizozomale
- GC sunt necesari pentru integritatea funcţiilor superioare ale SNC
- scăderea cantităţii de cortizol determină modificări ale electroencefalogramei (EEG):
alterarea personalităţii, modificări senzoriale
->rolul fiziologic al GC în metabolismul intermediar
- protidic, unde cresc catabolismul proteinelor musculare şi cresc anabolismul
proteinelor hepatice
- glucidic, produc hiperglicemie prin gluconeogeneză adică sinteza de glucoză din
compuşi neglucidici (AA, cetoacizi, acizi graşi)
- lipidic, GC cresc lipoliza adică degradarea trigliceridelor din ţesutul adipos care duce la
creşterea concentraţiei de acizi graşi liberi în plasmă (hiperlipemie)
- hipersecreţia de GC determină sindromul Cushing la care predomină semnele dereglării
mentale intermediare şi se caracterizează prin obezitate, diabet şi hipertensiune
- hiposecreţia se întâlneşte în boală Addison
- hormonii sexosteroizi sunt androgeni asemănători celor secretaţi de testicule şi
estrogeni asemănători celor secretaţi de ovare
- acţiunea acestor hormoni o completează pe cea a hormonilor sexuali
- rolul lor se manifestă în cazul apariţiei şi dezvoltaţii caracterelor sexuale secundare
- la băieţi determină creşterea bărbiei, a mustăţilor, dezvoltarea laringelui, îngroşarea
vocii, dezvoltarea scheletului şi a masei musculare
- la fete stimulează dezvoltarea glandelor mamare, depunerea lipidelor pe şolduri, pe
coapse
- MSR anatomic şi funcţiona este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri
- hormonii MSR se numesc catecolamine şi sunt adrenalina (apinefrina-80%),
noradrenalina (norepinefrina-20%)
- acţiunea acestor hormoni este identică cu stimularea simpaticului
- principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt:
- asupra aparatului cardiovascular produc tahicardie, vasoconstricţie şi
hipertensiune; creşte excitabilitatea inimii, adrenalina dilată vasele musculare şi le
contractă pe cele din piele, mucoase şi viscere; noradrenalina are acţiuni predominant
vasoconstrictoare
- asupra aparatului respirator reglează musculatura netedă şi dilată bronhiile
- asupra tubului digestiv determină relaxarea musculaturii netede a tubului
digestiv şi contracţia sfincterelor digestive; inhibă majoritatea secreţiilor digestive;
contractă splina şi ficatul
- asupra metabolismului glucidic produc hiperglicemie prin glicogenoliză hepatică
şi musculară
- asupra metabolismului lipidic produce lipoliză prin mobilizarea grăsimilor,
stimulând rezervele adipoase şi catabolismul acizilor graşi; adrenalina are efecte
predominant metabolice şi energetice; dilată pupilă, contractă muşchii netezi de la baza
firelor de păr (erectori), produc alertă corticală, anxietate şi frică şi stimulează SRAA
- atât secreţia CSR cât şi secreţia MSR sunt stimulate în condiţii de stres (emoţii,
traumatism, stări de încordare neuropsihică, frică, durere, frig, căldură excesivă)
- aceşti hormoni au un rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa
agresiunilor interne şi externe

TIROIDA
- este cea mai voluminoasă glandă endocrină (20-30 g), este localizată în zona anterioară
a gâtului într-o capsulă fibroasă numită loja tiroidei
- prezintă 2 lobi laterali uniţi între ei prin istmul tiroidian
- ţesutul secretor al tiroidei numit parenchim glandular este alcătuit din celule epiteliale
organizate sub formă de foliculi în interiorul cărora se află coloidul care este un material
vâscos, omogen ce conţine tireoglobulină (proteină) care reprezintă forma de depozitare
a hormonilor tiroidieni: tiroxina (tetraiodotironina; T4) şi triiodotironina (T3)
- tireoglobulina este o proteină sintetizată de celulele foliculare care prin iodarea
moleculei de tirozină din structura sa rezultă hormoni tiroidieni (T3, T4)
- sinteza şi eliberarea hormonilor tiroidieni din coloid în sânge se face sub acţiunea TSH
hipofizar
- între foliculii tiroidieni se găsesc celule speciale numite parafoliculare sau celule „C”
care secretă calcitonina
- hormonii tiroidieni cresc metabolismul bazal (MB) şi consumul de energie şi O în
aproape toate ţesuturile metabolice active (cu excepţia creierului. testiculelor şi uterului)
- au rol în procese morfogenetice de creştere şi diferenţiere celulară şi tisulară, acţiune
ce se manifestă foarte pregnant la nivelul SN
- asupra metabolismului intermediar glucidic, hormonii tiroidieni produc hiperglicemie
prin glicogenoliză hepatică şi stimulează absorbţia de glucoză la nivel intestinal
- pe metabolismul lipidic stimulează lipoliza prin mobilizarea acizilor graşi din depozitele
adipoase şi scade nivelul colesterolului sangvin (efect hipocolesterolemiant)
- pe metabolismul proteic hormonii tiroidieni stimulează catabolismul proteinelor
musculare şi hepatice şi cresc excreţia de N
- efecte specifice pe sisteme şi organe:
- pe aparatul cardiovascular hormonii tiroidieni cresc forţa şi frecvenţa
contracţiilor cardiace şi produc vasodilataţie
- pe muşchii scheletici cresc tonusul, forţa de contracţie şi promptitudinea
răspunsului reflex de tip miotatic
- pe aparatul respirator hormonii tiroidieni cresc amplitudinea şi frecvenţa
mişcărilor respiratorii
- asupra SN hormonii tiroidieni stimulează diferenţierea neuronală, dezvoltarea
normală a sinapselor şi mielinizarea
- hipofuncţia tiroidiană are consecinţe variate în funcţie de vârstă
- la copil hipofuncţia produce o încetinire a dezvoltării somatice şi psihice care poate
merge până la cretinism
- hipofuncţia la adult produce mixedem adică se produce o diminuare a atenţiei,
memoriei, capacităţii de învăţare, reducerea proceselor energetice, MB scăzut, ţesuturile
sunt inhibate cu un edem mucos, pielea uscată, îngroşată, se produce căderea părului,
apare senzaţia permanentă de frig
- hiperfuncţia tiroidiană este caracterizată prin creşterea cu 100% a MB, scăderea în
greutate, polifagie, nervozitate accentuată, hipersudoraţii iar în anumite tipuri de
hipertiroidism se observă şi protruzia globilor oculari de unde şi numele de guşă
exoftalmică deoarece bolnavii prezintă şi guşă
- o afecţiune a glandei tiroide este guşa endemică care este o creştere anatomică a
glandei însoţită de obicei de hipofuncţie datorită prezenţei unor substanţe chimice
numite guşogene în apa de băut şi în alimentaţie a căror acţiune, în lipsa iodului se
exercită în mod negativ producând hipertrofia glandei tiroide în regiuni sărace în iod
- reglarea secreţiei glandei tiroide se face prin mecanism feed-back
hipotalamohipofizotiroidian în funcţie de nivelul de hormoni tiroidieni din sânge
- calcitonina secretată de celulele „C” este hormon hipocalcemiant şi ajută la fixarea Ca
în oase

PARATIROIDELE
- în număr de 4 sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni câte 2
- conţin celule principale dispuse sub formă de cordoane care secretă parathormonul
(PTH) şi celule parafoliculare identice cu cele de la tiroidă care secretă calcitonina
- PTH este activ asupra osului, asupra rinichiului, asupra tractului digestiv fie prin efecte
directe fie prin efectul vitaminei D3 a cărei secreţie o controlează
- la nivelul osului PTH creşte numărul şi stimulează activarea osteoclastelor care
mobilizează în oase, în circulaţia sangvină sărurile fosfocalcice
- la nivelul tractului digestiv PTH creşte absorbţia intestinală a Ca
- la nivel renal PTH stimulează reabsorbţia tubulară a Ca în nefronul distal şi inhibarea
reabsorbţiei tubulare a fosfaţilor (K) anorganici (Ca şi Na)
- prin toate aceste efecte PTH produce hipercalcemie şi hipofosfatemie
- reglarea secreţiei de PTH se face în funcţie de nivelul Ca ionizat şi secundar a fosfaţilor
- hipercalcemia inhibă secreţia de PTH iar hipocalcemia stimulează secreţia de PTH
- hipersecreţia de PTH produce boala Recklinghausen, caracterizată prin rarefierea
oaselor deoarece se produc demineralizări osoase ducând la fracturi spontane iar Ca în
exces din sânge se depune în ţesuturi sau formează calculi urinari
- calcitonina este hormonul care produce hipocalcemie iar stimulul care declasează
secreţia de calcitonină este hipercalcemia
 PANCREASUL ENDOCRIN
- este o glandă mixtă cu o componentă exocrină formată de acini pancreatici şi o
componentă endocrină reprezentată de insulele Langerhaus
- pancreasul are 3 porţiuni: cap, corp, coadă
- corpul este situat în potcoavă duodenală iar coada vine în raport cu splina
- pancreasul este situată în apropierea trunchiului celiac (artera aortă)
- în coada pancreasului se găsesc insulele Langerhaus (1-3% din masa pancreasului)
- acestea conţin celule secretorii alfa (20%) care secretă glucagon, celule beta (60-70 %)
care secretă insulină (celule triunghiulare care secretă somatostatină)
- pancreasul endocrin are rol în controlarea metabolismului intermediar glucidic, lipidic
şi proteic
- insulina descoperită în 1921 pentru prima dată de cercetătorul român Nicolae Paulescu
şi în 1922 redescoperită de Banting Macleod şi Lest pentru care au primit premiul Nobel
- insulina este singurul hormon anabolizant pe toate metabolismele intermediare:
glucidic (glicogenogeneză), lipidic (lipogeneză) şi proteic (stimulează sinteza de proteine)
şi este singurul hormon hipoglicemiant
- pe metabolismul glucidic insulina creşte sinteza de glicogen hepatic (glicogenogeneză
hepatică) şi scade gluconeogeneza hepatică
- la ţesutul adipos insulina stimulează transportul de glucoză în ţesutul adipos şi creşte
sinteza de glicerol (o parte din glucoză se transformă în lipide)
- la nivelul musculaturii creşte transportul de glucoză şi creşte sinteza de glicogen
muscular şi deasemenea creşte glicoliza (consumul de glucoză la nivel tisular)
- pe metabolismul lipidic insulina creşte sinteza de lipide (lipogeneza) la nivelul ficatului
şi creşte sinteza de trigliceride şi AG precum şi sinteza enzimelor care stimulează
lipogeneza în ţesutul adipos; scade lipoliza
- pe metabolismul proteic insulina scade proteoliza hepatică (scade degradarea
proteinelor în ficat) şi creşte captarea AA la nivel muscular şi sinteza de proteine
musculare
- deficitul de insulină (diabetul zaharat) reprezintă o boală metabolică complexă
caracterizată prin creşterea glicemiei (hiperglicemie), glicozurie, poliurie, polidipsie,
polifagie (scăderea în greutate) precum şi dezechilibre acido-bazice prin sinteză de corpi
cetonici şi dezechilibre electrolitice
- complicaţiile bolii determină şi compromiterea morfofuncţională a unor ţesuturi şi
organe de importanţă vitală (SN, cardiovascular sau excretor)
- hipersecreţia de insulină produce hiperglicemie care în condiţii severe poate duce la
stare de comă ce poate compromite funcţia SN
- glucagonul pe metabolismul glucidic stimulează glicogenoliza hepatică (nu şi
musculară) şi stimulează gluconeogeneza
- pe metabolismul lipidic, glucagonul stimulează lipoliza
- pe metabolismul proteic glucagonul stimulează proteoliza
- creşte forţa de contracţie miocardică, stimulează secreţia biliară şi inhibă secreţia
gastrică

EPIFIZA (GLANDA PINEALĂ)

- intră în constituţia epitalamusului cu care are conexiuni anatomice şi funcţionale
formând un sistem neurosecretor epitalamoepifizar
- este situată între coliculii cvadrigemeni superiori
- secretă melatonina şi vasotocina
- melatonina are acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor, vasotocina are puternică
acţiune antigonadotropă mai ales anti LH
- extractele din epifiză au şi efecte metabolice pe metabolismul glucidic, lipidic, proteic şi
mineral
- epifiza are strânse legături cu retina
- stimulii luminoşi produc prin intermediul nervilor simpatici o reducere a secreţiei de
melatonină
- la întuneric creşte secreţia de melatonină care frânează funcţia gonadelor

TIMUSUL
- în prima parte a ontogenezei până la pubertate are rol de glandă endocrină
- la pubertate involuează dar nu dispare complet nici la vârste foarte înaintate
- în organism timusul are rol de organ limfatic central şi de glandă endocrină
- are structură mixtă de epiteliu secretor şi organ limfatic
- la timus nu au fost individualizaţi hormoni dar au fost evidenţiate o serie de efecte ale
extractelor de timus: acţiunea de frânare a dezvoltării gonadelor; acţiunea de stimulare
a mineralizării oaselor; efecte de oprire a mitozelor
- hormonii steroizi blochează puternic funcţia timusului determinând involuţia acestui
organ
- unitatea histologică a timusului este lobul timic format dintr-o reţea de celule reticulare
între care se găsesc timocite (limfocite „T”)
- acestea sunt celule stem adică celule hematoformatoare primordiale provenite din
măduva roşie a oaselor şi migrate în circulaţia sangvină şi apoi la timus unde sub
influenţa factorilor locali sunt transformate în celule limfoformatoare de tip „T” sau
timocite
- timocitele trec în circulaţia sangvină şi însămânţează organele limfoide periferice,
ganglioni limfatici, amigdale, splină
 SISTEMUL OSOS (SO)

- mişcarea se realizează prin intermediul sistemului osteoarticular cu rol pasiv şi a

sistemului muscular cu rol activ şi acestea asigură mişcarea corpului, mişcarea unor
segmente ale corpului şi locomoţia
- dezvoltarea oaselor are loc prin procese de osteogeneză
- osteogeneza reprezintă transformarea ţesutului cartilaginos sau conjunctiv fibros al
embrionului în scheletul osos al adultului
- după originea lor, oasele sunt: oase de membrană şi oase de cartilaj
- oasele de membrană sunt dezvoltate prin osificare encondrală
- osificarea desmală (de membrană sau endoconjuctivă) da naştere oaselor bolţii cutiei
craniene, parţial claviculelor (corespunde claviculei) şi mandibulei, de asemenea
realizează şi creşterea în grosime a oaselor lungi pe seama periostului
- osificarea encondrală (de cartilaj) dă naştere oaselor membrelor, oaselor scurte
(vertebre), oaselor bazei cutiei craniene, coastelor, stern şi partea laterală a claviculei
precum şi creşterea în lungime a osului la nivelul cartilajului de creştere diafizo-epifizar
- într-un model cartilaginos hialin a unui os lung apar centre de osificare numit punte de
osificare primitivă (primară) mai întâi în diafiză şi ulterior în epifiză
- osificarea epifizelor începe mai târziu după ce ele au ajung aproape de dimensiunile
definitive
- rămân cartilaginoase până în jurul vârstei de 20 de ani cartilaje de creştere (conjugare)
diafizo-epifizare
- celulele acestor cartilaje proliferează doar spre diafiză şi realizează creşterea în lungime
a osului
- creşterea în grosime este realizată de zona internă a periostului
- după ce procesul de creştere a încetat epifizele rămân acoperite cu un strat subţire de
cartilaj hialin numit cartilaj articular
- în jurul vârstei de 20-25 de ani cartilajele de creştere sunt înlocuite de ţesut osos, iar
epifizele se sudează la diafize
- scheletul reprezintă totalitatea oaselor aşezate în poziţie anatomică
- după forma lor oasele sunt: lungi, late şi scurte la care se adaugă oase sesamoide şi
oase alungite
- oasele lungi la care predomină lungimea, oasele membrelor superioare şi inferioare
(humerus, radius, ulna, femur, tibie şi fibulă)
- oasele late la care predomină lăţimea şi înălţimea (parietale, frontal occipital, stern,
scapule, coxale)
- oasele scurte în care sunt aproximativ egale cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea şi
înălţimea (carpiene şi tarsiene)
- în grosimea tendonului muşchiului cvadriceps femural se află rotulă (os sesamoid)
- oasele alungite (coastele, claviculele) la care predomină lungimea dar nu prezintă
diafiză şi epifiză
->scheletul:
1. capului ->neurocraniu (8 oase): -2 perechi (parietale, temporale)
- 4 neperechi (frontal, occipital, etmoid,
sfenoid)
->viscerocraniu (14 oase): -6 perechi (maxilare, palatine,
zigomatice, nazale, cornete nazale inferioare, oase lăcrimare)
-2 neperechi (vomerul, mandibula)
2. trunchiului ->coloana vertebrală (33-34 vertebre)
->coaste (12 perechi)
->stern
->bazinul (pelvis osos)
3. membrelor ->superioare: - centura scapulară
- scheletul membrelor propriu-zis
->inferioare: - centura pelviană
- scheletul membrelor propriu-zis
- vertebrele sacrale s-au sudat şi au format osul sacru care este median nepereche
triunghiul cu baza în sus
- feţele laterale prezintă o suprafaţă de articulare pentru osul coxal
- vârful sacrului îndreptat în jos se uneşte cu baza coccisului
- coccisul rezultă prin fuzionarea celor 4-5 vertebre coccigiene
- coloana vertebrală prezintă curburi atât în plan sagital numite lordoze şi cifoze cât şi în
plac frontal numite scolioze
- curburile numite lordoze au concavitate posterioară şi anterioară (regiunea cervicală şi
lombară)
- scoliozele au convexitatea la stânga sau la dreapta
- coloana vertebrală îndeplineşte triplu rol: ax de susţinere al corpului, protejează
măduva spinării, execută diferite mişcări ale capului şi trunchiului
- scheletul toracelui: stern, coloana vertebrală, coaste
- sternul este situat anterior, este un os lat situat anterior pe linie mediană a toracelui
este alcătuit din manubriu, corpul sternal şi apendicele xifoid
- manubriul prezintă în partea superioară suprafaţa de articulare pentru clavicule iar pe
marginile laterale incizuri pentru primele 2 perechi de coaste
- apendicele xifoid rămâne cartilaginos până în jurul vârstei de 40 de ani
- coastele sunt arcuri osteocartilaginoase situate în partea laterală a toracelui care se
întinde la coloană vertebrală toracala până la stern
- neurocraniul adăposteşte encefalul, viscerocraniul conţine segmentele periferice ale
organelor de simţ cât şi segmentele iniţiale ale aparatului digestiv şi respirator
- coloana vertebrală reprezintă scheletul axial situat în partea posterioară pe linie
medială a corpului şi cuprinde 5 regiuni: cervicală (7vertebre); toracală/dorsală (12
vertebre); lombară (5 vertebre), sacrală (5 vertebre); coccigiană (4-5 vertebre)
- vertebra tip prezintă în partea anterioară capul vertebral iar posterior prezintă arcul
vertebral care se leagă de corpul vertebral prin 2 pedunculi vertebrali
- prin suprapunerea pedunculilor vertebrali se delimitează orificiile intervertebrale sau
găurile de conjugare prin care ies din trunchi nervii spinali
- arcul vertebral prezintă şi 2 apofize articulare superioară şi inferioară
- între corpul vertebral, pedunculii vertebrali şi arcul vertebral se află orificiul vertebral
care prin suprapunere formează canalul vertebral care adăposteşte măduva spinării
- morfologia vertebrelor diferă de la o regiune la alta în funcţie de rolul lor fiziologic
- primele 2 vertebre cervicale atlas şi axis prezintă modificări determinate de articulaţia
craniului la coloană vertebrală
- la vertebrele cervicale diametrul transversal este dublu faţă de cel anteroposterior
- vertebrele toracale prezintă suprafaţa de articulare pentru coapse
- vertebrele toracale au corpul cilindric, diametrul transversal egal cu cel anteroposterior
- vertebrele lombare sunt cele mai mari au corpul cel mai voluminos şi diametrul
transversal este dublu faţă de cel anteroposterior şi nu are apofize transverse
- sunt formate posterior dintr-un arc osos care se articulează cu vertebre toracale iar
anterior dintr-un cartilaj costal
- sunt în număr de 12 perechi: 7 perechi de coaste adevărate; 3 perechi de coaste false;
2 perechi de coaste flotante (libere)
- coastele adevărate se articulează direct cu sternul prin cartilajele sternocostale
- coastele false 8,9 şi 10 se articulează cu sternul prin intermediul coastei a 7-a
- ultimele coaste flotante (libere) nu ajung la stern şi sunt în număr de 2 perechi
- posterior scheletul toracelui este alcătuit de cele 12 vertebre toracale
->scheletul membrului superior
- centura scapulară leagă membrul superior de torace şi este format din claviculă şi
scapulă (omoplat)
- clavicula este un os lung de forma literei S culcat care lateral se articulează cu scapula şi
medial cu manubriul sternal
- scapula este un os lat, triunghiular, cu baza în sus şi lateral se articulează cu humerusul
- scheletul braţului este alcătuit din osul humerus; antebraţul din radius lateral, medial şi
ulna care este fixă
- ulna se articulează cu humerusul
- scheletul mâinii, format din oase carpiene (8), metacarpiene (5) şi falange (14); oasele
carpiene (scafoid, semilunar, piramidal, pisiform, trapez, trapezoid, osul mare, osul cu
cârlig)
->scheletul membrului inferior
- centura pelviană leagă membrul inferior de scheletul trunchiului şi este format din
oasele coxale care anterior se articulează între ele formând simfiza pubiană iar posterior
se articulează cu osul sacru formând pelvisul osos
- fiecare os coxal provine din sudarea a 3 oase: ilion (superior), ischion (posterior) şi
pubis (anterior)
- sudarea se datorează adaptării la staţiunea bipedă, membrele inferioare fiind diferite în
vederea preluării greutăţii corpului şi pentru locomoţie
- scheletul coapsei este reprezentat de femur; femurul prin epifiza proximală se
articulează cu coxalul; prin epifiza distală anterior se articulează cu rotula şi în jos cu tibia
- tibia prin epifiza proximală se articulează cu femurul iar prin epifiza distală cu talusul
- tibia este mai voluminoasă şi este situată medial şi fibula mai subţire este situată lateral
- epifiza proximală a fibulei se articulează cu partea laterală a tibiei iar epifiza distală se
articulează cu talusul
- rotula este un os triunghiular cu baza în sus situat în tendonul muşchiului cvadriceps
- faţa sa posterioară se articulează cu epifiza distală a femurului
- scheletul piciorului este format din oase tarsiene (7) dispuse în 2 rânduri (talus,
calcaneu, cuboid, nanicular, 3 oase cuneiforme) oase metatarsiene (5), falange (14)
- primul deget se numeşte haluce
->rolurile ŞO
- oasele îndeplinesc mai multe roluri funcţionale: rol de pârghii de aparat locomotor, rol
de protecţie pentru unele organe vitale, rol antitoxic, rol de sediu principal al organelor
hematopoetice şi rol în metabolismul Ca, P şi electroliţi
- asupra oaselor acţionează muşchii asigurând susţinerea corpului şi locomoţia
- se formează pâlnii de ordinul I, II, şi III
- pârghiile de ordin I în care punctul de sprijin este situat între forţa activă şi rezistenţa
care se află în planuri opuse (articulaţia craniului cu coloana vertebrală, în care punctul
de sprijin este în articulaţia capului cu coloana vertebrală, forţa activă este reprezentată
de muşchii cefei iar rezistenţa este reprezentată de greutatea feţei)
- pârghiile de ordinul II în care punctul de sprijin este situat după şi în plan opus
rezistenţei şi forţei active (articulaţia dintre oasele gambei şi piciorului în care punctul de
sprijin este la vârful piciorului, rezistenţa este la articulaţia oaselor gambei cu oasele
tarsiene, forţa activă este reprezentată de muşchiul triceps sural al călcâiului)
- pârghii de ordinul III în care punctul de sprijin este situat înaintea şi în plan opus
rezistenţei şi forţei de acţiune (articulaţia dintre osul braţului şi cele ale antebraţului în
care punctul de sprijin este articulaţia cotului, forţa de acţiune muşchii antebraţului şi
rezistenţă sunt oasele antebraţului)
- oasele protejează organele vitale cum ar fi: cutia craniană protejează encefalul, canalul
vertebral (rahidian) protejează măduva spinării, cutia toracică protejează inima şi
plămânii, bazinul osos protejează organele pelvine
- oasele reţin numeroase substanţe toxice (Pb, F, Mg) care accidental au pătruns în
organism şi apoi le eliberează treptat în sânge încât să nu crească prea mult concentraţia
sangvină a toxicului şi astfel să prevină efectele asupra altor organe
- oasele reprezintă sediul principal de formare a elementelor figurate ale sângelui
- la copii toate oasele conţin măduvă roşie hematopoetică, la adult doar oasele late
conţin măduvă roşie hematogenă
- canalul central al diafizelor oaselor lungi la adult conţine măduvă galbenă care este
ţesut adipos cu rol de rezervă la vârstnici măduva este cenuşie nefuncţională
- oasele reprezintă principalul rezervor de substanţe minerale ale organismului în special
fosfocalcice
->compoziţia chimică a oaselor
- osul conţine 20% apă şi 80% reziduu uscat
- reziduu uscat este alcătuit dintr-o matrice organică solidă ce conţine 90-95% fibre de
colagen şi un mediu omogen numit substanţă fundamentală care împreună formează
oseina
- matricea organică este foarte mult întărită de depozitele de săruri de Ca
- fibrele de colagen se extind în primul rând de-a lungul liniilor de forţă de tensiune şi
dau osului marea sa rezistenţă la tensiune
- sărurile minerale în special reprezentate de fosfatul de Ca iar cea mai importantă
substanţă cristalină este hidroxiapatita
- la nivelul oaselor au loc procese metabolice de sinteză de substanţă osoasă-
mineralizare şi procese de demineralizare
- PTH şi cortizolul stimulează procese de demineralizare, calcitonina stimulează procese
de mineralizare
- vitaminele din grupa A, D, E şi C stimulează metabolismul oaselor
- o particularitate metabolică o constituie marea afinitate a substanţelor fundamentale
faţă de sărurile minerale
- articulaţiile sunt organe de legătură între oase şi reprezintă sediul mişcării
- după gradul de mobilitate articulaţiile sunt sinartroze şi diartroze
- sinartroze: sincondroze, sindesmoze, sinostoze
- diartroze: amfiartroze (articulaţii semimobile), artrodii (articulaţii mobile sau sinoviale)
- sinartrozele sunt articulaţii fixe, imobile, nu posedă cavitatea articulară iar mişcările
care se execută sunt foarte reduse
- la sindesmoze între oase se interpune ţesut fibros (suturile craniene=fontanele:
frontoparietale, parietotemporale)
- la sincondroze între oase se interpune ţesut cartilaginos (simfizele: pubiană)
- la sinostoze între oase se interpune ţesut osos; cu vârsta şi sincondrozele şi
sindesmozele se osifică
- diartrozele sunt articulaţii cu un grad variabil de mobilitate
- amfiartrozele au suprafeţe articulare plane sau uşor concave (articulaţia dintre
corpurile vertebrelor care se fac prin interpunerea discurilor intervertebrale)
- artrodiile sunt articulaţii cu mare mobilitate şi mişcările la nivelul acestor articulaţii
depind de forma suprafeţei articulare
- mişcările se pot realiza în jurul unui ax, a două axe sau a trei axe
- artrodiile prezintă următoarele elemente structurale: suprafeţe articulare sferice sau
concave acoperite de cartilaj articular; capsula articulară care protejează articulaţiile
- membrana sinovială este stratul profund al capsulei articulare care secretă lichid
sinovial
- cavitatea articulară este un spaţiu ce conţine lichid sinovial
- ligamentele articulare sunt formaţiuni articulare care se inseră pe cele 2 oase ale
articulaţiei, contribuind la menţinerea în contact a suprafeţei articulare

