Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. INTRODUCERE ÎN ANATOMIE
ANATOMIA OMULUI este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului uman.
Taxonomic, ea face parte din grupa ştiinţelor biologice fundamentale. Termenul de anatomie, derivă
din două cuvinte ,
altul din greacă “tomein” care au acelaşi inteles şi inseamnă “a taia” , “a diseca”.
Denumirea ei a luat naştere şi din termenul tehnic de “a diseca”, deoarece multă
vreme principala metoda de cercetare şi cunoaştere a corpului uman a fost disecţia, bisturiul
devenind simbolul anatomiei macroscopice.
Acumularea datelor deţinute prin disecţii, desnormal forma şi structura organismului uman, a
determinat la un moment dat sistematizarea lor, punându-se astfel bazele anatomiei descriptive sau
sistematice. Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a organelor pe care le grupează în sisteme şi
aparate. Concomitent, necesitatea intelegerii funcţionarii părtilor componente ale corpului a dus la
desprinderea din anatomie a fiziologiei care a devenit o ştiintă de sine stătătoare.
Corpul uman este alcătuit din patru segmente: cap, gât, trunchi, membre.
Capul cuprinde:
neurocraniul (cutia craniană) care normalzintă organe moi (encefal) şi oase (temporale, parietale,
frontal, etmoid, sphenoid, occipital)
viscerocraniul (faţa) care normalzintă oase (oasele feţei) şi muşchi (m. mimicii, m. masticatori, m.
limbii, m. extrinseci ai globilor oculari)
Capul cuprinde majoritatea organelor de simţ şi SNC. E susţinut de coloana vertebrală şi acoperit de
păr. E protejat de oasele craniului. La nivelul capului se află organele de debut ale aparatului
respirator (nas, faringe, laringe) şi ale aparatului digestive (cav. bucală, faringe). Principalele simţuri
care se regăsesc în organele aflate la nivelul capului sunt: văzul (ochi şi nervi optici), auzul (urechile şi
aparatul auditiv), gustul (papilele gustative de pe limbă), mirosul (neuronii specializaţi din interiorul
foselor nazale), simţul tactil, termic, dureros şi de normalsiune (buze, piele).
regiunea cervicală posterioară sau nucala (ceafa) alcătuită din elementele somatice: oase (vertebre),
articulaţii şi muşchi şi
regiune cervicală anterioară (gâtul propriu-zis). Aceasta, pe lânga elemente somatice (muşchi, fascii,
osul hioid) contine şi organele gâtului renormalzentate de: laringe, trahee, esofag, tiroida etc.
- osul hioid.
pulsul;
- artera transversală;
- artera facială.
- vena facială.
- m. sternotirodian;
- m. digastric;
- muşchii circotirodieni.
- cartilajul cricoid.
abdomen
pelvis.
toracică sau coşul pieptului este o parte din schelet, format din coaste, stern şi o parte din coloana
vertebrală. În cavitatea toracică se află, ca organe principale, inima şi plămânii. Cavitatea toracica
este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragm (muşchi respirator). Cuprinde:
cavitatea pericardică;
mediastinul (partea centrală a cavităţii toracice). E situate între stern şi coloana v. şi între gât şi
diafragmă. Include toate viscerele toracice, cu excepţia plămânilor: inima, esofagul, timusul, vasele
sangvine mari.
abdominală (adăposteşte organele: stomac, ficat, vezică biliară, intestine subţire, cea mai mare parte
a intestinului gros);
pelviană cuprinde vezica urinară, partea terminală a intestinului gros şi organele genitale interne.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, vase de sânge,
nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Anterior şi lateral se afla
pereţii antero-laterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele anterior al toracelui conţine glanda
mamară. Peretele abdominal este străbătut în partea inferioară, la nivelul canalului inghinal de
funiculul spermatic la bărbat şi ligamentul rotund al uterului la femeie.
Membrele:
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulara (clavicula şi omoplat). Partea liberă a
membrelor superioare este formată din
braţ (humerus),
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană (oase coxale). Partea liberă a
membrelor inferioare este alcatuită din trei părţi:
coapsă (femur),
Axele:
axul vertical sau longitudinal străbate corpul în lungimea sa şi este perpendicular pe sol;
axul transversal străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă obişnuit lăţimea corpului.
Din axele normalzentate, derivă ca termeni de direcţie: superior / inferior (cranial / caudal),
anterior / posterior (ventral / dorsal), sinister / dexter (stâng / drept).
Planurile - se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte doua din cele trei axe
principale:
planul frontal - este orientat paralel cu fruntea şi trece prin axul longitudinal şi transversal. Împarte
corpul intr-o parte anterioară (ventrală - faţa) si una posterioară (dorsală - spate). De exemplu: nasul
este situat anterior şi coloana vertebrală este situată posterior;
planul sagital - este perpendicular pe cel frontal, trecând prin axul longitudinal şi sagital. Trece prin
mijlocul corpului ca un plan de simetrie. De exemplu: ochii sunt aşezaţi lateral faţă de nas;
planul transversal - este perpendicular pe cel frontal şi sagital şi trece prin axul sagital şi transversal.
Împarte corpul în partea superioară (cranială - sus) şi partea inferioară (caudală - jos). De exemplu:
nasul este situat superior faţă de gura, iar genunchiul este situat inferior faţă de şold.
III. Nomenclatură anatomică
TEMA 2
Organismul uman este un sistem biologic complex ce cuprinde următoarele nivele de organizare:
atomic, molecular, celular, al ţesuturilor, al organelor, al sistemelor de organe.
de relaţie: sistemul nervos, analizatorii, sistemul endocrin, sistemul osos, sistemul muscular;
Celula - unitatea morfofunctională şi genetică a organismelor vii. Provine din celula-ou (zigot).
Ţesutul – renormalzintă o grupare de celule care au aceeaşi structură, formă şi îndeplinesc aceeaşi
funcţie.
Organele - sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor
funcţii în organism (ex: inima, plămânii, creier).
Aparatele şi sistemele:
Aparatele - sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor morfologica este
diferită. De exemplu:
aparatul locomotor este alcătuit din oase, muşchi, articulaţii cu funcţiile principale de susţinere a
corpului şi locomoţie;
Sistemele - sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi structură. Sunt
formate din acelaşi ţesut. De exemplu:
sistemul osos,
sistemul muscular,
sistemul nervos.
B. CELULA
1. Definiţie: celula este unitatea structurală, funcţională şi genetică a organismelor vii. Din
argumentele experimentale aduse de Schwan şi Virchow a rezultat teoria celulară bazată pe trei
principii fundamentale:
toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
2. Forma celulelor: forma celulelor variază, fiind adaptată funcţiei pe care o îndeplineşte celula.
Forma iniţială a celulelor este cea sferică, specifică celulei-ou (zigotului). Celulele musculare netede
sunt fusiforme; cele striate devin cilindrice; neuronul capătă forma stelată de cele mai multe ori;
celulele vaselor conducatoare din plante au formă tubulară cu platouri ciuruite; unele, cum sunt
celulele sanguine, ovulul sau celulele cartilaginoase işi păstrează forma globuloasă. Globul rosu -
4. Structura celulei:
a. Membrana celulară:
- este excitabilă.
Proteinele asociate cu stratul bimolecular lipidic sunt extrem de variate. Unele sunt ataşate pe
suprafaţa membranei - proteine periferice - altele străbat ambele straturi lipidice - proteine
integrate. Proteinele participă la transportul substanţelor prin membrană, legând o substanţă pe o
faţă a membranei şi transportând-o pe cealaltă faţă a acesteia. Acest tip de transport realizat de o
proteina se desfăşoară contrar diferenţelor de concentraţie dintre mediul extern şi citoplasmă,
necesită consum de energie şi se numeşte transport activ.
Membrana celulară este fluida, are consistenţa uleiului vegetal. Lipidele şi proteinele membranei
sunt în permanenţă mişcare: proteinele se deplasează de-a lungul lipidelor schimbându-şi locul şi
formând desene sau mozaicuri. Datorită acestei proprietăţi, modelul structural modern al
membranei este numit modelul mozaicului fluid.
dintr-o parte nestructurată - hialoplasma. Ea constituie mediul intern al celulei în care se desfaşoară
principalele procese metabolice celulare. Este o mixtură de solutie şi sisteme coloidale, în care faza
de dispersie este apa, iar faza dispersată este renormalzentată de micele organice, macromoleculele
proteice fibrilare, aflate în mişcare browniană. Acest amestec conţine normaldominant apa, care prin
structura sa, cu un pol pozitiv (H+) şi unul negativ (H0ˉ) se comportă ca un dipol, care determină
atracţia sau respingerea altor molecule, ceea ce îi conferă proprietatea de cel mai răspândit solvent
din lumea vie.şi
Organitele celulare sunt structuri care funcţionează ca nişte organe miniaturale, fiind
răspunzătoare de îndeplinirea unor funcţii specifice. Sunt de două categorii: organite celulare
generale, comune tuturor celulelor (reticulul endoplasmatic, ribozomii sau corpusculii lui Palade,
aparatul Golgi sau dictiozomii, mitocondriile, lizozomii, centrozomul) şi organite celulare specifice, la
anumite celule (miofibrilele, neurofibrilele, corpusculii Nissl, cilli, flagelii).
* Ribozomii se mai numesc şi granulele lui Palade, sunt particule sferice foarte mici, lipsite de
membrană proprie. Sunt alcătuiţi din ARN şi proteine, pot exista liberi în citoplasmă, ataşaţi de
membrana reticulului endoplasmatic sau de membrana externă a nucleului şi au rol în sinteza
proteinelor specifice unui anumit tip de celulă. Această sinteză se face pe baza informaţiei genetice
din AND-ul nuclear, care este copiată prin transcripţie de către ARN mesager, acesta migreaza prin
porii nucleului în citoplasma până la nivelul ribozomilor, unde are loc procesul de ansamblare a
aminoacizilor conform programului genetic, proces numit translaţie.
* Mitocondriile sunt organite celulare în formă de vezicule alungite sau de bastonaş cu lungimi
cuprinse între 1,5-10 µm şi diametrul sub un 1µm, al căror numar în celulă variază direct proporţional
cu intensitatea activităţii acesteia (în celulele hepatice sunt peste 1000 de mitocondrii). O
mitocondrie este formată din înveliş şi matrix. Învelisul este format din două membrane: cea externă
este netedă, iar cea internă este cutată. Cutele numite criste, au diverse forme şi maresc suprafaţa
de reacţie a mitocondriei. Matrixul conţine enzime, ADN, ARN, ribozomi. Mitocondriile sunt sediul
respiraţiei celulare, unde compuşii organici sunt oxidaţi, iar energia rezultată este convertită în
legăturile moleculare de ATP.
* Complexul Golgi sau dictiozomi, renormalzintă un ansamblu de saci aplatizaţi numiţi cisterne,
aflaţi în apropierea nucleului, din care se desprind permanent vezicule. Aparatul Golgi are rolul de a
transporta şi a transforma substanţele chimice pe care le conţine. Este foarte bine dezvoltat în celule
glandulare, fiind responsabil de producerea secreţiilor acestora. Au rol şi în sinteza de membrane.
* Centrozomul este situat în apropierea nucleului, fiind format din doi centrioli cilindrici orientaţi
perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de citoplasmă vâscoasă, numită centrosferă.
Are rol în formarea fusului de diviziune şi lipseşte din celulele care nu au nucleu, care nu se mai divid:
hematia adultă, neuronul, ovulul, spermatozidul.
* Corpusculii Nissl sunt organite neuronale, mase compacte de ARN şi proteine care se colorează
puternic cu coloranţi bazici. Numărul lor variază în funcţie de starea fiziologică a neuronului. La
microscopul electronic apar sub formă de canale şi vezicule pe care se găsesc ataşaţi numeroşi
ribozomi, fiind echivalenţi ai REG pt. celula nervoasă. Rol: în sinteza proteinelor neuronale.
* Cilii, flagelii sunt normalzenţi numai în celulele mobile.
În citoplasmă se mai găsesc incluziuni citoplasmatice, sunt produsul unor procese metabolice
celulare, materiale de depozit ca: picături de lipide, pigmenţi (granule de melanină), glicogen.
c. Nucleul: este componentul celular fundamental. Are de obicei forma celulei. Ocupă centrul celulei,
sau o parte din periferie (cel. adipoase). Rol: de a coordona procesele biologice celulare
fundamentale. Conţine materialul genetic, controlează metabolismul celular, transmite informaţia
genetică. Majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar pot fi binucleate (celulele hepatice),
polinucleate (fibra musculara striată) sau anucleate (hematia adulta).
Structura nucleului cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai multi nucleoli.
Membrana nucleara este dubla, constituita din doua foite: una externa, ce normalzinta ribozomi si se
continua cu canalul RE, snormal matricea citoplasmatica si una internă, aderentă miezului nuclear.
Sub membrană se află carioplasma, formată dintr-o parte semilichidă - cariolimfa şi din cromatina.
Cromatina (lb. greaca “ chroma” - culoare) se colorează uşor pentru a putea fi observată la
microscop. Chimic, cromatina este alcatuita din ADN si proteine numite histone. Observată la
microscopul electronic, cromatina are aspectul unui şirag de perle, unde fiecare perlă este o unitate
repetitivă numită nucleosom. Acesta normalzintă un miez format din proteine histonice, inconjurat
de un fragment de ADN. In timpul diviziunii celulare, cromatina se coloreaza mult mai intens, este
mai evidenta deoarece se condenseaza, Nucleolul are de obicei forma sferica sau ovala, este implicat
in procesele de sinteza ale acizilor ribonucleici.
5. Diviziunea celulara:
Diviziunea celulara asigura desfasurarea unor procese esentiale pentru supravietuirea sistemelor
biologice: cresterea si dezvoltarea organismelor, regenerarea partilor distruse , apararea
organismului prin procese imunologice, hematopoieza, astfel ca viata apare din acest punct de
vedere, ca un echilibru dinamic intre diviziunea celulara si moartea celulara.
Toate celulele unui organism care se imulteste sexuat provin dintr-o celula initiate - celula ou
( zigotul ).
Viata unei celule cuprinsa in intervalul de timp de la formarea ei prin diviziune pana la generarea
de noi celule fiice, se numeste ciclu celular. Ciclul celular cuprinde doua etape: interfaza si divizunea.
Interfaza renormalzinta 90% din ciclul celular. In aceasta etapa, cromatina nucleara este
distribuita sub forma de retea in interiorul nucleului. Aceasta etapa cuprinde doua subetape:
- G1 - perioada normalsintetica: are o durata variabila dupa tipul celular, ocupand 25-50 % din
interfaza. Ea este de scurta durata la mamifere (4-10 ore), si mai scurta, chiar absenta la celulele
canceroase. In timpul acestei faze, cantitatea de ADN caracteristica speciei, corespunzand la 2n
cromozomi ai celulelor somatice, ramane constanta. Fiecare cromozom monocromatidic cu
diametrul de 25 µm, este format dintr-o molecula de ADN dublu catenara, combinata cu proteine
histonice. Sinteza de ARN se realizeaza plecand de la eucromatina, ceea ce arata ca aceasta
producere de ARN nu necesita in mod obligatoriu o replicare a ADN-ului, care va avea loc in faza
urmatoare;
- S - perioada de sinteza: are o durata constanta de 5-8 ore si ocupa 35-40% din interfaza. In aceasta
faza are loc replicarea moleculelor de ADN (dublarea), cromozomii devenind bicromatidici.
Replicarea AND-ului are loc dupa modelul semiconservativ, in care fiecare molecula rezultata este
alcatuita dintr-o catena noua si o catena veche ce a constituit matrita pentru formarea pe baza de
complementaritate a catenei noi;
- G2 - perioada normalmitotica: are o durata de 3-5 ore si incepe dupa ce s-a terminat replicarea
ADN-ului. In aceasta subetapa , celula se normalgateste pentru diviziunea propriu-zisa; are loc sinteza
fibrelor fusului de diviziune. Moleculele de ARN se sintetizeaza pe parcursul intregii interfaze.
MITOZA
1. Profaza:
- nucleolul se dezorganizeaza;
2. Metafaza:
- cromozomii sunt bicromatidici si localizati in zona centrala a celulei, formand placa metafazica;
3. Anafaza:
4. Telofaza:
- nucleolul se reorganizeaza;
- in zona ecuatoriala a celulei se diferentiaza un perete despartitor ceea ce duce la separarea celor
doua celule fiice:
2n🡪2n 🡪 2n
🡪 2n
🡪2n 🡪 2n
🡪 2n
MEIOZA
- se desfasoara in aceleasi faze ca si mitoza, numai ca AND-ul se dubleaza o singura data, iar celula se
divide de doua ori, ceea ce duce la injumatatirea numarului de cromozomi;
MEIOZA I – se desfasoara in aceleasi faze ca si mitoza si este normalcedata de interfaza, in care are
loc dublarea materialului nuclear.
1. Profaza I:
- are loc dezorganizarea membranei nucleare, nucleolului, atasarea cromozomilor de fibrele fusului
de diviziune;
2. Metafaza I:
- cromozomii omologi migreaza sub forma de perechi – bivalenti - tetrade cromozomiale in zona
ecuatoriala a celulei si formeaza placa metafazica;
3. Anafaza I:
4. Telofaza I:
- celulele care se formeaza au numarul de cromozomi redusi la jumatate, dar cromozomii sunt
bicromatidici (adica cantitatea de material genetic nu este injumatatita, este la fel ca celula mama);
- este normalcedata de o interfaza scurta, in care nu mai are loc dublarea cantitatii de
material genetic (ei sunt deja dublati din etapa anterioara);
1. Profaza II – ca la mitoza;
3. Anafaza II – ca la mitoza;
3. Telofaza II- rezulta 4 celule haploide, in care numarul de cromozomi este redus la jumatate (n).
C. ŢESUTURILE
1. Definitie: tesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeasi forma si structura si
indeplinesc aceeasi functie.
Celulele sunt unite între ele printr-o substanta intercelulara fie în cantitate mică (s. de cimentare), fie
în cantitate mai mare (s. fundamentală). Ţesuturile sunt rezultatul histogenezei, care implică
numeroase diviziuni mitotice şi diferenţiere celulară.
2. Tipuri de tesuturi:
I. Tesutul epitelial:
este format din unul sau mai multe straturi de celule strans legate intre ele, asezate pe o membrana
bazala;
nu este vascularizat, nutritia lui se face prin difuziune, pe seama tesutului conjunctiv aflat sub
membrana bazala;
🡪 epiteliile unistratificate ale căror celule sunt dispuse intr-un singur strat şi pot avea forme diferite.
Ele pot fi:
epitelii pavimentoase simple: format din celule turtite ce formeaza pleura, pericardul, tunica interna
a vaselor sangvine, limfatice, endoteliul (peretele) capilarelor, alveolelor pulmonare;
epitelii cubice simple: intra in structura bronhiolelor, a peretilor unor canale mici ale glandelor
salivare;
epitelii cilindrice simple: intra in constitutia mucoasei tubului digestiv de la cardia pana la rect, a
trompelor uterine.
🡪 epitelii pseudostratificate sunt formate din celule asezate intr-un singur strat, dar nuclei acestora
sunt situati la nivele diferite, ceea ce creaza imnormalsia de stratificare. Intra in structura mucoasei
ce captuseste nazofaringele, traheea, bronhiile mari;
🡪 epiteliile pluristratificate contin mai multe straturi de celule asezate pe membrane bazala. Pot fi :
pavimentoase: au stratul superficial format din celule turtite cheratinizate (epiderma) sau
necheratinizate (mucoasa bucala, esofagiana, a uretrei, vaginului);
cubice: au stratul superficial format din celule cubice, formeaza epiteliul canalelor mici ale glandelor
salivare si sebacee;
cilindrice: stratul superficial contine celule cilindrice, formeaza mucoasa valului palatin, epiteliul
canalelor mari ale glandelor salivare;
epiteliul de tranzitie: intra in constitutia mucoasei cailor excretoare urinare (vezica, uretere, uretra),
nu permite absorbtia urinei si protejeaza mucoasa de actiunea iritanta a acesteia.
- formate din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produsi de secretie specifici si care
formeaza parenchimul glandular. Imnormaluna cu tesut conjunctiv, vase de sange si fibre nervoase,
acestea formeaza glande.
🡪 endocrine: isi varsa produsii de secretie, numiţi hormoni, direct in sange sau limfă
- sunt formate din celule receptoare, specializate în receptionarea diferitilor stimuli externi si interni
si celule de sustinere cu rol protector. Aceste epitelii intra in structura segmentului periferic al
analizatorului gustativ, auditiv, vestibular.
celule conjunctive,
fibre conjunctive (de colagen, reticulina, elastina) si
substanta fundamentala – ocupă spatiul dintre celule si fibre. Poate fi moale, dura sau semidura.
Intervine in metabolismul apei şi al sarurilor minerale. E produsa tot de celulele conjunctive.;
dupa consistenta substantei fundamentale se deosebesc trei tipuri de tesuturi conjunctive: moi,
semidure si dure;
🡪 tesut conjunctiv lax: formeaza hipodermul si insoteste alte tesuturi; are rol trofic, de sustinere si de
aparare; componentele sale sunt uniform raspandite si in proportii egale;
🡪 tesut reticulat: se gaseste in ganglionii limfatici, splina, maduva hematogena; fibrele de reticulina si
celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate in retea; celule conjunctive normaldomina;
🡪 tesut adipos: normaldomina celulele care depoziteaza grasimi (adipocite), se gaseste in hipoderm,
mezenter, in jurul unor organe (rinichi, globi oculari, etc.), avand rol de izolant termic al corpului;
🡪 tesut elastic: normaldomina fibrele de elastina, formeaza tunica medie a arterelor mari si venelor.
tesut conjunctiv semidur (cartilaginos):
🡪 tesut cartilaginos hialin: constituie matricea pentru osificarea endocondrala (de cartilaj), la embrion
formeaza scheletul, iar la adult formeaza cartilajele costale, traheo-bronhice, laringeale, septul nazal;
🡪 tesut cartilaginos elastic: este normalzent in structura pavilionului urechii, conductul auditiv extern,
epiglota, unele portiuni ale laringelui si ale trompei lui Eustachio;
🡪 tesut cartilaginos fibros: formeaza discurile intervertebrale, meniscurile articulare, simfiza pubiana,
iar uneori este normalzent si la locul de insertie a tendoanelor pe os;
- substanta fundamentala contine oseina, imnormalgnată cu saruri de calciu si fosfor. Contine trei
tipuri de celule: osteoblaste, celule tinere care secreta oseina, osteocite, celule mature cu multe
normallungiri, adapostite in cavitati numite osteoplaste, si osteoclaste, celule gigantice,
multinucleate, cu un echipament enzimatic bogat, care distrug si limiteaza formarea tesutului osos.
Exista doua tipuri de tesut osos:
🡪 tesut osos spongios: este format din lamele osoase, trabecule, care delimiteaza cavitati de diferite
marimi, areole, in care se afla maduva hematogena (producatoare de elemente figurate sangvine). Se
gaseste in interiorul oaselor lungi, in oasele scurte si late, dispozitia trabeculelor asigura o mare
rezistenta capetelor oaselor lungi.
🡪 tesut osos compact: formeaza peretele diafizei oaselor lungi si lamele superficiale ale oaselor
scurte si late. Unitatea morfologica si functionala a osului compact este osteonul (sistemul
haversian), alcatuit din canale haversiene in jurul carora se dispun
Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, normalzentând o serie de repere cu rol în
determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor se
află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase), contribuind la realizarea
unor articulaţii
nearticulare nu normalzintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de mai multe tipuri:
apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, normalzentând cartilaj articular.
neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Găurile
renormalzintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os
vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni).
II.1. SÂNGELE:
Caracteristici:
este considerat o forma de tesut conjunctiv, in care elementele figurate renormalzinta celulele, iar
plasma este substanta fundamentala;
renormalzinta aproximativ 6-8% din greutatea corpului, ceea ce inseamna circa 5l de sange pentru un
individ de 70 kg greutate;
se deosebeste un volum de sange stagnant de circa 2 l (in splina, ficat, tesut subcutanat) si un volum
de sange circulant, de circa 5 l;
culoarea este rosie datorita hemoglobinei din eritrocite, rosu deschis pentru sangele oxigenat si rosu
inchis pentru cel neoxigenat;
glucide (glucoza),
participa la reglarea tuturor functiilor controlate de catre hormonii si enzimele pe care ii transporta;
sunt o rezerva de aminoacizi pentru organism.
Substantele anorganice sunt renormalzentate prin saruri aflate in stare disociata: Na+, Clˉ, HCO3ˉ,
etc.
2. Elemente figurate: sunt renormalzentate prin globule rosii (eritrocite, hematii), globule albe
(leucocite), plachete sanguine (trombocite).
cele adulte sunt celule anucleate (nu se pot inmulti, nu-si pot reface proteinele uzate, etc.), cu forma
de disc biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5 μ, in numar de 4-6 milioane/ mm3 sange;
raman in sange (in circulatie) aproximativ 120 zile, dupa care sunt distruse (hemoliza) in diferite
organe, dar mai ales in spina;
ele se produc mereu (eritropoieza, hematopoieza) la nivelul maduvei hematogene (maduva osoasa
rosie) sub influenta stimulatoare a unui hormon produs de catre rinichi, numit eritropoietina. In mod
normal intre eritropoieza si hemoliza exista un echilibru, care asigura mentinerea constanta a
numarului de globule rosii.
numarul lor poate creste temporar prin mobilizarea sangelui de depozit sau poate creste definitiv
(poliglobulie, in cazul persoanelor care locuiesc la altitudine sau in anumite situatii patologice);
numarul lor poate sa scada (anemie), Aceasta poate aparea fie din cauza ca hematiile se produc intr-
un ritm normala lent (daca nu exista materia prima- proteine, fier) – anemie eritropoietica, fie din
cauza ca se distrug intr-un ritm normala alert (in caz de infectii, transfuzii incompatibile, etc.) -
anemie hemolitica;
hematiile contin hemoglobina, heteroproteina, alcatuita din hem (pigment ce contine fier bivalent
Fe2+) si globina (contine grupari aminice). Datorita fierului, hemoglobina se poate combina cu
oxigenul formand oxihemoglobina, iar datorita gruparilor aminice se poate combina cu dioxidul de
carbon formand carbohemoglobina. Aceste doua combinatii sunt labile si se pot desface cu usurinta.
In conditii patologice, hemoglobina se poate combina ireversibil cu o serie de substante: cu
monoxidul de carbon formeaza carboxihemoglobina, iar cu drogurile sau alte substante toxice
formeaza methemoglobina. Daca aceste combinatii afecteaza o cantitate mare de hemoglobina se
poate ajunge la moarte prin asfixie celulara (la celule nu mai ajunge oxigenul necesar, deoarece nu
are cine sa-l transporte).
sunt celule nucleate, de forme si marimi variate, in numar de aproximativ 5-10000/ mm3 sange,
mobile (pot emite pseudopode si trece in tesuturi prin diapedeza), cu rol esential in imunitate
se clasifica in:
🡪 neutrofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati si diametru de 10-14 microni; au in citoplasma
granule care se coloreaza in roz cu coloranti neutri, traverseaza prin diapedeza peretii capilarelor,
acumulandu-se in tesutul afectat si digera microorganismele prin fagocitoza; renormalzinta 65% din
totalul leucocitelor;
🡪 acidofile: se mai numesc eozinofile, sunt celule sferice cu nuclei bilobati si diametru de 10-14
microni, au in citoplasma granule care se coloreaza intens in rosu cu coloranti acizi, numarul creste in
boli parazitare si alergice, renormalzinta 1-3% din totalul leucocitelor;
🡪 bazofile: sunt celule sferice cu nuclei lobati, diametrul de 10-12 microni, au in citoplasma granule
care se coloreaza in albastru cu coloranti bazici, contin enzime si substante vasodilatatoare, numarul
lor creste in stadiile tardive ale inflamatiilor, renormalzinta 0,5% din totalul leucocitelor;
🡪 monocite: sunt celule sferice, cu diametrul de 12-24 microni, cu nuclei ale caror forme variaza de la
rotunda la lobata, migreaza in tesuturi unde se transforma in macrofage si fagociteaza bacterii si
resturi celulare, renormalzinta 25-35% din totalul leucocitelor;
🡪 limfocite: sunt celule sferice cu nuclei mari si diametru de 5-17 microni, produc anticorpi, substante
cu rol in imunitatea naturala a organismului, au o durata de viata cuprinsa intre cateva ore si cativa
ani, renormalzinta 25-35% din totalul leucocitelor.
Plachete sanguine (trombocite):
sunt cele mai mici elemente figurate, sunt aplatizate, nu au nucleu, adera la suprafata endoteliilor
vasculare lezate si elibereaza factori ce intervin in coagularea sangelui, se formeaza in maduva
hematogena din megacariocite, au o durata de viata de aproximativ o saptamana, dupa care sunt
distruse de splina. Numărul: 150000 – 300000/mm3. Dimensiuni: 2-4 μ
Formarea eritrocitelor este stimulata de un hormon numit eritropoietina secretat de rinichi. Secretia
de eritropoietina creste de cate ori cantitatea de oxigen care ajunge la rinichi sau la alte organe este
insuficienta. Cresterea cantitatii de eritrocite permite marirea cantitatii de oxigen necesar tesuturilor.
Hemostaza este procesul de oprire a hemoragiilor prin constrictia puternica a vasului lezat si prin
devierea sangelui prin dilatarea vaselor colaterale. Hemostaza are loc in doua faze:
Hemostaza temporara (primara) – formarea dopului plachetar. In momentul aparitiei unei leziuni
vasculare se declanseaza un proces de vasoconstrictie, iar trombocitele adera la marginile plagii, se
aglutineaza si formeaza dopul plachetar, care onormalste temporar sangerarea.
Hemostaza definitiva – coagularea sangelui: are loc in trei faze:
Dupa procesul de refacere a peretelui vascular, cheagul va fi descompus sub actiunea unei enzime –
plasmina.
Grupele de sange:
fenotip
genotip
pot dona la
pot primi de la
O(I)
ll
toate grupele
O(I)
A ( II )
LA LA; LA l;
A ( II ) ; AB ( IV );
A ( II ); O ( I );
B ( III )
LBLB ; LB l;
B ( III ); AB ( IV );
B ( III ); O ( I );
AB ( IV )
LA LB
AB ( IV )
toate grupele
Factorul Rh:
Un alt grup de antigene care se gasesc pe suprafata eritrocitelor constituie factorul Rh. Indivizii care
au respectivele antigene se numesc Rh pozitivi. Acestia pot fi homozigoti DD sau heterozigoti Dd.
Indivizii care nu normalzinta aceste antigene sunt Rh negativi. Acestia sunt numai homozigoti dd.
Majoritatea oamenilor sunt Rh pozitivi, deoarece gena pentru Rh negativi este recesiva. Factorul Rh
are importanta deosebita in cazul transfuziilor si al mamelor Rh negative, care poarta copii Rh
pozitivi. In mod normal, in timpul sarcinii, placenta izoleaza sistemul imunitar al mamei Rh negative
de antigenul Rh al fatului. In timpul nasterii, sistemul imunitar al mamei poate fi expus actiunii
respectivului antigen si sa poduca anticorpi impotriva acestuia. Anticorpii respectivi traverseaza
placenta, provocand hemoliza eritrocitelor fatului. In consecinta, copilul se naste anemic (maladia
hemolitica a noului-nascut), necesitand inlocuirea sangelui Rh+ cu sange Rh−.
intra in alcatuirea muschilor, care sunt principalele organe efectoare din organism;
este alcatuit din celule alungite numite fibre musculare cu proprietatea principala de a se contracta;
celulele sunt fusiforme cu lungimea de 10-200 μ, iar grosimea in portiunea centrala este de 10 μ;
fibrele sunt dispuse paralel una fata de alta in asa fel incat portiunea mai groasa a uneia vine in
contact cu extremitatile subtiri ale fibrelor vecine.;
celulele au un nucleu mare, central, iar miofibrilele nu normalzinta striatii, ele au microfilamente de
actina si miozina, dar nu sunt asezate sub forma de sarcomere;
au o viteza de contractie mica, iar durata contractiei este mai mare decat la fibra striata, dar
amplitudinea lor este mai scazuta.
miofibrilele sunt organite specifice fibrelor musculare, care le confera acestora proprietati
contractile. Sunt formate din miofilamente de miozina (groase) care formeaza discuri intunecate
(imnormaluna cu capetele libere ale miofilamentelor de actina) si de actina (subtiri) care formeaza
discurile clare;
o miofibrila este alcatuita din aproximativ 1500 miofilamente de miozina si 3000 miofilamente de
actina dispuse astfel: fiecare miofilament de miozina este inconjurat de 6 miofilamente de actina si
fiecare miofilament de actina este inconjurat de 3 miofilamente de miozina;
miofilamentele sunt dispuse ordonat si au forme regulate la nivelul musculaturii striate si cardiace,
iar la nivelul musculaturii netede sunt dispuse dezordonat si au forme neregulate;
discurile intunecate si cele clare alterneaza si sunt asezate la acelasi nivel in toate fibrele musculare,
conferindu-le acestora aspect striat. In centrul discului intunecat se afla o portiune mai luminoasa –
banda H, iar in centrul discului clar, o portiune mai intunecata – membrana Z. Doua membrane Z
successive delimiteaza un sarcomer – unitatea morfo-functionala a fibrei musculare.
fibrele musculare sunt alungite si ramificate, cu dimensiuni mai mici decat ale celor striate;
nucleul este mic, situat central;
miofibrilele au structura striata, aceste celule vin in contact unele cu altele la nivelul unor discuri
intercalare, care renormalzinta jonctiuni intercelulare specializate
1. NEURONUL
Clasificarea neuronilor:
dupa functie
- stelati;
- ovali;
- piriformi;
- piramidali;
- rotunzi;
- unipolari;
- pseudounipolari;
- bipolari;
- multipolari;
- senzitivi;
- motori;
- de asociatie;
- secretori;
Structura neuronului. Neuronii sunt formati din corp celular si normallungiri: dendrite si axoni;
corpul celular:
- in neuroplasma se afla: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomi, neurofibrile (rol
de sustinere si transport), corpii Nissl (rol in sintezele neuronale), nucleul situat central;
🡪 dendrite:
- sunt normallungiri neobligatorii, ramificate, contin neurofibrile si corpii Nissl; conduc influxul nervos
aferent (centripet);
🡪 axonul:
este protejat de trei teci: - teaca de mielina: este secretata de celulele gliale Schwann sau de
oligodendrite; are rol nutritiv, de protectie, izolator;
- teaca Schwann: este formata din celule gliale, este dispusa concentric in jurul tecii de mielina; intre
doua celule Schwann se afla o strangulatie Ranvier; are rol in secretia tecii de mielina, de protectie,
trofic si in conducerea saltatorie a influxului nervos;
- teaca Henle: este formata din substanta fundamentala amorfa si fibre conjunctive asezate in retea;
are rol trofic si de protectie.
ramificatii axonale butonate: butonii terminali contin neurofibrile, mitocondrii, vezicule cu mediatori
chimici cu rol in transmiterea influxului nervos prin intermediul sinapselor.
Neuronii se leaga intre ei prin sinapse care pot fi chimice si electrice. Structura unei sinapse chimice
normalzinta:
membrana normalsinaptica- apartine butonului terminal al axonului (cu vezicule cu mediator chimic
= neurotransmitator) si este renormalzentata de axolema acestuia;
- intensitatea prag a stimulilor (reobaza): renormalzinta intensitatea necesara unui stimul pentru a
produce un influx nervos. Stimulii cu intensitate inferioara pragului se numesc subliminari, iar cei cu
intensitate superioara pragului se numesc supraliminari (legea “tot sau nimic “).
- timpul util: renormalzinta timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag pentru a produce
un influx nervos.
- cronaxia: renormalzinta timpul minim necesar unui stimul (curent electric), avand o intensitate
dubla fata de reobaza, pentru a produce un influx nervos.
Functionarea sinapselor
Influxul nervos care se manifesta ca o unda de depolarizare, odata ajuns la nivelul butonilor
terminali, determina fuzionarea veziculelor cu membrana normalsinaptica, spargerea lor si
eliminarea mediatorilor chimici. Acestia difuzeaza prin fanta sinaptica si ajung in contact cu fata
externa a membranei postsinaptice, la nivelul receptorilor specifici. Membrana postsinaptica este
depolarizata si permite propagarea influxului nervos. Neurotransmitatorii sunt inactivati rapid de
enzimele din fanta sinaptica, apoi sunt reinglobati in vezicule sau trec in circulatia sangvina. Sinteza
de noi cantitati de mediatori chimici se face pe seama ATP din mitocondriile existente in numar
foarte mare la nivelul butonilor terminali ai axonului. La nivelul sinapselor dintre receptori si neuroni,
datorita fantei sinaptice foarte inguste, influxul nervos se autopropaga prin mecanismul circuitelor
locale. La nivelul placii motorii, acetilcolina se fixeaza prin receptori specifici de sarcolema
depolarizand-o si determinand un potential local terminal de placa. Acesta va genera potentiale de
actiune ce se propaga de la placa motorie in toate directiile.
Clasificarea sinapselor:
a. cu transmitere chimica:
- adrenergice;
- colinergice;
b. cu transmitere electrica;
a. excitatorii;
b. inhibitorii;
a. interneuronale:
- axo-somatice;
- axo-dendritice;
- axo-axonale;
b. neuron-receptor;
TEMA 3
Aparatul respirator
Aparatul digestiv
Aparatul circulator
Aparatul excretor
FUNCTIA DE RELATIE
I. ANALIZATORII
- segmentul periferic- receptorul - este o celula sau un grup de celule specializate pentru
receptionarea variatiei unei anumite forme de energie care renormalzinta excitantul specific;
dupa distanta de la care actioneaza excitantul, receptorii pot fi: de contact (tactili, gustativi) si de
distanta (auditivi, olfactivi, etc.). Receptorii pot fi liberi sau pot fi inclusi in organele de simt;
- segmentul intermediar (calea aferenta - este constituit din neuroni pseudounipolari, din ganglionii
spinali si tracturile ascendente medulare sau din fibrele senzitive ale unor nervi cranieni; caile
aferente trimit colaterale la nuclei ai trunchiului cerebral;
- segmentul central - este renormalzentat de ariile corticale, unde informatiile sunt transformate in
senzatii specifice, dupa procese de analiza si sinteza.
I.1. ANALIZATORUL CUTANAT
Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea active, prin reactii
adaptative generate pe baza excitatiilor normallucrate de SNC si transformate in senzatii tactile,
termice si dureroase.
Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata organismului si se continua
cu mucoase la nivelul orificiilor.
epidermul (tesut epitelial pluristratificat cheratinizat; in stratul bazal se afla melanocite, care secreta
melanina, cu rol fotoprotector),
dermul (tesut conjunctiv dens, la contactul cu membrana bazala normalzinta papile dormice; stratul
profound este mai rezistent datorita fibrelor de collagen, reticulina si elastice) si
Terminatiile nervoase libere (TNL) receptioneaza excitatii tactile, termice, dureroase normalsionale si
vibratorii. Sunt situate in toate straturile pielii.
Corpusculii Meissner (M) sunt stimulate de atingeri fine. Se gasesc la nivelul papilelor dermice.
Corpusculii Pacini (P) sunt stimulate de miscari slabe, rapide si de intensitate mica. Sunt situati in
hipoderm, muschi, tendoane si articulatii.
Corpusculii Ruffini (R) receptioneaza excitatiile pentru senzatia de cald, tractiunile si deformatiile.
Sunt situati in derm si hypoderm.
Corpusculii Krause receptioneaza excitatiile pentru senzatia de rece. Sunt mai numerosi la nivelul
mainilor si fetei.
Discurile Merkel sunt stimulate de atingeri puternice, se adapteaza lent si partial. Sunt situate in
epiderma.
2. Segmentul intermediar este format din caile sensibilitatii tactile, termice si dureroase.
3. Segmentul central este format din zona de proiectie a sensibilitatii generale din scoarta cerebrala.
Anexele pielii sunt de doua tipuri: cornoase (parul si unghiile) si glandulare (glandele sudoripare,
sebacee, mamare).
Datorita structurii sale complexe, pielea indeplineste urmatoarele functii: organ de simt, protectie,
excretie, termoreglare, depozit si absorbtie.
Factorii de mediu pot produce la nivelul pielii, atunci cand igiena este normalcara:
- leziuni elementare - eritemul (inrosirea pielii, insotita de pririt sau usturime), vezicula (cu continut
lichid clar sau galbui), papula (excrescenta dura, rosiatica, fara lichid), ulceratia (eroziune ce ajunge la
nivelul dermei);
- piodermite (inflamatii ale pielii si ale anexelor ei): impetigo (bube dulci), ectima (piodermita
pustulo-ulceroasa care lasa cicatrice), zabala (fisura localizata in coltul buzelor), foliculita (vezicule
mici cu puroi localizate in jurul radacinii firelor de par);
- micoze: tricofitia, care produce leziuni uscate sau supurate atat pe pielea acoperita cat si pe cea
neacoperita de par;
- herpes - de natura virotica, se manifesta prin aparitia de vezicule localizate in jurul gurii, ai nasului
si al organelor genitale;
- cancer.
2. Segmentul intermediar: neuronii bipolari sunt atat receptori cat si protoneuroni ai caii olfactive.
Dendritele lor scurte si groase se termina cu cate un buton terminal, o umflatura normalvazuta cu 10-
20 cili olfactivi. Acestia maresc suprafata de contact cu substantele odorante. Axonii neuronilor
bipolari din mucoasa olfactiva formeaza nervii olfactivi, ce strabat lama ciuruita a etmoidului si fac
sinapsa in bulbul olfactiv cu deutoneuronul caii olfactive. Axonii deutoneuronilor formeaza tracturile
olfactive, care ajung la segmental central.
3. Segmentul central este renormalzentat de aria olfactiva din girul hipocampic si de nucleul
amigdalian din santul lateral Sylvius.
Simtul mirosului se adapteaza rapid si este slab dezvoltat la om, care poate diferentia intre 2000 si
4000 de mirosuri diferite. Intensitatea senzatiilor olfactive depinde de concentratia substantelor
odorante, de gradul lor de solubilitate, de acomodarea mucoasei olfactive si de umiditatea acesteia.
Rolul fiziologic al analizatorului olfactiv comporta trei aspecte:
Factorii de mediu ce actioneaza asupra analizatorului olfactiv pot produce disfunctii de tipul: rinita,
guturai, hemoragie (epistaxis), sinuzita.
I.3. ANALIZATORUL GUSTATIV
1. Segmentul periferic este renormalzentat de mugurii gustativi situati in mucoasa linguala, epiglotica
palatina, faringiana, labiala si amigdaliana. Mugurii gustativi sunt formati din celule receptoare, in
jurul carora se gasesc terminatii nemielinizate ale nervilor ce deservesc sensibilitatea gustativa, celule
de sustinere si celule bazale. Mugurii gustative din mucoasa linguala sunt grupati in papile gustative:
calciforme- de forma unor cupe, in numar de 9-11, sunt grupate in V la baza limbii;
fungiforme- de forma unor ciuperci, in numar de 150-200, sunt asezate pe varful si la marginile limbii;
foliate- de forma filelor de carte, sunt asezate pe partile postero-laterale ale limbii;
2. Segmentul intermediar este renormalzentat de calea gustativa, formata din fibre senzoriale ale
nervilor cranieni VII, IX, X. Protoneuronul caii este situate in ganglionii nervosi de pe traiectul nervilor
cranieni VII, IX si X.; dendritele lor fac sinapsa cu celulele receptoare gustative, iar axonii fac sinapsa
cu deutoneuronul situat in nucleul tractului solitar din trunchiul cerebral. De aici pornesc fibre care
imnormaluna cu lemniscul medial, ajung, dupa incrucisare, la al treilea neuron situat in talamus.
Bolta palatina percepe mai intens gusturile amar si acid, mai slab gusturile dulce si sarat. Faringele si
epiglota percep toate gusturile fundamentale. Simtul gustului normalzinta o mare adaptabilitate, de
aceea senzatia gustative dispare repede, chiar daca stimulul persista. Sensibilitatea receptorilor
gustativi variaza de la un grup de substante la altul. Pentru fiecare substanta exista un prag de
excitatie renormalzentat de cea mai scazuta concentratie capabila sa produca senzatia gustativa.
Pragul de excitatie pentru substantele dulci este mai ridicat decat pentru cele amare. Intensitatea
senzatiei gustative depinde de concentratia substantei, de numarul receptorilor si de temperature
solutiei (temperature optima este in jur de 24 grade C). Rolul analizatorului gustativ consta in
declansarea secretiei de saliva si de sucuri digestive. Alaturi de analizatorul olfactiv, contribuie la
reglarea ingestiei de alimente si la impiedicarea patrunderii in organism pe cale digestiva a
substantelor nocive si a alimentelor alterate.
Dintre afectiunile cavitatii bucale, mai des intalnite, sunt: stomatitele (inflamatiile mucoasei ce
captuseste cavitatea bucala) si glositele (inflamatiile limbii).
Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz. Vederea are un rol
esential in adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in mentinerea echilibrului si in activitatile
specific umane.
A. Anatomie
1. Segmentul periferic este inclus in globul ocular, constituit din: invelisuri, aparatul optic si
receptorul.
Invelisurile globului ocular:
sclerotica - tunica fibroasa, formatiune conjunctiva, alba la exterior, cu rol protector; pe ea se insera
musculature extrinseca a globului ocular; normalzinta anterior corneea transparenta, iar posterior
este strabatuta de nervul optic;
coroida - tunica vasculara, este pigmentata si vascularizata; are functii trofice, confera interiorului
globului ocular calitatea de camera obscura; din ea se constituie in partea anterioara irisul si corpul
ciliar;
corneea transparenta- este nevascularizata, bogat inervata prin terminatii nervoase libere;
umoarea apoasa- este un lichid transparent, secretat de procesele ciliare si drenat prin sistemul
venos;
cristalinul- este o lentila biconvexa, transparenta, invelita intr-o capsula- cristaloida; este situat in
spatele irisului si legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor, nu este vascularizat, inervat;
corpul vitros- este un gel transparent, umple cavitatea posterioara a globului ocular intre cristalin si
retina.
stratul celulelor pigmentare - este format din celule care contin pigment melanic; culoarea inchisa a
acestui strat favorizeaza concentrarea radiatiilor luminoase in celulele fotoreceptoare;
stratul celulelor fotoreceptoare - este alcatuit din celule nervoase inalt specializate, care nu se divid,
numite, dupa forma lor, bastonase si conuri; bastonasele, in numar de 125-130 milioane,
renormalzinta receptorii vederii nocturne si crepusculare, se gasesc snormal zona periferica a retinei,
contin rodopsina, un pigment inrudit cu vitamina A, care se gaseste stocat in membrane segmentului
extern; conurile, in numar de 5-7 milioane, renormalzinta receptorii vederii diurne, colorate, se
gasesc la nivelul petei galbene, exista trei tipuri de conuri, unul pentru perceperea luminii rosii, altul
pentru perceperea luminii verzi si al treilea pentru lumina galbene, contin iodopsina, care se
descompune in normalzenta luminii si se resintetizeaza in normalzenta vitaminei A;
membrana limitanta externa - este o retea de normallungiri ale celulelor gliale, ce inconjoara baza
celulelor fotoreceptoare;
stratul plexiform extern - renormalzinta zona sinaptica dintre celulele fotoreceptoare si neuronii
bipolari;
stratul plexiform intern - renormalzinta zona sinaptica dintre neuronii bipolari si neuronii multipolari;
2. Segmentul intermediar este format din trei neuroni. Primii doi neuroni, senzitivi, sunt
renormalzentati de neuronal bipolar (protoneuronul), respectiv de neuronal multipolar
(deutoneuronul) din retina. Axonii deutoneuronului formeaza nervul optic, chiasma optica si tractul
optic. Nucleii normaltectali din mezencefal renormalzinta centrii reflexului fotomotor. Nervii optici
transmit informatii din jumatatea nazala si temporala a retinei de aceeasi parte. La nivelul chiasmei
optice, fibrele din jumatatea nazala a retinei se incruciseaza, ca urmare tractul optic, pe de o parte
aduce informatii de la jumatatea temporala a retinei de pe aceeasi parte si din jumatatea nazala a
retinei din partea opusa. Fibrele tractului optic fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron al caii optice in
corpii geniculati laterali din metatalamus.