SISTEMUL MUSCULAR

- reprezintă componenta activă a mişcării

- este format din muşchi scheletici care au în structura lor ţesut muscular striat
- forma muşchilor este variată
- muşchii sunt ->fuziformi (biceps, triceps)
->triunghiulari (muşchiul piramidal al abdomenului)
->de formă patrulateră (muşchiul marele dorsal şi marele drept
abdominal)
->în formă de cupolă (diafragma)
->în formă de trapez (muşchiul trapez)
->muşchi circulari (orbicularul buzelor, al pleoapelor, muşchii
auriculari şi sfincterele)
->structura muşchiului: - corpul muşchiului
- tendoane (de origine şi de inserţie)
- corpul muşchiului este porţiunea centrală musculară mai voluminoasă
- tendoanele sunt 2 extremităţi de culoarea albă-sidefie care au în structura lor ţesut
moale fibros
- unul dintre tendoane se inseră pe osul fix şi reprezintă originea muşchiului iar celălalt
tendon se prinde pe osul mobil şi se numeşte inserţia muşchiului
- originea muşchiului este unică în general dar sunt şi muşchi cu mai multe origini:
biceps, triceps, cvadriceps
- corpul muşchiului este format din fibre musculare striate; la exterior corpul prezintă o
membrană conjunctivă numită fascia muşchiului sub care se află o lamă de ţesut
conjunctiv numit epimisium din care pornesc în interior septuri conjunctive numite
perimisium care separă fasciculele de fibrele musculare iar fiecare fibră musculară este
învelită de o teacă fină de ţesut conjunctiv numit endomisium
- muşchiul are o bogată vascularizaţie asigurată de ramurile musculare ce însoţesc
muşchii
- inervaţia muşchiului este dublă: somatică şi vegetativă
- cea somatică este somatosenzitivă şi somatomotorie
- cea somatosenzitivă este reprezentată de proprioceptorii de la nivelul muşchiului
- cea somatomotorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori din coarnele
anterioare medulare şi axonii neuronilor somatomotori din nucleii motori ai TC
- inervaţia vegetativă este pentru vasele de sânge din muşchi şi este în special simpatică
şi determină reacţii vasomotorii
- principalele grupe de muşchi scheletici sunt:
->muşchii capului
->muşchii gâtului
->muşchii trunchiului (muşchii toracelui, spatelui şi cefei-posterior; muşchii
anterolaterali ai toracelui şi anterolaterali ai abdomenului)
->muşchii membrelor superioare şi inferioare
->muşchii capului sunt muşchii mimicii (muşchi cutanaţi) deoarece unul din capete se
prinde pe piele
- prin contracţia lor determină diferite expresii ale feţei (muşchiul frontal încreţeşte
pielea frunţii, muşchii auriculari în jurul pavilionului urechii); muşchiul occipital zigomatic
(ridică buza superioară); orbicularul ochiului (închide pleoapele); orbicularul buzelor
(apropie buzele); buccinator
- sunt inervaţi de nervul VII
- muşchii masticatori se inseră cu un capăt pe oasele bazei cutiei craniene şi cu celălalt
pe mandibulă
- intervin în actul masticaţiei prin ridicarea mandibulei
- muşchii masticatori sunt numiţi şi muşchi maseteri
->muşchii gâtului: în partea anterolaterală a gâtului se află o serie de muşchi aşezaţi pe
mai multe planuri şi dinspre suprafaţă spre profunzime sunt aşezaţi: muşchii pielos al
gâtului (încreţeşte pielea gâtului), muşchiul sternocleidomastoidian, muşchii hioidieni,
mai profund muşchii scaleni şi prevertebrali
->muşchii spatelui şi cefei: în plan superficial, superior se află muşchii trapezi; se inseră
pe claviculă şi omoplat
- muşchii mari dorsali situaţi inferior de muşchii trapezi, muşchiul ridicător al scapulei,
muşchiul romboid cu rol în apropierea scapulei de coloană vertebrală
- muşchii anterolaterali ai toracelui: în partea superioară a toracelui se găsesc 2 muşchi
pectorali: marele şi micul pectoral care sunt inervate de plexul brahial
- mai profund se află muşchiul subclavicular care ridică coastele şi intervine în respiraţie
şi marele dinţat situat lateral
- în spaţiile intercostale se găsesc muşchii intercostali externi care au rol în inspiraţie
(ridică coastele) şi intercostali interni au rol în expiraţie (coboară coastele)
- sunt inervaţi de nervi intercostali
- la baza cutiei toracice se află diafragma care este un muşchi lat ce separă cutia toracică
de cavitatea abdominală având o faţă boltită spre torace şi una concavă spre abdomen
- diafragma este principalul muşchi inspirator este inervată de nervul frenic care face
parte din plexul cervical
- este străbătută dinspre torace spre abdomen de esofag, de artera aortă, de nervii vagi
şi nervii splanhnici şi dinspre abdomen spre torace este străbătută de vena cavă
inferioară şi marele canal limfatic numit ductul toracic
->muşchii anterolaterali ai abdomenului sunt muşchi laţi
- deoparte şi de alta a liniei mediane se află muşchii drepţi abdominali
- anterior faţă de fiecare muşchi drept al abdomenului se află muşchiul piramidal al
abdomenului
- lateral de muşchiul drept abdominal se află muşchiul oblic extern, oblic intern şi
transvers al abdomenului
- în partea posterioară a abdomenului se află muşchiul psoas şi pătrat lombar
->muşchii membrelor superioare: muşchii umărului, braţului, antebraţului şi muşchii
mâinii
- principalul muşchi al umărului este deltoidul situat imediat sub piele şi ridică membrele
superioare până la orizontală; realizează abducţia braţului (îndepărtarea)
- braţul prezintă anterior muşchiul biceps brahial, muşchiul brahial şi coraco brahial
- posterior prezintă muşchiul triceps brahial
- antebraţul prezintă muşchii anteriori care sunt flexori ai antebraţului şi ai mâinii şi
promotori ai mâinii, iar unii sunt flexori ai degetului
- posterior şi lateral antebraţul prezintă muşchii extensori ai antebraţului, ai mâinii şi
degetelor
- mâna are un aparat muscular complex şi prezintă muşchi doar pe faţa palmară şi în
spaţiile interosoase
- toţi muşchii membrelor superioare sunt inervaţi de ramuri ale plexului brahial
->muşchii membrelor inferioare sunt: muşchii bazinului, muşchii coapsei, ai gambei şi ai
piciorului
- în jurul articulaţiilor coxofemurale (articulaţiile şoldului) se găsesc muşchii fesieri
- la coapsă muşchii sunt grupaţi în loja anterioară, loja medială, posterioară şi laterală
- loja anterioară prezintă muşchiul croitor, cel mai lung muşchi al corpului şi sub el
muşchiul cvadriceps femural
- în partea medială, coapsa prezintă 3 muşchi adductori (mare, scurt şi lung) şi muşchiul
drept medial care prin contracţie apropie coapsele între ele
- loja laterală: muşchiul tensor al fasciei lată
- muşchii posterolaterali ai coapsei sunt muşchiul biceps femural semimembranos şi
semitendinos
- muşchii anteriori şi mediali ai coapsei sunt inervaţi de plexul lombar
- muşchii fesieri posteriori ai coapsei, ai gambei şi plantari sunt inervaţi de ramuri din
plexul sacral
- muşchii gambei sunt grupaţi în loja anterioară, laterală şi posterioară
- loja anterioară conţine muşchiul tibial anterior şi muşchii extensori ai degetelor
- loja laterală conţine muşchii peronieri scurt şi lung
- loja posterioară prezintă: în plan superficial muşchiul gastrocnemian care împreună cu
muşchiul solear formează muşchiul triceps sural
- în plan profund se află muşchiul tibial posterior şi muşchii flexori ai degetelor
- ei fac extensia labei piciorului şi flexia degetelor
- piciorul prezintă muşchi atât pe faţa dorsală cât şi pe faţa plantară
->compoziţia chimică a muşchilor
- muşchii prezintă 80% apă şi 20% reziduu uscat din care sunt substanţe organice şi
anorganice
- substanţele organice cele mai importante sunt proteinele: se găsesc atât în miofibrile
cât şi în sarcoplasmă
- proteinele din miofibrile sunt contractile şi reglatoare
- cele contractile sunt actina şi miozina, cele reglatoare sunt tropomina şi tropomiozina
care împiedică interacţiunea actinei cu miozina în repaus
- proteinele din sarcoplasmă sunt enzime şi mioglobina care este acumulatoare de O al
muşchiului
- substanţele anorganice sunt în principal sub formă de Ca, K, Na, Mg dar şi sub formă de
combinaţi
->fiziologia muşchilor scheletici: muşchii scheletici reprezintă componenta efectorie a
reflexelor somatice de menţinere a tonusului, a posturii, echilibrului precum şi acţiunii
motorii voluntare a expresiei stărilor afectiv emoţionale şi limbajului
- muşchii scheletici reprezintă aproximativ 40% din masa organismului
- proprietăţile muşchiului: contractilitatea, excitabilitatea, extensibilitatea, elasticitatea,
tonusul muscular
->contractilitatea este proprietatea muşchilor şi reprezintă capacitatea de a dezvolta
tensiune între capetele sale sau de a se scurta
- sarcomerul reprezintă baza anatomică a contractilităţii
- baza moleculară o reprezintă proteinele contractile (actina +miozina)
->excitabilitatea se datorează proprietăţii membranei celulare adică permeabilitatea
selectivă, polarizarea electrică (pozitivă la interior, negativă la exterior), pompei ionice,
conductanţa ionică
- muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat urmat de
contracţii caracteristice
- impulsul nervos ajuns la nivelul butonului terminal al axonului ce formează placa
motorie eliberează acetilcolina în fanta sinaptică şi determină apariţia unui potenţial de
placă care atunci când atinge nivelul critic devine potenţial de acţiune care se propagă
printr-un sistem tubular de la sarcolemă la reticulul endoplasmatic care reprezintă saci
de stocare a Ca şi eliberează Ca printre miofibrile
- Ca determină cuplarea actinei cu miozina, formarea complexului acto-miozina cre
determină eliberarea de energie din ATP necesară pentru contracţie
- miofibrila e actina glisează printre cele de miozină se apropie membrana Z, se
micşorează banda H
- prin urmare între manifestările electrice de la nivelul sarcolemei fibrei musculare şi
fenomenul mecanic de la nivelul sarcomenului se produce un lanţ de reacţii fiziochimice
numite cuplaj-excitaţie-contracţie
->extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei
forţe externe
- substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din
muşchi
->elasticitatea este proprietatea muşchiului de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de
a reveni pasiv la formă de repaus când forţa a încetat să acţioneze
- baza anatomică a elasticităţii o reprezintă fibra elastică din structura perimisiumului
->tonusul muscular este o stare de tensiune permanentă ce caracterizează muşchii care
au intacte inervaţia senzitivă şi motorie somatică
- secţionarea nervilor senzitivi şi motori determină dispariţia tonusului muscular,
tonusului muşchilor scheletici
- tonusul muscular este de natură reflexă (menţinut prin reflexe miotatice)
- contracţiile fibrei musculare striate sunt: izometrice, izotonice, auxotonice
- contracţiile izometrice sunt acelea în care rămâne constantă lungimea muşchiului şi
creşte foarte mult tensiunea
- muşchiul nu prestează lucrul mecanic extern şi toată energia chimică se pierde sub
formă de căldură şi lucrul mecanic intern
- contracţiile izometrice realizează susţinerea posturii corpului
- contracţiile izotonice sunt acelea în care variază lungimea muşchiului şi rămâne
constantă tensiunea
- muşchii realizează lucrul mecanic şi aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii
muşchilor scheletici
- contracţiile auxotonice în care variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului
- în timpul unei activităţi fiecare muşchi trece prin:
1. faze izometrice, în care muşchiul este pus în tensiune
2. faza izotonică, în care muşchiul se scurtează
3. faza auxotonică în care muşchiul se scurtează şi revine sub tensiune
pasivă variabilă
- manifestările contracţiilor musculare sunt: manifestări electrice, manifestări chimice,
manifestări mecanice, manifestări termice
- manifestările electrice sunt reprezentate de potenţialul de acţiune al fibrei musculare;
stimularea fibrei musculare pe cale naturală sau artificială (curent electric) determină
apariţia unui potenţial de acţiune care se propagă în lungul fibrei musculare cu o viteză
de 30m/s
- potenţialele de acţiune ale unei unităţi motorii se sumează dând potenţialele de placă
motorie
- activitatea electrică a unităţilor motorii ce compun muşchiul sau a întregului muşchi
poate fi înregistrată şi se obţine electrocardiograma
- manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanisme de cuplare excitaţie-contracţie
- procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice
- metabolismul muscular este anaerob în primele 45-90 s ale unui efort moderat sau
intens timp necesar în care aparatul cardiovascular reglează aportul de O
- după primele 2 minute de efort necesităţile energetice sunt satisfăcute în cea mai mare
parte aerob
- manifestările mecanice se pun în evidenţă cu ajutorul miografului
- la aplicarea unui stimul unic cu valoare prag se obţine o contracţie musculară unică
numită secusă musculară
- secusa are următoarele componente: faza de latenţă, faza de contracţie şi faza de
relaxare
- faza de latenţă durează din momentul aplicării stimulului şi până la apariţia contracţiei;
în această fază are loc manifestarea electrică a contracţiilor
- durata fazei de latenţă depinde de tipul de muşchi (la muşchiul striat este de 0,01 s,
faza de contracţie este de 0,04 s şi faza de relaxare este de 0,05 s)
- secusa poate fi izometrică sau izotonică
- amplitudinea secusei variază proporţional cu intensitatea stimulului aplicat până la o
valoare maximă ceea ce explică că pe măsură ce creşte intensitatea stimulului sunt
antrenate în contracţii un număr tot mai mare de fibre musculare
- dacă se folosesc stimuli repetitivi la intervale mici şi regulate rezultă o sumaţie de
secuse numite tetanos sau contracţie tetanică
- tetanosul este de 2 tipuri: complet şi incomplet
- tetanosul incomplet în care sumaţia secuselor este incompletă (apar relaxări
incomplete între stimuli) la stimularea repetitivă cu stimuli de frecvenţă joasă (10-20/s)
şi graficul reprezintă un platou dinţat
- tetanosul complet în care la aplicarea repetitivă a stimulului cu frecvenţă mult mai
mare (50-100 stimuli/s) se produce sumaţia totală a secuselor (nu mai apar relaxări între
stimuli) şi graficul reprezintă un platou regulat (neted)
- toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse
deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare
- în organism există şi situaţii în care contracţia este o secusă (exemplu: frisonul, sistola
cardiacă, contracţiile obţinute în urma reflexului miotatic)
- manifestările termice ale contractelor se datorează fenomenelor biochimice din fibră
musculară
- randamentul contracţiilor musculare este de 30% iar 70% din energia chimică se
transformă în energie calorică, muşchii fiind principalii producători de căldură ai
organismului

FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE

SISTEMUL DIGESTIV

- este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentară,

transformarea lor în produşi simpli absorbabili (principii alimentare sau nutrimente) şi
eliminarea resturilor reabsorbite sau nedigerate prin actul defecaţiei
->sistemul digestiv:
->tub digestiv: - cavitate bucală (vestibul bucal, cavitate bucală propriu-
zisă)
- faringe: nazo-, buco-/oro-, laringo-faringe
- esofag
- stomac
- intestin subţire: duoden, jejun, ileon
- intestin gros: cec, colon (ascendent, transvers,
descendent, sigmoid), rect
->glande anexe: - salivare
- ficat
- pancreas
- vestibulul bucal este delimitat de arcadele dentare, de buze, de obraji şi comunică cu
cavitatea bucală propriu-zisă prin spaţiile interdentare şi spaţial retromolar
- în vestibulul bucal superior se deschide canalul excretor al glandelor salivare parotide
în dreptul molarului 2 superior
- cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte sip e laturi de arcadele dentare, în
sus de bolta palatină, în jos planşeul bucal unde se află corpul limbii şi glanda
sublinguală
- posterior comunică cu faringele
- bolta palatină anterior prezintă palatul dur osos, posterior palatul moale adică vălul
palatin ce prezintă central lueta sau omuşorul, iar lateral de acesta amigdalele palatine
- în cavitatea bucală se găsesc limba şi dinţii
- limba este organ musculo-membranos care este mobil şi prezintă corp şi rădăcina iar
între cele 2 părţi se află un şanţ terminal de forma literei V
- faţa inferioară a corpului limbii este legată de mucoasa planşeului bucal prin frenul
lingual (frâul limbii)
- limba prezintă muşchi striaţi şi o mucoasă cu epiteliu pavimentos pluristratificat
nekeratinizat
- limba prezintă inervaţie senzitivă asigurată de nervul V, senzorială nervii VII, IX, X şi
motorie asigurată de nervul XII
- dinţii sunt organe dure cu rol în masticaţie şi vorbirea articulată
- dinţii prezintă rădăcină, colul (gâtul) dintelui şi coroana vizibilă în cavitatea bucală
- la nivelul coroanei, dentina este acoperită de smalţ
- omul prezintă 2 dentiţii: o dentiţie de lapte, provizorie (20 de dinţi) cu formula dentară
pe jumătate de arcadă: incisivi 2/2, canini 1/1, molar 2/2
- dentiţia definitivă (32 de dinţi) şi formula pe jumătate de arcadă: incisivi 2/2, canini 1/1,
premolari 2/2, molari 3/3
- faringele este un conduct musculo-membranos situat la baza craniului până în dreptul
vertebrei C6
- are forma unui jgheab deschis anterior
- nazofaringele anterior comunică prin două orificii cu fosele nazale iar pe pereţii laterali
se află orificiul trompei lui Eustachio care comunică cu UM
- bucofaringele anterior comunică cu cavitatea bucală, superior cu nazofaringele, inferior
cu laringofaringele
- laringofaringele comunică în sus cu bucofaringele, în jos cu esofagul, înainte cu
faringele
- peretele posterior al celor 3 etaje priveşte spre CV
- mucoasa faringelui are la nazofaringe epiteliu cilindric ciliat iar la buco- şi laringofaringe
are epiteliu pavimentos pluristratificat nekeratinizat
- esofagul este un canal musculos de 25 cm având ca limită superioară vertebra C6 şi
limită inferioară orificiul cardia
- tunica mucoasă conţine epiteliu pluristratificat pavimentos nekeratinizat
- submucoasa conţine ţesut conjunctiv lax cu glande secretoare de mucus
- tunica musculară, în 1/3 superioară are musculatură striată şi 2/3 inferioară
musculatură netedă, având fibre cu dispunere longitudinală şi circulară
- esofagul prezintă în partea terminală pe o porţiune de 2-5 cm musculatură circulară
îngroşată care funcţionează ca un sfincter şi previne reflexul gastroesofagian
- la exterior se află adventicea, alcătuită din ţesut conjunctiv lax
- stomacul este porţiunea dilatată a TD situat între splină şi ficat
- are o lungime de 18-25 cm şi prezintă:
->două feţe: anterioară şi posterioară
->două margini sau curburi: marea curbură convexă şi mica curbură concavă
 ->două orificii: cardia, prin care se deschide esofagul şi pilorul, care se deschide în
duoden
- cele două feţe ale stomacului sunt acoperite de peritoneu
- stomacul prezintă: ->o parte superioară verticală: corpul stomacului şi fundul
stomacului (formix/camera cu aer)
->o porţiune orizontală: antru şi canal piloric
->structura stomacului
- mucoasa este de culoare roşie şi conţine epiteliul cilindric simplu
- la nivelul corpului şi fundului stomacului se găsesc glande ce produc HCl şi pepsinogen
- la nivelul pilorului se găsesc glande secretoare de mucus şi gastrină
- tunica submucoasă conţine ţesut conjunctiv lax cu plexul vegetativ Meissner
- tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede dispuse în 3 straturi: un
strat extern cu fibre longitudinale, un strat mijlociu cu fibre circulare şi un strat intern cu
fibre oblice
- în grosimea tunicii musculare se află plexul vegetativ Auerbach
- la exterior se află adventicea acoperită de peritoneu
- vascularizaţia stomacului este asigurată de ramuri arteriale provenite din trunchiul
celiac şi anume: artera gastrică stângă, artera splenică şi artera hepatică
- sângele venos este drenat prin venele gastrice stângi în vena portă
- inervaţia stomacului este vegetativă, simpatică, asigurată de plexul celiac şi
parasimpatică asigurată de nervii vagi
- intestinul subţire are o lungime de 46 m
- duodenul este porţiune fixă care se întinde de la orificiul pilor până la flexura duodeno-
jejunală
- în concavitatea duodenului se află capul pancreasului
- în duoden se deschid canalele coledoc şi principal al pancreasului (Wisrung) orificiul
fiind prevăzut cu sfincterul Oddi
- jejunul şi ileonul sunt porţiuni libere mobile care se întind de la flexura duodeno-
jejunală până la orificiul ileocecal
- este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter de unde şi numele de
intestin mezenterial
- prezintă 14-16 anse intestinale de forma literei U
- structura intestinului subţire: la exterior peritoneul acoperă duodenul doar anterior iar
jejunul şi ileonul sunt acoperite în întregime
- mucoasa intestinului subţire este netedă dispusă în 2 straturi: extern cu fibre
longitudinale şi intern cu fibre circulare în care se află plexul Auerbach
- submucoasa prezintă ţesut conjunctiv lax cu vase sangvine, foliculi limfatici şi plexul
Meissner
- mucoasa intestinului subţire la nivelul jejunului şi ileonului prezintă proeminenţe
cilindrice numite vilozităţi intestinale în număr de 5 milioane ce realizează o suprafaţă de
50 m pătraţi
- vilozitatea prezintă la suprafaţă epiteliu cilindric unistratificat cu celule cu microvili
(platou striat)
- sub epiteliu se află fibre musculare netede iar în centrul vilozităţilor se află ţesut
conjunctiv, o arteriolă, o reţea capilară, o venulă şi un vas limfatic numit chilifer limfatic
central
- la baza vilozităţii intestinale se află nişte cripte (adâncituri) unde se află glandele
Liberkuhn ce secretă sucul intestinal
- vascularizaţia duodenului este asigurată de ramuri din trunchiul celiac iar jejunul şi
ileonul de ramuri din artera mezenterică superioară
- inervaţia este vegetativă simpatică asigurată de plexul celiac şi mezenteric superior şi
parasimpatică asigurată de nervii vagi
- intestinul gros are o lungime de 1,5 m şi se dispune sub forma unui cadru colic
- cecul ocupă fosa iliacă dreaptă; pe faţa medială prezintă orificiul ileocecal iar sub el
orificiul apendiculo-cecal prin care se deschide în cec apendicele vermiform
- la nivelul valvulei ileocecale începe colonul şi se termină în dreapta vertebrei S3
- din fosa iliacă urcă colonul ascendent spre faţa viscerală a ficatului, coteşte apoi
formând flexura colică dreaptă de la care porneşte colonul transvers ce străbate
cavitatea abdominală până la nivelul splinei, unde din nou coteşte formând flexura colică
stânga după care coboară spre fosa iliacă stângă colonul descendent
- ultima porţiune în formă de S, colonul sigmoid, coboară în bazin unde în dreptul
vertebrei S4 se continuă cu rectul
- structura intestinului gros: la exterior peritoneul acoperă în întregime cecul, colonul
transvers şi sigmoid
- colonul ascendent şi descendent sunt acoperiţi de peritoneu numai pe faţa anterioară
- tunica musculară este alcătuită numai de fibre musculare netede dispuse în 2 straturi:
extern cu fibre longitudinale şi intern cu fibre circulare
- fibrele longitudinale sunt dispuse sub forma unor benzi musculare numite tenii: 3 la
colonul ascendent, transvers şi descendent şi 2 la colonul sigmoid
- în jurul teniilor musculare se găsesc ciucuri grăsoşi de culoare alb-gălbuie numiţi
apendici epiploici
- tunica submucoasă este alcătuită din ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge cu foliculi
limfatici
- mucoasa conţine epiteliu cilindric unistratificat cu celule secretoare de mucus
- vascularizaţia intestinului gros este asigurată de ramuri din artera mezenterică
superioară pentru cec, colon ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers şi ramuri
din artera mezenterică superioară pentru partea stângă a colonului transvers,
descendent, sigmoid şi partea superioară a rectului, iar partea inferioară a rectului este
vascularizată de ramuri din artera iliacă internă
- sângele venos este colectat prin ramuri ale venelor mezenterice în vena portă
- inervaţia intestinului gros este vegetativă simpatică asigurată de plexul mezenteric
superior şi mezenteric inferior şi parasimpatică asigurată de nervii vagi pentru cec, colon
ascendent şi transvers şi de nervii pelvici pentru colonul descendent, sigmoid şi rect
- rectul prezintă 2 sfinctere, unul extern striat, inervat somatic de nervii ruşinoşi care au
originea în coarnele anterioare ale măduvei S2-S4 şi un sfincter intern neted inervat
parasimpatic de nervii pelvici cu originea în coarnele laterale S2-S4 şi fibre parasimpatice
cu originea în coarnele laterale L1-L2
- glandele salivare sunt mici situate pe mucoasa palatină a buzelor, limbii, obrajilor şi cele
3 perechi de glande salivare mari: parotide, submandibulare şi sublinguale, care-şi varsă
produşii de secreţie, saliva, în cavitatea bucală
- glanda parotidă este cea mai voluminoasă, se deschide în vestibulul superior al cavităţii
bucale şi produce o salivă de tip seros
- glandele submandibulare situate sub planşeul bucal se deschid sub limbă şi produc o
salivă serovâscoasă
- glanda sublinguală este cea mai mică, produce o salivă opalescentă vâscoasă
- inervaţia glandelor salivare este vegetativă simpatică asigurată de fibrele simpatice cu
origine în ganglionii laterovertebrali, cervical superior şi fibrele parasimpatice asigurate
de nervii faciali pentru sublinguală şi submandibulară şi glosofaringian pentru parotide
- ficatul este cea mai mare glandă anexă (aproximativ 1400-1500 g) situat în partea
dreaptă sub diafragmă, are culoare brună, forma unui ovoid tăiat oblic şi prezintă 2 feţe:
superioară (diafragmatică) şi inferioară (viscerală)
- faţa superioară este divizată în 2 lobi: stâng şi drept
- faţa inferioară viscerală prezintă 3 şanţuri: 2 şanţuri longitudinale (drept şi stâng) şi un
sunt transversal care împart faţa viscerală în 4 lobi (drept, stâng, pătrat/anterior,
caudat/posterior)
- în şanţul transversal se află hilul ficatului prin care intră: artera hepatică, vena portă,
nervii vegetativi şi S: cele două canale hepatice drept şi stâng şi vase limfatice
- în partea anterioară a şanţului longitudinal drept se află vezica biliară, iar în partea
posterioară a şanţului longitudinal drept se află vena cavă inferioară
-> structura: la exterior, ficatul este acoperit de peritoneu
- sub peritoneu se află o capsulă fibroasă (Glisson) care trimite în parenchimul hepatic
septuri care delimitează lobuli hepatici
- lobulul hepatic este unitatea morfofuncţională a ficatului
- lobulii hepatici sunt vizibili cu ochiul liber (2 mm diametru) şi conţin hepatocite
binucleate dispuse în cordoane, vena centrolobulară, canalicule biliare intralobulare şi
capilare sesamoide
- canaliculii (ducte) biliari intralobulari nu au pereţi proprii şi la ieşirea din lobul capătă
pereţi proprii şi formează canaliculi lobulari interglobali
- acesta în final se colectează în cele 2 canale hepatice drept şi stâng care ies prin hilul
hepatic
- canaliculii biliari intralobulari, interlobulari şi cele 2 canalicule hepatice drept şi stâng
formează căile biliare interhepatice
- căile biliare extrahepatice sunt: canalul hepatic comun, canalul coledoc şi canalul cistic
- canalul coledoc se deschide în duoden împreună cu canalul principal al pancreasului
(Wirsung) orificiul fiind prevăzut cu sfincterul Oddi
- vascularizaţia ficatului este dublă: nutritivă şi funcţională
- cea nutritivă este asigurată de artera hepatică, ramură a trunchiului celiac şi
transportă sânge cu O
- pătrunde în ficat unde dă artere lobale, segmentare, interlobulare, ultimele sunt
capilare care pătrund în lobuli şi se varsă în capilarele sinusoide ale venei porte
- vascularizaţia funcţională este asigurată de vena portă care transporta sânge cu
substanţe nutritive absorbite la nivel intestinal
- vena portă provine din unirea venelor splenică cu mezenterică inferioară şi mezenterică
superioară
- vena portă începe prin capilare la nivelul vilozităţii intestinale şi sfârşeşte prin capilare
sinusoide de la nivelul lobulului hepatic şi de aceea se numeşte sistem port hepatic
- vena portă pătrunde prin hil, dă ramuri lobale segmentare ultimele sunt capilare
sinusoide (conţin sânge amestecat şi cu substanţe nutritive şi O)
- capilarele sinusoide se colectează în venele centrolobulare care reprezintă începutul
sistemului venos propriu ficatului
- sângele nervos al ficatului este colectat de venele hepatice (suprahepatice) care se
varsă în vena cavă inferioară
- inervaţia ficatului este vegetativă asigurată de plexul celiac şi parasimpatică asigurată
de nervii vagi
- pancreasul este o glandă mixtă, cântăreşte aproximativ 80 g, o lungime 10-20 cm şi
este alcătuit din cap, corp, coadă
- capul este porţiunea lăţită, corpul are aspect triunghiular, coada vine în raport cu splina
- componenta exocrină are o structură acinoasă care secretă sucul pancreatic, care este
colectat în 2 canale pancreatice: principal care traversează pancreasul dinspre coadă
spre cap şi se deschide împreună cu coledocul în duoden şi canalul accesor (Santolini)
care se deschide superior de canalul coledoc
- componenta endocrină este reprezentată de celulele insulelor Langerhaus alfa care
produc glucagon şi beta insulină
- celulele insulelor Langerhaus reprezintă 1-3% din masa pancreasului şi sunt mai
numeroase în coada pancreatică
- vascularizaţia pancreasului este realizată de ramuri din arterele gastroduodenale
(trunchiul celiac) si din mezenteric superior
- vascularizaţia venoasă este asigurată de vena portă
- inervaţia pancreasului este vegetativă simpatică care provine din plexul celiac şi
parasimpatic care provine din nervii vagi
-> fiziologia aparatului digestiv
- tubul digestiv asigură aportul continuu de apă, electroliţi şi substanţe nutritive
necesare organismului prin: deplasarea alimentelor; secreţia sucurilor digestive şi
digestia alimentelor; absorbţia produşilor rezultaţi din digestia apei şi electroliţilor
- digestia bucală cuprinde activitatea motorie a cavităţii bucale (masticaţie şi secreţie) şi
timpul bucal al deglutiţiei şi activităţii secretorie datorită glandelor salivare
- masticaţia este un act reflex involuntar, dar care se poate desfăşura şi sub control
voluntar
- reflexul masticaţiei este coordonat de centrii nervoşi din TC
- masticaţia îndeplineşte mai multe roluri:
1. prin masticaţie alimentele sunt fragmentate în porţiuni mai mici şi astfel este
facilitată deglutiţia şi creşte suprafaţa de contact dintre alimente şi enzimele digestive
2. o masticaţie are rol în formarea, lubrifierea şi înmuierea bolului alimentar
3. prin masticaţie alimentele vin în contact cu receptorii gustativi care vor genera
sau vor stimula şi receptorii olfactivi şi va iniţia secreţia gastrică
- secreţia salivară: saliva este secretată zilnic în cantităţi de 800-1500 ml
- conţine apă (99,5%), reziduu uscat (0,5%)->substanţe anorganice (0,2%) şi substanţe
organice (0,3%)
- la substanţele anorganice principalii electrolizi din salivă sunt: Na, K, Cl, HCO3, HPO3,
Mg, Ca a căror concentraţie este mai scăzută decât în plasma sangvină cu excepţia K care
este în concentraţie mai mare decât în plasmă
- substanţele organice: alfa amilaza salivară (ptialina); mucina; lizozim
- funcţiile salivei:
1. saliva are rol în protejarea mucoasei bucale prin răcirea alimentelor fierbinţi,
diluarea eventualului HCl sau a bilei care ar regurgita în cavitatea bucală şi rol în
îndepărtarea unor bacterii
2. saliva are rol digestiv prin alfa amilaza salivară; saliva începe procesul de
digestie chimică a amidonului preparat care este hidrolizat în trepte (dextrine) până la
stadiul de maltoză; enzima va fi inactivată în stomac de pH-ul scăzut al sucului gastric
3. saliva uşurează masticaţia, lubrefiază alimentele, uşurează deglutiţia,
umectează mucoasa bucală, favorizează vorbirea
4. prin salivă se excretă substanţe endogene: uree, creatinină, acid uric şi
substanţe exogene: metale grele (Pb, Hg) sau agenţi patogeni (virusuri, bacterii, salivă);
saliva are şi rol batericid prin lizozim
 5. saliva participă la elaborarea senzaţiilor gustative prin dizolvarea substanţelor
cu gust specific pe suprafaţa receptorilor gustativi (mugur gustativ)
6. saliva are rol important în menţinerea echilibrului hidroelectric
- ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală alimentele sunt omogenizate,
îmbibate cu mucus şi formează bolul alimentar
- deglutiţia cuprinde totalitatea activităţilor motorii care asigură transportul bolului
alimentar din cavitatea bucală prin faringe şi esofag, în stomac
- deglutiţia este un act reflex care se desfăşoară în 3 timpi: bucal voluntar, faringian şi
esofagian involuntar
- timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar din cavitatea bucală, voluntar în
faringe când procesul deglutiţiei devine în întregime sau aproape în întregime în proces
automat care nu mai poate fi oprit în mod obişnuit
- timpul faringian constă în împingerea bolului din faringe în esofag
- bolul alimentar stimulează ariile receptoare din jurul intrării în faringe generând
impulsuri care sunt transmise la TC şi iniţiază contracţii faringiene musculare automate
care previn pătrunderea alimentelor în trahee acestea deplasându-se liber spre esofag
- cest proces durează 1-2 s şi este controlat automat e centrul deglutiţiei care inhibă
specific centrul respirator bulbar pe durata deglutiţiei oprind respiraţia în orice punct al
ciclului respectiv
- timpul esofagian are rolul de a transporta alimente din faringe în stomac
- esofagul prezintă în mod normal 2 tipuri de mişcări peristaltice: peristaltism primar şi
secundar
- peristaltismul primar este declanşat de deglutiţie şi începe când alimentele trec din
faringe în esofag şi este coordonat de nervul X
- peristaltismul secundar se datorează prezenţei alimentelor în esofag şi continuă până
când acestea sunt propulsate în stomac; este coordonat de SN enteric al esofagului
- pe măsură ce unda peristaltică se deplasează spre stomac o undă de relaxare este
transmisă prin neuroni mienterici inhibitori care precedă contracţia şi astfel întreg
stomacul şi într-o măsură mai mică duodenul se relaxează când această undă ajunge la
nivelul esofagului inferior pregătind stomacul pentru primirea alimentelor
- esofagul prezintă la capătul terminal pe o porţiune de 2-5 cm deasupra joncţiunii cu
stomacul musculatură circulară îngroşată care prezintă contracţii tonice şi care se
destinde prin relaxarea receptivă
- contracţia sfincterului previne refluxul gastroesofagian
->digestia gastrică: în stomac alimentele suferă activităţi motorii şi secretorii prin care
lobul alimentar este transformat într-o pastă omogenă numită chim gastric
- activitatea motorie a stomacului (motilitatea gastrică) realizează stocarea alimentelor
ca urmare a relaxării receptive; amestecul alimentelor cu secreţiile gastrice; evacuarea
conţinutului gastric în duoden
- motilitatea gastrică este asigurată de contracţii peristaltice şi mişcări de retropulsie
- contracţiile peristaltice sunt iniţiate la graniţa dintre fundul şi corpul stomacului, se
deplasează caudal determinând propulsia alimentelor către pilor
- forţa contracţiilor peristaltice este controlată de acetilcolină şi de hormonul gastrină
- mişcările de retropulsie sunt mişcări de du-te-vino ale chimului determinate de
propulsia puternică a conţinutului gastric către sfincterul piloric închis având rol
important în amestecul alimentelor cu secreţii gastrice
->activitatea secretorie a stomacului: procesele digestive începute în cavitatea bucală
sunt continuate de secreţiile gastrice
- zilnic se secretă o cantitate de aproximativ 2 l de suc gastric care este un lichid incolor
cu pH foarte acid la adult între 1-2,5
- conţine apă (99%), reziduu (1%): substanţe anorganice (0,6%) şi substanţe organice
(0,4%)
- la nivelul glandelor gastrice din mucoasa gastrică există celule secretoare care formează
2 tipuri de glande gastrice: glande oxintice şi glande pilorice
- glandele oxintice sunt localizate la nivelul fundului şi corpului stomacului şi secretă HCl,
pepsinogen, factor intrinsec (o glicoproteină secretată de mucoasa stomacului şi
necesară pentru absorbţia la nivelul ileonului a vitaminei B12) şi mucus
- glandele pilorice situate la nivelul antrului şi pilorului conţin celule G care eliberează
gastrină şi celule mucoase care secretă mucus
->substanţele anorganice:
- HCl: în condiţii bazale (obişnuite) secreţia să se realizează între 1-5 mEg/h
- este secretat liber sau combinat cu proteine
- HCl este necesar pentru digestia proteinelor asigurând un pH optim pentru acţiunea
pepsinei, activează pepsinogenul la pepsină activă, reduce Fe trivalent neabsorbabil la Fe
divalent absorbabil, împiedică proliferarea bacteriilor patogene în stomac (efect
bactericid)
- acetilcolina, secretina şi gastrina stimulează secreţia de HCl
- somatostatina eliberată din neuroni ai sistemului nervos enteric inhibă secreţia de HCl
->substanţele organice: enzime şi mucus
- enzime ->proteolitice: pepsina, labfermentul, gelatinaza
->lipolitice: lipaza gastrică
- pepsina este forma activă a pepsinogenului, este activă în mediul acid, Ph optim 1,8-3,5
şi iniţiază procesul de digestie a proteinelor
- pepsinogenul este activat de contactul cu HCl sau cu pepsina anterior formată
- pepsina scindează proteinele care vor fi transformate în peptide şi AA
- 20-30% din totalul proteinelor ingerate vor fi digerate în stomac
- labfermentul care este secretat numai la sugar are rolul de a coagula laptele
pregătindu-l pentru digestia ulterioară
- sub acţiunea lui şi în prezenţa Ca cazeinogenul solubil se transformă în paracazeinat de
Ca insolubil
- gelatinaza hidrolizează gelatină
- enzime lipolitice: lipaza gastrică are activitate slabă care hidrolizează doar lipidele
emulsionate pe care le transformă în AG şi glicerină
- rezultatul digestiei gastrice este chimul gastric
- glucagonul scade secreţia gastrică
- mucusul este o glicoproteină secretată de celulele mucoase cu rol în protecţia
mucoasei gastrice atât mecanic cât şi chimic faţă de acţiunea autodigestivă a HCl şi a
pepsinei
- la nivel gastric are loc şi absorbţia unor substanţe precum cele foarte solubile în lichide,
etanol, apă şi cantităţi extrem de mici de AA, glucoză, Na, K
->digestia la nivelul intestinului subţire
- funcţia motorie a intestinului subţire:
- intestinul subţire prezintă contracţii de amestec (segmentare) şi contracţii propulsive
- contracţiile de amestec apar la intervale regulate după care dispar şi în mijlocul dintre
cele precedente apar alte contracţii încât fragmentează chimul de 8-12 ori pe minut
determinând amestecarea progresivă a particulelor alimentare solide cu secreţiile din
intestinul subţire
- mişcările propulsive sunt unde peristaltice care apar în orice parte a intestinului subţire
şi se deplasează în direcţia anală cu o viteză de 0,5-2 cm/s mult mai rapid în intestinul
proximal şi mai lent în intestinul terminal
- chimul acid trece de la pilor până la valvula ileocecală în timp de 3-5 h
->secreţia pancreatică
- pancreasul conţine celule endocrine organizate sub formă de insule celulare; celulele
exocrine organizate în acini şi celule ductale care mărginesc ductele sau canalele
pancreatice
- celulele exocrine secretă proteaze care asigură digestia proteinelor, lipaze care digeră
lipide, amilaze care digeră glucide şi nucleaze care digeră acizi nucleici
- zilnic celulele ductale secretă 1200-1500 ml suc pancreatic care conţine o cantitate
mare de bicarbonat care neutralizează aciditatea gastrică şi reglează pH-ul în intestinul
superior (duoden)
- secreţia pancreatică conţine: electroliţi şi enzime
1. electroliţii sunt Na, K care se găsesc în aceeaşi concentraţie ca şi în plasma
sangvină şi HCO3 care se găseşte în cantitate mult mai mare decât în plasmă; celulele
ductale secretă HCO3
2. enzime: ->amilaze-alfa amilaza pancreatică
->lipaze-lipaza pancreatică, colesterol lipaza, fosfolipaza
->proteaze-tripsina, chimotripsina (carboxipeptidaze şi elastaza)
- alfa amilaza pancreatică este mai puternică decât cea salivară şi se secretă în formă
activă şi hidrolizează glicogenul, amidon preparat şi crud şi alte glucide până la stadiul de
zaharide; nu hidrolizează celuloză
- lipaza pancreatică este secretată în formă activă şi hidrolizează esterii solubili în apă
emulsionaţi de sărurile biliare şi le transformă în AG+glicerol
- tripsinogenul este secretat inactiv şi transformat în tripsină activă de către
enterochinază care este o enzimă secretată de mucoasa duodenală sau de tripsina
anterior formată
- chimotripsinogenul este transformat în formă activă de către tripsină
- tripsina şi chimotripsina hidrolizează proteine neatacate de pepsina gastrică şi peptide
până la stadiul de tri-, di-, peptide şi AA
- aceleaşi celule pancreatice secretă şi inhibitorul tripsinei care protejează pancreasul de
autodigestie
->secreţia biliară
- bila este produsă de secreţii ale hepatocitelor şi celule ductale care mărginesc ductele
(canalicule biliare)
- bila este necesară pentru digestia şi absorbţia lipidelor şi pentru excreţia unor
substanţe insolubile în apă cum sunt colesterolul şi bilirubina
- zilnic este secretată în cantităţi de 250-1100 ml, este secretată continuu şi depozitată în
timpul perioadelor interdigestive în vezica biliară de unde în timpul perioadelor digestive
se eliberează în duoden numai după ce chimul a declanşat secreţia hormonului
colecistokinina care produce relaxarea sfincterului Oddi şi contracţia vezicii biliare
- bila conţine:
1. acizii biliari sintetizaţi în hepatocite din colesterol
- aceştia se combină cu anumiţi AA şi cu Na şi formează sărurile biliare care sunt
secretate activ în canaliculele biliare
- sărurile biliare rămân în intestin până la nivelul ileonului deoarece ele nu sunt
liposolubile şi se reabsorb activ în ileon trecând în circulaţia venei porte înapoi la ficat şi
această recirculare a celei mai mari părţi a sărurilor biliare se numeşte circuitul
enterohepatic
2. pigmenţi biliari: bilirubina şi biliverdina care sunt metaboliţi ai Hb şi sunt
excretaţi prin bilă şi conferă culoarea galbenă a bilei hepatice
3. lecitina
4. colesterol
5. electroliţi
- bila NU conţine enzime
- sărurile biliare au 2 roluri importante:
1.de emulsionare a lipidelor din alimente a căror tensiune superficială o reduc
permiţând fragmentarea lipidelor şi uşurând acţiunea lipazei pancreatice
2. sărurile biliare ajută la absorbţia din tractul intestinal a AG, monogliceride,
colesterol şi altor lipide formând cu acestea micelii hidrosolubile
- în lipsa sărurilor biliare se pierd prin materiile fecale 40% din lipidele ingerate
- sărurile biliare mai au rolul de a stimula motilitatea intestinală precum şi rol
bacteriostatic
- evacuarea bilei din vezica biliară se realizează prin mecanisme nervoase şi umorale
- mecanismul nervos este realizat pe cale parasimpatică vagală care determină contracţia
musculaturii vezicii biliare şi relaxarea sfincterului Oddi
- stimularea simpaticului relaxează musculatura vezicii biliare şi contractă sfincterul Oddi
- mecanismul umoral constă în secreţia de colecistokinină, hormon eliberat din celulele
mucoase duodenale la pătrunderea produşilor digestiei lipidelor care determină
contracţia musculaturii veziculare în paralel cu relaxarea sfincterului Oddi
->activitatea secretorie a intestinului subţire
- secreţiile intestinului subţire conţin
1. mucus
2. enzime asociate cu microvilii celulelor epiteliilor intestinale care nu sunt
secretate în lumenul intestinal
3. apă şi electroliţi secretaţi de celulele epiteliale intestinale
- mucusul are rol de protejare a mucoasei intestinale împotriva agresiunii HCl; este
secretat de glandele Brunner din duoden şi de celulele speciale din epiteliul intestinal şi
în criptele Liberkuhn
- enzimele intestinale sunt peptidaze intestinale: tripeptidaze, dipeptidaze, dizaharide
(maltază, izomaltază, zaharază, lactază) şi lipaza intestinală
-> absorbţia intestinală (intestinul subţire) este procesul prin care produşii rezultaţi în
urma digestiei trec din lumenul intestinal în sânge şi limfă
- la nivelul intestinului subţire absorbţia intestinală este favorizată de:
1. existenţa unei suprafeţe mari de contact datorită prezenţei microvililor de la
nivelul mucoasei intestinului subţire
2.de distanţă mică pe care o au de străbătut moleculele absorbite deoarece la
acest nivel grosimea peretelui este minimă
3.de prezenţa unei reţele vasculare foarte bogată la nivelul vilozităţilor care printr-
un mecanism reflex poate trece în timpul perioadelor de digestie cantitatea de sânge
4.de mişcările contractile ale vilozităţilor intestinale care uşurează transportul
substanţelor absorbite
->absorbţia glucidelor
- dizaharidele (lactoza, sucroza) şi polizaharidele (amidon) sunt glucide majore ale dietei
- şi celuloza polizaharid vegetal este în cantitate mare în dietă dar nu poate fi digerat
deoarece tractul gastrointestinal uman nu conţine enzime specifice
- aportul zilnic de glucide este de 250-800g ceea ce reprezintă 50-60% din diete
- produşii finali ai glucidelor (glucoza şi galactoza) se absorb printr-un mecanism comun
de transport activ Na dependent
- fructoza se absoarbe prin difuziune facilitată
- după ce au fost absorbite în enterocite monozaharidele sunt transportate prin
membrana bazo-laterală prin difuziune facilitată trecând în interstiţiul intestinal iar de
aici în capilarele sangvine din vilozităţile intestinale
->absorbţia proteinelor
- la un adult dieta proteică zilnica este de 0,5-0,7 g/kg corp
- proteinele se absorb sub formă de AA şi oligopeptide (tri-dipeptide)
- s-au identificat mai multe sisteme de transport activ Na dependente pentru absorbţia
AA tri şi dipeptidelor şi astfel toată cantitatea de proteine din intestin este absorbită şi
orice proteină care apare în scaun provine din detritusuri celulare sau din bacteriile din
colon
->absorbţia lipidelor
- lipidele se absorb sub formă de AG, glicerol, colesterol, fosfolipide şi ele se absorb prin
difuziune pasivă
- în enterocite glicerolul se combină cu AG şi refac trigliceride care împreună cu
fosfolipidele, colesterolul şi cu proteinele formează chilomicronii (complexe lipoproteice
care intră în circulaţia limfatică)
- aportul zilnic de lipide variază între 25 şi 160 g
->absorbţia apei şi electroliţilor
- apa se absoarbe pasiv în intestinul subţire, izoosmotic ca urmare a gradientului osmotic
creat prin absorbţia substanţelor nutritive şi electroliţilor
- Na se absoarbe prin mecanism de transport activ iar Cl urmează pasiv Na
- Ca se absoarbe cu ajutorul unui transportor legat de membrana celulară şi activat de
vitamina D
- Fe se absoarbe în jejun şi ileon, Fe divalent se absoarbe mai uşor decât Fe trivalent, iar
absorbţia sa este stimulată de vitamina C
->fiziologia intestinului gros
- activitatea motorie la nivelul intestinului gros
- colonul are 2 roluri principale: -în jumătatea proximală absorbţia apei şi a electroliţilor
- în jumătatea distală depozitarea materiilor fecale până
la eliminarea lor
- mişcările de la nivelul colonului sunt lente şi ele sunt de 2 tipuri: mişcări de amestec
numite haustraţii şi mişcări propulsive sau mişcări în masă
- mişcările de amestec sunt realizate prin contracţii combinate ale musculaturii circulare
şi longitudinale police care determină proiecţia în afară a zonelor nestimulate ale
peretelui colic sub forma unor saci numiţi haustre
- mişcările de amestec se deplasează lent în direcţia anală în timpul perioadei lor de
contracţie şi astfel conţinutul colic este împins progresiv spre colonul sigmoid
- din cei 1500 ml de chim doar 80-200ml se pierd prin fecale
- mişcările propulsive în principal rezultă prin contracţii haustrale în direcţia anală,
contracţii în masă care apar de câteva ori pe zi, cele mai numeroase durează 15 min în
prima oră de la micul dejun şi este peristaltism modificat
->absorbţia şi secreţia la nivelul intestin ului gros
- în colon se absoarbe pasiv apă dar nu mai mult de 2-3 l/zi
- colonul absoarbe şi cea mai mare parte a Na activ şi Cl pasiv care nu au fost absorbiţi
de intestinul subţire
- K este secretat de către colon şi aceste procese sunt sub controlul aldosteronului
- în porţiunea proximală a colonului se află o floră aerobă de fermentaţie care acţionează
asupra glucidelor nedigerate
- în porţiunea distală a colonului se află o floră anaerobă de putrefacţie în care au loc
procese de decarboxilare asupra proteinelor nedigerate şi rezultă amine dintre care
unele sunt toxice
- în colon se realizează şi sinteza unor vitamine (vitamina K şi vitaminele din grupa B)
- defecaţia reprezintă procesul prin care materiile fecale sunt eliminate din intestin
- unele mişcări în masă propulsează fecalele în rect stimulând mecanoreceptorii de la
acest nivel care declanşează impulsuri ce ajung la centrii sacraţi ai defecaţiei dar şi
ascendent spre cortex iniţiind dorinţa de defecaţie
- ulterior musculatura netedă a colonului distal şi rectului se contractă propulsând
fecalele în canalul anal
- dacă condiţiile permit actul defecaţiei urmează relaxarea sfincterului intern prin
impulsurile venite prin nervii pelvici, relaxarea sfincterului extern prin impulsurile venite
prin nervii ruşinoşi (somatici) cu originea în coarnele anterioare ale măduvei S2-S4 şi are
loc eliminarea materiilor fecale