3. Segmentul central este situate in lobul occipital, de o parte si de alta a scizurii calcarine.
Distrugerea acestuia determina orbirea.
Analizatorul vizual permite recunoasterea formei, marimii, culorii, luminozitatii, miscarii obiectelor si
anormalcierea distantelor. In corelatie cu analizatorii acustic, vestibular, kinestezic, realizeaza
orientarea in spatiu si mentinerea echilibrului. Proiectarea imaginii pe retina se datoreaza aparatului
optic care, prin procese de refractie, adaptare la intensitatea luminii si acomodare la distanta, asigura
focalizarea razelor de lumina la 24 mm inapoia cristalinului, pe directia axului optic, pe pata galbena.
Imaginea formata este reala, mai mica si rasturnata.
Procesul vederii este descris in mai multe faze, care se desfasoara concomitent:
Reflexul de convergenta - consta in miscarea concomitenta a celor doi ochi, avand ca urmare
modificarea pozitiei axelor optice si reperarea corecta a obiectelor in spatiu, indifferent de distanta
pana la obiect si de pozitia acestuia. Campurile vizuale ale celor doi ochi se suprapun partial. Zona de
suprapunere formeaza campul de vedere binoculara. Prin analiza corticala si diferentierea
impulsurilor de vedere monoculara si binoculara, la care se adauga impulsurile proprioceptive de la
muschii extrinseci in timpul reflexelor de convergenta, se asigura anormalcierea distantelor fata de
obiecte. Fiecare ochi vede obiectul sub un unghi diferit, generand vederea stereoscopica, in relief.
- adaptarea fotochimica - la proiectarea luminii pe retina, pigmentii fotosensibili scad cantitativ, fiind
descompusi in cantitate direct proportionala cu intensitatea acesteia. La trecerea de la lumina la
intuneric, adaptarea dureaza 30-40 de minute, timp in care se resintetizeaza pigmentii si scade pragul
de excitabilitate a celulelor fotoreceptoare. La intuneric creste cantitatea de pigmenti depozitata,
ceea ce are ca urmare scaderea pragului de excitabilitate a celulelor receptoare. Adaptarea la
trecerea de la intuneric la lumina se petrece mai rapid, 3-4 minute.
Acomodarea la distanta - este realizata relex prin actiunea muschilor circulari si radiari ai corpului
ciliar, care maresc sau micsoreaza convexitatea fetei anterioare a cristalinului. Aceste procese duc la
modificarea unghiurilor de refractie a razelor luminoase. Atunci cand muschiul ciliar circular este
relaxat, ligamentul suspensor, mentine cristalinul aplatizat, realizandu-se adaptarea pentru vederea
la distanta. La contractia muschilor circulari, determinata de parasimpatic, ligamentul suspensor se
relaxeaza, cristalinul se bombeaza, favorizand vederea obiectelor apropiate.
- lumina strabate celulele retiniene pana la stratul pigmentar si este absorbita de pigmentii
fotosensibili din celulele cu bastonase si conuri;
- scindarea pigmentior fotosensibili sub influenta luminii, in retinol si opsina, cu eliberare de energie;
aceste procese determina cresterea permeabilitatii membranei celulelor receptoare pentru sodiu si
aparitia potentialului de receptor;
- transformarea potentialului de receptor in potential de actiune, care este condus sub forma de
influx nervos modulat de catre celulele bipolare;
Defectele vederii - snormal deosebire de ochiul normal (emetrop), la ochii cu deficiente (ametropi)
formarea imaginii nu se poate realiza pe pata galbena. Ametropia se datoreaza mai multor factori:
modificarea lungimii axei ochiului sau variatia indicelui de refractie:
ax mai lung sau refractie excesiva, cu formarea imaginii clare inaintea retinei, in cazul miopiei;
ax mai scurt sau refractie slaba, cu formarea imaginii clare inapoia retinei, in cazul hipermetropiei;
deformari ale corneei si/ sau ale cristalinului; afectiunea poarta numele de astigmatism si se
corecteaza cu lentile cilindrice;
absenta partiala sau totala a pigmentilor fotosensibili din celulele cu conuri determina perturbari in
perceperea culorilor (daltonism).
A. Anatomie
urechea externa- este formata din pavilion si conductul auditiv extern; tegumentul conductului este
normalvazut cu peri si glande sebacee modificate care secreta cerumen, substanta cu rol protector;
urechea medie- este situata intr-o cavitate a osului temporal; snormal exterior normalzinta
membrana timpanica, iar snormal interior fereastra ovala si fereastra rotunda; intre membrana
timpanica si membrana ferestrei ovale se afla lantul de oscioare: ciocanul, nicovala si scarita; urechea
medie comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio;
urechea interna- este formata din labirintul osos, sapat in osul temporal, in interiorul caruia se afla
labirintul membranos; labirintul osos cuprinde vestibulul, canale semicirculare si melcul osos
(cohleea); labirintul membranos este constituit din utricula si sacula (in vestibulul osos), canalele
semicirculare membranoase (in canalele semicirculare osoase) si melcul membranos sau canalul
cohlear (in cohlee); in labirintul membranos se afla endolimfa, intre labirintul osos si cel membranos
se afla perilimfa; la baza canalelor semicirculare, in utricula si sacula se afla receptorii analizatorului
vestibular, in canalul cohlear se afla receptorul analizatorului acustic.
Segmentul periferic
Receptorii auditivi sunt situati in melcul membranos (canalul cohlear), in organul Corti, asezat pe
membrana bazilara. Organul Corti este alcatuit din: celule receptoare asezate pe doua straturi: intern
(unistratificat) si extern (pluristratificat). Fiecare celula receptoare este normalvazuta la polul apical
cu cili care strabat membrana reticulara, secretata de celulele de sustinere, si al caror varf proemina
in membrana tectoria, secretata de celulele epiteliale ce acopera creasta spirala.
in crestele ampulare (la baza canalelor semicirculare) unde exista celule receptoare ciliate si celule de
sustinere acoperite de o masa gelatinoasa numita cupula.
- protoneuronul este situat in ganglionul spiral Corti; dendritele protoneuronului inconjoara baza
celulelor receptoare, iar axonul formeaza nervul acustic;
- deutoneuronul este situat in nucleii pontini; axonul sau emite colaterale catre coliculii cvadrigemeni
inferiori din mezencefal, unde se inchid reflexele de orientare auditiva;
- deutoneuronul este situat in nucleii vestibulari bulbari; axonul sau emite colaterale catre
arhicerebel, maduva si catre nucleii cranieni III, IV, VI;
Segmentul central
Aria auditiva primara este situata in profunzimea scizurii Sylvius, in lobul temporal. Ariile auditive de
asociatie sunt situate in lobul parietal.
B. Mecanismul auzului
Urechea umana percepe unde sonore cu o frecventa cuprinsa intre 16-20000Hz (cicli/s) si cu o
intensitate cuprinsa intre 0-120 dB
Urechea externa capteaza undele sonore prin pavilion si le transmite timpanului prin canalul auditiv
extern. Vibratiile timpanului se transmit catre urechea interna prin lantul de oscioare al urechii medii.
Scarita se sprijina pe fereastra ovala, o membrana subtire care separa urechea medie de canalul
cohlear. Astfel, undele sonore se transmit perilimfei din rampa vestibulara apoi, prin helicotrema,
perilimfei din rampa timpanica. Vibratiile perilimfei produc vibratii endolimfei, care determina
deplasarea membranei bazilare, pe care se afla celulele receptoare auditive. In consecinta, pozitia
acestora fata de membrana tectoria se modifica, cilii de la polul apical al celulelor receptoare se
indoaie, ceea ce determina declansarea de potentiale de actiune de-a lungul membranei receptorilor
auditivi. Astfel, stimulii sonori sunt transformati in influx nervos, care ajunge pe calea auditiva la
scoarta cerebrala din regiunea temporala, unde se transforma in senzatie auditiva. La baza melcului
membrabnos se percep sunetele inalte, iar la varf sunetele joase. Dupa ce se propaga prin perilimfa,
unde se estompeaza, vibratile sonore ajung la fereastra rotunda, o alta membrana subtire care se
afla intre urechea medie si cea interna. Sensibilitatea auditiva scade treptat daca urechea primeste
timp indelungat sunete cu aceeasi frecventa si amplitudine, deoarece are loc fenomenul de adaptare.
C. Mecanismul echilibrului
Principalele boli ale aparatului acustico-vestibular, provocate de diversi agenti patogeni sau de factori
de mediu sunt:
- otite (externe sau medii) - inflamatii ale conductului auditiv extern ale casei timpanului, provocate
de factori fizici, chimici, biologici;
- corpusculii Golgi, proprioceptori care se gasesc la locul de unire dintre muschi si tendon;
La extremitatile contractile ajung axonii motoneuronilor gamma din coarnele anterioare medulare,
care fac sinapsa de tip placa motorie cu fibrele intrafusale. Motoneuronii gamma primesc impulsuri
de la nivelul trunchiului cerebral si al substantei reticulate. Impulsul se transmite eferent la fusul
neuromuscular determinand contractia acestuia. In consecinta, portiunea sa centrala se intinde, ceea
ce determina stimularea terminatiilor nervoase anulospiralate si “ in buchet “. Astfel, impulsul nervos
se transmite aferent snormal maduva. In concluzie, un impuls eferent snormal fibrele musculare
determina o stare de contractie tonica. Fusurile neuromusculare sunt singurii receptori care nu
manifesta oboseala sau obisnuinta. Ele receptioneaza viteza si gradul de intindere al muschiului si
informeaza sistemul nervos central in vederea elaborarii raspunsului corespunzator.
Organele tendinoase Golgi sunt situate in zona de jonctiune dintre muschi si tendoane, printre
fasciculele tendinoase. Sunt formate dintr-o retea de fibre nervoase normalvazute cu terminatii
butonate (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali).
Organele Golgi sunt stimulate de contractia musculara. Impulsurile generate de acesti proprioceptori
inhiba contractia musculara, mergand pana la incetarea acesteia. Nu normalzinta fenomenul de
adaptare.
2. Segmentul intermediar este renormalzentat de fibre sensitive ale nervilor spinali, de fasciculele
Goll si Burdach si spinocerebeloase anterior si posterior
Alaturi de analizatorii vizual, cutanat si vestibular, analizatorul motor regleaza activitatea reflexa
pentru mentinerea echilibrului si coordonarea fina a miscarilor, si informeaza permanent sistemul
nervos central desnormal pozitia corpului in spatiu si desnormal gradul de contractie a muschilor.
II. SISTEMUL NERVOS
SISTEM NERVOS AL VIETII DE RELATIE (sistem nervos somatic): asigura legatura dintre organism si
mediul extern, transformand excitatiile in reactii de aparare sau adaptare.
Poate fi:
sistem nervos central (SNC, nevrax) format din encefal si maduva spinarii.
sistem nervos periferic (SNP) format din nervi (spinali si cranieni) si ganglioni.
protectia osoasa- encefalul si maduva spinarii sunt protejate de organe dure numite oase. Astfel,
encefalul este protejat de oasele craniene, iar maduva spinarii de canalul coloanei vertebrale;
meningele- in adapostul lor osos, encefalul si maduva spinarii sunt invelite de trei foite numite
meninge, care le protejeaza si le hranesc:
duramater- formata din tesut conjunctiv dens, slab vascularizat, adera de formatiunile osoase ce
protejeaza organele nervoase;
lichidul cefalorahidian- se afla intre arahnoida si piamater, indeplineste rol de protectie a tesutului
nervos impotriva traumatismelor si de transport al unor hormoni, constituie o bariera in calea
patrunderii in tesutul nervos a unor substante daunatoare din sangele circulant.
SISTEMUL NERVOS SOMATIC
A. Anatomie
Maduva spinarii este situata in canalul vertebral, format prin suprapunerea orificiilor vertebrale, pe
care insa nu il ocupa in intregime, lungimea ei avand variatii individuale. Se intinde de la gaura
occipitala sau de la originea primului nerv cervical (C1) pana la nivelul vertebrei a II-a lombare (L2), de
unde se continua cu o formatiune foarte subtire - filum terminale - pana la vertebra a II-a coccigiana.
Filum terminale imnormaluna cu nervii sacrali si coccigieni formeaza coada de cal.
Maduva spinarii are forma unui cilindru usor turtit dorso-ventral, normalzinta doua umflaturi:
cervicala (de unde isi au originea nervii brahiali, ce inerveaza membrele superioare) si lombara (de
unde pornesc nervii lombari ce inerveaza membrele inferioare). Fata anterioara normalzinta fisura
mediana anterioara, mai larga si mai adanca. Lateral, se afla santurile antero-laterale, pe unde ies
radacinile anterioare ale nervilor spinali. Fata posterioara normalzinta santul median posterior, mai
putin adanc, santurile postero-laterale, pe unde patrund radacinule posterioare ale nervilor spinali si
santurile intermediare, care delimiteaza fasciculele Goll si Burdach.
Substanta cenusie, situata la interior, este formata celule si fibre nervoase. In sectiune are forma
literei H sau de fluture, mai pronuntata la umflaturi, normalzinta trei perechi de coarne: anterioare,
posterioare si laterale. Coarnele anterioare, mai voluminoase, contin neuroni somatomotori, ce
coordoneaza activitatea musculaturii striate si ai caror axoni constituie radacinile anterioare ale
nervilor spinali. Coarnele posterioare, mai alungite contin neuroni somatosenzitivi si intercalari (de
asociatie), ce primesc informatii prin fibrele sensitive ale nervilor spinali. Axonii unor neuroni
somatosenzitivi formeaza caile ascendente, ce conduc informatiile de la diversi receptori catre
cortexul cerebral. Coarnele laterale contin neuroni vegetativi: viscerosenzitivi, snormal partea
posterioara, ce receptioneaza impulsurile de la viscere si visceromotori, snormal partea anterioara,
care coordoneaza motilitatea musculaturii netede. Intre coarnele posterioare si cele laterale si in
jurul canalului ependimar se afla substanta reticulata, formata din grupuri de neuroni asezati in
retea. In centrul substantei cenusii se afla comisura cenusie , in interiorul careia se gaseste canalul
ependimar, rest al tubului neural.
Substanta alba, aflata la exterior, este formata din fibre nervoase mielinice si amielinice si din
nevroglii. Este organizata in trei perechi de cordoane: anterioare (intre fisura mediana anterioara si
coarnele anterioare), posterioare (intre coarnele posterioare si santul median posterior) si laterale
(intre coarnele anterioare si posterioare). Cordoanele renormalzinta caile de conducere a
impulsurilor intre diferitele etaje ale sistemului nervos central. Caile pot fi scurte (leaga diferite etaje
medulare) sau lungi (ascendente, ale sensibilitatii, care conduc informatiile de la receptori, si
descendente, motorii, care conduc impulsuri catre efectori).
Maduva spinarii este conectata cu receptorii si efectorii prin 31 de perechi de nervi spinali micsti
(constituiti din fibre nervoase motorii si sensitive, somatice si vegetative), care apartin sistemului
nervos periferic: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali si 1 coccigian. Nervii spinali sunt dispusi
simetric de-a lungul maduvei spinarii si sunt formati din 2 radacini, trunchi si mai multe ramuri. Din
punct de vedere structural este alcatuit din: epinerv (membrana conjunctiva ce inveleste nervul),
perinerv (tesut conjunctiv ce provine din epinerv si inveleste fasciculele de fibre nervoase intre care
se afla capilare sanguine si nervi vegetativi) si endonerv (formatiune conjunctiva desprinsa din
perinerv care solidarizeaza fibrele nervoase dintr-un fascicul). Componentele nervului spinal sunt:
radacina anterioara: este motorie, formata din axoni ai neuronilor din coarnele anterioare si axoni ai
neuronilor vegetativi din coarnele laterale. Aceste fibre formeaza caile eferente ale arcurilor reflexe
medulare somatice si vegetative, distribuindu-se la musculatura striata, la cea neteda a organelor
interne, la glandele exocrine si endocrine, la vasele sangvine. Iese din maduva prin santul median
anterior.
radacina posterioara: este senzitiva, formata din axoni ai neuronilor senzitivi pseudounipolari
somatici si vegetativi din ganglionii spinali. Dendritele culeg informatii de la piele, muschi scheletici si
viscere. Aceste fibre formeaza caile aferente ale arcurilor reflexe medulare. Intra in maduva prin
santul lateral posterior.
trunchi: se formeaza prin unirea radacinii anterioare cu cea posterioara la nivelul canalului vertebral.
Este mixt.
ramuri: dorsala (este mixta, se distribuie la tegumentul spatelui si la muschii cefei si ai spatelui),
ventrala (este mixta, se distribuie la tegumentul si la muschii regiunii antero-laterale a trunchiului,
membrelor superioare si inferioare; in regiunea toracica au distributie metamerica, formand cele 12
perechi de nervi intercostali; in celalalte regiuni formeaza plexuri: cervical, brachial, lombar, sacral,
coccigian), comunicanta alba (este mixta, contine fibre normalganglionare simpatice din coarnele
laterale si fibre viscerosenzitive din ganglionii spinali; realizeaza legatura cu neuronii postganglionari
simpatici), comunicanta cenusie (este mixta, contine fibre postganglionare simpatice, amielinice,
realizeaza legatura cu ganglionii simpatici paravertebrali), meningeala (contine fibre viscerosenzitive
si vasomotorii, inerveaza meningele spinale).
Maduva spinarii indelineste doua functii: functia de conducere si functia de centru reflex.
B.1. Functia de conducere a maduvei spinarii: are ca substrat anatomic substanta alba constituita in
fascicule ascendente si descendente.
a) Caile sensibilitatii exteroceptive: sunt cai specifice, lungi, cu proiectie corticala, deservesc:
sensibilitatea tactila fina (epicritica) - condusa la cortex prin fasciculele spinobulbare Goll si Burdach;
sensibilitatea termica si dureroasa - condusa prin fasciculul spinotalamic lateral.
c) Caile sensibilitatii interoceptive: sunt cai nespecifice. Sensibilitatea interoceptiva este condusa prin
fasciculele spinotalamice, alaturi de sensibilitatea tactila, termica si dureroasa, normalcum si prin
substanta reticulata medulara.
a) Caile motilitatii voluntare: motilitatea voluntara este condusa prin fascicule piramidale
( corticospinale ) direct si incrucisat. Ambele cai pornesc din cortex si ajung la motoneuronii somatici
medulari. Prin axonii acestora, influxul nervos se distribuie la musculatura scheletica, determinand
contractii musculare constiente.
b) Caile motilitatii involuntare: motilitatea involuntara, automata, este condusa prin caile
extrapiramidale, cu origine in trunchiul cerebral. In substanta alba medulara se formeaza fasciculele
Raspunsul organismului la stimuli din mediu se numeste reflex sau act reflex. Orice reflex are o
baza anatomica, un traseu prin care este condus impulsul nervos, care poarta numele de arc reflex.
Componentele arcului reflex sunt:
receptorii - sunt formatiuni sau organe specializate care normaliau informatiile din mediul extern sau
intern si le transforma in influx nervos (impuls nervos). Pot fi:
exteroceptori - recepteaza stimuli, informatiile din mediul extern. Se gasesc la nivelul pielii, mucoasa
linguala, in urechea interna, retina, mucoasa nazala superioara;
interoceptori - recepteaza stimuli din mediul intern. Se gasesc in oase, tendoane, muschi
(proprioceptori) sau in organele interne (visceroceptori);
3. centrul reflex - neuronii motori medulari si neuronii de asociatie, care genereaza impulsuri;
5. efectorul - muschi scheletic (la reflexele somatice) si muschi visceral sau glanda.
Conducerea influxului nervos prin arcul reflex se face in sens unic.
Reflexele monosinaptice - se mai numesc reflexe miotatice sau osteotendinoase, de extensie. Arcul
lor reflex este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian, ahilean, etc.);
Reflexele polisinaptice - se mai numesc reflexe de flexie sau reflexe nociceptive, de raspuns la
actiunea unui stimul nociv. Arcul reflex are cel putin un neuron intercalar.
2. Reflexele medulare vegetative- se inchid in coarnele laterale ale substantei cenusii medulare.
Receptorii sunt interoceptori, iar efectorii sunt glande sau muschi viscerali. Exemple de reflexe
medulare vegetative sunt: pupilodilatator, cardioaccelerator, vasomotor, de sudoratie, pilomotor, de
mictiune, de defecatie, sexuale.
A. Anatomie
Este format din 3 etaje: bulb rahidian, puntea lui Varolio, mezencefal.
Bulbul rahidian este delimitat de maduva spinarii prin decusatia piramidala, zona in care se
incruciseaza fibrele din piramidele bulbare, iar de puntea lui Varolio prin santul bulbo-pontin.
normalzinta piramidele bulbare (continuarea cordoanelor anterioare ale maduvei spinarii). Lateral de
acestea se afla cordoanele laterale bulbare, ce normalzinta in partea superioara olivele bulbare
separate de piramidele bulbare prin santurile normalolivare. normalzinta fasciculele Goll si Burdach
care patrund in nuclei Goll si Burdach. normalzinta pedunculii cerebelosi inferiori, cai de legatura cu
cerebelul. normalzinta nuclei ai nervilor cranieni si nuclei vestibulari.
Puntea lui Varolio este delimitata de mezencefal prin santul ponto-peduncular. normalzinta
piramidele pontine, continuarea piramidelor bulbare si pedunculii cerebelosi mijlocii, cai de legatura
cu cerebelul si nuclei ai nervilor cranieni.
Trunchiul cerebral are la exterior substanta alba si la interior substanta cenusie. Substanta alba este
constituita din fibrele ascendente si descendente descrise la maduva, fibrele transversale din punte si
fibrele proprii care leaga intre ei diferiti nuclei de substanta cenusie. Substanta cenusie- daca in
jumatatea inferioara a bulbului dispozitia substantei cenusii este asemanatoare celei din maduva, in
jumatatea lui superioara si in celelalte segmente ale trunchiului cerebral, substanta cenusie este
dispersata sub forma de nuclei. Nucleii trunchiului cerebral se impart in : nuclei senzitivi, nuclei
motori, nuclei vegetativi si nuclei proprii.
Segmentul trunchiului cerebral
Nuclei proprii
bulb
- senzitiv al trigemenului(V);
- vestibular (VIII);
- cohlear(VIII).