SÂNGELE

- reprezintă 8% din masă corporală şi este fluidul care circulă în interiorul arborelui
cardiovascular
- împreună cu limfa, lichidul interstiţial, cefalorahidian, perilimfa şi endolimfa constituie
mediul intern caracterizat prin proprietăţi fizico-chimice relativ constante care asigură
homeostazia mediului intern
- sângele este format din:
1. elemente figurate (45% din volumul sangvin) şi reprezintă volumul globular sau
hematocrit
2. plasma sangvină (55% din volumul sangvin)
- 2/3 din sânge circulă permanent şi este volum circulant, 1/3 se află în organele din
depozit (splină, ficat, ţesut subcutanat) şi este volum stagnant (de rezervă) care este
mobilizat în caz de nevoie (efort fizic sau hemoragii)
- culoarea sângelui este roşie datoria Hb din artere, roşu deschis datorită oxiHb pentru
sângele din artere şi roşu închis determinat de Hb redusă pentru sângele din vene
- temperatura sângelui=37 grade
- elementele figurate sunt reprezentate de: - globulele roşii (eritrocite/hematii)
- globulele albe (leucocite)
- plachete sangvine (trombocite)
->hematiile (eritrocitele) sunt celule anucleate, formă de disc biconcav, un diametru de
7,5 microni, nu conţin nici organite celulare şi nu sunt capabile de sinteză proteică
- conţin în structura lor Hb care are 2 componente: o componentă proteică (globina) şi o
componentă neproteică (hemo)
- datorită Fe divalent hemul leagă reversibil O2 formând oxiHb
- cu CO2 formează carbaminHb (carboHb) în care CO2 se leagă de grupările NH2 ale
globinei
- cu CO formează un compus stabil carboxiHb
- prin urmare hematiile au rol în transportul O2 şi CO2
- Hb la femei este între 12 şi 15,6 g/dl; la bărbaţi între 13,8-17,2 g/dl
- hematocritul este între 35-46% la femei şi la bărbaţi între 41-50%
- pH-ul sangvin este cuprins între 7,38-7,42
- durata de viaţă a hematiilor este de aproximativ de 120 de zile după care hematiile
bătrâne sunt distruse în special de către splină (cimitirul globulelor roşii) dar şi de către
ficat, ganglioni limfatici, măduva roşie a oaselor
- eritropoeza este stimulată de hormonul eritropoetina secretat de către rinichi
(formarea globulelor roşii)
- numărul de hematii din sângele circulant este la femei de 4,5 milioane/mm cub şi 5
milioane/mm cub la bărbaţi
- membrana hematiilor are în structura sa numeroase tipuri de macromolecule cu rol
antigen numite aglutinogene şi anume A, B şi D
- în plasmă se găsesc compuşi cu rol de anticorpi numiţi aglutinine notaţi cu alfa şi beta
- prin excluderea reciprocă a aglutininelor şi aglutinogenelor omoloage nu pot exista
indivizi cu aglutinogenul A şi aglutinina alfa şi indivizii cu aglutinogenul B şi aglutinina
beta
- întâlnirea aglutinogenului A cu aglutinina omoloagă alfa duce la un conflict imun
antigen-anticorp care distruge hematiile
- regula transfuziei cere ca aglutinogenul din sângele donatorului să nu se întâlnească cu
aglutinina din plasma primitorului
- în structura membranei hematiilor există şi antigenul D (Rh) prezent la 85% din
populaţia globului şi aceste persoane sunt considerate Rh+, iar 15% nu posedă
aglutinogenul D şi sunt Rh-
- în mod natural, persoanele Rh- nu posedă în sângele lor aglutinine omoloage anti D sau
anti Rh dar pot să le sintetizeze fie prin transfuzii repetate cu sânge Rh+ la persoane Rh-
fie prin sarcină cu făt Rh+ şi mamă Rh- când sistemul imunitar al gazdei reacţionează faţă
de aglutinogenul D prin activarea limfocitelor urmată de producerea de anticorpi anti D
(anti Rh)
- aceşti anticorpi vor reacţiona cu antigenul D de pe suprafaţa hematiilor şi vor produce
hemoliza
- în cazul mamei Rh– cu fătul Rh+ transmis de la tată deoarece gena care modifică
sinteza aglutinogenului D are caracter dominant şi de aceea copii vor moşteni caracterul
Rh+
- prima sarcină poate să evolueze în mod normal deoarece în condiţii fiziologice
hematiile Rh+ ale fătului nu pot traversa placenta şi nu ajung în circulaţia maternă
- la naştere când placenta se dezlipeşte de uter se rup vase sangvine şi o parte din
sângele fetal trece la mamă şi determină apariţia de aglutinine anti Rh
- la o nouă sarcină aceste aglutinine pot traversa capilarele placentei şi pătrund în
circulaţia distrugându-i hematiile şi putând să ducă chiar la moartea fătului când este
mare concentraţia aglutininelor
->leucocitele sunt elemente figurate care posedă nucleu şi mitocondrii şi sunt celule
mobile
- se clasifică în funcţie de aspectul nucleului în: - polinucleare (nu nucleu lombar)
- mononucleare (cu nucleu nelobat)
- în funcţie de prezenţa sau absenţa granulaţiilor în citoplasmă leucocitele sunt
granulocite sau agranulocite
- polinuclearele sunt granulocite, mononuclearele sunt agranulocite
- polinucleare: neutrofile (PMN); eozinofile (acidofile); bazofile
- mononucleare: monocite, limfocite
- PMN au capacitatea de a emite pseudopode şi de a traversa peretele capilar prin porii
săi ajungând la ţesuturi, proces numit diapedeză
- PMN fagocitează agenţi patogeni şi rămân în circulaţie doar câteva ore ele fiind primele
care ajung la locul infecţiei
- eozinofilele au în citoplasmă granulaţii care conţin histamină şi numărul lor este crescut
în reacţii alergice şi bolile parazitare şi au nucleu bilobat
- bazofilele conţin în citoplasmă lor granulaţii cu heparină şi au rol în hemostază
- monocitele sunt cele mai mari dintre leucocite, sunt capabile de fagocitoză atât direct
cât şi prin transformarea lor în macrofage când pătrunde în ţesuturi
- limfocitele sunt cele mai mici dintre leucocite şi au rol în reacţia de apărare specifică
- sunt de 2 tipuri: limfocite B şi T
- cele B au rol în imunitatea umorală prin anticorpi şi T prin imunitatea celulară
- numărul normal al leucocitelor este între 5000-10000 mm cubi
- formula leucocitară: - neutrofile 52-62%
- eozinofile 1-3%
- bazofile <1%
 - monocite 3-9%
- limfocite 25-33%
- principala funcţie a leucocitelor constă în participarea lor la reacţia de apărare a
organismelor
- organismul uman vine în contact permanent cu agenţi patogeni (purtător de antigene)
sau cu antigene libere
- antigenul este o substanţă macromoleculară proteică sau polizaharidică străină
organismului şi care pătrunsă în mediul intern declanşează producerea de către
organism a unor substanţe specifice numite anticorpi care neutralizează sau distrug
antigenul
- anticorpii sunt proteine plasmatice din clasa gamma globulinelor
- apărarea organismului se realizează prin 2 mecanisme fundamentale:
1. apărarea nespecifică (înnăscută)
2. apărarea specifică (dobândită)
- apărarea nespecifică înnăscută este prezentă la toţi oamenii, se realizează prin
mecanisme celulare (fagocitoza) şi umorale
- este o apărare primitivă cu eficacitate medie dar este foarte promptă
- la ea participă anumite celule şi substanţe preformate
- apărarea specifică se dezvoltă în urma expunerii organismului la agenţi capabili să
inducă un răspuns imun
- răspunsul imun specific este primar şi secundar
- cel primar se realizează la primul contact cu antigenul respectiv; cel secundar se
realizează pe seama limfocitelor cu memorie care la un contact ulterior cu acest antigen
determină răspunsul specific
- răspunsul imun specific are următoarele caracteristici:
1.de a diferenţia structuri proprii de structuri străine organismului
2. are specificitate
3. este dotat cu memorie imunologică
- antigenul specific pătruns în organism este recunoscut prin mecanisme specifice de
limfocitele B şi T care sunt activate şi produc mecanisme care neutralizează antigenul şi
limfocite cu memorie care recunosc acest antigen la un contact ulterior
- apărarea specifică (imunitatea) este de 2 feluri:
- dobândită natural: pasiv, activ
- dobândită artificial: pasiv, activ
- imunitatea dobândită natural pasiv se face de la mamă la făt prin transfer
transplacentar de anticorpi
- dobândită natural activ se realizează în urma unei boli
- dobândită artificial pasiv se realizează prin administrarea de gamma globuline şi anti
toxine
- dobândită artificial activ prin vaccinare
- vaccinarea declanşează aceste mecanisme imunitare în organism dar mai atenuante
->trombocitele sunt cele mai mici elemente figurate cu un diametru de 3 microni sub
necelulare şi provin fragmentare citoplasmei unor celule mari din măduva roşie numite
megacariocite
- au rol în hemostază, intervin în timpul vasculoplachetar al hemostazei şi în primul timp
al hemostazei definitive
- durata medie de viaţă este de 7-10 zile
- numărul de trombocite este de 1500-3000mm cub
- hemostaza fiziologică reprezintă totalitatea mecanismelor care intervin în oprirea
sângerării la nivelul vaselor mici
- are următorii timpi: - timpul vasculoplachetar (hemostaza primară)
- timpul plasmatic (coagularea sângelui)
- timpul 1 începe în momentul lezării vasului; principala reacţie constă în vasoconstricţia
peretelui lezat produsă reflex şi umoral
- urmează aderarea trombocitelor la nivelul plăgii, agregarea şi metamorfoza vâscoasă cu
formarea dopului plachetar care duce la oprirea sângerării în 2-4 minute
- timpul constă în transformarea fibrinogenului plasmatic solubil în fibrina insolubilă
- la coagulare participă factori plasmatici plachetari, tisulari, Ca
- coagularea sângelui se desfăşoară în 3 faze:
->în prima fază are loc formarea tromboplastinei sub acţiunea factorilor
plasmatici plachetari şi tisulari care durează 4-8 minute
->în faza a doua are loc formarea trombinei din protrombină care este o proteină
plasmatică sintetizată în ficat şi sub acţiunea tromboplastinei şi a ionilor de Ca se
transformă în trombină; formarea trombinei durează 10 secunde
->în faza a treia are loc formarea fibrinei care durează 1-2 secunde; din
fibrinogenul solubil sub acţiunea trombinei rezultă monomeri de fibrină care se
polimerizează spontan dând reţeaua de fibrină insolubilă, în ochiurile căreia se fixează
elemente figurate şi sângerarea se opreşte
->plasma sangvină conţine 90% apă, 10% reziduu uscat din care 9% substanţe organice şi
1% substanţe anorganice
- substanţe anorganice: - Na 135-146 mmoli/l
- K 3,5-5,3 mmoli/l
- Ca 8,5-10,5 mg/dl
- cantităţi mai mici de Mg, HCO3, Cl
- substanţele organice în majoritate sunt proteine dar sunt şi glucide şi lipide
- proteinele reprezentate prin: - albumine 3,5-5 g/dl
- globuline 2,5-3,5 g/dl
- glicemia 65-110 mg/dl
- acizi graşi liberi 0,19-0,9 mEg/l
- colesterol total <200 mg/dl
- plasma sangvină are o densitate de 1025 faţă de 1000 a apei distilate şi o presiune
osmotică de 300 mOsm/l (72 atm sau 5500 mm Hg)
- presiunea osmotică are rol important în schimburile dintre capilare şi ţesuturi
- proteinele plasmatice au mare rol în schimburile dintre capilare şi ţesuturi deoarece
presiunea osmotică a sângelui este egală cu presiunea lichidului interstiţial şi singura
forţă care atrage apa din ţesuturi spre capilare este presiunea coloido-osmotică a
proteinelor plasmatice
->funcţiile sângelui:
1. are funcţie de apărare a organismului faţă de agenţii patogeni
2. are rol în transportarea gazelor respiratorii O2 şi CO2 şi în transportarea
produşilor de metabolism de la ţesuturi spre organele de excreţie
3. îndeplineşte rolul de sistem de integrare şi coordonare umorală prin hormonii,
mediatorii chimici pe care îi vehiculează
4. transportă şi substanţe toxice neutilizabile sau în exces spre locurile de excreţie
5. datorită conţinutului bogat în apă, sângele are rol în termoreglare

SISTEMUL CIRCULATOR

- arborele vascular are în alcătuirea sa 2 teritorii de circulaţie:

->circulaţia mică pulmonară
->circulaţia mare sistemică
- circulaţia mia pulmonară începe în Vd prin trunchiul arterei pulmonare care transportă
sânge cu O2 spre plămâni
- trunchiul pulmonar se bifurcă în cele 2 artere pulmonare stângă şi dreaptă
- fiecare arteră pulmonară pătrunde în plămâni prin hilul pulmonar şi se ramifică
întocmai ca şi arborele bronşic, ultimele ramificaţii fiind reţeaua perialveolară unde are
loc cedarea CO2 alveolelor pulmonare care-l elimină prin actul respiraţiei
- sângele cu O2 este colectat de venele pulmonare câte 2 pentru fiecare plămân şi care
sfârşesc în Aş
- sistemul aortic este reprezentat de artera aortă şi ramurile ei care fac parte din
circulaţia sistemică ce începe în Vs şi transportă sânge cu O2 şi substanţe nutritive la
ţesuturi şi organe iar sângele cu CO2 de la ţesuturi şi organe este preluat de cele 2 vene
cave care duc în Ad
->aorta are următoarele porţiuni: - aorta ascendentă
- arcul aortic (crosa aortei)
- aorta descendentă: toracală şi abdominală
- aorta ascendentă porneşte din Vs şi din ea se desprind cele 2 artere coronare (stângă şi
dreaptă) care vascularizează inima
- după ce urcă 5-6 cm aorta ascendentă se curbează la stânga şi formează arcul aortic
care se continuă cu aorta descendentă
- aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace comune stângă şi dreaptă
- din arcul aortic se desprind dinspre dreaptă spre stânga:
->trunchiul brahiocefalic: - artera subclaviculară dreaptă
- artera carotidă comună dreaptă
->carotidă comună stângă
->subclaviculară stângă
- ambele artere carotide comune stângă şi dreaptă urcă la nivelul gâtului până în dreptul
marginii superioare a cartilajului tiroid unde se bifurcă în artera carotidă internă şi
externă
- la nivelul bifurcaţiei există o mică dilataţie numită sinus carotic care este bogată în
interoceptori (baro, chemo, osmo)
- artera carotidă internă vascularizează creierul şi ochiul
- arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă unde iau numele de axilare
- din arterele subclaviculare se desprind artera vertebrală care intră în craniu prin gaura
occipitală şi se uneşte cu cealaltă şi vascularizează encefalul alături de artera carotidă
internă
- din artera subclaviculară se desprinde o arteră toracică internă din care iau naştere
arterele intercostale anterioare
- artera axilară vascularizează atât pereţii axilei cât şi pereţii anterolaterali ai toracelui şi
se continuă cu artera brahială care vascularizează braţul
- la plica cotului artera brahială dă naştere la arterele radială şi ulnară care vascularizează
antebraţul
- la mână formează arcadele palmare din care se desprind arterele digitale
- aorta descendentă toracală dă ramuri parietale şi viscerale
- ramurile viscerale: arterele bronşice, pericardice, esofagiene
- aorta abdominală dă ramuri parietale şi viscerale
- ramurile viscerale: trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele renale
(stângă şi dreaptă), arterele genitale (testiculare şi ovariene), artera mezenterică
inferioară
- trunchiul celiac dă 3 ramuri: splenică, gastrică stângă, hepatică şi vascularizează
stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul, splina
- artera mezenterică superioară vascularizează jejunul, ileonul, cecul, colon ascendent şi
partea dreaptă a colonului transvers
- artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului transvers,
colonul sigmoid şi rect
->ramurile terminale ale aortei
- arterele iliace comune stângă şi dreaptă ajunse la articulaţia sacroiliacă se împart
fiecare în artere iliace externă şi internă
- artera iliacă externă iese din bazin, ajunge pe faţa anterioară a coapsei devenind artera
femurală care vascularizează coapsa
- se continuă cu artera poplitee situată în fosa poplitee (faţa posterioară a genunchiului)
după care se împarte în 2 artere tibiale:
1. artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba piciorului şi se
termină prin artera dorsală a piciorului din care se desprind arterele digitale dorsale
2. artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi ajunsă în regiunea
plantară se împarte în cele 2 artere plantare internă şi externă din care se desprind
arterele digitale plantare
- artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale
pentru organele din bazin (vezica urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele
genitale: uter, vagin, ulnă, prostată, penis
- sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de cele 2 vene cave superioare şi
inferioare
- vena cavă superioară colectează sângele venos de la creier, cap şi gât prin venele
jugulare interne, de la membrele superioare prin venele subclaviculare, de la torace
(spaţii intercostale, diafragmă, esofag, pericard) prin sistemul azygos
- de la fiecare parte prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară se
formează venele brahiocefalice (trunchi) stângă şi dreaptă, iar din fuzionarea acestora se
formează vena cavă superioară
- vena subclaviculară continuă vena axilară care colectează sângele venos de la nivelul
membrelor superioare
- sângele venos al membrelor superioare este colectat de 2 sisteme nervoase: sistemul
profund (vene profunde) şi sistem superficial (vene superficiale)
- venele profunde au aceeaşi denumire cu arterele care le însoţesc
- venele superficiale subcutanate situate imediat sub piele şi vizibile cu ochiul liber prin
transparenţă datorită coloraţiei albastre, nu însoţesc arterele şi se varsă în venele
profunde; la nivelul lor se fac injecţii venoase
- vena cavă inferioară colectează sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi
viscerele din bazin, de la rinichi, glande suprarenale, testicule sau ovare, de la peretele
posterior al abdomenului (venele lombare), de la ficat (venele hepatice)
- vena cavă inferioară se formează prin unirea venei iliace comune stângi cu vena iliacă
comună dreaptă
- fiecare venă iliacă comună provine din unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă
- vena iliacă internă colectează sânge de la pereţii bazinului şi de la viscerele din bazin
(vezica urinară, partea inferioară a rectului, organe genitale-uter, vagin, vulvă, prostată şi
penis)
- vena iliacă externă continuă vena femurală care colectează sângele venos de la nivelul
membrelor inferioare şi la membrul inferior se disting vene superficiale subcutanate şi
vene profunde care au aceeaşi denumire cu arterele care le însoţesc
- vena portă este o venă aparte a marii circulaţii care transmite sânge cu substanţe
nutritive absorbite intestinal la ficat
- ea rezultă din unirea venelor mezenterică superioară, inferioară şi splenică
- vena portă nu se varsă în vena cavă inferioară, ci sfârşeşte în ficat, în capilarele
sinusoide
- vena cavă inferioară urcă la dreapta CV, străbate diafragma şi se termină în Ad
- circulaţia limfatică este o cale derivată a marii circulaţii, prin care reintră în vene o parte
din lichidele interstiţiale
- prin sistemul limfatic circulă limfa care aparţine mediului intern al organismului şi în
final ajunge în circulaţia venoasă
- sistemul limfatic se deosebeşte de sistemul circulator sangvin prin 2 caracteristici:
1. este adaptat la funcţia de drenare a ţesuturilor şi din această cauză capilarele
limfatice care au o poziţie intermediară între sistemul arterial şi cel venos
2. pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri decât cei ai vaselor sangvine
- sistemul limfatic începe cu capilarele limfatice care au aceeaşi structură ca şi capilarele
sangvine
- capilarele limfatice se găsesc în toate organele şi ţesuturile din organe
- prin confluenţa capilarelor limfatice se formează vase limfatice care sunt prevăzute la
interior cu valve semilunare ce înlesnesc circulaţia limfei
- pereţii vaselor limfatice au o structură asemănătoare cu a venelor
- pe traseul vaselor limfatice se găsesc formaţiuni caracteristice numite ganglioni limfatici
prin care trece limfa în mod obligatoriu
- aceşti ganglioni pot fi submandibulari, laterovertebrali, laterocervicali, mediastinali,
axiali, abdominali, lombari, inghinali
->structura ganglionului limfatic
- ganglionul limfatic prezintă la exterior o capsulă fibroasă din care pornesc din interior
septuri conjunctive numite trabecule care delimitează foliculii limfatici
- ganglionul limfatic are 2 zone: imediat sub capsulă-zona corticală, în centru-zona
medulară
- pe suprafaţa ganglionilor limfatici intră în ganglioni mai multe vase limfatice aferente şi
ies prin hilul ganglionilor limfatici 1-2 vase limfatice eferente
- ganglionul limfatic realizează mai multe funcţii:
->produc limfocite şi monocite
->formează anticorpi
->au rol în circulaţia limfei
->au rol de barieră în răspândirea infecţiilor
->opresc pătrunderea unor substanţe străine în corp
- limfa colectată din diferitele ţesuturi şi organe după ce a străbătut ganglionii regionali
circulă spre trunchiurile limfatice mari şi în final ajung în 2 colectoare limfatice mari:
canalul toracic (ductul toracic) şi vena limfatică dreaptă (canal)
- canalul toracic este cel mai mare colector limfatic; începe în faţa vertebrei L2 printr-o
dilataţie numită cisterna chili, urcă anterior de coloană vertebrală înapoia aortei străbate
diafragma şi pătrunde în torace unde se deschide în unghiul venos stâng format prin
unirea venei jugulare interne stângi cu vena subclaviculară stângă
- colectează limfa din jumătatea inferioară a corpului (membrele inferioare, bazin,
abdomen) şi din 1/4 superioară stângă a corpului (partea stângă a toracelui, membrul
superior stâng, partea stângă a gâtului şi capului)
- are o lungime de 25-30 cm şi prezintă valve în interior
- vena limfatică dreaptă are o lungime de 1-2 cm şi colectează limfa din 1/4 superioară
dreaptă a corpului (partea dreaptă a toracelui, membrul superior drept, partea dreaptă a
gâtului şi capului)
- se deschide în unghiul venos drept format de vena jugulară internă dreaptă şi vena
subclaviculară dreaptă
- la nivelul capilarelor arteriale în fiecare minut se filtrează 16 ml apă din care 15 ml se
absorb în sânge la nivelul capătului nervos al capilarelor, iar volumul de 1 ml restant în
ţesuturi ia calea capilarelor limfatice
- debitul limfatic mediu este în jur de 1500 ml/zi, însă poate varia mult în funcţie de
factorii hemodinamici locali
->splina
- este organ abdominal nepereche care aparţine sistemului circulator
- produce limfocite, distruge hematiile bătrâne, intervine în metabolismul Fe şi este un
organ de depozitarea sangvin, depozitând 200-300 ml sânge pe care-l trimite în caz de
nevoie (hemoragii, efort fizic) în circulaţie
- ocupă loja splenică cuprinsă între colonul transvers şi diafragm la stânga lojei gastrice
- cântăreşte 180-200g şi are o culoare brun-roşcată
- vascularizaţia arterială a splinei este realizată de artera splenică, ramura trunchiului
celiac, iar sângele venos este colectat de vena splenică, care participă la formarea venei
porte
->activitatea cardiacă
- inima este situată în mediastin, are forma unei piramide triunghiulare cu axul îndreptat
oblic în jos, la stânga şi înainte
- 1/3 din inimă este situată la dreapta planului mediosagital, 2/3 este situată la stânga
planului mediosagital
- cântăreşte 250-300 g, prezintă:
-> o faţă convexă sterno-costală (în raport cu sternul şi coastele)
-> o faţă plană diafragmatică
- baza inimii este situată posterior şi la dreapta şi aici se află atriile, iar la vârf se află
ventriculele
- pe suprafaţa inimii se găsesc două şanţuri interventriculare şi 2 şanţuri atrio-
ventriculare (coronare)
- atriile au formă cubică, pereţii mai subţiri şi sunt separate complet prin septul
interatrial
- ventriculele au formă de piramidă triunghiulară musculară mai bine dezvoltată în
special Vd
- ventriculele sunt separate complet prin spaţiul interventricular
- Ad comunică cu Vd prin orificiul atrioventricular drept prevăzut cu valvă tricuspidă
- As comunică cu Vs prin orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu valvula bicuspidă
(mitrală)
- Ad prezintă 4 orificii: orificiul celor 2 vene cave (superior şi inferior), orificiul
atrioventricular drept şi orificiul sinusului coronal care colectează sângele venos al inimii
- As are 5 orificii: orificiul celor 4 vene pulmonare şi orificiul atrioventricular stâng
- ventriculele au câte 2 orificii: orificiul arterei aorte şi atrioventricular stâng pentru Vs
- pentru Vd orificiul trunchiului pulmonar şi orificiul atrioventricular drept
- ventriculul prezintă pe faţa internă nişte reliefuri ridicate de miocard numite trabecule
de asemenea prezintă muşchi papilari (3 pentru Vd şi 2 pentru Vs) care se prind prin
cordaje tendinoase de valvulele atrioventriculare
- inima este alcătuită din 3 tunici: epicard, miocard, endocard
->epicardul reprezintă foiţa viscerală a pericardului seros
->miocardul este muşchiul inimii care este alcătuit din 2 tipuri de celule musculare:
celule care iniţiază şi conduc impulsul (miocardul de comandă-ţesutul nodal) şi cele care
pe lângă conducerea impusului, răspund la stimul prin contracţie şi reprezintă miocardul
contractil de lucru (execuţie)
- ambele tipuri de celule sunt excitabile şi faţă de muşchiul striat stimulul este generat
chiar în interiorul miocardului
->endocardul căptuşeşte încăperile inimii şi trece fără întrerupere de la atrii spre
ventricule
- vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare care provin din aorta
descendentă şi are ramuri de tip terminal
- sângele venos al inimii este colectat de venele coronare care se deschid în sinusul
coronar iar acestea se deschid în Ad
- aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui şi a limfei în organism şi îndeplineşte
2 funcţii majore:
1. distribuirea substanţelor nutritive şi a O2 tuturor celulelor din organism
2. colectarea produşilor de catabolism tisular pentru a fi excretat
- forţa motrice a acestui sistem este inima
- arterele sunt conductele de distribuţie, venele sunt rezervoarele de sânge care asigură
întoarcerea sângelui la inima iar microcirculaţia (arteriole, metaarteriole, capilare,
venule) reprezintă teritoriul vascular unde se realizează schimburile de substanţe şi gaze
respiratorii
->inima ca pompă
- rolul fundamental al inimii este de a pompa sânge
- fiecare parte a inimii prezintă 2 seturi de valve care impun în mod normal deplasarea
sângelui într-un singur sens
- valvele sunt: ->atrio-ventriculare (mitrală şi tricuspidă) se deschid în timpul diastolei
permiţând sângelui să treacă în ventricule şi se închid în timpul sistolei împiedicând
trecerea sângelui înapoi în atriu
->valvele semilunare (sigmoide) de la baza aortei şi trunchiului pulmonar
se deschid în timpul sistolei permiţând expulzia sângelui în artere şi se închid în diastolă
împiedicând revenirea sângelui în ventricule
- activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac (DC) care
reprezintă volumul de sânge expulzat într-un minut de fiecare ventricul şi este egal cu
volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie (volum bătaie, volum sistolic)
înmulţit cu frecvenţa cardiacă/minut
DC=VS x Fc/minut
DC=70ml x 75 contr/min=5 l/min (în repaus)
- Fc este controlată nervos de sistemul simpatic care creşte Fc şi parasimpatic, vagul care
scade Fc
- volumul bătaie variază cu forţa contracţiei ventriculare, presiunea arterială şi volumul
de sânge aflat în ventricule la sfârşitul diastolei
- DC poate creşte foarte mult în timpul efortului fizic ajungând la 30 l/min deoarece
Fc=20 bătăi/min iar Vs=150 ml
- DC creşte şi în sarcină, la altitudine, în stări febrile şi scade în timpul somnului
- funcţia de pompă a inimii se realizează cu ajutorul proprietăţilor muşchiului cardiac
- celula miocardică contractilă este o celulă uninucleată care prezintă miofibrile
organizate în sarcomer
- prin depolarizarea unei celule cardiace se produce şi depolarizarea celulelor adiacente
ceea ce transformă miocardul într-un sinciţiu funcţional
- de fapt inima funcţionează ca două sinciţii: unul atrial şi unul ventricular izolate dpdv
electric şi singura conexiune funcţională electrică între atrii şi ventricule este nodulul
atrioventricular şi continuarea sa, fasciculul Hâş
->proprietăţile fundamentale ale miocardului: excitabilitatea, automatismul
(ritmicitatea), conductibilitate şi contractilitatea
->excitabilitatea este proprietatea celulei miocardice de a răspunde la un stimul printr-un
potenţial de acţiune propagat
- pragul de excitabilitate, legea „Tot sau nimic” sunt manifestări ale excitabilităţii comune
cu ale altor celule excitabile
- inima prezintă particularitatea de a fi excitabilă doar în faza de relaxare (diastolă) şi
inexcitabilă în faza de contracţie (sistolă) şi aceasta este legea inexcitabilităţii periodice a
inimii
- în timpul sistolei, inima se află în perioadă refractară absolută şi oricât de puternic ar fi
stimulul el rămâne fără efect
- această particularitate a excitabilităţii miocardice are importanţă mare pentru
conservarea funcţiei de pompă ritmică
- stimulii cu frecvenţă mare nu pot tetaniza inima prin sumarea contracţiilor şi explicaţia
constă din formă particulară a potenţialului de acţiune al fibrei miocardice
->automatismul reprezintă proprietatea inimii de a se autostimula adică de a declanşa
spontan şi ritmic potenţial de acţiune care contractă muşchiul cardiac
- este generat de anumit centrii care au în structura lor celule care iniţiază şi conduc
impulsul
- în inima există, în mod normal 3 centrii de automatism cardiac
1. nodulul sinoatrial
2. nodulul atrioventricular (joncţiunea atrioventriculară)
3. fasciculul His şi reţeaua Purkinje
- nodulul sinoatrial are o frecvenţă a descărcărilor de impuls de 70-80 bătăi/min de
aceea nodulul sinoatrial conduce activitatea cardiacă, inima bătând în mod normal în
ritm sinusal
- nodulul atrioventricular situat în partea inferioară a Ad şi septul interatrial şi se termină
în septul interventricular
- frecvenţa descărcărilor este de 40 de impulsuri/min; acest centru nu se poate
manifesta în mod normal, deşi funcţionează permanent şi în paralel cu nodulul sinoatrial
- dacă este scos din funcţie activitatea cardiacă este condusă de nodulul atrioventricular
care imprimă ritmul nodal sau joncţional
- fasciculul His pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în 2 ramuri (stângă şi
dreaptă) şi se termină prin reţeaua Purkinje
- frecvenţa descărcărilor de impuls este de 25/min; acest centru poate prelua comanda
inimii numai în cazul întreruperii conducerii atrioventriculare imprimând ritmul
idioventricular
- factorii externi pot modifica ritmul funcţional al centrului de comandă
- căldura la fel ca şi stimularea simpaticului accelerează ritmul inimii ->tahicardie
- răcirea nodulului sinoatrial sau stimularea parasimpaticului (rărirea timpului inimii)
->brahicardie
->conductibilitatea este proprietatea muşchiului de a propaga excitaţia la toate fibrele
sale
- viteza de conducere prin fasciculul His şi reţeaua Purkinje este de 10 ori mai mare decât
prin miocardul contractil atrial şi ventricular
->contractilitatea este proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele
fibrelor sale
- prin contracţie se generează presiune în cavităţile inimii şi ca urmare a scurtării fibrei
miocardice are loc expulzia sângelui
- geneza tensiunii şi viteza de scurtare sunt manifestări fundamentale ale conductibilităţii
- forţa de contracţie este proporţională cu grosimea pereţilor inimii, mai redusă la atrii şi
mai puternică la ventricule, mai ales la Vs faţă de Vd
- contracţiile inimii se numesc sistole, iar relaxările se numesc diastole
- energia de contracţie este furnizată de ATP iar refacerea ATP-ului se realizează prin
degradarea oxidativă a glucozei, acidului lactic, AG, corpi cetonici
->ciclul cardiac
- este alcătuit dintr-o sistolă şi o diastolă
- există un asincronism între sistola atrială şi cea ventriculară adică cea atrială o precedă
cu 0,10s pe cea ventriculară datorită întârzierii propagării stimulului prin nodulul
atrioventricular
- durata unui ciclu cardiac este ip cu frecvenţa cardiacă
- la o frecvenţă de 75/min ciclul cardiac are o durată de 0,8s
- ciclul cardiac începe cu sistola atrială (0,10s); ventriculele se află la sfârşitul diastolei,
sunt aproape pline cu sânge iar sistola atrială definitivează această umplere (30% din
sânge)
- în timpul sistolei atriale are loc creşterea presiunii în atrii şi sângele nu poate reflua
spre venele mari determinând contracţia fibrei musculare circulare din jurul orificiilor de
vărsare a venelor din atrii
- sistola atrială este urmată de diastola atrială (0,70 s); în paralel şi corespunzător cu
începutul diastolei atriale are loc sistola ventriculară (0,30s) şi se desfăşoară în 2 faze:
->faza de contracţie izovolumetrică
->faza de ejecţie
- faza de contracţie izovolumetrică începe în momentul închiderii valvelor
atrioventriculare şi se termină în momentul deschiderii valvelor semilunare
- ventriculul în tot acest interval se contractă ca o cavitate închisă asupra unui lichid
incompresibil ducând la creşterea foarte rapidă a presiunii intraventriculare
- când presiunea din ventricule o depăşeşte pe cea din artera aortă şi trunchiul pulmonar
se deschid valvele semilunare de la baza acestor artere şi are loc ejecţia sângelui
- faza de ejecţie începe cu deschiderea valvelor semilunare şi se termină în momentul
închiderii acestor valve
- în timpul unei sistole ventriculare este ejectat un volum de 75 ml/sânge numit volum
bătaie sau volum sistolic în stare de repaus
- în eforturi fizice intense volumul sistolic poate creşte până la 150-200 ml
- după sistola ventriculară urmează diastola ventriculară (0,50 s) când miocardul se
relaxează şi scade rapid presiunea intraventriculară iar când presiunea din ventricul
devine inferioară celei din artera aortă şi trunchiul pulmonar se închid valvele
semilunare care împiedică reîntoarcerea sângelui în ventricule
- pentru scurt timp, ventriculele devin cavităţi închise
- diastola izovolumetrică: în acest timp continuă să scadă presiunea intraventriculară
până la valori inferioare celei din atrii permiţând deschiderea valvelor atrioventriculare şi
începe umplerea cu sânge (pasivă) a ventriculelor (70%)
- urmează o perioadă de 0,40 s când atriile şi ventriculele se relaxează numită diastolă
generală adică de la sfârşitul sistolei ventriculare şi până la începutul unei noi sistole
atriale
->manifestări care însoţesc ciclul cardiac
- sunt electrice, mecanice şi acustice
- manifestările electrice reprezintă însumarea vectorială a biocurenţilor de depolarizare
şi repolarizare miocardică
- înregistrarea grafică a acestor biocurenţi reprezintă electrocardiograma
- în diastolă fibrele miocardice sunt încărcate cu + la exteriorul membranei şi – la interior
- în sistolă se inversează polaritatea membranelor ->depolarizarea
- regiunea inimii care intră în activitate devine negativă în raport cu zonele aflate în
repaus
- diferenţele de potenţial electric pot fi culese cu ajutorul unor electrozi aplicaţi pe piele,
încheietura mâinilor şi glezna piciorului stâng
- între braţul stâng şi drept există o diferenţă de potenţial notată cu D I
- între braţul drept şi piciorul stâng există o diferenţă de potenţial notată cu D II
- între braţul stâng şi piciorul stâng există o diferenţă de potenţial notată cu D III
- pe un traseu EKG se înscriu: 3 unde pozitive P, R, T şi 2 unde negative Q şi S
P=depolarizarea atrială
Q, R, S=depolarizarea ventriculară
T=repolarizarea ventriculară
- repolarizarea atrială se reproduce simultan cu Q, R, S dar este mascată de
depolarizarea ventriculară
- manifestările mecanice sunt: ->şocul apexian=expansiune sistolică a peretelui toracelui
în dreptul vârfului inimii (spaţiul 5 intercostal stâng)
->pulsul arterial=expansiune sistolică a peretelui arterei
datorită creşterii bruşte a presiunii sângelui
- viteza pulsului este de 5m/s
- pulsul se percepe comprimând o arteră superficială (radială) pe un plan dur/osos
- prin palparea pulsului obţinem informaţii privind volumul sistolic, frecvenţa cardiacă,
ritmul inimii
- graficul înregistrării pulsului se numeşte sfigmogramă
- sfigmograma ne oferă informaţii despre artere şi modul de golire a ventriculului stâng
- manifestările acustice sunt reprezentate de zgomotele cardiace care sunt:
1. zgomotul 1 sistolic este mai lung, cu tonalitate joasă şi mai intens şi este produs
de închiderea valvelor atrioventriculare şi de vibraţia miocardului la începutul sistolei
ventriculare
 2. zgomotul 2 diastolic este mai scurt, mai acut şi mai puţin intens şi este produs
la începutul diastolei ventriculare de închidere a valvelor semilunare
- zgomotele cardiace pot fi înregistrate grafic rezultând fonocardiograma
->circulaţia sângelui
- hemodinamica se ocupă cu studiul circulaţiei sângelui
- sângele se deplasează în circuit întins şi într-un singur sens
- deoarece mica şi marea circulaţie sunt dispuse în serie, volumul de sânge pompat de Vs
într-un minut în marea circulaţie este egal cu sângele pompat de Vd în mica circulaţie
- circulaţia arterială: arterele sunt vase prin care sângele pleacă de la inima spre ţesuturi
- arterele sunt alcătuite din 3 tunici suprapuse: la exterior adventicea, apoi o tunică
medie şi o tunică internă sau intimă
- tunica externă este alcătuită din ţesut conjunctiv, fibre de colagen şi elastină; are în
alcătuire vase mici de sânge care hrănesc peretele vascular precum şi fibrele nervilor
vegetativi cu rol vasomotor
- tunica medie, la arterele mari este alcătuită din lame elastice concentrice, rare fibre
musculare netede şi ţesut conjunctiv; la arterele mici şi mijlocii tunica medie este groasă
cu numeroase fibre musculare netede fiind numeroase şi artere de tip muscular cu fibre
de colagen şi elastină
- tunica internă prezintă un rând de celule endoteliale, turtite, situate pe o membrană
bazală şi care se continuă cu endocardul ventricular
- arterele au următoarele proprietăţi funcţionale: elasticitatea şi contractilitatea
->elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte
presiunea sângelui în timpul sistolei ventricular şi a reveni la calibrul iniţial când
presiunea a scăzut la valori mai mici (diastola ventriculară)
- în timpul sistolei ventriculare, în arteră este pompat un volum de 75 ml sânge peste cel
existent în aceste vase
- datorită elasticităţii arterelor este amortizată unda de şoc sistolică şi o parte din energia
sistolică este înmagazinată sub formă de energie electrică a pereţilor arteriali
- această energie este retrocedată coloanei de sânge în timpul diastolei
- prin aceste variaţii pasive ale calibrului arterelor mari are loc transformarea ejecţiei
sacadate a sângelui din inima în curgere continuă prin artere
->contractilitatea este proprietatea vaselor sangvine de a-şi modifica marcat diametrul
lumenului prin contractarea sau relaxarea muşchilor netezi din peretele lor permiţând
un control fin al distribuţiei DC către diferite organe şi ţesuturi
- tonusul musculaturii netede al vaselor de sânge depinde de activitatea nervilor
simpatici, presiunea arterială, activitatea unor mediatori chimici, concentraţia locală a
unor metaboliţi
- suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ spre periferie
- viteza de curgere va fi ip cu suprafaţa de secţiune
- circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială, debitul
sangvin, rezistenţa periferică
->presiunea arterială: sângele circulă în vase sub o anumită presiune care depăşeşte
presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiunea
arterială maximă) şi cu 80 mm Hg în timpul diastolei (presiunea arterială
minimă/diastolică)
- la om presiunea sângelui se apreciază indirect prin măsurarea tensiunii arteriale care se
determină măsurând contrapresiunea care se aplică la exteriorul arterei pentru a egala
presiunea sângelui din interior
- factorii care determină presiunea arterială sunt:
1. debitul cardiac variază dp cu presiunea arterială
2. rezistenţa periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii
sângelui prin vase; este dp cu vâscozitatea sângelui şi lungimea vasului, cea mai mare
rezistenţă se întâlneşte la nivelul arteriolelor
3. volumul sangvin (volemia) variază în concordanţă cu variaţia lichidelor
extracelulare (LEC); în scăderi ale volumului LEC scade volemia şi se produce o scădere a
presiunii arteriale (hipotensiune), în creşteri ale LEC, creşte volemia şi se produce o
creştere a presiunii arteriale (hipertensiune)
4. elasticitatea pereţilor vasculari variază ip cu presiunea arterială; elasticitatea
contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la menţinerea ei în diastolă;
elasticitatea pereţilor vasculari scade cu vârsta
D=P/R
- debitul este dp cu presiunea sângelui şi ip cu rezistenţa
- viteza sângelui în artere este de 500 mm/s şi 0,5 mm în capilare
- aceasta se datorează creşterii suprafeţei de secţiune a teritoriului capilar de 1000 de ori
faţă de cea a aortei
- hipertensiunea arterială sistemică reprezintă creşterea presiunii arteriale, sistolice
şi/sau diastolice peste 130 mm Hg respectiv 90 mm Hg
- hipertensiunea determină creşterea lucrului mecanic al inimii care poate afecta vasele
sangvine precum şi rinichii, inima şi ochii
->circulaţia venoasă
- venele sunt vasele prin care sângele se întoarce de la ţesuturi la inima
- venele au în alcătuirea lor circa 3 tunici cu câteva deosebiri: în venele situate sub
nivelul cordului, endoteliul acoperă din loc în loc valvele în formă de cuib de rândunică
care fragmentează şi direcţionează coloana de sânge
- volumul venos este de 3 ori mai mare decât cel arterial (circa 75% din volumul sangvin)
- presiunea sângelui în vene este foarte joasă
- la originea sistemului venos (venele) presiunea este de 80 mm Hg şi la vărsarea venelor
cave în Ad este de 0 mm Hg
- deoarece suprafaţa de secţiune a venelor cave este mai mică decât a venulelor, viteza
de circulaţie a sângelui venos creşte de la venule 0,5 mm/s spre inima, atingând valoarea
de 100 mm/s în cele două vene cave
- datorită structurii pereţilor venoşi care conţin cantităţi mici de ţesut elastic şi ţesut
muscular neted venele prezintă distensibilitate şi contractilitate
- întoarcerea sângelui venos la inima are mai multe cauze: acţiunea de pompă cardiacă,
aspiraţia toracică, presiunea abdominală, pompa musculară, gravitaţia şi masajul pulsatil
->acţiunea de pompă cardiacă este cauza principală a întoarcerii sângelui la inima
- inima creează şi menţine permanent o diferenţă de presiune între aortă (100 mm Hg) şi
Ad (0 mm Hg)
- inima funcţionează simultan ca o pompă aspiro-respingătoare, trimite sânge în timpul
sistolei ventriculare spre aortă şi concomitent aspiră sângele din venele cave în Ad
->aspiraţia toracică este un factor care contribuie la menţinerea unor valori scăzute ale
presiunii în venele mari din cavitatea toracică, când în inspiraţie scade presiunea
intratoracică, venele se destind şi activează întoarcerea sângelui la inima
->presiunea abdominală reprezintă presiunea pozitivă din cavitatea abdominală care
împinge sângele spre inima; în inspiraţie când prin contracţia diafragmului care apăsa
asupra organelor abdominale, comprimă venele sub diafragm forţând sângele să
înainteze în sens antigravitaţional
->pompa musculară, în timpul contracţiilor musculare, venele profunde sunt golite de
sânge iar în perioada de relaxare dintre 2 contracţii venele profunde aspiră sânge din
venele superficiale
- refluxul sangvin este împiedicat de prezenţa valvelor (la venele membrelor inferioare)
->gravitaţia favorizează curgerea sângelui din venele situate deasupra Ad şi are efect
negativ asupra întoarcerii sângelui din venele membrelor inferioare
->masajul pulsatil este efectuat de artere asupra venelor situate în acelaşi pachet
vascular având afect favorabil asupra întoarcerii venoase
- întoarcerea sângelui la inima are o mare importanţă pentru reglarea DC deoarece o
inima sănătoasă pompează conform legii inimii atâta sânge cât primeşte prin aflux venos