- ambiguu (IX,X,XI);
- nucleul hipoglosului(XII);
- salivator inferior(IX);
- dorsal al vagului(X);
- nucleii olivari;
- nucleul Goll;
- nucleul Burdach;
punte
- principal al trigemenului(V);
- nuclei motori(V,VI,VII);
- salivator superior(VII);
- lacrimal(VII);
mezencefal
- mezencefalic al trigemenului(V);
- nucleul oculomotorului(III);
- trohlearului(IV);
- accesor al oculomotorului(III);
- substanta neagra;
- nucleul rosu;
- coliculii cvadrigemeni.
B.1. Functia de conducere - apartine substantei albe, constituita din fibre ascendente, descendente si
de asociatie. Ele conduc impulsurile de la maduva la cortex si invers, intre nucleii trunchiului sau intre
nuclei si maduva sau cortex.
B.2. Functia reflexa - in nuclei trunchiului cerebral se inchid arcurile reflexe ale unor acte reflexe
somatice si vegetative.
Reflexe somatice:
reflexe de tuse, stranut, deglutitie, voma (in bulb);
reflexe de orientare a capului in functie de sursa de lumina (in coliculii cvadrigemeni superiori) sau in
functie de sursa de zgomot (in coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal).
Reflexe vegetative:
reflexe de salivatie pentru glandele parotide, reflexe respiratorii si cardiovasculare (in bulb);
Nervii cranieni – sunt analogi nervilor spinali, imnormaluna cu care formeaza sistemul nervos
periferic. Ei sunt in numar de 12 perechi si se pot grupa dupa functii in: senzitivi, motori si micsti.
Perechea
Tipul
Organele inervate
I olfactivi
senzitivi
II optici
senzitivi
III oculomotori
motori
- muschii extrinseci ai globului ocular: drept inferior, drept superior, drept intern, oblic inferior, prin
fibrele motorii somatice;
- muschii intrinseci ai globului ocular: muschii circulari ai irisului si ai corpului ciliar, prin fibrele
vegetative motorii;
IV trohleari
motori
- muschiul oblic superior al globului ocular;
V trigemeni
micsti
- tegumentul fetei si dintii prin ramurile sensitive oftalmica, maxilara si prin fibrele sensitive ale
ramurii mandibulare;
VI abducens
motori
VII faciali
micsti
- papilele gustative din cele doua treimi anterioare ale mucoasei linguale, prin fibrele sensitive;
senzitivi
IX glosofaringieni
micsti
X vagi
micsti
XI accesori
motori
XII hipoglosi
motori
- muschii limbii.
II.3. CEREBELUL
A. Anatomie
Cerebelul este situat in partea posterioara a cutieie craniene, sub lobii occipitali ai emisferelor
cerebrale. Este constituit din doua emisfere cerebeloase, legate prin vermis. El renormalzinta 1/10
din volumul encefalului. Este conectat cu trunchiul cerebral prin trei perechi de pedunculi cerebelosi:
inferiori, mijlocii si superiori.
Pedunculii cerebelosi inferiori leaga cerebelul de bulb, pedunculii cerebelosi mijlocii leaga
cerebelul de punte, iar pedunculii cerebelosi superiori leaga cerebelul de mezencefal. Ei sunt
constituiti din fibre aferente si eferente.
Substanta cenusie este dispusa la exterior, unde formeaza scoarta cerebeloasa, si la interior unde
formeaza nucleii cerebelosi. Scoarta cerebeloasa este formata din trei straturi:
stratul mijlociu (al celulelor Purkinje) - este format din cellule piriforme Purkinje care il conecteaza cu
celelalte etaje ale nevraxului;
B. Functiile cerebelului
Din punct de vedere functional, cerebelul normalzinta trei componenete cu vechime filogenetica
diferita: arhicerebelul, paleocerebelul si neocerebelul.
Arhicerebelul sau lobul floculonodular, formatiunea cea mai veche, indeplineste functia de reglare
a echilibrului. Primeste aferente vestibulare si proprioceptive inconstiente. Lezarea arhicerebelului
determina pierderea echilibrului, dar nu afecteaza normalcizia miscarilor comandate de scoarta.
Paleocerebelul, format din nucleii cerebelosi, are rol in mentinerea tonusului muscular,
actioneaza prin intermediul fasciculelor vestibulospinale si rubrospinale. Extirparea paleocerebelului
determina cresterea tonusului muscular, iar excitarea lui determina scaderea acestuia.
Neocerebelul, formatiune noua filogenetic, este constituit din emisferele cerebeloase si nucleul
dintat. Este caracterizat prin normalzenta cortexului cerebelos format din trei straturi de celule:
stratul molecular, stratul mijlociu si stratul granular. Cel mai important este stratul mijlociu,
ganglionar, format din celule piriforme Purkinje. Neocerebelul asigura coordonarea miscarilor fine
comandate de scoarta cerebrala, diminuand sau intarind aceste comenzi si determinand
astfelarmonizarea activitatii diferitelor grupe musculare. Extirparea neocerebelului este urmata de
pierderea capacitatii de executie a miscarilor fine, tulburari in mers si atonie.
Lezarea sau extirparea totala a cerebelului nu produce moartea, dar determina tulburari grave in
locomotie si in mentinerea echilibrului: astazia (imposibilitatea de a sta in picioare fara o baza larga
de sprijin), astenia (oboseala musculara rapida), atonia (diminuarea tonusului muscular). Toate
aceste tulburari dispar progresiv in timp, principalele functii ale cerebelului fiind normalluate de
scoarta cerebrala.
II.4. DIENCEFALUL
A. Anatomie
Diencefalul sau creierul intermediar este situat in normallungirea trunchiului cerebral, intre
mezencefal si emisferele cerebrale. Este format din urmatoarele mase de substanta nervoasa:
talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus si hipotalamus. normalzinta doua fete: bazala (vizibila
la exterior, contine printre alte formatiuni, chiasma optica, tracturile optice si hipofiza) si posterioara
(acoperita de emisferele cerebrale, contine printre alte formatiuni epifiza si talamusul).
B. Functiile diencefalului
Componente
ale
diencefalului
Substanta cenusie
Substanta alba
Alte structuri
Functii
talamus
- dispusa sub forma de nuclei: anteriori, posteriori, mediali, laterali, ventrali, intraluminari si ai liniei
mediale.
metatalamus
- formeaza corpii geniculati laterali si mediali, alcatuiti normaldominant din corpii neuronilor, la care
se adauga si fibre nervoase.
subtalamus
- din punct de vedere functional apartine sistemului extrapiramidal, avand rol in stabilizarea activitatii
motorii initiate in ariile corticale extrapiramidale.
epitalamus
- formeaza nucleul habenular.
- epifiza alcatuita din celule glandulare, celule gliale, neuroni si celule pigmentare.
hipotalamus
- formeaza fibre aferente (vin de la nucleul dorsal al vagului, mezencefal, calea optica, formatiuni
olfactive, talamus, sistemul extrapiramidal si cortexul cerebral),eferente (pleaca snormal mezencefal,
talamus, hipofiza, trunchi cerebral, tractul optic, cortex cerebral) si internucleare.
- mentine homeostazia;
A. Anatomie
Emisferele cerebrale renormalzinta partea cea mai voluminoasa a encefalului. Cele doua emisfere
sunt despartite prin fisura interemisferica si legate intre ele prin corpul calos, trigonul cerebral si
comisuri.
Emisferele cerebrale normalzinta o fata dorso-laterala, una mediala si una bazala. Fetele sunt
strabatute de santuri adanci (scizuri), care delimiteaza lobi, si santuri mai putin adanci, care
delimiteaza girusurile (circumvolutiunile). Santurile cele mai importante sunt: santul lateral Sylvius,
santul central Rolando, santul parieto-occipital si santul calcarin. Lobii delimitati de aceste santuri pe
fiecare emisfera sunt: frontal, parietal, temporal si occipital. Pe fata bazala este situat girusul
hipocampului. Pe fata mediana se observa girusul corpului calos si santul calcarin.
Substanta alba (60% din masa emisferelor) se afla la interior si este constituita din fibre de
asociatie, fibre comisurale si fibre de proiectie ascendente (sensitive) si descendente (motorii).
Substanta cenusie (40% din masa emisferelor) este dispusa la exteriorul emisferelor cerebrale,
unde formeaza scoarta cerebrala, si la baza emisferelor, formand nuclei bazali (corpi striate). In
fiecare emisfera se gaseste cate un ventricul lateral (I,II), cu lichid cefalorahidian, care comunica cu
ventriculii III si IV din trunchiul cerebral si cu canalulependimar medular.
Scoarta cerebrala
Scoarta cerebrala este segmentul cel mai evoluat al nevraxului, centru integrator al senzatiilor,
constiintei, vointei, invatarii, memoriei, starilor emotionale si comportamentale. Structural si
functional, scoarta cuprinde doua formatiuni distincte:
sistemul limbic - formatiune veche filogenetic, este constituit din doua straturi de celule nervoase:
stratul granular (senzitiv) si stratul piramidal (motor). Functional, deosebim:
paleocortexul- creierul olfactiv, constituit din bulbii, tracturile si trigonul olfactiv, care are functii
legate de simtul primar al mirosului (zona olfactiva primara);
arhicortexul- creierul de comportament, care este constituit mai ales din formatiuni
hipocampice.Arhicortexul este centrul de reglare a unor reactii vegetative. In corelatie cu
hipotalamusul, determina comportamentul emotional si instinctual, reglarea aportului alimentar si a
unor miscari legate de actul alimentatiei (supt, deglutitie, masticatie), reglarea activitatii sexuale si
mentinerea atentiei.
neocortexul- formatiune noua filogenetic, este constituit din sase straturi de celule: molecular,
granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern si fusiform. Din punct de vedere
fiziologic, neocortexul cuprinde zone senzitive (neocortexul receptor), motorii (neocortexul efector)
si de asociatie.
Zonele senzitive sunt arii sensitive si senzoriale in care normaldomina celulele granulare. Ariile
senzitive sau somestezice, situate in girusul postcentral din lobul parietal, sunt zonele unde se
proiecteaza fibrele sensibilitatilor cutanate si proprioceptive. Fibrele sensibilitatii tactile, termice,
dureroase si proprioceptive proiecteaza amestecat. Renormalzentarea grafica schematica a proiectiei
anumitor regiuni ale corpului in aria somestezica primara, in functie de densitatea fibrelor sensitive,
se numeste homunculus senzitiv. Ariile senzoriale sunt arii speciale unde se proiecteaza fibrele
vizuale (aria vizuala), auditive (aria auditiva), gustative (aria gustativa) si olfactive (aria olfactiva).
Zonele motorii cuprind arii ale motricitatii. Aria motricitatii voluntare este localizata in girusul
normalcentral al lobului frontal. De aici iau nastere caile descendente piramidale. Aria
normalmotorie renormalzinta originea fibrelor nervoase care, dupa sinapsa din corpii striati, ajung in
nucleii din trunchiul cerebral de unde pornesc caile extrapiramidale. Renormalzentarea grafica
schematica a proiectiei diferitelor regiuni ale corpului pe suprafata ariei motorii principale, in functie
de densitatea fibrelor motorii si de marimea suprafetei de proiectie, poarta numele de homunculus
motor.
Zonele de asociatie sunt situate in lobul frontal (pentru functii psihice si de comportament), in
lobul temporal (pentru reactii emotionale, memorie auditiva, activitate sexuala) si in zona parieto-
occipitala (de integrare superioara a activitatii somatice). Functiile acestora fac parte din activitatea
nervoasa superioara a neocortexului. Aferentele si eferentele vegetative proiecteaza, in ariile
somestezice si in aria normalmotorie. Intre zonele corticale exista numeroase fibre de legatura care
asigura unitatea functionala a cortexului. Datorita acestora, stimularea zonelor senzitive determina
raspunsuri motorii sau vegetative, realizand o unitate senzitivo-motorie.
La baza activitatii sistemului nervos stau actele reflexe. Se descriu doua categorii de reflexe:
reflexe conditionate si reflexe neconditionate.
Reflexele conditionate, dobandite in cursul vietii, sunt temporare si individuale. Arcurile lor
reflexe se inchid la nivelul cortexului. Reflexele conditionate se formeaza pe baza celor
neconditionate. Mecanismul formarii unui reflex conditionat consta in stabilirea unei legaturi
functionale temporare intre focarele de excitatie corticala ale celor doi excitanti care coincid (EN-
excitant neconditionat si EC- excitant conditionat).
Excitatia este procesul cortical activ, care provoaca, mentine sau intensifica activitatea nervoasa,
avand un efect pozitiv asupra organismului.
Inhibitia este un proces activ care se manifesta prin diminuarea sau incetarea unor activitati
corticale si poate fi : inhibitia externa (neconditionata sau innascuta, este caracteristica reflexelor
neconditionate si apare sub actiunea unui excitant extern, fara o normalgatire normalalabila a
scoartei) si inhibitia interna (conditionata sau dobandita, este caracteristica scoartei cerebrale si
apare numai dupa o normalgatire a acesteia).
Iradierea consta in extinderea excitatiei sau a inhibitiei dintr-o zona corticala in zone vecine legate
functional de prima, marimea ei depinde de intensitatea stimului.
Concentrarea este un proces activ, opus fenomenului de iradiere, costand in revenirea excitatiei
sau inhibitiei la zona initiala.
Inductia reciproca consta in faptul ca un focar de excitatie provoaca inhibitie in jurul lui, in timp ce
un focar de inhibitie provoaca in jurul lui o zona de excitatie.
Durata medie a somnului este de 20 de ore la sugar, 10 ore la copii si adolescenti, 8 ore la adulti si
de 6-7 ore la persoanele varstnice.
Gandirea umana renormalzinta forma cea mai inalta a cunoasterii, care ofera posibilitatea
reflectarii realitatii si proiectarii actiunilor viitoare
Emotiile sunt procese afective de durata scurta, normalcum bucuria, mania, frica, placerea si
neplacerea. Se exprima somatic si vegetativ. Modificarile somatice se exprima prin: mimica, plans,
ras, gesture, voce, tonus muscular, urmate uneori de atac sau fuga. Emotiile se exprima si prin
activitati viscerale: tahicardie sau bradicardie, modificari de tensiune arteriala, secretie sudorala,
secretie endocrina, modificari in motilitatea tubului digestiv. Substratul fiziologic al emotiilor
cuprinde lobul frontal, sistemul limbic si hipotalamusul.
Motivatia renormalzinta un proces nervos complex care sta la baza tuturor actelor de
comportament, activeaza si directioneaza un anumit tip de comportament.
C. 3. Activitati volitive
Sistemul nervos vegetativ – SNV – coordoneaza si regleaza functiile organelor interne. Sistemul
nervos vegetativ este constituit din doua componente:
SNV simpatic si
SNV parasimpatic, ambele inerveaza aceleasi organe, avand de cele mai multe ori efecte antagonice.
-
muschi ciliari circulari
bronhii
- bronhodilatator;
- bronhoconstrictor;
inima
- cardioaccelerator;
- cardiomoderator;
vase coronare
- coronaroconstrictie;
- coronarodilatator;
- vasoconstrictie;
- vasodilatatie;
- vasoconstrictie;
- vasodilatatie;
- vasoconstrictie;
- vasodilatatie;
stomac si intestin
- constrictia sfincterelor;
- relaxarea sfincterelor;
vezica urinara
- relaxarea muschiului vezical;
glande lacrimale
glande salivare
- inhibarea secretie;
- stimularea secretiei;
Sistemul nervos simpatic
Componenta centrala a sistemului nervos simpatic este renormalzentata de centrii nervosi aflati
in coarnele laterale medulare, unde ajung axonii neuronilor aferenti din viscere: centrii
pupilodilatatori din maduva cervico-dorsala, vasomotori, pilomotori si sudorali din maduva osoasa.
Componenta periferica este renormalzentata de lanturile ganglionare paravertebrale (22-25 de
perechi de ganglioni uniti prin ramuri interganglionare), plexurile viscerale (celiac, mezenteric
superior, mezenteric inferior si hipogastric) si plexurile intramurale. Caile eferente sunt constituite
din doi neuroni. Sinapsa dintre neuronii normalganglionari si neuronii postganglionari se face intr-
una din aceste formatiuni nervoase, cat mai aproape de maduva.
Sistemul nervos parasimpatic are doua componente centrale, localizate in trunchiul cerebral si in
maduva sacrata.
Parasimpaticul cranian - in trunchiul cerebral se afla: nucleul accesor al oculomotorului (III), de unde
provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului, nucleii salivator superior si lacrimal, de unde iau
nastere fibrele parasimpatice ale facialului (VII), nucleul salivator inferior, de unde pornesc fibrele
parasimpatice ale glosofaringianului (IX) si nucleul dorsal al vagului (X), care renormalzinta originea
fibrelor parasimpatice vagale.
Parasimpaticul sacrat - isi are originea in segmentele medulare sacrate S2-S4. Componenta periferica
a SNV parasimpatic este formata din doi neuroni, dar snormal deosebire de SNV simpatic, neuronul
normalganglionar face sinapsa cu neuronul postganglionar in peretii organelor inervate sau in
apropierea acestora.
III. SISTEMUL ENDOCRIN
Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secretie interna din organism. Glandele
endocrine au in structura lor epitelii secretorii ale caror celule isi varsa produsii, numiti hormoni,
direct in sange. Hormonii sunt substante active cu actiune specifica reglatoare a metabolismului
celular. Prin actiunea lor, hormonii contribuie la dezvoltarea si functionarea normala a organismului.
Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-functional complex, coordonat de sistemul
nervos, avand rolul de a armoniza, pe cale umorala, activitatea organelor interne. Astfel, se realizeaza
integrarea activitatii organelor interne in ansamblul functiilor organismului.
III.1. HIPOFIZA
Hipofiza sau glanda pituitara are dimensiunile unui bob de fasole si 0,5 g greutate. Este localizata
la baza encefalului, in saua turceasca a osului sphenoid. Este formata din trei lobi:
Hipofiza este legata de hipotalamus prin tija pituitara, care cuprinde sistemul circulator port
hipotalamo-hipofizar Popa-Fielding si tractul hipotalamo-hipofizar. Prin sistemul port, factorii de
eliberare si inhibare din nuclei hipotalamici mijlocii ajung in adenohipofiza. Prin tractul hipotalamo-
hipofizar, produsii de neurosecretie ai nucleilor hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza.
1. Lobul anterior
Este constituit din cordoane celulare, care formeaza epiteliul secretor al glandei. Acesta cuprinde
celule specifice pentru fiecare dintre hormonii secretati. Adenohipofiza secreta hormonul
somatotrop si hormonii glandulari tropi.
Hiposecretia de STH determina la copii nanismul hipofizar ( sau piticism, caracterizat prin
dimensiuni reduse ale corpului, fara afectarea functiilor psihice si intelectuale. La maturitate produce
casexia hipofizara, caracterizata prin atrofii ale organelor, caderea parului, a dintilor si unghiilor,
regresia organelor genitale, sterilitate si in final moarte.
Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimuleaza cresterea, dezvoltarea si secretia de hormoni ai
glandei tiroide. Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, printr-un
hormon eliberator de tirotropina si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de
concentratii crescute de hormoni tiroidieni asupra adenohipofizei.
hormonul foliculostimulant (FSH) care determina la femei cresterea si maturarea foliculilor ovarieni si
secretia hormonilor estrogeni, iar la barbati stimuleaza dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculelor si
spermatogeneza.
hormonul luteinizant (LH) care determina la femei ovulatia si aparitia corpului galben de sarcina, iar
la barbati stimuleaza secretia hormonilor androgeni.
Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, prin hormonul eliberator de
gonadotropine si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii crescute ale
hormonilor sexuali asupra adenohipofizei.
Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimuleaza la femei secretia corpului galben si secretia
lactata, iar la barbati nu se cunoaste actiunea lui. Secretia este controlata de hipotalamus prin 2
neurohormoni: unul cu rol stimulator si unul cu rol inhibitor. Alti factori stimulatori sunt: efotul fizic,
stresul, somnul, graviditatea.
2. Lobul mijlociu
Lobul mijlociu al hipofizei secreta hormonul melanocitostimulant (MSH) care stimuleaza sinteza
de melanina in melanocite, cu rol in procesele de pigmentare a pielii.
3. Lobul posterior
Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nuclei hipotalamici anteriori si celule
gliale. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produsi de hipotalamusul anterior. Hormonii
neurohipofizari sunt: vasonormalsina si ocitocina.
Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasonormalsina contribuie la mentinerea volumului normal al
lichidelor extracelulare in organism, prin stimularea absorbtiei de apa la nivel renal. Are efect
antidiuretic, prin reducerea cantitatii de urina eliminate. Secretat in doze mari determina
vasoconstrictie si hipertensiune arteriala, dar are efecte metabolice. Stimuleaza peristaltismul
intestinal.
Ocitocina favorizeaza nasterea, prin stimularea contractiilor musculaturii netede a uterului gravid, si
alaptarea, prin stimularea contractiei celulelor mioepiteliale ale canalelor galactofore din glandele
mamare.
III.2. TIROIDA
Tiroida este cea mai mare glanda cu secretie interna din organism, avand o greutate de circa 30 g.
Este situata in partea anterioara a gatului, in dreptul cartilajului laringian al carui nume il poarta.
Tiroida este formata din lobi laterali uniti intre ei prin istmul tiroidian. Structural, normalzinta un
parenchim glandular format din celule epiteliale grupate in foliculi. Acesti foliculi contin la interior un
coloid, tireoglobulina, care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni. Tiroida este bogat
vascularizata si inervata. Inervatia vegetativa are numai functii vasomotorii.
Hormonii tiroidieni, derivati iodati ai tirozinei aflata in structura tireoglobulinei, sunt tiroxina si
triiodotironina. Acesti hormoni au efecte identice, dar mai rapide si mai puternice in cazul
triiodotironinei.
Hipofunctia tiroidiana determina efecte variate in functie de varsta. La copii determina nanismul
tiroidian (cretinism gusogen), caracterizat prin talie redusa, intarziere mintala, toate structurile
corpului sunt afectate, senzatie permanenta de frig, piele uscata si ingrosata (ca sa nu piarda prin
transpiratie din energia care si asa este insuficienta), gusa. La adult, din cauza energiei insuficiente,
rezulta scaderea capacitatii de invatare, senzatie permanenta de frig, anemie, caderea parului, piele
uscata si ingrosata. Deoarece, substantele se descompun deficitar (arderile fiind slabe), organismul
devine obez, iar tesuturile sunt imbibate cu edem mucos producand mixedem (“ edem “- acumulare
de lichid la nivelul unui tesut).
La populatiile din zonele montane, cu ape sarace in iod, apare gusa endemica, manifestata prin
crestera in volum a glandei. Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod sau sare iodata.
Hiperfunctia tiroidiana determina boala lui Basedow, frecventa mai ales la femei, caracterizata
prin: cresterea metabolismului bazal, hiperfagie, scadere in greutate, piele calda si umeda,
tremuraturi ale mainilor, gusa exoftalmica (cresterea in volum a glandei), globi oculari mariti
(exoftalmie), nervozitate.
III.3. GLANDELE PARATIROIDE
Paratiroidele sunt patru glande mici (aproximativ 80 g), situate in partea posterioara a tiroidei.
Hormonii secretati au rol in mentinerea echilibrului fosfocalcic al organismului. Ei sunt:
parathormonul si calcitonina.