SISTEMUL RESPIRATOR
- cuprinde ->căile respiratorii: -extrapulmonare (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee,
bronhii principale)
- intrapulmonare (arborele bronşic)
->plămânii
->cavitatea nazală este alcătuită din 2 spaţii simetrice numite fose nazale situate sub
baza craniului şi deasupra cavităţii bucale
- fosele nazale sunt despărţite de septul nazal şi comunică cu exteriorul prin orificii
narinare
- anterior fosele nazale prezintă piramida nazală iar în interior fosele sunt acoperite de
mucoasa nazală care în partea superioară prezintă mucoasa olfactivă iar în partea
inferioară mucoasa respiratorie
->faringele este o răspântie între calea respiratorie şi cea digestivă
->laringele are formă de trunchi de piramidă, triunghiul cu baza în sus
- baza comunică printr-un orificiu cu faringele delimitat anterior de epiglotă
- laringele este un organ cu dublă funcţie, respiratorie şi fonatorie prin corzile vocale
- laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii
- pe cartilaje se prind muşchii striaţi ai laringelui
->traheea conţine laringele, are formă de tub cu lungimea de 10-12 cm şi se împarte la
nivelul vertebrei 1 în cele 2 bronhii principale (dreaptă şi stângă) care pătrund în plămân
prin hil unde se ramifică intrapulmonar formând arborele bronşic
- mucoasa traheală prezintă epiteliu pseudostratificat
->plămânii sunt principalele organe ale respiraţiei; sunt situaţi în cavitatea toracică având
o capacitate totală de 5000 ml aer cu variaţii individuale
- plămânul stâng este mai mic decât plămânul drept
- fiecare plămân prezintă 3 feţe: externă în raport cu coastele, internă (mediastinală)
care este plană şi unde se află şi hilul pulmonar şi o faţă bazală (concavă) în raport cu
diafragmă
- vârful plămânului depăşeşte în sus prima coastă şi vine în raport cu organele de la baza
gâtului
- fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură, alcătuită din 2 foiţe: parietală,
căptuşeşte pereţii toracelui şi viscerală, care acoperă plămânul
- între cele 2 foiţe există o cavitate virtuală, cavitate pleurală, în care se află o lamă fină
de lichid pleural
- mediastinul este delimitat anterior până la stern, posterior până la CV, inferior la
diafragmă, superior comunică cu baza gâtului
->arborele bronşic
- fiecare bronhie principală se împarte în bronhii lobare, bronhii segmentare, iar acestea
se divid în bronhiole
- ultimele ramificaţii ale arborelui bronşic sunt bronhiolele respiratorii de la care pleacă
ductele alveolare care se termină prin săculeţi alveolari ai căror pereţi sunt
compartimentaţi în alveole pulmonare
- bronhiolele respiratorii împreună cu ductele alveolare, săculeţii alveolari şi alveolele
pulmonare formează acinii pulmonari care sunt unităţile morfofuncţionale ale
plămânului
- în jurul alveolelor pulmonare se găseşte o bogată reţea de capilare (ale arterei şi venei
pulmonare) care împreună cu pereţii alveolelor formează membrana alveolo-capilară
(membrana respiratorie) la nivelul căreia au loc schimburi de gaze dintre alveole şi sânge
- grosimea media a membranei alveolo-capilară este de 0,6 microni, iar suprafaţa totală
de 50-100 m pătraţi
->membrana alveolo-capilară este alcătuită din:
1. endoteliul capilar aşezat pe o membrană bazală
2. interstiţiul pulmonar
3. epiteliul alveolar-unistratificat
4. surfactant-o peliculă fină de lichid tensioactiv
- vascularizaţia plămânului este dublă: funcţională şi nutritivă
->vascularizaţia funcţională este parte a micii circulaţii şi este asigurată de arterele şi
venele pulmonare; începe în Vd prin trunchiul arterei pulmonare care se împarte în
artera pulmonară dreaptă şi stângă şi transportă sânge cu CO2 la plămâni
- arterele pulmonare se ramifică la nivel pulmonar întocmai ca şi arborele bronşic
- ultimele ramificaţii sunt capilarele perialveolare unde are loc cedarea CO2 care este
eliminat prin actul expiraţiei şi preluarea O2 prin cele 4 vene pulmonare câte 2 prin
fiecare plămân şi care se deschide în Aş
->vascularizaţia nutritivă este parte a marii circulaţii şi începe în Vs prin artera aortă
- din aorta toracală se desprind arterele bronşice care transportă la plămâni sânge cu
substanţe nutritive şi O2 iar sângele cu CO2 şi produşii de metabolism sunt preluaţi de
venele bronşice care se colectează în sistemul azygos care este colectorul venos al
toracelui iar acesta se varsă în vena cavă superioară
- inervaţia plămânului este vegetativă simpatică asigurată de plexul bronhopulmonar şi
parasimpatic asigurat de nervul X
->fiziologia respiraţiei
- respiraţia reprezintă schimbul O2 şi CO2 dintre organism şi mediu
- dpdv funcţional respiraţia prezintă:
1. ventilaţia pulmonară
2. difuziunea O2 şi CO2 între alveolele pulmonare şi sânge
3. transportul O2 şi CO2 prin sânge şi lichidele organismului către şi de la celule
4. reglarea ventilaţiei
->ventilaţia pulmonară reprezintă deplasarea aerului în ambele sensuri între alveolele
pulmonare şi atmosferă
- circulaţia alternativă a aerului se realizează că urmare a variaţiilor ciclice ale volumului
cutiei toracice urmate de mişcările în acelaşi sens ale plămânului care sunt solidari cu
cutia toracică prin intermediul pleurei
- variaţiile ciclice ale volumului toracelui se realizează prin inspiraţie şi expiraţie
->mecanica ventilaţiei pulmonare
- dimensiunile plămânului pot varia prin distensie şi retracţie în 2 moduri:
 1. prin mişcările de ridicare şi coborâre ale diafragmului care alungesc şi scurtează
cavitatea toracică
- respiraţia normală de repaus se realizează aproape în întregime prin mişcarea de
ridicare şi coborâre a diafragmului
- în timpul inspiraţiei diafragma se contractă, trage în jos faţa bazală a plămânului, iar în
timpul expiraţiei linişteşte diafragmă, se relaxează, iar retracţia elastică a plămânului, a
peretelui toracic şi a structurilor abdominale comprimă plămânii
2. dimensiunile plămânului pot varia şi prin ridicarea şi coborârea coastelor care
determină creşterea şi descreşterea diametrului antero-posterior al cavităţii toracice
- a doua cale de expansionare a plămânului o reprezintă ridicarea grilajului costal
- în poziţia de repaus grilajul este coborât permiţând sternului să se apropie de CV
- când grilajul costal se ridică proiectează înainte sternul care se îndepărtează de CV
mărind diametru antero-posterior cu 20% în inspiraţia maximă faţă de expiraţie
- muşchii care determină ridicarea grilajului costal se numesc muşchi inspiratori şi sunt în
special muşchii gâtului
- muşchii care determină coborârea grilajului costal sunt muşchi expiratori cum ar fi
muşchii drepţi abdominali
- prin urmare, inspiraţia este un proces activ, expiraţia în condiţii obişnuite este un
proces pasiv (proces activ în eforturi musculare şi în stări patologice)
- presiunea pleurală este presiunea din spaţiul cuprins între pleura parietală şi viscerală
şi în mod normal există o permanentă sucţiune a lichidului din spaţiul pleural care
determină la acest nivel o presiune negativă (mai mică decât valoarea presiunii
atmosferice)
- presiunea pleurală variază cu fazele respiratorii
- presiunea alveolară este presiunea din interiorul alveolelor pulmonare
- în repaus, când glota (orificiul laringelui) este deschisă, aerul nu circulă între plămâni şi
atmosferă şi în acest moment presiunea în orice parte a arborelui respectiv este egală cu
presiunea atmosferică considerată 0 cm apă (760 mm Hg)
- pentru a permite pătrunderea aerului în plămâni în timpul inspiraţiei trebuie să scadă
presiunea în alveole sub valoarea presiunii atmosferice în timpul inspiraţii normale şi va
deveni -1 cm apă
- această presiune negativă uşoară este suficientă pentru ca în cele 2 s necesare
inspiraţie în plămâni să pătrundă aproximativ 500 ml aer
- în timpul expiraţiei presiunea alveolară urcă la aproximativ +1 cm apă, forţând 500 ml
aer să iasă din plămâni în cele 2-3 s cât durează expiraţia
- forţele elastice pulmonare (de recul) care stau la baza realizării expiraţiei sunt:
1. forţele elastice ale ţesutului pulmonar propriu-zis
2. forţele elastice produse de tensiunea superficială a lichidului tensioactiv care
căptuşeşte la interior pereţii alveolar (surfactant) şi alte spaţii aeriene pulmonare
- deoarece suprafaţa internă a alveolelor este acoperită de surfactanţi iar în alveole
există aer, aici apar forţe de tensiune superficială şi întrucât acest fenomen este prezent
în toate spaţiile aeriene pulmonare efectul este o forţă rezultantă a întregului plămân
numită forţă de tensiune superficială care se adaugă elasticităţii ţesutului pulmonar
favorizând expiraţia
->volume şi capacităţi pulmonare: pentru studiul ventilaţiei pulmonare se foloseşte
înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul plămânului şi respectiv exteriorul
plămânului iar procedeul este numit spirometrie deoarece aparatul utilizat se numeşte
spirometru
- există 4 volume pulmonare care adunate reprezintă valoarea maximă pe care îl poate
atinge expansiunea pulmonară; acestea sunt:
VC=volum de aer inspirat şi expirat în timpul expiraţiei normale (în medie 500 ml
aer)
VIR=volum suplimentar de aer care poate fi inspirat peste VC (circa 1500 ml aer)
VER=cantitatea suplimentară de aer care poate fi expirată în urma unei expiraţii
forţate după expiraţia unui VC (circa 1500 ml aer)
VR=volumul de aer care rămâne în plămân şi după o expiraţie forţată (circa 1500
ml aer)
- capacităţile pulmonare sunt sume de 2 sau mai multe volume pulmonare:
CI=VC+VIR=cantitatea de aer pe care o poate respira o persoană pornind de la
nivelul expirator normal până la distensia maximă a plămânilor (2000 ml)
CRF=VER+VR=cantitatea de aer care rămâne în plămâni la sfârşitul unei expiraţii
normale (3000 ml)
CV=VC+VIR+VER=valoarea maximă de aer pe care îl poate scoate o persoană din
plămâni după o inspiraţie maximă (3500 ml)
CPT=CV+VR=valoarea maximă până la care pot fi expansionaţi plămânii cu efort
inspirator maxim (5000 ml)
- toate celelalte valori pulmonare cu excepţia VR pot fi măsurate spirometric
- pentru măsurarea VR ca şi a capacităţilor care îl includ se folosesc metode speciale de
măsurare
->debitul respirator sau minut-volumul respirator
- volumul respirator reprezintă cantitatea totală de aer care este deplasată în fiecare
minut în arborele respirator
DR=VC x Fr/min (VC=500; Fr=18/min)
DR=9 l/min
- DR se poate modifica în condiţii fiziologice (efort fizic ridicat, somn scăzut şi condiţii
patologice)
- ventilaţia alveolară reprezintă volumul de aer care ajunge la nivelul alveolelor în fiecare
minut şi participă la schimbul de gaze respiratorii
- valoarea medie este de 4,5-5 l/min deoarece numai o parte din DR participă la
schimbul de aer restul reprezintă ventilaţia spaţiului mort, adică aer care umple căile
aeriene până la bronhiile terminale şi nu participă la schimbul de aer
- ventilaţia alveolară este unul dintre factorii majori care determină presiunile parţiale
ale O2 şi CO2 în alveole
->difuziunea O2 din alveole în sângele capilar şi a CO2 din capilare în alveole se
realizează doar în condiţiile în care există o diferenţă de presiune iar procesul va fi
orientat întotdeauna dinspre zona cu presiune mare spre zona cu presiune mică
- concentraţia gazelor din aerul alveolar este foarte diferită de cea din aerul atmosferic şi
există câteva cauze ale acestor diferenţe
->cu fiecare respiraţie aerul alveolar este înlocui doar parţial cu aer atmosferic
->din aerul alveolar este extras O2 iar acesta prin CO2 din sângele pulmonar
->aerul atmosferic uscat care pătrunde în căile respiratorii este umezit înainte de
a ajunge în alveole
- aerisirea lentă la nivel alveolar are importanţă pentru prevenirea schimbărilor bruşte
ale concentraţiei sangvine a gazelor
- factorii care influenţează rata difuziunii gazelor prin membrana alveolo-capilară sunt:
1. presiunea parţială a gazului în alveolă
2. presiunea parţială a gazului în capilaro-pulmonară
3. coeficientul de difuziune al gazului
4. dimensiunile membranei respiratorii ip cu grosimea şi dp cu suprafaţa sa
->difuziunea O2 se face din aerul alveolar de la o presiune parţială de 100 mm Hg spre
sângele din capilare la capilara pulmonară la o presiune de 40 mm Hg
- după ce traversează membrana respiratorie, molecula de O2 se dizolvă în plasmă ceea
ce duce la creşterea presiunii parţiale a O2 în plasmă
- consecutiv O2 difuzează în hematii unde se combină cu Hb
- în mod normal egalarea presiunii parţiale alveolare şi sangvină ale O2 se face în 0,25 s
- în medie hematia petrece în capilarul pulmonar 0,75 s şi dacă echilibrarea se face în
0,25 s rămâne un interval de 0,50 s numit margine de siguranţă care asigură o preluare
adecvată a O2 în timpul unor perioade de stres (expunere la altitudini mari, efort fizic)
->difuziunea CO2 se face dinspre sângele din capilarele pulmonare de la o presiune
parţială de 46 mm Hg spre alveole unde presiunea parţială a CO2 este de 40 mm Hg
- deşi gradientul de difuziune al CO2 este de doar o zecime din cel al O2, CO2 difuzează
de 20 de ori mai repede decât O2 şi un coeficient de solubilitate de 20 de ori mai mare
decât al O2 în lichidele organismului
- în mod normal egalarea presiunii parţiale alveolare şi sangvină ale CO2 se face în 0,25 s
->transportul O2: din plasmă O2 difuzează în eritrocite unde se combină reversibil cu
ionii de Fe din structura Hb, transformând dezoxiHb în oxiHb
- fiecare gram de Hb se poate combina cu 1,34 ml O2 şi cum în mod normal există 12-15
mg Hb/dl sânge, sângele arterial transportă 20 ml O2/dl din care 98,5% este transportat
de oxiHb şi 1,5% este dizolvat în plasmă
- fiecare moleculă de Hb se poate combina cu maxim 4 molecule O2 în care Hb este
saturată 100% cu O2
- cantitatea de O2 care se combină cu Hb depinde de presiunea parţială a O2 plasmatic
fiind condiţionată printre altele şi de pH-ul plasmatic şi de temperatură
- scăderea pH-ului plasmatic şi creşterea temperaturii determină scăderea capacităţii Hb
de a lega O2 care este astfel cedat ţesuturilor
- la nivel tisular presiunea parţială a O2 este de 40 mm Hg iar O2 va difuza din plasmă în
interstiţii şi de aici în celule şi are loc scăderea rapidă a presiunii parţiale a O2 plasmatic
ceea ce determină disocierea oxiHb, Hb rămânând saturată în proporţie de 50-70%
- fiecare 100 ml în sânge eliberează la ţesuturi în repaus 7 ml O2 şi reprezintă
coeficientul de utilizare a O2, coeficient care poate creşte la 12% în timpul efortului fizic
- prin cedarea O2 la ţesuturi o parte din oxiHb devine Hb redusă care imprimă sângelui
venos culoarea roşie violacee
->transportul CO2: CO2 rezultat din procese oxidative tisulare difuzează din celulă în
capilare, determină creşterea presiunii sale parţiale în sângele venos cu 5-6 mm Hg faţă
de sângele arterial
- CO2 este transportat prin sânge sub mai multe forme:
1. dizolvat fizic în plasmă (5%)
2.sub formă de carbaminHb rezultat prin combinarea CO2 cu grupările amino
terminale din lanţurile proteice ale Hb (5%)
3.sub formă de bicarbonat plasmatic (90%) obţinând prin fenomenul de
membrană Hamburger (fenomenul migrării Cl care se desfăşoară la nivelul eritrocitelor)
->reglarea ventilaţiei se realizează de centrii nervoşi din substanţa reticulată, din bulb şi
punte pe baza stimulilor primiţi de la chemoreceptorii de la nivelul acestor formaţiuni
nervoase şi de la chemoreceptorii situaţi în vase de sânge, corpi cetonici şi carotidieni
care sunt stimulaţi de scăderea presiunii parţiale a O2, de creşterea presiunii parţiale a
CO2 şi scăderea pH-ului în sângele arterial

SISTEMUL EXCRETOR
- este format din:
->rinichi
->căi urinare: -intrarenale (calice mici, calice mari, pelvis/bazinet renal)
- extrarenale (uretre, vezica urinară, uretră)
->rinichii sunt situaţi în cavitatea abdominală de o parte şi de alta a CV lombare
- au formă reniformă, culoare brun-roşcată şi o greutate medie de 120 g
- fiecare rinichi prezintă: -2 feţe (anterioară şi posterioară)
- 2 margini (laterală/convexă şi medială/concavă)
- în zona marginii mediale se află hilul renal pe unde intră artera renală şi nervii renali şi
ies vena renală, căi urinare şi vase limfatice
- 2 poli (superior/suprarenalele şi inferior)
- rinichiul prezintă la exterior un înveliş fibroelastic numit capsulă renală acoperită de
ţesut adipos şi parenchim sau ţesut renal
- parenchim renal: ->zona centrală (medulară)
->zona periferică (corticală)
- zona medulară conţine nişte formaţiuni de aspect triunghiular cu baza spre periferie şi
vârfuri rotunjite numite papile renale cu 10-20 orificii prin care se deschid tubii colectori
- aceste formaţiuni sunt numite piramide Malpighi
- o piramidă Malpighi împreună cu zona corticală din jur formează lobul renal
- din baza piramidei Malpighi pornesc nişte formaţiuni triunghiulare cu vârful spre
capsula renală numite piramide Ferrein
- o piramidă Ferrein împreună cu zona corticală din jur formează lobulul renal
- din zona corticală pornesc spre medulară nişte expansiuni numite coloane Bertin
- zona corticală conţine corpusculii renali şi tubi uriniferi
- rinichii omului conţin împreună circa 2 milioane nefroni, fiecare nefron fiind apt să
producă urină
- nefronul este unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului şi este format din
corpuscul renali: capsula Bowman şi glomerul
- sistemul tubular are mai multe porţiuni şi anume tubul contort proximal (segment
intermediar cu 2 braţe descendent şi ascendent unite printr-o buclă numită ansa Henle)
şi tub distal
- capsula Bowman este extremitatea proximală a nefronului în formă de cupă cu pereţi
dubli între care se află cavitatea capsulară unde ajunge urina primară
- în adâncitura capsulei se află glomerulul renal format prin capilarizarea arteriolei
aferente şi care la ieşirea din capsulă se regrupează în arteriola eferentă din care iau
naştere capilare peritubulare
- corpusculul renal se află în corticală
- tubul contort proximal este încolăcit în zona corticală şi conţine epiteliu simplu cu
microvili
- tubul distal este prezent în corticală şi are o porţiune dreaptă rectilinie şi una contortă
- nefronii sunt de 2 tipuri: corticali şi juxtamedulari
- cei corticali (85% din numărul total de nefroni) au glomerulul situat în corticala renală şi
ansa Henle scurtă, ajungând doar în stratul extern al medularei renale
- nefronii juxtamedulari au glomerulul situat la joncţiunea dintre corticală şi medulară,
au anse Henle lungi care coboară adânc în medulară uneori ajungând până la nivelul
papilelor renale şi sunt foarte importante în mecanismul contracurent prin care rinichiul
produce urină concentrată
- porţiunea iniţială a tubului distal trece în unghiul dintre arteriolele aferentă şi eferentă
unde se învecinează cu ele şi celulele epiteliale ale tubilor care vin în contact cu
arteriolele, sunt mult mai dense decât celelalte celule tubulare şi formează macula
densa
- aceasta secretă în arteriole anumite substanţe
- celulele musculare netede din peretele arteriolei aferente şi eferente sunt mai dilatate
şi unele vin în contact cu macula densa, conţin granule alcătuite din renină inactivă, iar
celulele sunt numite juxtaglomerulare
- macula densa împreună cu celulele juxtaglomerulare formează aparatul sau complexul
juxtaglomerular
- vascularizaţia rinichiului este asigurată de artera renală, ramuri din artera abdominală
- fiecare arteră renală pătrunde prin hil şi dă ramuri interlobare printre piramidele
Malpighi, formând apoi o ansă în jurul bazei piramidelor arterele arcoate din care se
desprind în corticală arterele interlobulare
- din arterele interlobulare se desprind arteriole aferente care formează în capsulă
glomerulul şi se regrupează în arteriola eferentă din care iau naştere capilare
peritubulare
- capilarele peritubulare preiau sângele care a trecut prin glomerul
- cea mai mare parte a reţelei de capilare tubulare se găseşte în corticala (cortex) renală
de-a lungul tubilor proximali, distali şi colectori corticali
- din porţiuni mai profunde ale reţelei peritubulare se desprind capilare lungi care
formează anse ce pătrund în medulară însoţind ansele Henle până la papilele renale apoi
se reîntorc în corticale şi se varsă în venele renale
- venele au un traseu asemănător: vene interlobulare, vene arcoate, vene interlobare
care se deschid în vena renală, iar aceasta în vena cavă inferioară
- debitul sangvin renal este de 1200 ml/min (420 ml/100 g ţesut/min) şi el reprezintă în
condiţii bazale 20% din DC de repaus
->fiziologia rinichiului, formarea urinei
- cuprinde 3 procese:
1. filtrarea glomerulară
2. reabsorbţia tubulară
3. secreţia tubulară
->filtrarea glomerulară se realizează la nivelul membranei filtrante glomerulare
reprezentată de foiţa viscerală a capsulei Bowman şi endoteliul capilarelor glomerulare
- lichidul care filtrează din capilarele glomerulare în capsula Bowman se numeşte filtrat
glomerular (urină primară) şi are aproape aceeaşi compoziţie ca şi lichidul care filtrează
în interstiţii la capătul arterial al capilarelor
- filtratul glomerular este o plasmă care nu conţine proteine în cantităţi semnificative
- cantitatea de filtrat glomerular care se formează prin toţi nefronii rinichiului se
numeşte debitul filtrării glomerulare şi normal este de 125 ml/min şi 180 l/zi
- peste 99% din filtrat este reabsorbit în mod obişnuit în tubii uriniferi, restul trecând în
urină
->dinamica filtrării prin membrana glomerulară
- forţele care realizează filtrarea la nivelul glomerulului în capsula Bowman sunt:
a. presiunea din capilarele glomerulare au o valoare medie de 60 mm Hg care
determină filtrarea
b. presiunea din capsula Bowman în exteriorul capilarelor care se opune filtrării
(aproximativ 18 mm Hg)
c. presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice din capilare care se opune
filtrării este de 32 mm Hg
d. presiunea coloid-osmotică a proteinelor din capsula Bowman considerată 0
- şi deci presiunea efectivă de filtrare este 60-18-32=10 mm Hg
-> factorii care influenţează filtrarea glomerulară:
- debitul urinei primare depinde direct de mărimea presiunii de filtrare iar aceasta
depinde de valoarea presiunii sângelui la nivelul capilarelor glomerulare
- când presiunea hidrostatică din capilare scade sub 40 mm Hg încetează formarea
urinei=anuria
- când presiunea hidrostatică creşte, creşte şi debitul urinei primare, fiecare nefron are
mecanismul de autoreglare a presiunii hidrostatice capilare care este menţinută
constantă în jur de 60 mm Hg chiar dacă tensiunea arterială în arterele renale variază de
la 75 mm Hg la 180 mm Hg
- această relativă autonomie a presiunii de filtrare se realizează prin constricţia şi
dilataţia arteriolelor aferentă şi eferentă
- filtratul glomerular traversează diferite porţiuni ale tubilor uriniferi unde substanţele
sunt absorbite sau secretate selectiv de către epiteliul tubular rezultând un lichid numit
urină finală care intră în pelvisul renal
->reabsorbţia tubulară este procesul prin care substanţele utile trec din lumenul tubilor
uriniferi în interiorul capilarelor peritubulare
- reabsorbţia se realizează datorită faptului că celulele tubilor uriniferi sunt adaptate
morfologic şi biochimic pentru a realiza această funcţie
- morfologic, nefrocitele (celulele nefronului) au la polul apical numeroşi microvili care
cresc suprafaţa activă, iar la polul bazal, numeroase mitocondrii care fabrică ATP necesar
procesului de absorbţie
- biochimic, membranele celulelor tubulare conţin pompe metabolice care participă la
transportul activ
- reabsorbţia tubulară se realizează prin mecanism de transport pasiv şi activ
- reabsorbţia prin transport pasiv se face în sensul unor legi fizice ale difuziunii în
gradient chimic (electric sau electrochimic) şi osmozei precum şi a diferenţelor de
presiuni hidrostatice
- acest transport nu necesită consum energetic şi nu este limitat de o capacitate maximă
de transport a nefronului
- prin transportul pasiv se reabsorb: apa (în gradient osmotic), ureea (în gradient chimic)
şi o parte din Na şi Cl (în gradient electrochimic)
->reabsorbţia apei: toate segmentele nefronului pot reabsorbi apă dar în proporţii
diferite
- cea mai importantă reabsorbţie are loc la nivelul tubului contort proximal (80% din apa
filtrată) şi este o reabsorbţie obligatorie, apa fiind atrasă osmotic din tub în interstiţiu, ca
urmare a reabsorbţiei glucozei, sărurilor şi altor compuşi utili
- la nivelul tubilor distali şi mai ales colectori apa este reabsorbită facultativ sub controlul
ADH (15 %)
-> în prezenţa ADH se realizează această reabsorbţie şi în 24 h se elimină 18 l urină
concentrată
- reabsorbţia facultativă permite readaptarea volumului diurezei la starea de hidratare a
organismului
- în lipsa ADH nu se produce reabsorbţia facultativă şi ca urmare se elimină un volum de
20-25 l urină diluată în 24 h
- în restul nefronului se reabsoarbe 4% din apă iar în urină definitivă se elimină numai
1% din apa filtrată
- reabsorbţia prin mecanisme de transport activ este selectivă şi se datorează travaliului
metabolic al nefrocitului
- se face împotriva gradientelor de concentraţie sau electrice cu consum de energie
(ATP) şi O2
- forţa pompelor metabolice este limitată de capacitatea lor maximă de a transporta o
substanţă pe unitatea de timp
- pentru recuperarea substanţelor utile, celula consumă energie lăsând în urină
cataboliţii
- prin transportul activ se reabsorb: glucoză, AA, unele vitamine (B12, C), polipeptide şi
majoritatea sărurilor minerale (Na, K, Cl, HCO3, fosfaţi, urâţi, sulfaţi)
- secreţia tubulară este procesul prin care substanţele toxice în exces, substanţele acide
trec din interstiţiul capilarelor peritubulare în lumenul tubilor uriniferi
- principala modalitate de curăţire a plasmei de cataboliţii azotaţi neutilizabili este
filtrarea
- prin secreţie, rinichii intervin în reglarea concentraţiei plasmatice a unor constituenţi
obişnuiţi (K acid uric, creatinină)
- mecanismele secreţiei tubulare sunt active şi pasive
- procesele de secreţie tubulară pot avea loc pe toată lungimea nefronului
- secreţia de H+ se face prin mecanism activ iar sediul principal este tubul contort
proximal
- secretând ionii H+, rinichiul participă la reglarea echilibrului acido-bazic
- secreţia de protoni poate avea loc şi în restul nefronului
- la nivelul tubului contort distal există mecanisme de transport prin schimb ionic care
reabsorb Na şi secretă K sau protonii în funcţie de pH-ul mediului intern, mecanism
activat de aldosteron
- secreţia de K are loc mai ales în tubul contort distal prin mecanisme active (schimb
ionic) şi pasive
- prin secreţia de K, rinichiul asigură menţinerea normală a potasemiei
- secreţia de NH3 reprezintă şi o modalitate de excreţie suplimentară de protoni fără o
acidifiere suplimentară a urinei
- surplusul de protoni se leagă de NH3 rezultând ionul amoniu care se elimină împreună
cu Cl sub formă de Cl de amoniu
- prin secreţia de NH3 se realizează şi efectul antitoxic
->transportul urinei prin uretere
- ureterele sunt mici tuburi musculare netede care încep în pelvisul renal al fiecărui
rinichi şi coboară până la vezica urinară
- pe măsură ce urina se colectează în pelvis creşte presiunea din pelvis şi iniţiază o
contracţie peristaltică care se răspândeşte de-a lungul ureterului până la vezica urinară
- stimularea parasimpatică poate creşte frecvenţa undelor peristaltice iar stimularea
simpaticului poate scădea frecvenţa undelor peristaltice afectând şi intensitatea
contracţiilor
- în porţiunea inferioară ureterul pătrunde oblic în vezica urinară şi trece câţiva cm sub
epiteliu vezical încât presiunea intravezicală comprimă ureterul prevenind refluxul urinei
în ureter în timpul micţiunii când creşte foarte mult presiunea din vezica urinară
- vezica urinară este o cavitate cu pereţii alcătuiţi din musculatură netedă
- prezintă 2 părţi: corpul vezical şi colul sau trigonul vezical
- corpul este cea mai mare parte a vezicii în care se acumulează urină
- colul este o prelungire în formă de pâlnie a corpului care se continuă în jos cu uretra
- muşchiul colului vezical adeseori este denumit şi sfincter intern deoarece tonusul său
natural opreşte în mod normal pătrunderea urinei la nivelul colului vezical şi al uretrei,
împiedicând golirea vezicii înainte ca presiunea să atingă pragul critic
- vezica urinară prezintă uretra cu un sfincter extern striat inervat de nervii ruşinoşi cu
originea în coarnele anterioare S2-S4 şi un sfincter intern neted inervat vegetativ
simpatic de nervii cu originea în coarnele laterale ale măduvei L1-L2 şi parasimpatic
realizat de nervii pelvici cu origine în coarnele laterale S2-S4
- prin urmare, sfincterul striat este controlat voluntar, cel neted involuntar
->micţiunea este procesul de golire a vezicii urinare atunci când este plină
- vezica urinară se umple progresiv până ce tensiunea intraparietală atinge o valoare
prag când se declanşează un reflex nervos numit de micţiune care dacă este posibil
determină micţiunea, dacă nu este posibil produce dorinţa conştientă de a urină
- când în vezică s-au adunat 30-50ml urină presiunea creşte la 5-10 cm apă
- acumularea în vezica urinară a 200-300 ml urină determină o creştere de numai câţiva
cm de apă a presiunii intravezicale
- acest nivel aproape constant al presiunii este rezultatul tonusului intrinsec al peretelui
vezical
- dacă volumul de urină depăşeşte 300-400 de ml presiunea creşte foarte mult şi rapid
- reflexul de micţiune odată iniţiat se autoamplifică
- contracţia iniţială a vezicii creşte descărcarea de impulsuri de la receptorii vezicali ceea
ce va determina accentuarea contracţiei reflexe, ciclu care se repetă până când muşchiul
vezicii urinare ajunge la o contracţie puternică
- dacă reflexul de micţiune declanşat nu reuşeşte să golească vezica urinară, elementele
nervoase timp de câteva minute uneori o oră sau mai mult rămân inhibate înainte să fie
iniţiat un alt reflex care să declanşeze micţiunea
- dacă nu, micţiunea nu se va produce atâta timp cât nu este suficientă umplerea vezicii
urinare pentru a declanşa un reflex mai puternic
- reflexul de micţiune este controlat în întregime de măduva spinării dar poate fi stimulat
sau inhibat de centrii nervoşi superiori din TC şi scoarţa cerebrală
->compoziţia chimică a urinei
- urina conţine:
1. apă (95%)
2. diverşi compuşi (5%), din care:
a. substanţe minerale (săruri de Na, K, Ca, Mg)
b. substanţe organice (uree, acid uric, creatinină, hormoni, enzime, vitamine)
c. hematii şi leucocite dar mai puţin de 5000/ml
- valori medii normale în urina finală în 24 h
Na 3,3 g
K 2-3,9 g
Ca 0,2 g
Mg 150 mg
HCO3 0,3 g
Cl 5,3 g
P 1-1,5 g
uree 25 g
 acid uric 0,6-0,8 g
creatinină 1-2 g
apă 1-1,5 l