Secretia de PTH este reglata in principal in functie de concentratia sangvina a Ca, atat printr-un
mecanism nervos cat si printr-un mecanism umoral, si secundar, in functie de concentratia sangvina a
fosfatilor. Scaderea concentratiei sangvine a Ca2+ stimuleaza secretia de PTH (apare hipercalcemia),
iar scaderea concentratiei de Ca2+ inhiba secretia de PTH (apare hipocalcemia).
Calcitonina, secretata si de tiroida, are actiune antagonica parathormonului, prin scaderea calcemiei
si cresterea fosfatemiei, determinand mineralizarea normala a oaselor.
Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburari metabolice, datorate lipsei calciului din organism,
cunoscute sub numele de tetanie. Principalele manifestari ale tetaniei sunt:
tulburari motorii - contractii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice;
III.4. TIMUSUL
Timusul este in principal un organ limfoid (organ in care se formeaza limfocite) situat inapoia
sternului. Functioneaza in copilarie si isi diminuiaza activitatea la 18-20 ani. Este invelit intr-o capsula
conjunctiva din care pleaca septuri care il impart in lobuli. Fiecare lobul este format din foliculi.
Foliculul timic normalzinta doua zone: una corticala si una medulara. Zona corticala este formata din
timocite, care provin din celulele primordiale hematopoietice din maduva osoasa. Timocitele
migreaza din timus in organele limfoide periferice. Zona medulara contine corpusculi Hassal, formati
din celule turtite, dispuse ca foitele de ceapa.
III.5. EPIFIZA
Epifiza, numita si glanda pineala datorita formei sale asemanatoare cu un con de pin, este un
organ al diencefalului cu functie endocrina. Epifiza este localizata in partea posterioara a
diencefalului (epitalamus). Functia epifizei este incomplet cunoscuta. Hormonul sau principal,
melatonina, are actiune inhibitoare asupra glandelor sexuale ce explica involutia epifizei dupa
pubertate. De asemenea, actioneaza si asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian.
Melatonina are si efect hipoglicemiant. Epifiza are legaturi functionale cu retina globului ocular,
stimulii luminosi determinand, prin intermediul nervilor simpatici, scaderea sintezei de melatonina.
Alaturi de functiile sale digestive, pancreasul este si o glanda endocrina. Renormalzinta 1-2 %
din masa intregului pancreas. Pancreasul endocrin este renormalzentat de insulele lui Langerhans,
asezate intre acinii glandulari ai pancreasului exocrin. Aceste insule sunt formate din trei tipuri de
celule:
celule alfa ( 20 % ) care secreta glucagonul;
scadere in greutate;
In stadiile avansate ale bolii, acumularea de corpi cetonici in organism, ca urmare a tulburarilor
metabolice, duce la coma diabetica si chiar la moarte, in lipsa unui tratament adecvat. Tratamentul
consta in administrarea de insulina.
Hipersecretia de insulina produce hipoglicemie insotita de slabirea fortei fizice, de tulburari ale
activitatii nerboase si chiar coma.
umoral- se realizeaza prin feed-back: cresterea concentratiei de glucoza sangvina mareste secretia de
insulina, iar insulina determina transportul glucozei in ficat, muschi si diverse celule. In consecinta,
concentratia sangvina a glucozei scade, iar secretia de insulina este inhibata. Pentru producerea
energiei sunt utilizate lipidele;
nervos- este declansat de variatii ale glicemiei care stimuleaza chemoreceptorii din sistemul vascular.
Acestia transmit impulsuri la centrii glicoreglarii din hipotalamus, de unde pleaca snormal centrii
parasimpatici ce stimuleaza secretia de insulina. Secretia de insulina este reglata si prin intermediul
altor hormoni: adrenalina si noradrenalina o inhiba, iar secretina, colecistokinina, gastrina si
glucagonul o stimuleaza.
Glucagonul, secretat si de duoden, are efecte opuse insulinei, determinand hiperglicemie prin
glicogenoliza hepatica (nu si musculara), intensificarea gluconeogenezei din aminoacizi si scaderea
utilizarii celulare a glucozei, cu accentuarea lipolizei. Imnormaluna cu hormonii
medulosuprarenalieni, glucagonul este unul din principalii hormoni hiperglicemianti ai organismului.
Reglarea secretiei de glucagon se face prin doua mecanisme:
Glandele suprarenale sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare
glanda are o zona corticala, corticosuprarenala, dispusa la periferie (80 % din masa glandei), care
inconjoara complet zona medulara, medolusuprarenala (20 %). Cele doua zone difera din punct de
vedere embriologic, anatomic si functional.
metabolice- cresc eliminarile de azot, produc hiperglicemie, cresc lipemia si stimuleaza catabolismul
proteic;
renale - scad permeabilitatea tubilor distali pentru apa, stimuland eliminarea excesului de apa, cresc
filtrarea glomerulara;
nervoase - cresc sensibilitatea la stimuli olfactivi si gustative, induc modificari ale EEG si iritabilitate,
scad puterea de concentrare.
Excesul de glucocorticoizi provoaca boala lui Cushing caracterizata prin obezitate, hiperglicemie,
hipertensiune arteriala.
Hormonii sexoizi ( sexosteroizi ) sunt secretati in cantitati foarte mici si au actiuni asemanatoare cu
cei secretati de gonade. Imnormaluna cu acestia contribuie la aparitia si dezvoltarea caracterelor
sexuale secundare la pubertate. De asemenea, stimuleaza anabolismul proteic.
Hiposecretia de hormoni ai corticosuprarenalei, determina boala lui Adison care se manifesta prin
melanodermie (colorarea pielii in brun), astenie, scaderea eficientei neuromusculare, tulburari
gastrointestinale si cardiovasculare, scadere in greutate, diminuarea functiei imunitare.
Reglarea secretiei se realizeaza prin mecanisme neurohormonale de tip feed-back. Un caz aparte
il renormalzinta reglarea secretiei de aldosteron in care intervin, pe langa sistemul hipotalamo-
hipofizar, variatiile volumului sangvin si ale concentratiei K din sange si din lichidul interstitial.
Mod de actiune
Adrenalina
Noradrenalina
- vasoconstrictie usoara;
- vasoconstrictie;
- produce contractia sfincterelor digestive, a splinei, a muschilor erectori ai firelor de par, a muschilor
dilatatori ai pupilei;
- aceleasi efecte, dar mai reduse;
in metabolism
Reglarea se face exclusiv pe cale nervoasa; in conditii care necesita o adaptare rapida (hipoglicemie,
frica, frig, hipotensiune, durere, efort fizic) se secreta cantitati mari de hormoni si se modifica
raportul dintre cei doi hormoni: in stress emotional normaldomina noradrenalina in timp ce in situatii
neobisnuite normaldomina adrenalina. In timpul somnului, secretia celor doi hormoni este redusa.
III.8. OVARUL ENDOCRIN
Functia endocrina a ovarului este realizata de celulele interne a foliculilor ovarieni si de celulele
corpului galben .Foliculii ovarieni secreta, in prima etapa a ciclului ovarian, hormonii estrogeni
(estrona, estradiolul, estriolul, cunoscuti sub numele de foliculina). Corpul galben secreta, in a doua
etapa a ciclului ovarian, dupa ovulatie, progesteronul si inhibina.
Estrogenii:
au efecte metabolice: scad concentratia glucozei in sange, stimuleaza sinteza proteica, favorizeaza
retentia apei si sodiului in organism si depunerea calciului in oase.
Progesteronul:
normalgateste tractul genital feminin pentru nidatia ovulului fecundat si mentinerea sarcinii;
Inhibina:
inhiba secretia de FSH si LH.
faza proliferativa - sub influenta unor cantitati mari de estrogeni, are loc proliferarea endometrului
(mucoasa uterului);
faza secretorie- se finalizeaza cu aparitia unor depozite considerabile de substante nutritive la nivelul
endometrului, depozite necesare pentru implantarea si dezvoltarea oului;
Testosteronul:
Hiposecretia se manifesta prin eunucoidism, tulburare care se poate instala inainte de pubertate,
provocand o pubertate tardiva si incompleta, sau dupa pubertate, determinand regresia caracterelor
sexuale secundare.
Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă pe de o parte la susţinerea corpului, iar
pe de altă parte la locomoţie sau la deplasarea diferitelor segmente ale acestuia.
Sistemul osos este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii.
Oasele sunt piese dure, solide, rezistente, formate din ţesut osos compact şi spongios, având
inervaţie şi vascularizaţie proprie.
rol de pârghii ale aparatului locomotor: asupra lor acţionează muşchii, asigurând susţinerea şi
locomoţia corpului;
rol de protecţie a unor organe vitale : exemplu: cutia craniană adăposteşte creierul, cutia toracică
adăposteşte inima şi plămânii, bazinul pentru organele pelviene, canalul vertebral pentru măduva
spinării.
determină forma corpului, iar îmnormalună cu articulaţiile dintre ele asigură suportul părţilor moi.
rol de sediu principal al organelor hematopoietice: la copii toate oasele, iar la adult, oasele late
conţin măduvă roşie hematogenă.
oase lungi: normaldomină lungimea, ex. femur, tibie, fibulă, humerus, radius, ulna;
oase late: normaldomină lăţimea şi înălţimea, ex. coxal, omoplat, parietal, frontal, occipital, stern;
oase scurte: cele trei dimensiuni sunt egale, ex. carpiene, tarsiene;
oase pneumatice: conţin cavităţi cu aer, ex. frontal, maxilar, etmoid, sfenoid.
Există şi oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon (tendonul cvadricepsului
femural). Aceste oase se numesc oase sesamoide. Există oase alungite, cum ar fi coastele şi clavicula,
la care normaldomină lungimea, dar care nu pezintă diafiză şi epifize, aşa cum au oasele lungi.
Osul lung este format din diafiză şi epifize. Între fiecare dintre epifize şi diafiză se află câte un cartilaj
de creştere. Dafiza este străbătută de canalul medular şi este acoperită la exterior de periost,
membrană conjunctivă vascularizată, este formată din ţesut osos compact. Epifizele conţin ţesut osos
compact la periferie şi ţesut osos spongios la interior. Sunt acoperite de periost, în porţiunea care nu
participă la formarea articulaţiilor, şi de cartilaj articular hialin, la capetele care intră în alcătuirea
articulaţiilor.
Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, normalzentând o serie de repere cu rol în
determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor se
află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase), contribuind la realizarea
unor articulaţii.
nearticulare nu normalzintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de mai multe tipuri:
apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, normalzentând cartilaj articular.
neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Găurile
renormalzintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os
vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni).
Scheletul corpului uman este format din circa 208 oase şi este împărţit în raport cu regiunile corpului
în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.
1. Scheletul capului
oase pereche:
oasele temporale
oase nepereche:
osul frontal: în partea anterioară a neurocraniului, participă la formarea bolţii şi bazei craniului;
osul etmoid: înapoia osului frontal, aparţine bazei craniului, participă la formarea orbitelor şi a
foselor nazale;
2 oase nepereche:
6 oase pereche:
Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre articulate prin discurile intervertebrale, formând
5 regiuni:
regiunea cervicală: formată din 7 vertebre, din care primele două au denumiri specifice C1 atlas şi C2
axis.
regiunea toracală: formată din 12 vertebre.
regiunea sacrală: formată din 5 vertebre sudate între ele formând osul sacru. Osul sacru este un os
median, nepereche, de formă triunghiulară, cu baza în sus. Faţa sa anterioară este uşor concavă şi
normalzintă patru linii transverse, care corespund locului de unire al celor 5 vertebre sacrale. La
extremităţile celor patru linii transverse se află orificiile sacrale anterioare, câte patru, de fiecare
parte, prin care ies ramurile anterioare ale nervilor sacrali.
regiunea coccigiană: formată din 4-5 vertebre sudate între ele formând osul coccis.
gaura vertebrală: situată între corpul şi arcul vertebrei. Prin suprapunerea găurilor vertebrale se
formează canalul vertebral care conţine măduva spinării.
apofizele transverse: normallungiri laterale ale arcului vertebral, care servesc inserţiilor musculare;
2.b. Sternul:
este format din manubriu, corp şi apendice xifoid care rămâne cartilaginos până în jurul vârstei de 40
ani;
la locul de unire a manubriului cu corpul sternului se află unghiul sternal, în dreptul căruia se află
cartilajul coastei II, reper folosit pentru numărarea coastelor prin palpare;
2.c. Coastele:
primele 7 perechi de coaste sunt coaste adevărate, cartilagiul lor articulându-se cu sternul;
coastele VIII, IX, X sunt coaste false, deoarece se articulează cu sternul prin intermediul cartilagiului
coastei VII;
perechile XI, XII, nu au cartilaj şi nu ajung la stern, se termină liber în peretele abdominal şi se
numesc coaste flotante.
3. Scheletul membrelor
centura scapulară:
omoplat sau scapulă, os lat, de formă triunghiulară, cu baza în sus, situat în partea posterioară a
toracelui;
scheletul membrului superior propriu-zis:
scheletul antebraţului: radius, osul mobil şi lateral al antebraţului şi ulna sau cubitus, osul fix şi intern
al scheletului antebraţului.
scheletul mâinii: carpiene (8 oase scurte dispuse pe două rânduri: în rândul proximal, se află oasele:
scafoid, semilunar, piramidal, pisiform; în rândul distal, se află oasele: trapez, trapezoid, osul mare,
osul cârlig), metacarpiene (sunt în număr de 5, numerotate de la I la V, dinsnormal lateral snormal
medial), falange (degetele II-V au câte trei falange, proximală, medie, distală; degetul I, police are 2
falange, falanga distală corespunde unghiilor).
centura pelviană: este formată din 2 oase coxale, care se articulează anterior, între ele formând
simfiza pubiană, şi posterior cu osul sacrum, formând bazinul. Osul coxal este format din 3 oase:
ileonul, în partea superioară, pubele, anterior şi ischionul, posterior.
ARTICULAŢIILE
Sinartrozele sunt articulaţii fixe, mobile, care nu au cavitate articulară. După tipul de legătură dintre
oase, sinartrozele sunt:
Sindesmoze - se leagă prin ţesut fibros moale; se caracterizeaza prin normalzenta unor formatiuni
fibroase care se interpun intre capetele osoase articulare, unindu-le si asigurand astfel o miscare ale
acestora prin intermediul tesutului fibros mai mult sau mai putin elastic. Ex.: la articulatiile sacro-
iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei.
Sincondroze - se leagă prin ţesut cartilaginos; au ca mijloc de unire intre capetele osoase diferite
tipuri de cartilagiu si permit miscari mai reduse, elastice la acest nivel. Ex.: lama perpendiculara a
etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc.
Sinostoze - este o articulatie fixa, care se leagă prin ţesut osos. Renormalzinta imbinari ale oaselor
care au fost la inceput membranoase sau cartilaginoase si care apoi s-au sudat osos. Ex.:
Diartrozele sunt articulaţii care posedă un grad variabil de mobilitate (sunt semimobile). Se impart
în :
Amfiartroze - articulaţii semimobile, au suprafeţe articulare plane sau uşor concave, se întâlnesc între
corpurile vertebrelor şi se realizează prin interpunerea discurilor intervertebrale.
Artrodiile - articulaţii cu mobilitate mare, cel mai des intalnite in organism. Se mai numesc articulaţii
sinoviale.
capsula articulară - manşon fibros care se inseră pe oasele ce se articulează; este căptuşită la interior
de membrane sinovială, iar la exterior este întărită de ligamemte;
cavitatea articulară - spaţiul din interiorul articulaţiei care conţine o lamă fină de lichid sinovial.
Articulaţiile fixe se găsesc la nivelul oaselor cutiei craniene şi aceste articulaţii se mai numesc suturi
craniene.
Sistemul muscular renormalzintă totalitatea muşchilor din organism. Muşchii sunt organe active ale
mişcării, datorită proprietăţii lor de a se contracta.
muşchi striaţi: se mai numesc şi muşchi scheletici, deoarece majoritatea acestora se prind de oase.
Renormalzintă 40 % din greutatea corpului şi participă la: realizarea mişcărilor, menţinerea în contact
a oaselor unei articulaţii, deoarece capetele muşchiului se fixează pe oasele vecine ce formează
articulaţia, dă forma generală a corpului.
muşchi netezi: intră în alcătuirea viscerelor sau organelor interne, a vaselor sanguine şi a pielii.
muşchi striat de tip cardiac: miocardul.
muşchi circulari: orbicularul buzelor şi cel al pleoapelor, sfincterele- sfincterul extern al anusului şi cel
al uretrei.
Clasificare după numărul capetelor care se prind pe os, muşchii pot fi:
muşchii mimicii care prin contracţia lor determină diferite exnormalsii ale feţei, sunt grupaţi în jurul
orificiilor orbitale, auditive, nazale, bucal (frontal, sprâncenos, orbicular al pleoapelor, constrictori şi
dilatatori ai narinelor, orbicular al gurii, zigomatic, buccinator, mental la nivelul bărbiei).
muşchii masticatori, care intervin în realizarea actului masticaţiei (temporali, maseteri, pterigoidieni,
suprahioidieni).
2. Muşchii gâtului:
muşchiul sternocleidomastoidian;
muşchii hioidieni: suprahioidieni şi subhioidieni (osul hioid - os nepereche situate în partea antero-
superioară a gâtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul osteofibros al limbii);
3. Muşchii trunchiului: sunt grupaţi în:
muşchii spatelui şi cefei: muşchiul trapez, marele dorsal, muşchii şanţurilor vertebrale;
4. Muşchii abdomenului: sunt muşchi laţi, prin contracţiile lor, măresc normalsiunea din interiorul
abdomenului, permiţând declanşarea unor procese fiziologice: expiraţia, defecaţia, micţiunea, etc.
muşchii mâinii: la nivelul palmei se găsesc muşchi numai pe faţa anterioară şi între oase; muşchii
lipsesc pe dosul palmei.
muşchii gambei: muşchiul gastrocnemian, muşchiul solear, care formează o unitate funcţională
numită triceps sural, se continuă cu tendonul lui Achile, care se inseră pe calcaneu; flexori şi
extensori ai gambei, flexori şi extensori ai degetelor; pronatori şi supinatori ai piciorului
muşchii piciorului: planta, faţa prin care piciorul se spijină pe sol, normalzintă muşchi flexori şi
extensori ai degetelor
Proprietăţile muşchilor:
Excitabilitatea : este proprietatea muşchilor de a răspunde printr-o contracţie când sunt stimulaţi
adecvat.
Elasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a-şi reveni la
forma iniţială când forţa încetează să mai acţioneze.
Tonusul muscular: este starea permanentă de uşoară contracţie a unui muşchi aflat în repaus.
Menţine forma muşchiului şi exnormalsia feţei.
Fiziologia muşchilor scheletici
Muşchii scheletici prin contracţii pun în mişcare oasele, asigurănd scimbarea poziţiei corpului sau
schimbarea poziţiei unei anumite părţi din corp.
izometrice: lungimea muşchiului se menţine constantă, dar creşte tensiunea internă; acest tip de
contracţie nu realizează lucru mecanic.
izotonice: lungimea muşchiului se se modifică, dar tensiunea internă se menţine; acest tip de
contracţii realizaează lucrul mecanic.
auxotonice: sunt contracţii în care se modifică atât tensiunea internă cât şi lungimea muşchiului.
manifestări electrice: constau în apariţia unor curenţi electrici în muşchi, în timpul contracţiei
acestora. Aceşti curenţi sunt numiţi potenţiali de acţiune şi se deplasează în lungul fibrelor musculare
cu o viteză de 30 m/s. Activitatea electrică a unui muşchi poate fi înregistrată obţinându-se
electromiograma.
manifestări chimice: procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice.
Metabolismul muscular este anaerob, fără oxigen, în primele 45-90 s a unui efort moderat sau intens,
timp necesar aparatului vascular să regleze aportul de oxigen. După primele 2 minute de efort,
necesităţile energetice sunt satisfăcute în cea mai mare parte aerob, cu oxigen.
Fazele secusei:
perioada de latenţă: 0,01s, renormalzintă intervalul de timp cuprins între aplicarea stimulului şi
apariţia contracţiei.
Tetanosurile: sunt contracţii complexe care apar prin aplicarea mai multor stimuli pe muşchi. Pot fi:
tetanos complet şi tetanos incomplete.
Tetanosurile incomplete: frecvenţa stimulilor este mică (10-20 stimuli/s). Această frecvenţă fiind
mică între 2 stimuli, muşchiul începe să se relaxeze, dar următorul stimul cade pe muşchi înainte de
terminarea relaxării acestuia. Datorită acestui fapt, miograful înscrie un platou dinţat. Aceste
tetanosuri incomplete este o însumare parţială a secuselor.
Tetanosurile complete: stimulul următor cade pe perioada de contracţie a stimulului anterior, astfel
că între stimuli nu mai există perioade de relaxare. În acest caz, miograful înscrie un platou drept.
Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse pentru că
comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare.
Există însă în organism şi situaţii în care contracţia este o secusă. De ex. frisonul, sistola cardiacă,
contracţia obţinută în urma reflexului.
I. SISTEMUL CIRCULATOR
I.2. sistemul limfatic format din vase limfatice, ganglioni limfatici si organe limfoide (splina, timusul,
amigdale).
Prin intermediul sangelui si al limfei, sistemul circulator, indeplineste trei functii esentiale:
A. INIMA
Inima este un organ musculos, cavitar, situat in cutia toracica, intre cei doi plamani, intr-o regiune
numita mediastin. Are forma conica si este orientata cu varful (apexul) snormal diafragm. Greutatea
inimii este de 250-300 g, iar volumul este asemanator pumnului drept. Invelisul inimii este constituit
din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele cardiac este alcatuit din trei straturi:
Strat
Caracteristici
Functii
Epicard
Miocard
- tesut nodal;
- asigura, prin contractiile sale, pomparea sangelui din inima in vasele sangvine;
Endocard
- membrana endoteliala si un strat subendotelial gros alcatuit din fibre de colagen, de elastina si de
reticulina, printre care se afla numeroase terminatii nervoase senzitive;
Inima este divizata in patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea comunica intre ele, pe
fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare normalvazute cu valvule unidirectionale. Cele doua
jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriul drept (Ad) comunica cu ventriculul drept (Vd) prin orificiul atrioventricular drept
normalvazut cu valvula tricuspida. Atriul stang (As) comunica cu ventriculul stang (Vs) prin orificiul
atrioventricular stang normalvazut cu valvula bicuspida (mitrala). Atriile sunt separate intre ele prin
septul interatrial. La nivelul acestuia, in viata intrauterina, exista orificiul Botallo, prin care cele doua
atrii comunica intre ele. Dupa nastere, acest orificiu se inchide. Ventriculele sunt separate intre ele
prin septul interventricular. Atriile si ventriculele sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriile sunt situate in partea superioara a inimii si prin contractie pompeaza simultan sangele in
ventricule prin orificiile atrio-ventriculare, normalvazute cu valve atrio-ventriculare. In atriul drept se
deschide vena cava inferioara care colecteaza sangele venos din jumatatea inferioara a corpului.
Cand atriul se contracta, sangele trece in ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept,
normalvazut cu valvula tricuspida. Cuspidele valvei sunt orientate snormal ventricul, datorita unor
corzi tendinoase, fixate pe peretele ventricular prin muschii papilari, de forma conica. Aceste
structuri impiedica valvele sa se deschida snormal atrii, atunci cand ventriculele se contracta.
Contractiile ventriculare inchid valvula tricuspida si imping sangele prin trunchiul pulmonar catre
arterele pulmonare. La baza trunchiului pulmonar se afla valvula semilunara pulmonara, care
impiedica sangele sa se intoarca snormal ventricul. In atriul stang se deschid patru vene pulmonare,
care aduc sange oxigenat de la plamani. Prin contractia atriului, sangele trece in ventriculul stang prin
orificiul atrioventricular stang normalvazut cu valvula bicuspida (mitrala). Cand ventriculul se
contracta, valvula se inchide si sangele oxigenat trece prin valvula semilunara in portiunea
ascendenta a aortei.
Stratul de tesut conjunctiv dens, situat intre atrii si ventricule constituie scheletul fibros al inimii.
Fasciculele de fibre miocardice atriale, se ataseaza de fata superioara a acestui schelet fibros, iar
fasciculele de fibre miocardice ventriculare se ataseaza de fata inferioara a scheletului fibros.
Intrucat, miocardul atrial este separat structural si functional de miocardul ventricular si pentru a
transmite potentialele de actiune de la atrii catre ventricule, este necesara interventia unui tesut
conducator specializat numit tesut nodal.
nodulul sinoatrial - situat in peretele atriului drept, in apropierea orificiului de varsare a venei cave
superioara;
Tesutul nodal asigura contractiile inimii chiar si atunci cand este scoasa din corp
(automatismul cardiac).
Vascularizatia inimii este asigurata de circulatia coronara, alcatuita din vasele ce asigura irigarea
inimii:
2 artere coronare - se desprind din aorta, imediat la iesirea din ventricul; in cazul blocarii circulatiei
pe una din ramuri, datorita unui cheag de sange sau a unui spasm arterial ( contractie brusca,
exagerata a musculaturii ), teritoriul nevascularizat se necrozeaza si se produce infarctul miocardic;
capilare, vene coronare - se deschid intr-un sinus coronar, iar de aici sangele trece in atriul drept;
Inervatia inimii este asigurata de plexul cardiac. Simpaticul are efect cardioaccelerator si
vasodilatator coronarian. Parasimpaticul are efect cardioinhibitor si actioneaza in special asupra
nodulilor sinoatrial si atrioventricular.
Proprietatile miocardului
Ciclul cardiac este format dintr-o sistola si o diastola. La un ritm de 75 batai/minut, ciclul cardiac
dureaza 0,8 s. Intre sistola atriala si cea ventriculara este o diferenta de 0,1s datorita intarzierii
propagarii impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular.
debitul sistolic- vlumul de sange expulzat de inima intr-o sistola, aproximativ 75 ml;
debitul cardiac- volumul de sange trimis in organism/minut= debitul sistolic x frecventa cardiaca 75
x 75 = 5,5 l/min.
travaliul cardiac- lucrul mecanic al inimii in sistola = volumul sistolic x normalsiunea arteriala medie
= 75 ml x 100 mmHg.
Ciclul cardiac este insotit de manifestari acustice, mecanice si electrice a caror cunoastere permite
anormalcierea starii de sanatate a organismului, a functionarii normale a inimii.
zgomotul diastolic ( II ) - produs de inchiderea valvulelor semilunare ale arterei aorte si ale arterei
pulmonare, este scurt si ascutit.
socul apexian- care se petrece ca o “ lovitura “a varfului inimii in spatial V intercostal stang, in sistola;
pulsul arterial- unda de distensie a peretelui arterial, provocata de variatiile ritmice ale normalsiunii
sangvine, determinate de contractiile cardiace; este masurabil in orice punct unde o artera poate fi
comnormalsata pe un plan osos.
B. VASELE DE SANGE
Vasele de sange alcatuiesc o retea prin care sangele circula de la inima catre toate organele
corpului (artere) si de aici inapoi, la inima (vene). Sangele care pleaca de la inima se numeste sange
arterial, este de culoare rosu aprins ca urmare a concentratiei mari de oxihemoglobina din eritrocite.
Sangele care se intoarce la inima se numeste sange venos, este de culoare rosu inchis ca urmare a
concentratiei mari de carbohemoglobina din eritrocite.
1. Arterele:
normalzinta un strat muscular gros, ce le permite propulsarea sub normalsiune mare a sangelui de la
inima;
peretele aortei si al arterelor mari cuprinde numeroase fibre de elastina printre celulele musculare
netede, conferind elasticitate vaselor respective; astfel, se asigura un flux continuu al sangelui;
arterele mici si arteriolele sunt mai putin elastice si au stratul muscular mai gros in raport cu
diametrul lumenului; aceste vase opun rezistenta curgerii sangelui, deoarece se destind foarte putin.
2. Venele:
normalzinta un strat muscular subtire, ce le permite sa se largeasca suficient pentru a se adapta
cresterilor de volum sangvin;
venele situate sub nivelul inimii normalzinta valve pe peretele intern, dispuse astfel incat sangele sa
curga intr-un singur sens;
din cauza normalsiunii scazute, venele nu pot propulsa sangele snormal inima, astfel ca ele sunt
asezate printre muschii scheletici, care le comprima atunci cand sunt actionati; respiratia contribuie
la propulsarea sangelui din venele abdominale in cele toracice; in inspiratie, diafragmul se contracta (
coboara ), determinand cresterea normalsiunii intraabdominale, comprimarea venelor si scaderea
normalsiunii in cavitatea toracica.
3. Capilarele: vase sangvine de dimensiuni mici, desprinse din arteriole; fac legatura cu venulele
sau se anastomozeaza in retele. Peretele capilarelor are o structura extrem de simpla, fiind alcatuit
dintr-un singur strat de celule. Astfel, schimburile nutritive, plastice si gazoase dintre sange si tesuturi
se fac prin pinocitoza, difuziune si filtrare. Cantitatea de sange care intra intr-o retea de capilare este
reglata de sfincterele normalcapilare.
In arborele vascular, sangele circula prin doua sectoare distincte, unite doar la nivelul inimii.
Acestea constituie circulatia sistemica (circulatia mare) si circulatia pulmonara (circulatia mica).
Circulatia pulmonara asigura transportul sangelui incarcat cu CO2 de la inima la plamani, prin
artera pulmonara, cu ramurile ei, dreapta si stanga, si reintoarcerea sangelui oxigenat de la plamani
(in urma schimbului de gaze respiratorii) la inima, prin cele patru vene pulmonare.
normalsiunea sangvina renormalzinta normalsiunea sub care circula sangele in artere. Valoarea
scade in timpul diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita peretelui muscular foarte
gros, opun rezistenta curgerii sangelui, fenomen numit rezistenta periferica. Ca urmare,
normalsiunea sangelui la acest nivel, normalcum si in capilare scade foarte mult. Diametrul arteriolar
poate varia prin vasoconstrictie sau vasodilatatie, influentand fluxul sangvin din capilare. Cresterea
rezistentei periferice in urma vasoconstrictiei arteriolelor poate determina marirea normalsiunii
sangvine. Valoarea normalsiunii sangvine este influentata de trei factori:
frecventa cardiaca;
debitul sangvin;
Cresterea oricaruia dintre parametrii enumerati poate determina cresterea normalsiunii sangvine.
Masurarea normalsiunii sangvine se face cu ajutorul tensiometrului. Acesta este alcatuit dintr-un
manson pneumatic, in care se pompeaza aer cu o para de cauciuc. Stetoscopul, plasat la nivelul
incheieturii brat-antebrat, permite ascultarea arterei comprimate. normalsiunea sangvina se citeste
cu ajutorul unui manometru.
Pulsul sangvin - la fiecare sistola ventriculara, inima impinge deja existent in vasele sangvine. Ca
urmare, se produce o dilatare brusca a peretilor aortei. Aceasta dilatare se propaga cu o viteza de 10
ori mai mare ca cea a fluxului sangvin si renormalzinta pulsul sangvin.
Boli ale inimii:
insuficienta cardiaca - inima nu mai poate asigura o circulatie normala a sangelui; factorii favorizanti
sunt: bolile valvelor inimii, efortul fizic mare, infectiile, anemiile, lipsa unor hormoni, a unor saruri
minerale, deformatii toracice, boli pulmonare si renale, hipertensiune arterial, ateroscleroza;
varicele - dilatarea venelor, tulburari circulatorii care pot duce la atrofii musculare, ulceratii ale
gambelor, edeme cronice masive;
Sistemul limfatic renormalzinta o parte a sistemului circulator, fiind constituit din vase limfatice ,
ganglioni limfatici si organe limfoide. Principalele sale functii sunt:
1. Vasele limfatice
a. Capilarele limfatice, cele mai mici vase ale sistemului limfatic, sunt inchise la capete si formeaza
retele vaste in majoritatea tesuturilor. Peretele lor este un endoteliu caracteristic, poros, care
permita accesul lichidelor interstitiale, a proteinelor, microorganismelor si lipidelor absorbite din
intestinul subtire.
b. Ducturile limfatice colecteaza limfa din capilarele limfatice. Peretele lor este asemanator
peretelui venos, fiind alcatuit din trei straturi, cel intern normalvazut cu valve. Limfa este propulsata
de-a lungul ducturilor limfatice datorita acceleratiei gravitationale (cand circula de sus in jos) sau prin
normalsiunea exercitata de contractile musculare si alte miscari ale corpului (cand circula in sens
antigravitational). Ducturile limfatice dreneaza limfa din corp in doua vase limfatice mari: ductul
toracic (dreneaza limfa din extremitatile inferioare, abdomen, regiunea toracica stanga, partea
stanga a capului si gatului; in zona abdominala normalzinta o dilatare numita cisterna chili; ductul
toracic se varsa in vena subclaviculara stanga) si ductul limfatic drept (dreneaza limfa din
extremitatile superioare, zona toracica dreapta si partea dreapta a capului si a gatului; se varsa in
vena subclaviculara dreapta).
2. Ganglionii limfatici
Au forma unor boabe de fasole si sunt situati pe traiectul vaselor limfatice. Sunt inchisi in capsule
de tesut conjunctiv fibros, din care pornesc snormal interior septuri de tesut conjunctiv numite
trabecule. normalzinta doua zone: corticala, la exterior, sub capsula conjunctiva, si medulara, la
interior. Zona medulara este formata din tesut reticular ce contine celule fagocitare, al caror rol
consta in purificarea lichidului ce ajunge la acest nivel. In tesutul reticular se gasesc si centrii
germinativi, unde se produc limfocitele, care au rol in raspunsul imun. Limfa intra in ganglion prin mai
multe vase limfatice aferente si il paraseste prin vase eferente, ce pornesc de la nivelul hilului (o
denormalsiune de pe fata concava a nodulului).
Ganglionii limfatici se gasesc grupati in mai multe regiuni ale corpului. Principalele grupe sunt:
in peretele intestinului subtire se gasesc numerosi ganglioni limfatici si agregate de tesut limfatic
numite foliculi limfatici sau Peyer.
3. Organele limfoide
a. Splina este situata in cavitatea abdominala, posterior si lateral fata de stomac, acoperita de
peritoneu. Indeplineste roluri esentiale: producerea de limfocite si hematii, filtrarea sangelui si
distrugerea hematiilor batrane. normalzinta o portiune rosie (pulpa rosie), pentru stocarea
eritrocitelor batrane si o portiune alba (pulpa alba), ce contine centrii germinativi pentru producerea
limfocitelor .
imunitatea specifica (dobandita), care implica interventia limfocitelor si este directionata catre
anumite molecule sau catre parti ale anumitor molecule numite antigene.
sistemul imun umoral, care implica diverse tipuri de proteine numite anticorpi, care circula prin
sange si plasma, lichide numite generic “ umori “; acest sistem actioneaza asupra agentilor patogeni
normalzenti in fluidele corpului;
sistemul imun mediat celular, se desfasoara prin actiunea unor celule speciale care circula prin sange
si limfa; actioneaza asupra agentilor patogeni care au patruns deja in celulele gazda.
Sistemul imun intra in actiune atunci cand detecteaza normalzenta unor substante straine in
organism (antigene). Acestea pot proveni de la bacterii, de la virusuri, dar si de la tesuturi sau organe
transplantate de la o alta persoana. Capacitatea de a distinge substantele proprii de cele straine
renormalzinta una ditre cele mai importante caracteristici ale sistemului imun. O alta trasatura
remarcabila a sistemului imun este capacitatea de a-si “ aminti “ structura biochimica a antigenelor si
de a reactiona prompt la un nou contact.
activa: cand agentii patogeni patrund in organism pe cale naturala sau artificiala;
pasiva: dobandita in urma unui transfer de anticorpi, nu este de durata, deoarece sistemul imun nu a
fost stimulat, iar anticorpii respectivi circula prin sange doar cateva saptamani sau luni (de exemplu,
anticorpii care trec prin placenta de la mama la fat).
Limfocitele mediaza raspunsul imun in cazul ambelor sisteme imunitare. Exista doua tipuri de
limfocite:
Ambele tipuri de celule rezulta prin diviziuni succesive ale unor celule initiale (stem) din ficat (la
embrion) si din maduva osoasa (la adult). Celulele initiale destinate sa devina limfocite migreaza in
timus, transformandu-se in limfocite T, sau raman in maduva osoasa devenind limfocite B.
Limfocitele tinere migreaza apoi in organele limfoide, unde se matureaza. Limfocitele mature intra in
circulatia sangvina si limfatica.
artrita reumatoida: inflamarea articulatiilor, deoarece unii anticorpi ataca si distrug alti anticorpi,
aflati in acelasi organism;
boala lui Hashimoto: producerea de autoanticorpi care ataca tiroida;
alergiile: reactii exagerate la antigene specifice; nu se cunoaste mecanismul acestui raspuns care
pare inutil, dar care poate fi foarte periculos; reactiile alergice sunt extrem de rapide si pot fi
provocate de cantitati infime de alergene; pot fi produse in cavitatea nazala si in bronhii, in tractul
gastrointestinal sau la nivelul pielii. Anticorpii declanseaza reactia alergica prin legarea la celule
speciale din tesutul conjunctiv. In momentul legarii, celulele respective elibereaza histamina,
raspunzatoare de simptomele alergiei: stranut, iritatie nazala, mancarimi ale pielii, lacrimare. Uneori
la contactul sistemului imun cu un alergen cum ar fi veninul de albine, se poate declansa socul
anafilactic, care se traduce prin scaderea brusca a normalsiunii sangvine ca urmare a eliberarii unei
cantitati mari de histamine, ceea ce poate duce la moarte rapida.
II. SISTEMUL DIGESTIV
TIP DE TESUT
LOCALIZARE
Mucoasa
Submucoasa
Musculara
- ţesut muscular striat;
- ţesut muscular neted, cu doua straturi: intern (fibre circulare) şi extern (fibre longitudinale);
Externă (adventicea )
1. Cavitatea bucala
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, este desparţită de arcadele alveolo-
gingivo-dentare în două părţi: vestibulul şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o parte, buze şi
obraji, pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spaţiile
interdentare şi prin spaţiul retromolar. În vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul
excretor al glandei parotide), în dreptul molarului II superior.
Planşeul bucal este format din cei doi muşchi milohioidieni, întinşi între linia milohioidiana a
mandibulei şi osul hioid. Sub muşchiul milohioidian se aflî muşchiul digastric. Pe planşeul bucal se află
glandele sublinguale şi corpul limbii. Pereţii cavităţii bucale sunt vascularizaţi de ramuri provenite din
artera carotidă externă. Sângele venos ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele cavităţii bucale
ajung în ganglionii cervicali situaţi în jurul venei jugulare interne. Inervaţia senzitivă este asigurată de
ramuri din nervul trigemen.
Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lânga rol în masticaţie şi deglutiţie, mai
are rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ, datorită normalzenţei, la nivelul limbii, a
papilelor gustative. Limba normalzintă un corp situat în cavitatea bucală şi o rădăcină , snormal
faringe. Rădăcina limbii este fixată de hioid prin membrana hioglosiană şi de baza epiglotei prin trei
ligamente gloso-epiglotice. Între aceste ligamente, care ridică repliuri, se află două adâncituri numite
valecule. Între corpul şi radacina limbii se afla şanţul terminal, anterior de care se dispun papilele
caliciforme, sub forma literei “V“. Fata inferioara a corpului limbii este legata de mucoasa planşeului
bucal prin frâul limbii. De o parte şi de alta a frâului limbii se află o proeminenţă, numită caruncula
sublinguală, în care se deschid canalul glandei submandibulare şi canalul glandei sublinguale. Pe
rădăcina limbii (faţa ei posterioară) se află amigdala linguală. În structura limbii se descriu un schelet
osteofibros, muşchi striati şi o mucoasă.
Scheletul osteofibros este format din osul hioid şi două membrane fibroase: septul limbii şi
membrana hioglosiana întinsă de la hioid snormal limbă.
Muşchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii (muşchiul transvers, muşchiul vertical, muşchiul lingual
longitudinal superior, muşchiul lingual longitudinal inferior, stâng şi drept) şi extrinseci (stiloglos,
hioglos, genioglos), cu un capăt prins pe oase sau muşchii palatoglos sau amigdaloglos, şi cu celălalt
pe palatul moale sau amigadala palatină.
La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală, care se continuă cu mucoasa bucală, având în
structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos, necheratinizat. Pe faţa dorsală a limbii şi pe
marginile ei se găsesc papilele linguale, care oferă limbii un aspect catifelat.
Papilele circumvalate (caliciforme) formeaza “V“-ul ligual cu deschiderea snormal înainte şi sunt in
numar de 7-11. Fiecare dintre aceste papile normalzintă, în centru, o ridicătură centrală, înconjurată
de un şanţ circular în care se găsesc numeroşi muguri gustativi.
Papilele foliate sunt localizate de-a lungul porţiunilor posterioare ale marginilor limbii. Au forma unor
foi de carte, normalzentând 8-10 pliuri mucoase, dispuse perpendicular.
Papilele fungiforme au forma asemanatoare unor ciuperci şi sunt mai răspândite înaintea “ V “-ului
lingual.
Toate aceste trei categorii de papile au în structură muguri gustativi. La nivelul limbii, se mai
descriu şi papile filiforme, formaţiuni conice, cu vârful ramificat. Ele sunt situate pe faţa dorsală a
limbii şi pe marginile ei; au rol mecanic, deoarece nu au muguri gustativi.
Vascularizaţia limbii este asigurată de artera linguală. Sângele venos ajunge în vena jugulară
internă. Limfaticele ajung în ganglionii submandibulari şi cervicali.
Inervaţia muşchilor limbii este asigurată de nervul hipoglos şi de nervul glosofaringian, inervaţia
senzorială gustativă prin nervii VII. IX, X, V.
Dinţii sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol şi în vorbirea articulată. La om, există
două tipuri de dentiţii:
temporară (de lapte) formata din 20 dinţi; apare dupa 6-8 luni şi este completă în jurul vârstei de 2-3
ani;
permanentă (definitivă) formată din 32 dinti; apare între 6-13 ani, (exceptând molarul III maseaua de
minte) care apare mai târziu (18-20 ani) sau deloc.
coroană, de culoare albă, depăşeşte alveola dentară, fiind vizibilă în cavitatea bucală.
col este regiunea mai ingusta, situata intre radacina si coroana, la nivelul lui se afla inelul gingival
(mijloc de fixare al dintelui).
radacină. este inclusa in alveola si poate fi unica (incisivi, canini, normalmolari), dubla (molari) sau
tripla (molari).
In coroana dintelui se afla camera pulpara, care la nivelul radacinii se continua cu canalul dentar.
Cavitatea si canalul dentar contin pulpa dintelui, care are in structura sa tesut conjunctiv, vase si
nervi ce patrund prin orificiul dentar de la nivelul radacinii. In afara camerei pulpare si a canalului
dentar, dintele este format dintr-un tesut calcificat, numit dentina (ivoriu), de culoare alba. La nivelul
coroanei, dentina este dublata de un tesut dur, smaltul, iar la nivelul radacinei de cement. Smaltul
este cea mai dura structura a dintelui si are in compozitia sa fosfat de calciu, de magneziu, floruri de
Na si K. Cementul dur este de natura osoasa si face parte din mijloacele de sustinere ale dintelui.
Vascularizatia dintilor este asigurata de arterele alveolare, ramuri din artera maxilara interna.
Sangele venos ajunge in vena maxilara. Limfaticele dintilor ajung in final in ganglionii submandibulari
si cervicali.
nasofaringele
(rinofaringele)
bucofaringele
(orofaringele)
laringofaringele
peretele superior
- baza craniului; la acest nivel se afla amigdala faringiana;
- valul palatin;
peretele inferior
- valul palatin;
- se continua cu esofagul;
peretii laterali
- corespund celor doua arcuri (anterior si posterior) ale valului palatin, intre care se afla amigdala
palatine;
peretele anterior
peretele posterior
La interior, faringele este captusit de o mucoasa care are in structura sa un epiteliu cilindric ciliat la
nivelul rinofaringelui si un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul bucofaringelui
si laringofaringelui. La exterior, faringele este acoperit de adventitia faringelui, care se continua cu
adventitia esofagului.
Vascularizatia faringelui este realizata de ramuri din artera carotida externa. Sangele venos este
drenat in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in ganglionii cervicali.
Inervatia senzitiva si motorie este asigurata de nervul glosofaringian, dar si de nervul vag.
3. Esofagul
Esofagul este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe snormal
stomac. Limita lui superioara corespunde vertebrei C6, iar cea inferioara orificiului cardia prin care
esofagul se deschide in stomac. In traiectul sau, esofagul strabate regiunea cervicala, toracala,
diafragma si ajunge in abdomen, terminandu-se in stomac. Esofagul are o lugime de 25 cm.
In regiunea cervicala, esofagul vine in raport anterior cu traheea, posterior cu coloana vertebrala,
iar lateral cu lobii laterali ai glandei tiroide si cu manunchiul vasculo-nervos al gatului (artera carotida
comuna, vena jugulara interna si nervul vag). In regiunea toracala, deasupra vertebrei T4 (locul de
bifurcare al treheei in cele doua bronhii) vine in raport cu traheea, iar sub T4 cu pericardul. Lateral,
esofagul toracic vine in raport cu plamanii, iar posterior cu coloana vertebrala. In abdomen vine in
raport, la stanga, cu fundul stomacului, la dreapta si anterior cu ficatul, iar posterior cu aorta. In
traiectul sau, esofagul are raporturi cu aorta descendenta, care initial este la stanga, iar in partea
inferioara se aseaza posterior de el.
Arterele esofagului provin din arterele tiroidiene, aorta, arterele diafragmatice si artera gastrica
stanga. Sangele venos al esofagului abdominal se varsa in vena porta, a esofagului toracic in sistemul
azygos, iar a esofagului cervical in vena jugulara. Limfaticele esofagului cervical ajung in ganglionii
cervicali, ai esofagului toracic in ganglionii traheo-bronhici si mediastinali posteriori, iar ai esofagului
abdominal in ganglionii gastrici.
4. Stomacul
Stomacul este portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv, fiind situat in etajul supramezocolic al
cavitatii abdominale, intre splina si ficat. In stare de umplere are 25 cm, iar gol 18 cm. Capacitatea lui
este de 1300-1500 cm3. Stomacul are forma literei “ J”, cu o portiune verticala mai lunga si cu una
orizontala mai scurta. Stomacul are doua fete (anterioara, posterioara), doua margini, denumite
curburi (curbura mare si curbura mica) si doua orificii (cardia si pilorul). Cele doua fete ale stomacului
sunt acoperite de peritoneu, care ajuns la nivelul curburilor, se reflect ape organele vecine, formand
ligamente.
De pe mica curbura, prin reflexia peritoneului, se formeaza micul epiploon (ligamentul gastro-
duodeno-hepatic) care leaga mica curbura de fata inferioara a ficatului. De pe marea curbura, prin
reflectarea peritoneului, se formeaza ligamentele: gastro-diafragmatic, care leaga marea curbura de
diafragm, ligamentul gastro-splenic, intre marea curbura si splina, si ligamentul gastro-colic, intre
marea curbura si colonul transvers, ce se leaga de marele epiploon.