METABOLISMUL

- termenul de metabolism defineşte totalitatea reacţiilor biochimice de sinteză, cu

consum de energie ori de degradare cu eliberare de energie care au loc în organismele
vii
- prin aceste reacţii se realizează menţinerea vieţii şi adaptarea organismului la condiţiile
mediului înconjurător cu care au un schimb permanent de substanţe şi energie
- procesele metabolice pot fi: ->de tip catabolic
->de tip anabolic
- aceste procese sunt catalizate de sisteme enzimatice şi se potenţează sau se inhibă
reciproc
->procesele de tip catabolic (catabolismul) sunt reprezentate de reacţiile chimice prin
care substanţele macromoleculare provenite din alimente (exogene) sau substanţe din
structuri celulare (endogene) sunt descompuse până la constituenţi simpli cu eliberare
consecutivă de energie
- parte din energia rezultată din aceste procese catabolice se pierde sub formă de
căldură (55%)
- restul se depozitează în compuşi care datorită cantităţii mari de energie pe care o pot
înmagazina sunt numiţi compuşi macroenergici (ATP)
->procesele de tip anabolic constau din totalitatea reacţiilor biochimice prin care au loc
procese de sinteză prin utilizarea moleculelor absorbite la nivelul TD sau cele rezultate
din procese catabolice şi care necesită consum energetic
- prin procesele anabolice se refac macromoleculele uzate din structurile celulare
asigurând creşterea şi dezvoltarea organismului şi realizarea funcţiilor sale
- procesele anabolice în general se află în echilibru dinamic cu cele catabolice însă în
diferite perioade ale vieţii diferă intensitatea cu care se desfăşoară fie anabolismul, fie
catabolismul
- la vârste tinere, când celulele se divid accelerat şi se diferenţiază ca şi în perioade de
covalescenţă, predomină anabolismul
- în cursul eforturilor mari sau către bătrâneţe predomină catabolismul (procesul de
ardere, degradare)
->metabolismul intermediar reprezintă totalitatea reacţiilor chimice la care participă
produşii absorbiţi la nivelul TD, reacţii care realizează sinteza de compuşi
macromoleculari sau de degradarea compuşilor simplii până la forme excretabile
- aceste reacţii sunt posibile datorită enzimelor care au rol de biocatalizatori
->metabolismul intermediar (MI) al glucidelor
- glucidele degradate la nivelul intestinului subţire şi transformate în monozaharide
(glucoză, fructoză, galactoză) sunt absorbite la nivelului TD, ajung pe calea venei porte la
ficat
- aici, cea mai mare parte a fructozei şi galactoza în totalitate sunt transformate printr-o
serie de reacţii în glucoză care este forma preferenţială de utilizare a hexozelor de către
toate celulele
- la nivelul ficatului, glucoza poate fi:
1. stocată sub formă de glicogen, proces numit glicogenogeneză
2. utilizată (consumată) printr-o serie de reacţii metabolice (glicoliza fiind
considerată principala sursă de energie)
3. glicogenul poate fi convertit în glucoză prin glicogenoliză
- glicogenogeneza este procesul de sinteză a glicogenului care este un polimer al glucozei
cu moleculă foarte mare
- glicogenogeneza se desfăşoară la nivelul diferitelor celule din organism (excepţie SN),
dar cu precădere în ficat şi muşchi
- glicogenul este o formă de depozit a glucozei care la nevoie poate fi mobilizată cu
uşurinţă printr-o serie de reacţii de depolimerizare, proces numit glicogenoliză care este
activat de către glucagon şi adrenalină
- glicoliza reprezintă desfacerea moleculelor de glucoză pentru a forma 2 molecule de
acid piruvic
- procesul se desfăşoară în 10 trepte de reacţii chimice succesive, iar fiecare treaptă este
catalizată de către o enzimă proteică specifică
- cele 2 molecule de acid piruvic pot fi transformate în prezenţa O2 în 2 molecule de
acetil coenzima A care vor intra în ciclul Krebs (adică al acizilor tricarboxilici) care are loc
în matricea mitocondrială şi rezultă din fiecare moleculă de glucoză la sfârşitul acestui
ciclu 2 molecule de ATP ca şi în cazul glicolizei anaerobe
- în timpul ciclului Krebs, deşi există procese complexe, se sintetizează cantităţi foarte
mici de ATP
- cea mai mare parte a cantităţii de ATP furnizată de o moleculă de glucoză (aproximativ
95%) se va sintetiza în timpul fosforilării oxidative desfăşurată în mitocondrii şi care
presupune oxidarea H2 produs în timpul glicolizei şi al ciclului Krebs
- acest proces este foarte complex şi este posibil datorită prezenţei la nivelul
mitocondriilor a unor structuri (citocromi) care prin reacţii controlate enzimatic
furnizează energie ce se înmagazinează sub formă de ATP, rezultând 34 molecule de ATP
- eficienţa transferului de energie prin catabolizarea unui mol de glucoză este de 66%,
restul se transformă în căldură
- în controlul glicolizei şi al oxidării glucozei un rol important îl are ADP (acid adenozin
difosforic) deoarece în diferite etape el este necesar pentru a fi convertit în ATP
- absenţa ADP-ului duce la stoparea degradării moleculelor de glucoză
- odată ce tot ADP-ul din celule a fost transformat în ATP se opreşte întregul proces
glicolitic şi oxidativ
->eliberarea de căldură în absenţa O2 (glicoliza anaerobă)
- uneori O2 devine fie indisponibil, fie insuficient şi în aceste condiţii celulele vor primi o
cantitate mică de energie prin glicoliză pentru ca reacţiile de obţinere a acidului piruvic
nu necesită O2
- deşi randamentul extrem de mic (3%), este salvator pentru viaţa celulelor pentru
câteva minute în care O2 este indisponibil
- în aceste condiţii, cantităţi mari de acid piruvic sunt transformate în acid lactic (şi
energie) care difuzează în afara celulelor permiţând prin glicoliză obţinerea iu cantităţi
mari de acid piruvic
- când O2 devine din nou disponibil, acidul lactic se transformă din nou în acid piruvic
care eventual va fi oxidat asigurând o cantitate suplimentară de căldură
- eliberarea de energie din glucoză mai poate fi făcută şi pe o cale alternativă şi anume
pe calea pentozo-fosfaţilor
- gluconeogeneza înseamnă producerea de glucoză din A G, proveniţi din scindarea
lipidelor din AA, proveniţi din catabolizarea proteinelor, din cetoacizi rezultaţi din
dezaminarea AA, din acid piruvic
- gluconeogeneza apare când este fie un aport insuficient de glucoză fie glucoza este
utilizată excesiv în organism
- când cantitatea de glucoză creşte peste posibilul de utilizare al celulelor are loc
transformarea glucozei în trigliceride şi depunerea lor sub formă de lipide de rezervă în
ţesutul adipos, proces numit lipogeneză
- scăderea consumului energetic (sedentarismul) ori aportul excesiv de glucide produce
creşterea cantităţii de ţesut adipos
->mecanismele de reglarea a glicemiei
- valorile glucozei în sânge, glicemia, variază relativ puţin menţinându-se în limite relativ
constante (65-110 mg la 100 ml sânge), datorită unor mecanisme complexe de reglare
care păstrează echilibrul între procesele de glicogenoliză, glicogenogeneză, glicoliză,
gluconeogeneză
- hormonii care controlează glicemia sunt hiperglicemianţi şi hipoglicemianţi
- insulina, hormon secretat de celulele B ale pancreasului endocrin scad glicemia prin
creşterea permeabilităţii membranei celulare pentru glucoză facilitând în pătrunderea ei
în celule şi intensifică utilizarea glucozei la nivel celular
->hormonii hiperglicemianţi:
1. glucagonul secretat de celulele A ale pancreasului endocrin stimulează
glicogenoliza hepatică şi gluconeogeneza ducând la hiperglicemie
2. adrenalina stimulează glicogenoliza hepatică şi musculară şi creşterea glicemiei
3. STH stimulează glicogenoliza şi reduce consumul de glucoză la nivel tisular
ducând la creşterea glicemiei
 4. hormonii tiroidieni produc hiperglicemie prin glicogenoliză
5. hormonii glucocorticoizi (cortizolul) stimulează gluconeogeneza
- rolul glucidelor în organism este multiplu: rol energetic, rol plastic, rol funcţional
->rolul energetic este primordial; glicogenul depozitat în special în ficat şi muşchi
reprezintă o rezervă energetică de aproximativ 3000 kcal care este mobilizată cu
prioritate în condiţii de solicitare de relativ scurtă durată (efort fizic moderat, expunerea
organismului la frig)
- prin degradarea completă şi oxidare ia naştere un total de 4,1 kcal
- avantajul folosirii glucidelor ca sursă energetică rezidă din faptul ca sunt degradate
rapid fără obţinere de produşi reziduali până la CO2 şi H2O
->rolul plastic: anumite structuri glucidice intră în alcătuirea unor ţesuturi sau a
membranelor celulare
->rolul funcţional: pentozele (riboza şi dezoxiriboza) intră în alcătuirea acizilor nucleici
ADN şi ARN sau în alcătuirea unor enzime
->MI al lipidelor
- chilomicronii formaţi în eritrocite ajung prin vasele chilifere în circulaţia limfatică şi mai
apoi în sânge unde sub influenţa enzimei lipoproteinlipaza sunt scindaţi în AG, glicerol,
fosfolipide, colesterol care pot fi utilizaţi la nivelul ţesuturilor
- în marea lor majoritate, AG pătrund în toate celulele cu excepţia celulelor nervoase
- în cantitate mică, AG rămân în plasmă ca AG liberi
- parte din AG liberi vor pătrunde şi ei în celule, aflându-se într-un permanent echilibru
dinamic cu AG din celule
- la nivel celular, AG pot trece printr-o secvenţă de reacţii chimice numită beta-oxidare cu
eliberare de căldură
- AG pot fi utilizaţi pentru sinteza de trigliceride şi fosfolipide; prin degradare formează
corpi cetonici
->mecanisme de reglare a MI lipidic
- metabolismul lipidic este reglat de către hormonii care stimulează lipoliza şi lipogeneza
- lipoliza este stimulată de adrenalină, noradrenalină, glucocorticoizi, STH, hormonii
tiroidieni
- adrenalina şi noradrenalina determină degradarea trigliceridelor şi mobilizarea AG din
depozitele adipoase
- glucocorticoizii şi STH mobilizează AG din depozitele adipoase şi stimulează degradarea
lor
- hormonii tiroidieni determină mobilizarea rapidă a grăsimilor din depozite, fapt
determinat indirect prin creşterea ratei metabolismului energetic în celulele corpului
- lipogeneza este stimulată de insulină şi de hormonii sexuali
- insulina, ca urmare a stimulării utilizării glucozei, atrage scăderea lipolizei şi stimularea
lipogenezei
- hormonii sexuali stimulează lipogeneza (depunerea lipidelor pe abdomen, şolduri,
coapse)
- rolul lipidelor în organism: rol energetic, rol plastic, rol funcţional
->rolul energetic: lipidele reprezintă principalul rezervor de energie din organism
- lipidele dintr-un organism cu constituţie fizică normală reprezintă o rezervă energetică
de 50000 kcal
- degradarea unui mol de lipide eliberează 9,3 kcal
->rol plastic: lipidele intră în alcătuirea tuturor sistemelor de citomembrane (lecitină în
celulele SN)
- cantităţi importante de lipide se găsesc depozitate subcutanat având rol termoizolator
- în jurul organelor, grăsimea din loja perirenală din orbită asigură protecţia mecanică a
acestora
->rolul funcţional: unele substanţe lipidice sunt precursorii unor hormoni cum ar fi
colesterolul care este precursorul hormonilor glucocorticoizi, mineralocorticoizi şi sexuali
- din colesterol iau naştere acizii biliari şi mai apoi sărurile biliare cu rol în digestie
- unele fosfolipide intervin în prima fază a procesului de coagulare
->MI al proteinelor
- proteinele reprezintă aproape un sfert din masă corporală
- la nivelul intestinului subţire proteinele sunt degradate sub acţiunea peptidazelor
intestinale până la AA (dipeptide, tripeptide)
- aproape toţi AA au molecule mult prea mari şi nu pot difuza prin porii membranei
celulare şi de aceea ei vor traversa membrana celulară prin transport activ iar la polul
bazal prin difuziune facilitată
- AA vor trece în sângele venei porte şi vor ajunge la ficat; aici AA de provenienţă
alimentară împreună cu cei formaţi în organism din precursori lipidici şi glucidici şi o
bună parte din cei rezultaţi din procesul de catabolism servesc la sinteza de proteine
- o parte din AA trec din ficat în sânge nemenţinând o concentraţie normală a AA între
35-65 mg la 100 ml plasmă
- AA mai sunt implicaţi şi într-o serie de reacţii metabolice şi anume dezaminarea şi
decarboxilarea
- dezaminarea are loc prin mai multe metode şi în urma ei rezultă cetoacid şi NH3
- cetoacizii rezultaţi pot urma mai multe căi: intră în ciclul Krebs unde este degradat
complet până la CO2 şi apă (plus căldură)
- cetoacidul serveşte la sinteza de glucoză, proces numit gluconeogeneză
- cetoacidul serveşte la sinteza de AG, proces numit lipogeneză
- cetoacizii pot fi utilizaţi pentru sinteza de corpi cetonici
- cetoacizii servesc la sinteza de noi AA, proces numit transaminare ce constă în
transformarea grupei amino a unui AA pe un alt cetoacid cu sinteza unui nou AA;
procesul este catalizat de enzime numite transaminaze
- NH3 care este o substanţă toxică este transformată în uree la nivelul ficatului şi eliminat
prin urină; procesul de formare a ureei se numeşte ureogeneză
- în anumite ţesuturi (ţesut nervos, ficat,) acidul glutamic se combină cu NH3 şi formează
glutamina, un compus netoxic care este transportat de sânge la rinichi unde se desface
lăsând NH3 în urină iar acidul glutamic se întoarce la aceleaşi ţesuturi
- decarboxilarea constă în transformarea AA neabsorbiţi sau proteinelor nedigerate sub
acţiunea florei anaerobe din colon în amine biogene (histamină, tiramină)
- din metabolizarea bazelor purinice (adenina şi cuanina) rezultă acid uric iar din
metabolismul creatinei rezultă creatinina
->mecanisme de reglare a MI proteic
- menţinerea unui echilibru între procesul de anabolism şi catabolism proteic se
realizează în funcţie de aportul alimentar şi de cheltuială energetică a organismului sub
controlul SN şi al glandelor endocrine
- o serie de hormoni stimulează procesul de sinteză proteică (hormoni anabolizanţi) în
timp ce alţi hormoni favorizează predominanţa proceselor catabolice (de degradare a
proteinelor)
- procesele de sinteză sunt controlate de hormonul STH, hormonii sexuali (androgeni şi
estrogeni) şi insulina
- hormonii catabolizanţi proteici: tiroxina şi cortizolul
- în controlul echilibrului dintre procesele anabolice şi catabolice intervine şi SN
- stimularea SNV simpatic antrenează predominanţa proceselor catabolice iar a celui
vegetativ parasimpatic predominanţa proceselor anabolice
- rolul proteinelor în organism: rol plastic, rol funcţional şi rol energetic
->rolul plastic: proteinele reprezintă scheletul pe care se constituie ultrastructura
celulară
- proteinele intră în alcătuirea structurii macromoleculare a substanţei fundamentale din
ţesutul osos (oseina) şi cartilaginos (condrina)
->rolul funcţional: proteinele au multiple roluri funcţionale:
1. enzimele şi unii hormoni sunt substanţe de natură proteică
2. enzimele care au rol de biocatalizatori
3. proteinele cu rol în contracţiile musculare: actina şi miozina
4. au rol în coagularea sângelui (protrombina, fibrinogenul)
5. proteinele au rol în transportul diferitelor substanţe prin sânge (O2, CO2, Hb)
6. în transportul prin membrana celulară
->rolul energetic: proteinele sunt degradate în scopuri energetice doar în cazuri extreme
când sunt epuizate depozitele de glicogen şi lipide
- prin arderea unui gram de proteine se furnizează 4,1 kcal
->metabolismul energetic reprezintă schimburile energetice dintre organism şi mediu
ţinând cont de cantitatea totală de energie care se produce în timpul MI şi cantitatea de
energie care este folosită de organism
- organismul utilizează energie atâta pentru menţinerea proceselor vitale cât şi pentru
realizarea unor reacţii cu caracter adaptativ ale principalelor sisteme funcţionale ale
organismului
- pentru obţinerea de ATP, celulele utilizează glucide, lipide, proteine, iar ATP-ul este
folosit ca sursă de energie pentru diferite funcţii celulare şi anume:
->pentru procesul de sinteză şi creştere
->pentru absorbţia activă la nivelul intestinului subţire şi pentru reabsorbţia şi
secreţia activă de la nivelul rinichiului
->pentru contracţiile musculare
->pentru secreţiile glandulare
->pentru conductibilitatea nervoasă cât şi pentru menţinerea potenţialului
membranar de repaus
- ATP este o moleculă utilizată ca sursă de energie pentru cantitatea mare de energie
liberă pe care o conţine (12 mii cal/mol în condiţii fiziologice) înmagazinată în fiecare
dintre cele 2 legături fosfat macroergice ale sale
- deşi ATP este important ca agent de legătură pentru transferul de energie între
principiile alimentare şi sistemele funcţionale celulare, ATP nu este cel mai abundent
depozit de legături fosfat macroegice din legătura, ci fosfocreatina (cretinfosfat/PC) care
este mai abundentă de câteva ori, iar legătura sa macroergică conţine 13 mii cal/mol
- PC însă nu poate acţiona ca agent de legătură pentru transferul de energie între
principiile alimentare şi sistemele funcţionale celulare, în schimb poate transfera energie
prin schimb cu ATP-ul
- când în celulă sunt disponibile cantităţi mari de ATP, acesta este folosit pentru sinteza
de PC, iar în timp cât ATP este utilizat, energia din PC poate fi transferată rapid ATP-ului şi
de la acesta, sistemelor celulare
- interrelaţiile biochimice ale PC şi AMP (acid adenozin monofosfat), ADP şi ATP sunt
catalizate enzimatic de creatinkinază şi adenilatkinază (ex: PC + ADP <-> creatină + ATP; 2
ADP <-> ATP + AMP)
->metabolismul bazal (MB): rata metabolismului reprezintă rata utilizării energiei în
organism; se măsoară în cal sau kcal
- creşterea activităţii celulare determină şi creşterea ratei metabolice, deasemenea rata
metabolică este crescută şi de hormonii tiroidieni, de stimularea simpaticului, de efortul
fizic şi tipul de activitate
- în cazul profesiunilor predominant statice, consumul zilnic de energie nu depăşeşte
3000 kcal, pe când în profesiunile dinamice, consumul zilnic poate ajunge la 5000-6000
kcal
- rata MB reprezintă cheltuielile energetice fixe ale unui organism pentru întreţinerea
funcţiilor vitale; se măsoară în condiţii speciale şi se determină prin calorimetrie
indirectă
- valoarea MB poate fi exprimată în funcţie de greutate (o kcal/kg/h), ori mai corect în
funcţie de suprafaţa corporală (40 kcal/m pătrat/h)
- acestea sunt valorile medii care variază în funcţie de vârstă, fiind mai crescut la tineri,
de sex, mai crescut la sexul masculin şi de tipul de activitate, mai crescut la persoanele
care desfăşoară activitate susţinută
- valorile MB mai pot fi exprimate şi procentual în raport cu valorile standard ale MB, în
funcţie de vârstă, sex, talie şi care se găsesc în tabele speciale fiind considerate acceptate
şi abaterile de +/- 10% faţă de valoarea medie
- măsurarea MB se poate face fie prin metode directe, fie prin metode indirecte
- prin metodele directe se măsoară cantitatea de energie degajată de organism (egală cu
consumul energetic doar atunci când energia nu se consumă şi sub formă de lucru
mecanic)
- prin metode indirecte se măsoară cantitatea de O2 consumată în cursul unei activităţi
-continutul in nutrimente si valoarea energetica la 100 g produs comestibil
Aliment Glucide Proteine Lipide Kcal
Lapte, iaurt 5 4 1-3,5 67
Brânză de vaci -slabă 4 14 1 95
-grasă 4 15 8 151
Caşcaval 1 25 25 334
Carne de vită, pasăre 0 20 5 215
Carne de porc 0 15 35 380
Peşte -slab (crap, şalău, ton, hering) 0 18 3 120
-gras (macrou, somn, nisetru, scrumbie) 0 20 25 290
Ou găină (2 buc=100 g) 0 14 12 171
Pâine albă 54 10 2 280
Pâine neagră 48 8 1 230
Cartofi, orez, paste făinoase, griş 20 2 0 90
Varză, conopidă, gulii 4 1 0 60
Mazăre verde 5 2 9 140
Morcovi 10 2 0 50
Fasole boabe 24 13 1 145
Floricele de porumb cu ulei şi sare 59 10 22 455
Fructe -zemoase 14 1 1 60
-uscate 35 1 1 135
Hamburger 41 32 31 580

->raţia alimentară: o alimentaţie corespunzătoare înseamnă aportul de alimente în

concordanţă cu nevoile organismului, diferenţiate în funcţie de vârstă, de tipul activităţii
depusă, de anotimp şi de condiţiile de climă
- o alimentaţie echilibrată trebuie să asigure organismului suportul energetic pentru
existenţă (substanţe energetice)
- deasemenea, elementele necesare pentru crearea de noi structuri sau pentru refacerea
structurilor uzate (substanţe plastice/proteine), precum şi biocatalizatori de provenienţă
exogenă (substanţe minerale, vitamine) care nu pot fi sintetizaţi în organism
- conţinutul energetic al alimentelor reprezintă energia eliberată de fiecare gram din
fiecare principiu alimentar degradat până la CO2 şi apă; o dietă aproximativă trebuie să
conţină: glucide 50%, lipide 35%, proteine 15 %
- coeficientul respirator (CR) este raportul dintre CO2 eliberat şi O2 consumat pentru
oxidarea unui gram de principiu alimentar (CR=CO2/O2; CR glucoză = 1; CR lipide = 0.7;
CR proteine/alanină = 0.83)
->reglarea aportului alimentar: aportul alimentar cuprinde foamea, apetitul şi saţietatea
- foamea reprezintă dorinţa de alimente care se asociază cu fenomene obiective (ex:
contracţiile de foame de la nivelul stomacului); apetitul este dorinţa pentru un anumit
tip de alimente; saţietatea reprezintă senzaţia de împlinire a ingestiei de alimente
- în hipotalamus se găsesc centrii nervoşi de reglare a aportului alimentar; la nivel lateral
se află centrii foamei, la nivel ventromedial centrii saţietăţii
- rol în alimentaţie au şi alţi centrii nervoşi precum cei din partea inferioară a TC care
controlează mişcările propriu-zise din timpul alimentaţiei cum ar fi amigdala şi câteva arii
ale sistemului limbic strâns corelate cu hipotalamusul
- reglarea aportului alimentar poate fi:
1. reglare nutritivă
2. reglare periferică sau pe termen scurt
- reglarea nutritivă constă în menţinerea cantităţilor normale de depozite nutritive în
organism
- reglarea periferică este în legătură directă cu efectele imediate ale alimentării asupra
tractului digestiv
- în cazul reglării nutritive, când scad depozitele de substanţe nutritive ale organismului
sub normal, devine extrem de activ centrul foamei din hipotalamus şi apare senzaţia de
foame
- rolul cel mai important revine printr-un mecanism necunoscut produşilor
metabolismului lipidic
- în reglarea periferică, intensitatea senzaţiei de foame poate fi temporal scăzută sau
crescută prin obişnuinţă (ex: o persoană obişnuită să servească 3 mese/zi, când omite o
masă, în timpul respectiv va avea senzaţia de foame)
- alţi stimuli fiziologici pe termen scurt sunt: plenitudinea gastro-intestinală şi
înregistrarea alimentelor de către receptorii din cavitatea bucală
- este recomandabil ca aportul alimentar să fie raţional, într-un ritm la care tractul
gastro-intestinal să se poată acomoda, fiind reglat mai ales prin mecanisme pe termen
scurt, dar modulat de către sistemele de reglare pe termen lung
->obezitatea apare printr-un aport excesiv de energie în comparaţie cu consumul şi
aceasta se întâmplă numai în faza de instalare a obezităţii; odată instalată obezitatea,
pentru menţinerea ei, aportul şi consumul sunt egale
- obezitate este însoţită de tulburări majore, considerând această boală metabolică ca
una cu consecinţe din cele mai grave
- inaniţia duce la golirea depozitelor nutritive din ţesuturile organismului; primele
depozite golite sunt glucidele (în câteva ore)
- eliminarea excesivă de lipide este constantă, iar proteinele au 3 faze de depleţie
(epuizare): rapidă, lentă şi din nou rapidă, cu puţin timp înainte de deces
- în orice etapă a inaniţiei există modificări metabolice importante, semne directe şi
semne indirecte ale carenţelor instalate
->vitaminele sunt substanţe cu rol de biocatalizatori
- în funcţie de solubilitatea lor, vitaminele sunt:
1. liposolubile: A, D, E, K
2. hidrosolubile: C, B1, B2, B6, B12, PP
->vitamina A Retinol (antixeroftalmică) are rol în funcţionarea epiteliilor de acoperite, ţol
în creştere şi în procesul de vedere
- avitaminoza produce xeroftalmie, uscarea tegumentului şi tulburări de creştere; se
găseşte în ouă, lapte, unt, peşte, morcovi, ardei, urzici
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 3 mg
->vitamina D Calciferol (antirahitică) are rol în metabolismul fosfocalcic
- avitaminoza produce rahitism, demineralizări osoase, spasmofilie; se găseşte în untura
de peşte, ouă, ficat, ciuperci, drojdia de bere, raze UV
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 0,01 mg
->vitamina E Tocoferol (a fertilităţii) are rol în diviziunea celulară şi imunitate
- avitaminoza duce la sterilitate; se găseşte în ouă, ficat, germeni de cereale, mere,
măceşe, ţelină
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 0,0025 mg
->vitamina K Filochinona (antihemoragică) are rol în hemostază
- avitaminoza produce hemoragii; se găseşte în uleiuri vegetale, spanac, varză şi este
produsă de microflora intestinului gros
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 1,8 mg
->vitamina C Acidul ascorbic (antiscorbutică) are rol în procesele de oxidoreducere, ca
biocatalizatori pentru sistemele enzimatice, în funcţionarea SN
- avitaminoza produce scorbut (inflamarea gingiilor), anemie, tulburări respiratorii,
friabilitate osoasă; se găseşte în ardei, citrice, ficat, salată, coacăze
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 55 mg
->vitamina B1 Tiamina (antiberiberică, antinevritică) are rol în metabolismul glucidelor,
în funcţionarea SNC şi SNP
- avitaminoza produce boala beri-beri care se manifestă prin tulburări senzitive şi motorii
de tip polinevritic, tulburări cardiace şi respiratorii; se găseşte în drojdia de bere
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 1,5 mg
->vitamina B2 Riboflavina are rol în vedere şi în procesele de respiraţie tisulară
- avitaminoza produce tulburări de vedere şi leziuni cutanate; se găseşte în produse
lactate şi e produsă de microflora intestinului gros
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 1,5 mg
->vitamina B6 Piridoxina are rol în menţinerea integrităţii epiteliilor de acoperire
- avitaminoza duce la afecţiuni cutanate; se găseşte în produse lactate, carne şi este
sintetizată de microflora intestinului gros
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 1,8 mg
->vitamina B12 Cobalamina (antianemică) are rol în hematopoieză
- avitaminoza duce la anemie severă; se găseşte în albuşul de ou, ficat rinichi, pâine
integrală
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 5 mg
->vitamina PP Nicotinamida (antipelagroasă) are rol în MI glucidic, lipidic, proteic şi
energetic, în funcţionarea SNC şi circulaţia periferică
- avitaminoza produce boala Pelagre caracterizată prin tulburări severe ale SNC, TD,
dermatite; se găsesc în cereale, legume, carne
- necesarul zilnic pentru un adolescent este de 18 mg

SISTEMUL REPRODUCĂTOR

- aparatul genital feminin este format din:

->ovare (glande mixte)
->căi genitale: trompe uterine, uter, vagin
->organe genitale externe: vulvă
->glande anexe: glande mamare
->ovarul este situat în cavitatea pelviană, este pereche, are forma unui ovoid turtit cu un
diametru mai mare 3-5 cm şi cu o greutate de 6-8 g
- prezintă 2 feţe (laterală şi medială), 2 margini şi 2 extremităţi (superioară şi inferioară)
- faţa laterală se află pe peretele lateral al cavităţii pelviene unde ocupă fosa ovariană;
faţa medială este acoperită de pavilionul trompei uterine
- pe extremităţile superioară şi inferioară se prind ligamente prin care ovarul este legat
de organele vecine
->structura: la exterior ovarul este acoperit de un epiteliu simplu, sub care se află un
înveliş conjunctiv numit albugineea ovarului; în interior se află parenchimul glandular cu
o zonă medulară şi una corticală
- zona medulară conţine vase sangvine, vase limfatice şi fibre nervoase vegetative
- în zona corticală se află foliculii ovarieni în diferite faze de evoluţie: primordiali, primari,
secundari (cavitari) evolutivi şi foliculi maturi (terţiari sau de Graaf)
- începând cu pubertatea şi până la menopauză, în fiecare lună un folicul secundar
devine folicul matur, care este cel mai voluminos şi acesta conţine în interior ovocitul II
- după eliminarea ovocitului II, foliculul ovarian matur se transformă în corp galben care
are rol secretor şi secretă progesteron
- în final, dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul galben devine corp alb care are ţesut
cicatricial
- vascularizaţia ovarului este asigurată de artera ovariană, ramura arterei abdominale şi
de o ramură ovariană din artera uterină
- sângele venos este colectat de vena ovariană dreaptă care se varsă în vena cavă
inferioară şi vena ovariană stângă, care se varsă în vena renală stângă
->căile genitale: trompele uterine sunt conducte musculo-membranoase care se întind
de la ovar până la uter şi cu care comunică prin orificii numite ostii uterine
- extremitatea laterală a trompelor uterine conţin un orificiu care se deschide în
cavitatea abdominală şi are formă de pâlnie cu franjuri (fimbri); au o lungime de 7-12 cm
- vascularizaţia trompelor uterine este asigurată de ramuri tubare provenite din artera
ovariană şi artera uterină
- sângele venos este colectat de ramuri din venă ovariană şi uterină
->uterul este situat în cavitatea pelviană între vezica urinară şi rect; este organ cavitar,
musculos şi impar
- are formă de pară cu extremitatea mare orientat superior; este interpus între trompele
uterine şi vagin
- prezintă corpul uterin şi colul (gâtul) uterin (cervix)
- între corp şi col se află istmul uterin care este o porţiune mai strâmtă; pe colul uterin,
prin extremitatea sa superioară se inseră vaginul
- uterul are în structura sa 3 tunici: la exterior este perimetru, o tunică seroasă, prezentă
numai la nivelul corpului uterin, apoi miometru, o tunică musculară cu musculatură, iar
în interior este endometru, tunică mucoasă care căptuşeşte cavitatea uterină şi este
considerat stratul funcţional al uterului care prezintă modificări structurale atunci când
se elimină odată cu sângerarea menstruală şi se reface în ciclul următor
- vascularizaţia uterului este asigurată de arterele uterine, ramuri din artera iliacă
internă, iar din artera uterină se desprind ramuri şi pentru vagin, trompe uterine şi ovare
- sângele venos este colectat de venele uterine care se deschid în vena iliacă internă
->vaginul este un conduct musculo-conjunctiv, median şi impar de 7-9 cm care se inseră
pe colul uterin prin extremitatea superioară, iar prin cea inferioară (orificiul vaginal) se
deschide în vestibulul vaginal care este spaţiul delimitat de cele 2 labii mici
- în structura vaginului se află un strat muscular neted, iar la interior o mucoasă cu
epiteliu pavimentos stratificat
->vulva este organ genital extern de forma unei fante alungite în sens sagitar şi mărginită
lateral de câte 2 repliuri cutanate numite labiile mari şi mici
- labiile mari prezintă tegument cu păr şi glande sebacee mari; în partea anterioară a
labiilor mari există un relief median acoperit de păr numit muntele pubian sau a lui
Venus
- labiile mici sunt 2 cute simetrice situate medial de labiile mari şi mărginesc un spaţiu
numit vestibulul vaginal în care anterior se deschide uretra, iar posterior se deschide
vaginul
- vulvă prezintă şi organe erectile: clitorisul şi bulbii vestibulari
- clitorisul are o lungime de 5-6 cm şi este situat median; bulbii vestibulari sunt situaţi la
baza labiilor mari
- vascularizaţia vulvei este asigurată de ramuri ale arterei ruşinoase interne (iliacă
internă), iar sângele venos este colectat de vene ce se deschid în vena iliacă internă
->mamela este formată din glanda mamară şi diferite părţi moi care o înconjoară
- este o glandă pereche, este glanda anexă a aparatului genital feminin, situat pe
peretele toracic anterior, în intervalul dintre coastele 3-7
- fiecare glandă mamară are 10-25 lobi glandulari separaţi prin ţesut conjunctiv în care s-
a depus ţesut adipos; fiecare lob glandular este o glandă tubuloacinoasă ramificată
- canalele acestor glande sunt colectate în ducte mari numite canale galactofore care se
deschid la nivelul mamelonului; în structura canalelor galactofore se găsesc celule
mioepiteliale
- la femeia adultă, glandele mamare au o structură complexă, având importanţă
biologică deoarece asigură secreţia de lapte, aliment esenţial al nou-născutului şi
importanţă patologică, fiind sediul a numeroase procese patologice dintre care cele mai
importante sunt cancerele
->fiziologia: ovarele sunt glande cu funcţie mixtă, exocrină, care asigură formarea în
fiecare lună a câte unui ovul şi funcţie endocrină, prin secreţia de hormoni sexuali
estrogeni şi progesteron
- activitatea ovarelor devine evidentă la fel ca şi activitatea testiculelor, în timpul
perioadei de creştere şi dezvoltare, adică la pubertate
- pubertatea este perioada în care funcţia exocrină şi endocrină a ovarelor şi testiculelor
atinge un stadiu de dezvoltare care face posibilă funcţia de reproducere
- instalarea pubertăţii este consecinţa modificărilor apărute la nivelul secreţiei de
hormoni gonadotropi (FSH, LH) care controlează dezvoltarea morfologică şi funcţională a
gonadelor precum şi modificări somatice şi comportamentale complexe
->funcţia exocrină a ovarului; formarea foliculilor maturi şi ovulaţia
- la naştere, fiecare ovar conţine câteva sute de mii (400-500 de mii) de foliculi
primordiali dintre care doar 300-400, câte 1 pe lună, începând cu pubertatea şi
terminând cu menopauza, vor ajunge la maturaţie; procesul de creştere şi maturaţie
foliculară este ciclic
- ciclul ovarian este însoţit de modificări la nivelul uterului, vaginului şi glandelor
mamare
- durata medie a unui ciclu genital la femeie este de 28 de zile şi de aceea se mai
numeşte şi ciclu menstrual
- ciclul ovarian are 2 perioade:
1. preovulatorie (foliculară)
2. postovulatorie (luteală)
- perioada preovulatorie durează din ziua 1 până în ziua a 14-a a ciclului, când are loc
ovulaţia
- perioada postovulatorie se întinde din ziua a 15-a până în prima zi a menstruaţiei, după
care ciclul se reia
- în perioada preovulatorie au loc diviziuni ecuaţionale şi reducţionale la nivelul
ovocitului; acesta străbate mai multe etape: de la ovogonie diploidă, la ovulul matur
haploid
- ovogonia diploidă (2n=46) se divide ecuaţional (mitoză) şi rezultă ovocite 1 diploide
(2n=46); acestea se divid reducţional (meioză) şi rezultă ovocit 2 şi primul globul polar
- ovocitul 2 este eliminat prin ruperea foliculului ovarian matur în cavitatea abdominală
în ziua a 14-a, proces numit ovulaţie
- ovocitul 2 este preluat de trompa uterină unde se divide ecuaţional (mitoză) şi rezultă
preovulul şi al 2-lea globul polar; preovulul se transformă în ovul
- după ovulaţie, foliculul ovarian rămas se transformă în corp galben
- creşterea şi maturarea foliculului sunt stimulate de FSH; LH stimulează ovulaţia şi
formarea corpului galben
- pentru o perioadă de 1-2 zile, începând cu 24-48 h înainte de ovulaţie, hipofiza
anterioară secretă cantităţi mult crescute de LH, fenomen care este însoţit şi de o
creştere mai mică de FSH
- cauza acestei creşteri bruşte a secreţiei de LH şi FSH este insuficient cunoscută, dar sunt
posibile câteva cauze:
->în acest moment al ciclului, estrogenul are efect de feed-back pozitiv secretat
de gonadotropi (FSH), fenomen care este în contradicţie cu efectul normal de feed-back
negativ care intervine în restul ciclului lunar feminin
->anumite celule foliculare încep să secrete în cantităţi mai mici progesteron, dar
în creştere, cu aproximativ o zi înaintea vârfului preovulator al LH şi s-a presupus ca
acesta poate fi factorul care stimulează secreţia excesivă de LH şi indiferent de cauză,
fără acest vârf preovulator de LH, ovulaţia nu poate avea loc
- ovulul este alcătuit din membrană vitelină, citoplasmă şi nucleu; prezintă peste
membrana vitelină, membrana pellucida şi coroana radiata care nu aparţine ovulului
->funcţia endocrină: pereţii foliculului ovarian prezintă 2 teci celulare, internă şi externă
- celulele tecii interne secretă în perioada preovulatorie hormoni sexuali feminini
estrogeni şi progesteron; FSH şi LH stimulează secreţia acestor hormoni
- estrogenii au acţiunea de a stimula dezvoltarea organelor genitale feminine,
dezvoltarea glandelor mamare, dezvoltarea mucoasei uterine, apariţia şi dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare la femeie, adică efect asupra scheletului prin favorizarea
activităţii osteoblastelor şi unirea diafizelor cu epifizele oaselor lungi, creşterea încetând
mai repede la femei decât la bărbaţi
- deasemenea estrogenii au rol în dispunerea ţesutului adipos subcutanat pe şolduri, pe
coapse precum şi comportamentul sexual feminin
- în perioada postovulatorie, secreţia endocrină este îndeplinită de corpul galben care
secretă atât hormoni estrogeni, cât şi progesteron (hormon care favorizează păstrarea
sarcinii); LH şi prolactina stimulează secreţia copului galben
- după 10 zile, dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul galben involuează şi degenerează,
transformându-se în corp alb
- dacă ovulul a fost fecundat, corpul galben îşi prelungeşte activitatea încă 3 luni
secretând de estrogeni şi progesteron
- progesteronul determină modificări histologice şi secretorii la nivelul mucoasei uterine
pe care o pregăteşte în vederea fixării oului (nidare/nidaţie)
- dacă fecundaţia nu a avut loc, în ziua a 19-a, a 20-a a ciclului, ovulul se elimină; în ziua a
26-a scade brusc secreţia corpului galben
- la nivelul mucoasei uterine se produc modificări vasculare urmate de necroză şi
hemoragie care determină pierderea de sânge menstrual
- ciclul menstrual are 3 faze: menstruală (3-4 zile), faza proliferativă (10 zile) şi faza
secretorie (care durează de la a 15-a zi până la un nou ciclu ovarian)
- şi CSR şi placenta secretă în timpul sarcinii hormoni estrogeni şi progesteron
- reglarea secreţiei ovariene se face prin mecanism de feed-back negativ hipotalamo-
hipofizo-ovarian în funcţie de concentraţia de hormoni sexuali în sânge
->menopauza: la vârsta de 40-50 de ani, ciclurile sexuale feminine devin neregulate şi la
multe dintre ele nu se mai produce ovulaţia
- după câteva luni sau ani, ciclurile se întrerup complet şi această încetare se numeşte
menopauză, iar cauza o reprezintă epuizarea ovarelor
- fertilitatea feminină reprezintă perioada fertilă a fiecărui ciclu menstrual
- ovulul rămâne viabil şi capabil de a fi fecundat nu mai mult de 24 h după ce a fost
expulzat din ovar
- pe de altă parte, câţiva spermatozoizi pot rămâne viabili în tractul genital până la 72 h,
deşi cei mai mulţi dintre ei nu rezistă mai mult de 24 h
- pentru ca fecundaţia să aibă loc, contactul sexual trebuie să se producă în interval de o
zi înainte de ovulaţie, până la o zi după ovulaţie
- actul sexual feminin este integrat la nivelul SN; impulsurile senzoriale sexuale sunt
transmise către segmentele sacrate ale măduvei spinării
- odată ce aceste impulsuri ajung în măduva spinării, sunt transmise către encefal; unele
reflexe integrate în centrii sacraţi şi lombari medulari, determină parţial reacţiile sexuale
feminine
- aparatul genital masculin este alcătuit din:
->testicule (glande mixte)
->căi genitale (spermatice): intratesticulare, extratesticulare
->glande anexe: vezicule seminale, glande bulbo-uretrale şi prostata
->organe genitale externe: pelvisul şi scrotul (bursele scrotale)
->structura: testiculul este un organ pereche de aproximativ 25 g, având formă unui
ovoid turtit transversal, situat într-o pungă cutanată numită bursă scrotală
- fiecare testicul are anexat un organ alungit, epididimul, care face parte din conductele
seminale de forma unei virgule, situat pe marginea posterioară a testiculului; conţine
canal epididimar ce se continuă cu canalul deferent
- la suprafaţă este acoperit de o membrană conjunctivă albă-sidefie numită albuginee,
rezistentă şi inextensibilă şi care ţine în tensiune parenchimul testicular
- parenchimul testicular este străbătut de septuri conjunctive care delimitează lobulii
testiculului în număr de 250-300 pentru fiecare testicul şi formaţi din 2-3 tubi seminiferi
contorţi în care se formează spermatozoizii (spermatogeneza)
- tubii seminiferi contorţi sunt continuaţi de tubii drepţi care reprezintă primul segment
al căilor spermatice (intratesticulare)
- tubii drepţi se deschid în reţeaua testiculară de la care pleacă 10-15 canale eferente
care ajung în canalul epididimar
- canalul epididimar se continuă cu canalul deferent (în scrot şi pelvis), care se termină la
baza prostatei, care se uneşte cu canalul veziculei seminale, formând canalul ejaculator
care se deschide în uretră
->căi spermatice
1. intratesticulare: tubii drepţi şi reţeaua testiculară
2. extratesticulare: canale eferente (10-15), canal epididimar, canal deferent,
canal ejaculator şi uretră
- vascularizaţia testiculul şi epididimului este asigurată de artera testiculară, ramură din
aorta abdominală
- sângele venos colectat de venele testiculare se varsă în vena cavă inferioară
->glandele anexe: veziculele seminale sunt organe pereche, situate deasupra prostatei,
lateral de canalele deferente
- au formă ovoidală, lungimea de 4-5 cm, lăţime 2 cm; secretă un lichid cu rol nutritiv
pentru spermatozoizi, care se adaugă lichidului seminal
->prostata este un organ glandular exocrin (glandă), impară, care înconjoară porţiunea
iniţială a uretrei sub vezica urinară
- secretă un lichid care creşte fertilitatea şi mobilitatea spermatozoizilor şi participă la
formarea spermei
- vascularizaţia prostatei este asigurată de artera prostatică, ramură din artera iliacă
internă, iar sângele venos este colectat de vena iliacă internă
- glandele bulbo-uretrale sunt 2 glande mici, ovoide, cât un sâmbure de cireaşă, care se
deschid în uretră
- secretă un lichid clar, vâscos, asemănător cu cel prostatic, care se adaugă lichidului
spermatic
->organele genitale externe: penisul este situat deasupra scrotului, înaintea simfizei
pubiene, este organ genital şi urinar; prezintă rădăcina penisului şi corpul penisului
- rădăcina este fixată prin cei 2 corpi cavernoşi de oasele bazinului; corpul penisului este
porţiunea liberă care se termină la extremitatea anterioară cu o porţiune mai
voluminoasă numită gland ce prezintă în vârful său orificiul extern al uretrei, corpul
penisului are formă uşor turtită
->structura: penisul este format din organe erectile (2 corpi cavernoşi şi corp spongios) şi
învelişuri; organele erectile se umplu cu sânge şi determină erecţia
- penisul este acoperit de piele şi se continuă cu pielea scrotului şi a regiunii pubiene
- vascularizaţia penisului este asigurată de ramuri din artera ruşinoasă internă, iar
sângele venos colectat de vena ruşinoasă internă ajung în vena iliacă internă
->scrotul său bursele scrotale formează partea organelor genitale externe în care sunt
aşezate testiculele
- fiecare bursă scrotală este situată sub penis şi este formată din mai multe tunici
concentrice care se continuă cu structura peretelui anterior abdominal
->fiziologia; funcţia exocrină, spermatogeneza: are loc la nivelul tubilor seminiferi
contorţi, începând cu pubertatea
- procesul se desfăşoară în mai multe etape de diviziune ecuaţională (mitoză) şi apoi
reducţională, pornind de la celule primordiale diploide, spermatogonii şi ajungând la
celule mature, spermiile (spermatozoizi), haploide
- spermatogoniile se divid ecuaţional şi rezultă spermatocite primare diploide; prin
diviziunea reducţională, din spermatocitele primare iau naştere spermatocite 2 haploide
- acestea se divid ecuaţional şi rezultă spermatide haploide (n=23) care nu se mai divid şi
se transformă în spermatozoizi (spermii)
- spermatozoizii sunt gameţi sexuali masculini cu o lungime de 50-70 microni şi sunt
formaţi din: cap, piesă intermediară (gât) şi flagel
- capul prezintă o porţiune ascuţită numită acrozom, care facilitează pătrunderea
spermatozoidului în ovul
- corpul prezintă şi nucleu cu material genetic; piesa intermediară conţine glicogen
- flagelul asigură mobilitatea spermatozoidului şi prezintă o piesă terminală
- spermiile se înmagazinează în epididim, ajung în ductul deferent unde îşi dezvoltă
capacitatea de mişcare, îşi menţin fertilitatea aproximativ o lună şi sunt eliminate prin
ejaculare
- ejaculatul conţine alături de spermatozoizi secreţia veziculei seminale, secreţia
prostatică precum şi lichide provenite din canalul deferent din glandele mucoase, mai
ales bulbo-uretrale
- FSH stimulează spermatogeneza
->efectul numărului de spermatozoizi asupra fertilităţii
- la fiecare act sexual este ejaculată în medie o cantitate de aproximativ 3,5 ml spermă şi
în fiecare ml de spermă se află în medie 120 de mil de spermatozoizi
- când numărul spermatozoizilor dintr-un ml de spermă scade sub 20 mil, este posibil ca
persoana să fie infertilă
->secreţia endocrină: celulele interstiţiale Leydig situate printre tubii seminiferi, secretă
hormoni androgeni cu reprezentat principal testosteronul; testiculul secretă şi un
procent redus de hormoni estrogeni
- testosteronul este hormon lipidic cu structură sterolică
- acţiunea sa constă în stimularea creşterii organelor genitale masculine şi apariţia
caracterelor sexuale secundare la bărbat, dezvoltarea scheletului şi a musculaturii,
modul de dispunere a pilozităţii, creşterea bărbii, a mustăţilor, îngroşarea vocii, repartiţia
topografică a grăsimii de rezervă şi este un puternic anabolizant proteic
- deasemenea menţine tonusul epiteliului spermatogenic
- reglarea secreţiei de testosteron se face printr-un mecanism de feed-back negativ sub
influenţa LH hipofizat; hipersecreţia de testosteron duce la pubertate precoce,
hiposecreţia de testosteron duce la infantilism genital
- actul sexual masculin este integrat la nivelul măduvei spinării, deşi, de obicei, factorii
psihici joacă un rol important în actul sexual masculin, pe care, de fapt, îl pot iniţia,
probabil pentru desfăşurarea actului nu este absolut necesară activitatea encefalului
- actul sexual masculin rezultă prin mecanisme reflexe intrinseci integrate în măduva
sacrată şi lombară, mecanisme ce pot fi activate fie prin stimulare sexuală, fie prin
stimulare psihică, fie directă, fie prin ambele
->contracepţia (fertilizarea) reprezintă fecundarea ovulului de către spermatogoid; apare
cu aproximativ 14 zile înaintea perioadei menstruale, imediat după ovulaţie
- în perioada ovulaţiei, mucusul cervical este mai puţin vâscos, permiţând pasajul
spermatozoizilor din vagin în uter
- fecundaţia propriu-zisă are loc în trompa uterină, în apropierea capătului dinspre ovar
- rezultă zigotul care face călătoria spre locul de implantare (uter) şi în acelaşi timp se
divide, căpătând aspectul de embrion
- pentru fecundarea ovulului este necesar un singur spermatozoid; odată pătruns în ocul,
capul spermatozoidului îşi măreşte rapid volumul, formând pronucleul masculin
- mai târziu, cei 23 de cromozomi ai pronucleului masculin şi cei 23 de cromozomi ai
pronucleului feminin se vor alinia pentru a realcătui un set complet de 46 de cromozomi
- sexul copilului este determinat de tipul de spermatozoid care fecundează ovulul
->naşterea constă în expulzia produsului de concepţie ajuns la termen după aproximativ
280 de zile de gestaţie
- naşterea este consecinţa contracţiilor uterului, la care se adaugă şi contracţiile
peretelui abdominal şi a diafragmei, printr-o serie de evenimente corelate şi coordonate
umoral şi nervos
- sânii, la pubertate, încep să se dezvolte; hormonii estrogeni stimulează creşterea
stromei şi a sistemului de ducte precum şi a depunerii de ţesut adipos care dă volum
sânilor
- în timpul sarcinii, sânii cresc în volum, ţesutul glandular dezvoltându-se complet pentru
producerea de lapte
- deşi hormonii estrogeni şi progesteron sunt esenţiali pentru dezvoltarea anatomică a
sânilor, în timpul sarcinii aceşti hormoni au şi efectul specific de a inhiba secreţia de
lapte
- hormonul care favorizează excreţia laptelui este prolactina
- laptele este secretat în alveolele sânilor, dar el nu curge continuu prin mameloane ci
trebuie ejectat în ducte pentru a fi posibilă alăptarea
- procesul se datorează unei combinaţii de reflexe nervoase şi hormonale care implică
oxitocina
->contracţia: există mai multe metode contraceptive
- cele mai populare sunt contraceptivele orale, abstinenţă, prezervative, spermicide,
diafragmă, steriletul, injecţii cu progesteron, retragerea înaintea ejaculării
- metodele contraceptive sunt temporare şi definitive
- cele temporare sunt de barieră: diafragma, prezervative, spermicide
- contraceptive orale: injecţii cu progesteron, sterilet
- metode definitive de contracepţie: la bărbaţi, vasectomia, la femei, legătura trompelor
uterine şi în cazuri medicale selecţionate, histerectomia
- evaluarea genetică prenatală identifică acele persoane care prezintă un risc ridicat de a
prezenta anomalii genetice sau copii cu anomalii genetice
- sfatul genetic cuprinde o analiză riguroasă a ultimelor 3 generaţii, rude de gradul I şi ÎI,
precum şi o serie de teste medicale mai ales pentru mamele cu vârsta peste 35 de ani
->originea embrionară a aparatelor, sistemelor şi organelor
- din mezoderm iau naştere: ţesuturi conjunctive moi, cartilaginos, osos, muscular
excretor, reproducător, cardiovascular, CSR, pleură, pericard, peritoneu
- din endoderm: sistemul digestiv, respirator, tiroida, paratiroidele, timusul, amigdalele
- din ectoderm iau naştere epiderma şi producţiile sale cornoase şi glandulare, SNC, SNP
(ganglioni spinali, cranieni, ganglioni vegetali), MSR, neurohipofiza, epifiza,
adenohipofiza şi retina