Fata posterioara a stomacului, vine in raport cu rinichiul stang, suprarenala stanga, corpul si coada
pancreasului, splina si artera splenica.
Curbura mare este convexa, la nivelul ei se sfla arcul vascular al marii curburi, format din artera
gastro-epiploica dreapta si din artera gastro-epiploica stanga, normalcum si ligamentele gastro-
diafragmatic, gastro-frenic si gastro-colic.
Curbura mica este concava, la nivelul ei se gaseste arcul vascular al micii curburi format din artera
gastrica stanga din trunchiul celiac si artera gastrica dreapta, din artera hepatica proprie, cat si micul
epiploon care leaga stomacul de ficat.
Orificiul cardia, prin care stomacul comunica cu esofagul, este pe flancul stang al vertebrei T11.
Orificiul pilor, prin care stomacul comunica cu duodenul, se afla in dreptul flancului drept al vertebrei
L1. Este normalvazut cu sfincterul piloric. Cand stomacul este umplut, pilorul coboara si se
deplaseaza snormal stanga. Sfincterul piloric are consistenta dura la palpare.
Structura stomacului: 1. esofag; 2. cardia; 3. corpul stomacului; 4. curbura mica; 5. duoden; 6. fundul
stomacului; 7. tunica seroasa; 8. musculatura longitudinala; 9. musculatura circulara; 10. musculatura
oblica; 11. curbura mare; 12. pliuri ale mucoasei; 13. antrul piloric; 14. pilor.
Subimpartirea stomacului: trecand un plan prin incizura gastrica situata la nivelul micii curburi,
unde aceasta isi schimba directia, impartim stomacul in doua portiuni: portiunea verticala, situate
deasupra planului, si portiunea orizontala, sub acest plan. Portiunea verticala are doua parti: fundul
stomacului, care contine punga cu aer a stomacului, si corpul stomacului. Portiunea orizontala are si
ea o zona mai dilatata, care contine corpul stomacului (antrul piloric), si alta care se continua cu
duodenul, numita canal piloric.
Vascularizatia stomacului este asigurata de toate cele trei ramuri ale trunchiului celiac: artera
hepatica, gastrica stanga si splenica. Artera splenica iriga marea curbura a stomacului prin artera
gastroepiploica stanga care primeste si ramuri din artera gastro-duodenala, provenita din artera
hepatica comuna. Artera gastrica stanga iriga mica curbura a stomacului imnormaluna cu artera
gastrica dreapta din artera hepatica proprie. Sangele venos ajunge in vena porta.
Inervatia stomacului este asigurata de plexul gastric, format din fibre simpatice si parasimpatice.
Provine din plexul celiac. Fibrele nervoase formeaza in peretele stomacului plexul mienteric si plexul
submucos.
4. Intestinul subtire
Intestinul subtire este portiunea din tubul digestiv cuprinsa intre stomac si intestinul gros. In
functie de mobilitatea sa, are o prima portiune fixa, numita duoden, si o a doua, mai lunga si mobila,
numita jejuno-ileon. Lungimea intestinului subtire este de 4-6 m, iar calibrul de 4 cm la nivelul
duodenului si de 2-3 cm la nivelul jejuno-ileonului.
4.1. Duodenul
Duodenul este prima portiune a intestinului subtire si are forma de potcoava, cu concavitatea in
sus, in care se afla capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm. Incepe la nivelul pilorului si se
indreapta snormal vezica biliara, unde coteste, devenind descendent. La acest cot se formeaza
flexura duodenala superioara. Ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteste din nou, formand
flexura duodenala inferioara. Trece anterior de coloana vertebrala, vena cava inferioara si aorta,
dupa care coteste a treia oara, devenind ascendent, si urca pe flancul stang al coloanei pana la L2,
unde se termina la nivelul flexurii duodeno-jejunale.
portiunea descendenta, intre vezica biliara si polul inferior al rinichiului drept, vine in raport anterior
cu colonul transvers, posterior cu rinichiul drept, medial cu capul pancreasului si lateral cu colonul
ascendent;
portiunea transversa, tine de la polul inferior al rinichiului drept pana la flancul stang al coloanei
vertebrale. Posterior vine in raport cu vena cava inferioara, coloana vertebrala si aorta, iar anterior
cu mezenterul si cu artera si vena mezenterica superioara aflate intre cele doua foite ale
mezenterului;
Inervatia este asigurata de fibre simpatico si parasimpatice, provenite din plexul celiac.
4.2. Jejuno-ileonul
Jejuno-ileonul este portiunea libera a intestinului subtire si se intinde intre flexura duodeno-
jejunala si orificiul ileo-cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter, de unde
si numele de intestin mezenterial. Jejuno-ileonul descrie 14-16 flexuozitati in forma de “ U “, numite
anse intestinale. Jejuno-ileonul este leagat de peretele posterior al abdomenului printr-un lung
mezou peritoneal, numit mezenter. Acesta normalzinta doua fete: una dreapta (anterioara), alta
stanga (posterioara) si doua margini: una libera snormal intestine si alta aderenta, snormal peretele
posterior al abdomenului, numita radacina. Intre cle doua foite ale mezenterului se gasesc: artera
mezenterica superioara cu ramurile sale, vena mezenterica superioara, vase limfatice si ganglionii
limfatici mezenterici, plexul nervos vegetative mesenteric si grasime.
Vascularizatia este asigurata de ramuri care provin din artera mezenterica superioara. Sangele
venos este colectat de vena mezenterica superioara. Limfa este colectata in ganglionii mezenterici
superiori.
Inervatia este vegetative, asigurata de plexul mesenteric superior desprins din plexul celiac.
5. Intestinul gros
Intestinul gros are o lungime de 1,50 cm, continua jejuno-ileonul si se deschide la exterior prin
orificiul anal. Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin urmatoarele caracteristici:
normalzinta doua umflaturi, numite haustre, separate intre ele prin santuri transverse care proemina
in lumenul intestinului sub forma de plici semilunare ale colonului;
normalzinta ciucuri de culoare galbuie, numiti apendici epiploici, in jurul teniilor musculare;
cec
colon la randul sau normalzinta mai multe segmente: colonel ascendent, transvers, descendent si
sigmoid
rect.
apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros, transformat in organ limfoid,
are lungime de 7-8 cm si un calibru de 5-8 mm; forma lui este a unui tub cilindric; se deschide pe fata
mediala a cecului prin orificiul apendiculo-cecal;
arterele cecului si apendicelui provin din artera mezenterica superioara; sangele venos este colectat
de vena mezenterica superioara; limfaticele ajung in ganglionii mezenterici superiori;
5.2. Colonul
colonul ascendent - masoara 8-15 cm lungime, tine de la fosa iliaca dreapta pana la flexura colica
dreapta; posterior vine in raport cu peretele dorsal al cavitatii abdominale si cu rinichiul drept;
anterior si medial vine in raport cu ansele intestinului subtire, iar anterior si lateral si cu peretele
antero-lateral al abdomenului;
colonul transvers - masoara 40-60 cm, este cuprins intre cele doua flexuri ale colonului; anterior vine
in raport cu peretele ventral al abdomenului, posterior cu duodenul descendent, capul si corpul
pancreasului, in sus vine in raport cu fata viscerala a ficatului, cu stomacul si cu splina, iar in jos cu
ansele jejuno-ileale;
colonul descendent - masoara 14-20 cm, tine de la flexura colica stanga pana la fosa iliaca stanga, are
aceleasi raporturi ca si colonel ascendent, fiind mai profund fata de acesta;
colonul sigmoid - masoara 40-50 cm, tine de la fosa iliaca stanga pana la S3; normalzinta doua
segmente, unul iliac si altul pelvin; segmentul iliac ocupa fosa iliaca si vine in raport posterior cu fosa
iliaca, muschiul ileopsoas si cu nervul femural; anterior, medial si lateral este acoperit de anse
intestinale; segmentul pelvian vine in raport, in jos si inainte, cu vezica urinara la barbat, iar la femeie
cu uterul si anexele, posterior vine in raport cu ampula rectala, iar in sus cu ansele intestinului
subtire;
5.3. Rectul
ampula rectala vine in raport posterior cu sacrul si coccisul, anterior, la barbat, vine in raport cu
vezica urinara, iar la femeie cu corpul uterului;
canalul anal strabate perineul si vine in raport anterior, la barbat, cu uretra, iar la femeie cu vagina;
arterele rectului sunt in numar de trei: artera rectala superioara, artera rectala medie si artera
rectala inferioara; sangele venos din treimea superioara a rectului ajunge in vena porta prin
intermediul venei mezenterice inferioare , iar din cele doua treimi inferioare ajunge in vena iliaca
interna si prin intermediul acesteia, in vena cava inferioara; limfaticele rectului ajung in ganglionii
mezenterici, in ganglionii iliaci si ganglionii inghinali;
inervatia este asigurata de plexul rectal, provenit din plexul mesenteric si din plexul hipogastric;
1. Glandele salivare
Glandele salivare secreta saliva care are rol in digestia bucala. Exista doua categorii de glande
salivare:
glande salivare mari, situate in afara cavitatii bucale, sunt perechi si isi varsa produsul lor de secretie
in cavitatea bucala, prin intermediul unor canale excretoare:
glanda parotida: se gaseste sub conductul auditiv extern (de unde si numele “para”= langa; “otis”=
ureche) si inapoia ramurii mandibulei; cantareste 20-30 g; este strabatuta de ramurile nervului facial,
de artera carotida externa si de vena jugulara externa; produsul de secretie se varsa prin canalul lui
Stenon, in vestibulul superior, in dreptul molarului II; este o glanda de tip tubuloacinoasa;
glanda submandibulara: este intermediara, ca marime, intre glanda parotida si glanda sublinguala;
cantareste 7-8 g; se gaseste sub planseul bucal, pe fata interna a corpului mandibulei, ocupand loja
submandibulara; este o glanda tubuloacinoasa sero-mucoasa;
glanda sublinguala: este cea mai mica (3-5g); se afla deasupra diafragmei bucale; este o glanda
tubuloacinoasa seromucoasa;
2. Ficatul
Ficatul este cea mai mare glanda anexa a tubului digestiv. Este situat in etajul supramezocolic, in
partea dreapta, sub diafragma, deasupra colonului transvers si a mezocolonului, la dreapta
stomacului. Are o consistenta ferma si o culoare bruna. La cadavru cantareste 1500 g, iar la individul
viu se adauga inca 800-1000 g cat cantareste sangele depozitat in ficat. Are forma unui ovoid taiat
oblic, avand 28 cm in sens transversal si 16 cm in sens antero-posterior. Ficatul are o fata superioara,
una inferioara, o margine inferioara si o margine posterioara, mai lata.
Fata superioara (diafragmatica) este divizata in doi lobi (stang si drept) prin ligamentul falciform,
intins de la fata superioara a ficatului la diafragma. Lobul stang este mai mic decat cel drept. Prin
intermediul diafragmei, fata superioara vine in raport cu inima, invelita de pericard, si cu bazele celor
doi plamani, tapetate de pleura.
Fata inferioara (viscerala) este parcursa de trei santuri, dintre care doua sunt sagitale, iar al treilea
transvers. Santul transvers renormalzinta hilul ficatului, locul de intrare si iesire al elementelor
pediculului hepatic. Santul sagital stang contine, in segmentul anterior, ligamentul rotund provenit
prin obliterarea venei ombilicale, iar in segmentul posterior cordonul fibros Arantius, provenit prin
obliterarea ductului venos Arantius (care la fat face legatura intre vena ombilicala si vena cava
inferioara). Santul sagital drept normalzinta, in segmentul anterior, fosa cistica in care se gaseste
vezica biliara, iar in segmentul posterior vena cava inferioara.
lobul stang normalzinta imnormalsiunea gastrica, iar inapoia acesteia imnormalsiunea esofagiana;
lobul drept vine in raport cu o serie de organe care lasa mai multe imnormalsiuni : imnormalsiunea
colica, lasata de unghiul drept al colonului, imnormalsiunea duodenala, lasata de flexura superioara a
duodenului, imnormalsiunea suprarenala (glanda suprarenala dreapta) si imnormalsiunea renala
(rinichiul drept);
lobul caudat, situat posterior de hil, normalzinta doua procese: unul snormal stanga, numit procesul
papilar, si altul snormal dreapta, procesul caudat.
Marginea inferioara este ascutita, normalzinta doua incizuri, una la stanga, numit ligamentul
rotund, cea de-a doua la dreapta, incizura cistica, ocupata de fundul vezicii biliare. Marginea
posterioara apartine fetei superioare a ficatului. Pe ea se afla aria nuda a ficatului (pars afixa), care
este lipsita de peritoneu si adera intim la diafragma prin tracturi conjunctive, corespunde vertebrelor
T12-T11.
Structura ficatului
La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe fata superioara a ficatului, peritoneul se
rasfrange pe diafragma, formandu-se ligamentul falciform. De pe fata inferioara se rasfrange pe
stomac, formandu-se micul epiploon. Peritoneul de pe fata superioara si inferioara a ficatului se
rasfrange pe peretele posterior al cavitatii abdominale, formandu-se astfel ligamentul coronar. La
cele doua extremitati, cele doua foite ale ligamentului coronar se aproprie una de cealalta, formand
ligamentele triunghiulare stang si drept, care ajung la diafragma.
Sub peritoneul visceral se afla capsula fibroasa a ficatului. De pe fata ei profunda pleaca septuri
conjunctivo-vasculare, care patrund in parenchimul hepatic. Intre aceste septuri se delimiteaza
lobulii hepatici, care sunt unitati anatomice si functionale ale ficatului. La intalnirea a tei lobuli exista
spatial portal, care contine o artera perilobulara (ramura a arterei hepatice), o vena perilobulara, un
canalicul biliar perilobular si vase limfatice, toate invelite intr-o stroma conjunctiva dependenta de
capsula fibroasa a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din capilare sinusoide
care provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulara snormal care converg
sinusoidele si din canaliculele biliare intralobulare.
Celulele hepatice sunt dispuse in spatiu sub forma unor placi sau lame, formate dintr-un singur rand
de celule. Intre lame se delimiteaza spatii in care se gasesc capilare sinusoide. In grosimea unei lame,
intre hepatocitele adiacente se formeaza canalicule biliare intralobulare. Celulele hepatice,
hepatocitele, sunt relative mari, de forma poliedrica si apar pe sectiune sub aspect polygonal. Fiecare
hepatocit vine in contact cu capilarele sinusoidale (polul vascular) si cu canaliculul biliar intralobular
(polul biliar). Celula hepatica poate sa-si verse secretia fie in canaliculele biliare, fie in sinusoide.
Canaliculele biliare intralobulare nu au pereti proprii, peretii lor fiind renormalzentati de insasi
celulele hepatice. Snormal periferia lobului capata pereti proprii si iau numele de colangiola
(canalicule Hering). Acestea converg catre canaliculele biliare perilobulare din spatiul portal, care, la
randul lor, se deschid in canaliculele biliare interlobulare. Intre peretii capilarelor sinusoide si
lamelele celulare hepatice exista spatii inguste, numite spatiile Disse, cu valoare de capilare limfatice.
Vena perilobulara de la nivelul spatiului portal patrunde in lobulul hepatic si formeaza sinusoidul
hepatic. In capilarele sinusoide se remarca normalzenta unor celule stelate, celulele litorale Kupffer,
care apartin sistemului reticulo-endotelial. Inainte de a forma sinusoidul, ramura perilobulara a venei
porte normalzinta un sfincter muscular, numit sfincter de intrare. Sinusoidele converg snormal vena
centrolobulara, situata in centrul lobului.
a. Vascularizatia nutritiva este renormalzentata de artera hepatica, ramura din trunchiul celiac, care
adduce la ficat sange incarcat cu O2. Artera hepatica urca in pediculul hepatic si la nivelul hilului se
divide intr-o ramura dreapta si una stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare:
una pentru segmentul anterior al lobului drept, alta pentru segmentul posterior al lobului drept.
Ramura stanga a arterei hepatice se imparte si ea in doua ramuri segmentare, una pentru segmentul
medial al lobului stang, alta pentru segmentul lateral. Din arterele segmentare se desprind ramuri
subsegmentare. Ultimile ramuri ale arterei hepatice sunt ramurile perilobulare din spatial portal. Ele
patrund in lobul hepatic, terminandu-se in sinusoidul hepatic.
b. Vascularizatia functionala este realizata de vena porta, care incepe prin capilare la nivelul tubului
digestive si sfarseste prin capilare la nivelul ficatului. Vena porta se formeaza inapoia colului
pancreasului, din unirea venelor mezenterica superioara, splenica si mezenterica inferioara. Vena
porta duce la ficat sange incarcat cu substante rezultate in urma absorbtiei intestinale. Ea urca in
pediculul hepatic, si ajunsa in hilul ficatului, se imparte, ca si artera hepatica, intr-o ramura dreapta si
o ramura stanga. Ramura dreapta se imparte in doua ramuri segmentare: una pentur segmentul
anterior, o a doua pentru segmentul posterior. Ramura stanga se imparte in doua ramuri
segmentare: una pentru segmentul medial, alta pentru segmentul lateral al lobului stang. Ramurile
segmentare dau, la randul lor, ramuri subsegmentare. Ultimile ramificatii ale venei porte sunt
ramurile perilobulare de la nivelul spatiului portal. Acestea patrund in lobul ficatului, unde se
capilarizeaza formand sinusoidele hepatice. Sangele venos al ficatului este colectat de 2-3 vene
hepatice care ajung in vena cava inferioara. Limfaticele ficatului ajung in ganglionii din hilul ficatului si
de aici in ganglionii celiaci. Inervatia ficatului este asigurata de plexul hepatic format din fibre
simpatico si parasimpatice. Plexul hepatic se desprinde din plexul celiac.
Caile biliare
Sunt conducte prin care bila, secretata continuu de celulele hepatice, ajunge in duoden numai atunci
cand ajung aici produsii digestiei gastrice. Caile biliare normalzinta doua parti:
caile biliare extrahepatice: cuprind un canal principal si un aparat diverticular (format din vezica
biliara si canalul cistic).
Canalul coledoc tine de la locul unde, in canalul hepatic comun, se deschide canalul cistic si pana
la papilla mare de la nivelul duodenului. In traiectul sau descrie un arc cu concavitatea snormal
dreapta. Trece initial inapoia portiunii superioare a duodenului, apoi pe dinapoia portiunii superioare
a duodenului si a capului pancreasului, si in final, strabate peretele portiunii descendente a
duodenului, in care se deschide. Are o lungime de 5-6 cm si un calibru de 5-6 mm. Se deschide
imnormaluna cu canalul principal al pancreasului in ampula hepato-pancreatica, care proemina in
duodenul II sub forma papilei mari. La nivelul ampulei hepato-pancreatice se afla un sfincter
muscular, sfincterul Oddi.
Canalul cistic leaga calea biliara principala cu vezica biliara. El urca snormal vezica biliara, avand o
lungime de 3 cm si un calibru de 4 mm. Canalul cistic are rolul de a conduce bila in perioadele
interdigestive snormal vezica biliara. Vezica biliara (colecistul) este un rezervor in care se depoziteaza
bila in perioadele interdigestive si se concentreaza prin absorbtia de apa si secretia de mucina de
catre epiteliul vezicii biliare. Vezica biliara este situata pe fata viscerala a ficatului, ocupand
segmentul anterior al santului sagital drept. Vezica biliara are forma de para, cu lungimea de 8-10 cm
si latimea de 4 cm. Capacitatea ei este de 50-60 cm3. normalzinta un fund, un corp, un col. Fundul
vezicii renormalzinta extremitatea anterioara a vezicii si depaseste marginea inferioara a ficatului.
Corpul vezicii, a carui fata inferioara este acoperita de peritoneu, vine in raport superior cu ficatul, iar
inferior cu colonel transvers. Uneori, vezica este invelita in intregime de peritoneu, care-i formeaza
un mezou, mezocist, ce o leaga de fata viscerala a ficatului. In acest caz este mobila. Colul vezicii se
continua cu canalul cistic.
3. Pancreasul
Pancreasul este o glanda voluminoasa, anexata tubului digestiv, avand atat o functie exocrina, cat
si una endocrina. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavitatii
abdominale. Forma pancreasului este de ciocan, de “J“ culcat sau de carlig. Pancreasul este situat
anterior de vertebrele T12, L1, L2 , normalzentand la acest nivel o concavitate care priveste snormal
coloana vertebrala. Are greutatea de 80-100 g, lungime de 15-20 cm si grosime de 2 cm. Pancreasul
este un organ friabil, se poate rupe usor. Pancreasului i se descriu:
capul pancreasului: portiunea latita a glandei, inconjurat de duoden; posterior de capul pancreasului
trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers si mezocolonul; circumferinta capului este in
raport cu duodenul;
colul pancreasului: are raport posterior cu originea venei porte, dar si cu vena cava inferioara;
corpul pancreasului: are pe sectiune aspect triunghiular, normalzentand trei fete: fata anterioara
care vine in raport cu fata posterioara a stomacului; fata posterioara care vine in raport cu aorta,
rinichiul stang, glanda suprarenala stanga, artera si vena splenica, fata inferioara care vine in raport
cu colonul transvers si cu ansele intestinale;
coada pancreasului: se indreapta snormal splina, de care este legata prin ligamentul spleno-
pancreatic.
Pancreasul este o glanda mixta, a carei portiune exocrina este renormalzentata de acinii pancreatici,
care secreta sucul pancreatic. Acesta este colectat de doua canale: Wirsung, care se deschide in
duoden, si Santorini, care se deschide in canalul Wirsung. normalzinta aceeasi inervatie ca si ficatul.
B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV
B.1.DIGESTIA
Digestia bucala
In cavitatea bucala se realizeaza o digestie fizica (masticatia, care consta in triturarea, faramitarea,
inmuierea alimentelor si formarea bolului alimentar) si o digestie chimica (sub actiunea salivei).
Masticatia declanseaza secretia glandelor salivare si stimuleaza receptorii gustativi si olfactivi care
vor declansa secretia glandelor digestive. Este un act reflex voluntar la adulti care se automatizeaza
treptat, reglat de centrii bulbo-pontini.
Saliva este formata din 99,5% apa si 0,5% reziduu uscat (cloruri, fosfati, carbonate, bicarbonate de
Na, K, Ca, NH4, fluor, proteine, acid uric, uree, lizozim, creatinina). Unul dintre cele mai importante
roluri ale salivei este cel digestiv, realizat de enzimele: amilaza salivara si maltaza, care descompun
amidonul in dextrina si monozaharide.
Reglarea secretiei salivare se face prin mecanisme reflexe neconditionate si conditionate, normalcum
si pe cale vegetativa. Reglarea reflex conditionata se face pe una dintre caile sensibilitatii vizuale,
olfactive sau auditive, caz in care cortexul transmite comenzi centrilor salivari bulbo-pontini, care
determina salivatie. Stimularea simpaticului produce o secretie de saliva vascoasa, iar stimularea
parasimpaticului, o secretie abundenta de saliva apoasa. Odata format, bolul alimentar este impins
printr-un ansamblu de reflexe (deglutitia) in faringe, esofag si stomac.
Deglutitia se desfasoara in trei timpi:
timpul bucal: partial voluntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din gura in faringe;
timpul faringian: involuntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din faringe in esofag;
timpul esofagian: involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar de-a lungul esofagului si trecerea
lui in stomac.
Digestia gastrica
Digestia gastrica renormalzinta ansamblul transformarilor mecanice si chimice prin care bolul
alimentar la nivelul stomacului devine chim gastric. La realizarea acestui process conlucreaza cele
doua functii ale stomacului: secretorie si motorie. Functia secretorie consta in elaborarea sucului
gastric, care contine 99% apa si 1% reziduu uscat: substante anorganice si organice (enzime si
mucina). Mucina protejeaza mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric.
Secretia gastrica este reglata prin mecanisme nervoase si umorale, este conditionata de cantitatea si
calitatea alimentelor ingerate. Aceasta reglare se realizeaza in trei etape:
faza gastrica: mecanismul nervos, este declansat de distensia stomacului produsa prin ingestia
alimentelor. Efectul consta in stimularea secretiei de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul
mecanism de reglare; la contactul alimentelor cu mucoasa gastrica se elibereaza gastrina, un hormon
care transportat de sange pana la nivelul glandelor gastrice, stimuleaza secretie de suc gastric.
faza intestinala: mecanismul nervos este declansat de normalzenta chimului gastric in stomac si
stimuleaza secretie de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare. La
contactul chimului gastric cu mucoasa duodenala se elibereaza enterogastron si gastrina, hormoni
care inhiba secretia de suc gastric si motilitatea stomacului. Alimentele stagneaza in stomac si apare
indigestia.
Functia motorie este asigurata de musculatura neteda a stomacului care executa doua tipuri de
miscari peristaltice si tonice; rezultatul acestor miscari este renormalzentat de amestecul alimentelor
cu sucul gastric si de evacuarea gastrica.
Digestia intestinala
Digestia intestinala consta in totalitatea transformarilor fizice si chimice pe care le sufera alimentele
in intestinal subtire, avand drept rezultat chilul intestinal. Acest proces se realizeaza sub actiunea
sucului pancreatic,
a bilei,
a sucului intestinal.
1. Functia secretorie consta in eliberarea sucului intestinal, care este un lichid limpede, cu pH alcalin
ce contine bicarbonati, mucus si un bogat echipament enzimatic. Enzimele sunt: peptidazele, lipazele
si zaharidazele. Reglarea secretiei de suc intestinal se face prin mecanisme nervoase vegetative
(declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor intestinali) si umorale (prin secretie de
enterocrinina de catre glandele intestinale, hormone ce stimuleaza secretia de suc intestinal).
Un rol important in buna desfasurare a proceselor chimice de la nivelul intestinului subtire il au sucul
pancreatic si bila.
Sucul pancreatic, produsul de secretie al acinilor pancreatici, este un lichid incolor, inodor, cu pH
alcalin si care contine un echipament enzimatic complex (proteaze, lipaze, amilaze), ce degradeaza
toate tipurile de substante alimentare. Reglarea secretiei de suc pancreatic se face prin intermediul a
doi hormoni: secretina si pancreozimina, cu rol stimulator. Exista si un mecanism nervos, secundar,
prin fibre vegetative: simpaticul are rol inhibitor, iar parasimpaticul are rol stimulator.
Bila este produsul de secretie al hepatocitelor, este un lichid verde (bila colecistica) sau galben (bila
hepatica), cu pH alcalin, contine 98% apa, pigmenti biliari (bilirubina si biliverdina), saruri biliare,
colesterol si lecitina. Rolul sarurilor biliare consta in reducerea tensiunii superficiale si favorizarea
emulsionarii grasimilor, activarea lipazelor si formarea de micelii cu lipidele. Intre mese, bila se
acumuleaza in vezica biliara. Reglarea secretiei si excretiei bilei se face prin mecanisme nervoase
vegetative si umorale. Secretia de bila este stimulate de parasimpatic prin nervul vag si este inhibata
de simpatic. Mecanismul umoral consta in eliberarea de hepatocrinina, substanta secretata de
celulele mucoasei duodenale la contactul cu chimul gastric si care stimuleaza secretia de bila.
Evacuarea bilei este stimulata de parasimpatic prin nervul vag, care determina contractia
musculaturii vezicii biliare, relaxarea sfincterului Oddi. Mecanismul umoral de evacuare a bilei este
renormalzentat de descarcarile de colecistokinina, substanta secretata de celulele mucoasei
duodenale la contactul cu chimul gastric si cu alimentele bogate in grasimi.
2. Functia motorie este asigurata de musculature intestinului subtire, care executa trei tipuri de
miscari: peristaltice, segmentare si pendulare. Rezultatul acestor miscari il constituie asigurarea unui
contact cat mai intim al alimentelor cu sucurile digestive si inaintarea masei alimentare catre
intestinal gros. Controlul functiei motorii a intestinului subtire se realizeaza prin mecanisme nervoase
vegetative (plexurile Meissner si Auerbach, aflate sub controlul centrilor nervosi din maduva si
encefal, nervul vag, cu rol stimulator si nervul aplanhnic, cu rol inhibitor) si umorale (prin eliberarea
de serotonina de catre celulele mucoasei intestinale).
Absorbtia este un proces fiziologic complex prin care produsii de digestie, apa, sarurile minerale si
vitaminele trec prin mucoasa intestinala si ajung in mediul intern. 90% din procesele de absorbtie se
desfasoara la nivelul mucoasei intestinului subtire, care are adaptari structurale si functionale
importante: epiteliu unistratificat, valvule conivente, vilozitati intestinale cu irigatie sangvina si
limfatica bogata, microvilii la polul apical al celulelor.
Suprafata activa reala de absorbtie intestinala este de peste 250 m2. Mecanismele prin care se
realizeaza absorbtia sunt active si pasive. Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ, cu
consum de energie, selective, care se desfasoara impotriva gradientului de concentratie.
Mecanismele pasive sunt:
osmoza, trecerea solutiilor de la normalsiune osmotica mica la normalsiune osmotica mai mare, prin
membrane semipermeabila pe care o constituie mucoasa intestinala;
pinocitoza, inglobarea unor picaturi de lichid si transportul lor prin mucoasa intestinala, sub forma
veziculelor de pinocitoza, snormal mediul intern.
Absorbtia proteinelor se face sub forma de aminoacizi in prima parte a intestinului subtire, prin
mecanisme active si selective la polul intern al celulelor mucoasei si prin mecanisme pasive de
difuziune, de la polul extern al acestora in sange.
Absorbtia glucidelor se face sub forma de monozaharide la nivelul jejunului, prin mecanisme pasive si
active, Absobtia glucozei necesita consum de energie provenita din degradarea celulara a ATP-lui.
Transportul activ al glucozei se poate face si cu ajutorul unui “transportor“, sistem enzimatic ce
asigura transportul comun al glucozei si Na+ din intestine in sange. In final, glucoza este transportata
prin vena porta la ficat.
Absorbtia lipidelor se face in prima parte a intestinului subtire, sub trei forme:
prin complexe de micelii hidrosolubile, formate din acizii grasi insolubili si colesterol cu sarurile
biliare.
functia secretorie - consta in secretia mucusului, care usureaza inaintarea si eliminarea materiilor
fecale. La acest nivel nu au loc procese de digestie, deoarece mucina nu contine enzime. Cantitati
mici de alimente ramase nenormallucrate sunt supuse unor procese de fermentatie si putrefactie,
sub actiunea enzimelor secretate de bacteriile din lumenul intestinal. Fermentatia are loc la nivelul
cecului, a colonului ascendent si jumatatii drepte a colonului transvers. Acest proces consta in
degradarea glucidelor nedigerate pana la acizii organici (acetic, lactic, butiric) si gaze (CH4, CO2, H2).
Putrefactia are loc in jumatatea stanga a colonului transvers, in colonul descendent si sigmoid.
Consta in degradarea proteinelor neabsorbite pana la aminoacizi si gaze (H2S si mercaptani). Produsii
de putrefactie sunt toxici, iar cei care ajung pe cale portala in ficat sunt detoxifiati si eliminate prin
urina.
functia de absorbtie - consta in absorbtia apei, electrolitilor, vitaminelor si a unor mici cantitati de
glucoza si aminoacizi. In urma acestui proces se formeaza materiile fecale. Acestea contin apa,
fosfati, saruri de Ca, Mg, Fe, resturi alimentare, celule epiteliale descuamate si bacterii. Prin miscarile
intestinale, materiile fecale ajung in rect, iar prin anus vor fi eliminate prin actul defecatiei.
functia motorie - este asemanatoare cu cea a intestinului subtire, intestinal gros realizand miscari
peristaltice, segmentare si tonice. Defecatia este un act reflex complex, vegetativ neconditionat la
copil de la nastere pana la 14-15 luni si vegetativ somatic conditionat de la varsta mentionata pe
toata perioada vietii.
caria dentara - produsa de microorganismele care patrund in dentina prin crapaturile smaltului,
produse de schimbarile bruste de temperatura, prin traumatisme sau prin consum exagerat de
substante dulci sau acide, sau de alimente sarace in calciu;
paradontoza - retractia gingiilor, urmata de descoperirea radacinilor dentare; este produsa de tartrul
dentar, de scaderea concentratiei de vitamina C si PP in organism, de intoxicatia cu Pb sau Hg, de
diabet sau lipsa igienei;
gingivita - inflamatia gingiilor, produsa de boli infecto-contagioase, intoxicatii sau iritatii mecanice;
gastrita - inflamatia mucoasei gastrice, produsa de boli infectioase, substante toxice sau de
alimentatia gresita;
ulcerul gastro-duodenal - aparitia unei ulceratii la nivelul stomacului sau duodenului, datorate
actiunii corozive a HCl;
cancerul gastric - aparitia unei tumori maligne la nivelul stomacului, favorizata de tutun, alcool,
alimentatie dezordonata si dezechilibrata, stress;
enterocolita - inflamatia mucoasei intestinale, produsa de toxiinfectii alimentare sau de alta natura;
colita - inflamatia intestinului gros, produsa de abuzuri alimentare, tutun, alcool, stress;
apendicita - inflamatia apendicelui, se poate complica prin aparitia peritonitei, datorate spargerii sau
perforarii apendicelui;
ileusul - ocluzia intestinala, produsa de paraziti intestinali, cicatrici sau tumori care produc stramtari,
innodari sau rasuciri ale intestinului;
trichineloza - produsa de trichina, care paraziteaza intestinul subtire, si ale caror larve se inchisteaza
in muschi;
ciroza hepatica - este o boala grava a ficatului, cu evolutie cronica progresiva, data de dezvoltarea
anormala a tesutului conjunctiv, urmata de strivirea hepatocitelor, apare dupa o hepatita epidemica,
tuberculoza, sifilis, malaria, consum exagerat de alcool;
litiaza biliara - consecinta formarii calculilor biliari in vezica biliara sau in caile biliare extrahepatice.
III. SISTEMUL RESPIRATOR
Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia
utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-
reducere in urma carora rezulta si CO2 care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a
normallua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din organism,
alcatuiesc sistemul respirator.
Caile respiratorii sunt conducte prin care aerul atmosferic, incarcat cu O2 ajunge la plamani, iar
aerul cu CO2 de la plamani este eliminat. Caile respiratorii sunt: fosele nazale, faringe, laringe,
traheea si bronhiile.
1. Fosele nazale - nasul este alcatuit dintr-o parte externa, care proemina la suprafata fetei, si o parte
interna, cavitatea nazala. Aceasta este impartita in doua jumatati (fose nazale) prin septul nazal.
Fosele nazale comunica anterior cu exteriorul prin nari si posterior cu nasofaringele prin coane.
Partea anterioara a cavitatii nazale este captusita cu tesut epitelial stratificat, iar partea posterioara
cu un epiteliu cilindric pseudostratificat. Cavitatea nazala indeplineste mai multe roluri: purifica si
umezeste aerul inspirit, participa la realizarea functiilor analizatorului olfactiv, este camera de
rezonanta pentru sunetele emise la nivelul laringelui.
2. Faringele - face legatura dintre cavitatea bucala si esofag, si intre cavitatea nazala si laringe, avand
atat functie digestiva cat si respiratorie. Este constituit din trei portiuni:
Faringele contine trei perechi de amigdale: o pereche la nivelul nazofaringelui si doua perechi la
nivelul orofaringelui (palatine si linguale).
3. Laringele - este principalul organ al fonatiei si conduce aerul catre plamani. Este format din 9
cartilaje hialine si elastice, dintre care 3 sunt nepereche (epiglota, cartilajul tiroid, cartilajul cricoid),
iar 6 sunt pereche (aritenoide, cuneiforme, corniculate). Cel mai mare este cartilajul tiroid,
proeminenta lui fiind cunoscuta sub numele de “marul lui Adam“, mai bine dezvoltat la barbati, ca
urmare a influentei testosteronului asupra dezvoltarii laringelui in timpul pubertatii.
Laringele este captusit de mucoasa laringeala, care formeaza 2 perechi de corzi vocale (false si
adevarate); vibratiile corzilor vocale genereaza sunete. Muschii laringeali au rol esential in inchiderea
glotei in timpul deglutitiei, dar si in vorbire. Exista 2 tipuri de muschi: extrinseci (ridica laringele in
timpul inghitirii) si intrinseci (actioneaza asupra corzilor vocale).
Fig. Laringele
4. Traheea - este un organ in forma de tub, care continua laringele, si se intinde de la C6 pana la T4,
unde se imparte in cele doua bronhii. normalzinta un segment cervical si unul toracal. In segmentul
cervical vine in raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu muschii
infrahioidieni si pielea. Lateral, vine in raport cu artera carotida comuna, vena jugulara interna,
nervul vag si lobii laterali ai glandei tiroide. Portiunea toracica este situata in mediastinul superior.
Posterior, vine in raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu
timusul si cu sternul, iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura.
Peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma de potcoava.
Partea posterioara a inelelor, dinsnormal esofag, este completata cu tesut conjunctiv. Traheea este
captusita cu un epiteliu respirator pseudostratificat, format din celule ciliate si mucoase. Cilii vibratili,
cu miscare ondulatorie permanenta, imping snormal faringe surplusul de mucus si eventualele
impuritati ajunse pana aici.
5. Arborele bronsic - este alcatuit din caile respiratorii extra si intrapulmonare. Caile extrapulmonare
sunt bronhiile primare, fiecare normalzentand inele de cartilaj hialin complete, care le mentin
permanent deschise. Bronhiile sunt captusite cu un epiteliu cilindric pseudostratificat ciliar.
III.2. PLAMANII
Plamanii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt organe perechi, situate in cavitatea toracica,
deasupra diafragmei, inveliti de pleura. Pleura normalzinta o foita parietala, care adera la peretii
toracelui, si o foita viscerala, care adera la plaman. Ele delimiteaza o cavitate pleurala, in care se
gaseste lichid pleural secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica
respiratiei.
Au forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta: la fat: rosu-brun; la copil; gri-rozie; la
adult: cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor este de 700 g pentru plamanul
drept, 600 g pentru plamanul stang. Consistenta plamanilor este elastica, buretoasa. Fata externa a
plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele. Pe aceasta fata se gasesc santuri adanci, numite
scizuri, care impart plamanii in lobi. Plamanul stang are 2 lobi (superior si inferior). Plamanul drept
are 3 lobi (superior, mijlociu, inferior). Fata interna este plana si vine in raport cu organele din
mediastin. Pe aceasta fata, mai aproape de marginea posterioara a plamanilor, se afla hilul
pulmonului pe unde intra sau ies din plaman vasele, nervii si bronhia principala. Baza plamanilor este
concava si vine in raport cu diafragma. Varful plamanului depaseste in sus prima coasta si vine in
raport cu organele de la baza gatului. Marginea anterioara, ascutita este situata inapoia sternului, iar
cea posterioara, rotunjita vine in raport cu coloana vertebrala si extremitatea posterioara a coastelor.
Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele bronsic si alveolele
pulmonare.
Arborele bronsic renormalzinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din ramificarea
bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile lobare, care se distribuie la lobii
pulmonari; bronhiile segmentare, care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiolele lobulare,
care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele alveolare
terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, imnormaluna cu formatiunile derivate din ele,
formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonari este unitatea morfofunctionala a plamanului.
Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri, adaptati schimburilor gazoase. Epiteliul
alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m2. In
jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare. Peretii capilarelor imnormaluna cu peretii
alveolelor formeaza membrana alveolo-capilara. La acet nivel au loc schimburile de gaze.
vascularizatia nutritiva - asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice, care aduc la
plamani sange oxigenat, pentru arborele bronsic si parenchimul pulmonar. Arterele bronsice insotesc
arboreal bronsic numai pana la nivelul bronhiolelor respiratorii. De aici, se continua cu reteaua
capilara din care iau nastere venele bronsice, care aduc sangele cu CO2 snormal vena cava
superioara;
vascularizatia functionala - apartine micii circulatii; in plaman, ramurile arterei pulmonare insotesc
ramificatiile arborelui bronsic pana la alveole; aici formeaza reteaua capilara functionala, la nivelul
careia sangele cedeaza CO2 si primeste O2. In reteaua capilara isi au originea venele pulmonare, cate
doua din fiecare plaman.
Inervatia plamanilor este vegetativa, asigurata de cele doua plexuri pulmonare: anterior, situat
inaintea bronhiei principale, si posterior, situat inapoia bronhiei principale; fibrele vegetative
parasimpatice provin din nervul vag, iar cele simpatice, din ganglionii simpatici toracali.
1. Mecanica respiratiei
Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracica isi modifica volumul,
ceea ce permite inspiratia si expiratia pulmonara.
Inspiratia:
Expiratia:
proces pasiv;
in conditii obisnuite, toracele revine la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxarii musculaturii
respiratorii;
normalsiunea din interiorul plamanilor creste, iar o parte din aerul introdus in plamani este expulzat;
Miscarile respiratorii permit patrunderea si iesirea succesiva a aerului din plamani, contribuind la
realizarea ventilatiei pulmonare:
3500 cm3
Respiratia pulmonara:
la nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze intre aerul alveolar si sangele venos din
capilarele alveolare;
acest schimb se realizeaza pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a unor structuri si
proprietati specifice ale membranelor alveolo-capilare;
oxigenarea sangelui la nivelul capilarelor alveolare se numeste hematoza pulmonara; structura prin
care se face acest schimb este membrana alveolo-capilara;
dioxidul de carbon este transportat sub forma dizolvata, de bicarbonati de Na si K, de carbonati si sub
borma de carbamati (carbohemoglobina);
forma libera a O2 din sange are o importanta, renormalzentand stadiul initial si obligatoriu pentru
intreaga cantitate de O2 care intai se dizolva in plasma, si apoi se combina cu hemoglobina, rezultand
HbO2; aceasta forma libera a O2 mentine gradientul normalsional plasma-tesuturi, in vederea
schimburilor permanente dintre acestea;
in plasma si in eritrocite, sub influenta anhidrazei carbonice, CO2 se hidrateaza, rezultand H2CO3;
acesta se disociaza, eliberand HCO3, care se combina cu K+ in eritrocite si cu Na+ in plasma;
stocarea unei parti din energia produsa in legaturile macroergice ale ATP, ca urmare a fosforilarii
ADP, cuplate cu transportul de electroni;
Reglarea miscarilor respiratorii se realizeaza prin mecanisme nervoase si umorale.
reglarea automata, care este realizata de structuri nervoase din formatiunea reticulata bulbo-
pontina. Acestea imprima ritmul respiratiilor si sunt formate din neuroni inspiratori si neuroni
expiratori. Neuronii inspiratori trimit fibre catre motoneuronii spinali care inerveaza muschii
respiratori. Expiratia este un proces pasiv, care are loc atunci cand neuronii inspiratori sunt inhibati
de activitatea neuronilor expiratori. Neuronii inspiratori si cei expiratori intra in actiune succesiv,
ceea ce imprima un caracter ritmic respiratiei. Ciclul inspiratie-expiratie este consecinta activitatii
neuronilor bulbari. Activitatea centrilor bulbari este influentata de centrii respiratori pontini.
Cercetarile experimentale au demonstrat existenta unui centru apneustic pontin, care stimuleaza
inspiratia prin stimularea neuronilor inspiratori din bulb, si a unui centru pneumotaxic pontin, cu
actiune antagonica centrului apneustic, si care inhiba inspiratia. La reglarea automata a respiratiei
contribuie si impulsurile de la chemoreceptorii sangvini, care raspund variariilor normalsiunilor
partiale ale gazelor din sange si ale valorilor ph. Acesti chemoreceptori controleaza respiratia prin
intermediul nervilor cranieni glosofaringian si vag.
reglarea comportamentala si voluntara este realizata de la nivel cortical, respiratia fiind una dintre
cele mai corticalizate functii. Respiratia poate fi oprita in mod voluntar pentru un anumit timp
(apnee), poate fi amplificata, superficializata, accelerata sau incetinita. Modificarea voluntara a
ritmului respirator este importanta in vorbire, cantatul vocal sau cu instrumente de suflat, in actiuni
ce implica retinerea respiratiei.
Reglarea umorala este realizata prin intermediul normalsiunilor partiale ale gazelor respiratorii.
Conform legii lui Dalton, normalsiunea totala a unui amestec gazos renormalzinta suma
normalsiunilor partiale ale gazelor constituiente.
pneumonia - inflamatia acuta a alveolelor pulmonare, putand sa cuprinda o parte dintr-un plaman
sau intreg plamanul; lobulii pulmonari devin nefunctionali si se umplu cu mucus si puroi;
fibroza pulmonara - determinata de inhalarea unor particule microscopice de siliciu, carbune sau
azbest; patrunderea acestora in plamani duce la formarea de tesut conjunctiv in plamani, ceea ce
afecteaza capacitatea respiratorie si poate determina aparitia cancerului ;
tuberculoza pulmonara - determinate de o bacterie (bacilul Koch); alveolele pulmonare sunt distruse
si inlocuite cu tesut conjunctiv lipsit de elasticitate; portiunile de tesut pulmonar invadate de bacili se
inconjura de o capsula protectoare; tuberculoza renormalzinta principala cauza a mortii in secolul
trecut, dar aparitia antibioticelor a permis vindecarea ei; in zilele noastre tubercoloza este provocata
de tulpini bacteriene care s-au adaptat la tratamentul cu antibioticele obisnuite;
cancerul pulmonar - procat de fumat se caracterizeaza prin ingrosarea tesutului care captuseste
bronhiile; celulele acestuia isi pierd cilii, astfel ca patrunderea corpilor straini in plamani nu mai poate
fi impiedicata; celulele respective sufera si alte modificari, se inmultesc si astupa bronhiile; patrund
apoi si in tesuturile inconjuratoare (metastaza);
bronsita - inflamarea bronhiilor;
Procesele catabolice desfăşurate la nivel celular dau naştere, pe lângă energie, la produşi
reziduali: CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac, etc. Aceştia se elimină parţial prin plămâni (CO2 şi o
cantitate de apă) şi prin piele (apa şi substanţe minerale) .
Cea mai mare parte a produşilor reziduali se elimină sub formă de urină, prin rinichi, ceea ce
constituie procesul de excreţie renală. Formaţiunile anatomice care contribuie la producerea şi
eliminarea urinei formează sistemul excretor.
IV.1. RINICHII
Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale
lombare, în lojile renale. Rinichiul drept este situat puţin mai jos decât cel stâng, datorită mărimii
spaţiului ocupat de ficat. Fiecare rinichi normalzintă un înveliş alcătuit din trei straturi:
intern - fibros (capsula renală);
extern - suspendă rinichiul de peritoneu (membrana care acoperă pereţii cavităţii abdominale şi
organele din această cavitate) şi de peretele abdominal (fascia renală).
zona medulară - formată din din 8-15 piramide renale Malpighi, separate prin septuri renale. Fiecare
piramidă renală este orientată cu baza snormal periferie, vârful constituind papila renală. Papilele
renale se deschid în calicele mici, care se unesc, formând calicele mari. Calicele mari se deschid în
pelvisul renal (bazinet). Acesta se continuă cu ureterul. O piramida Malpighi îmnormalună cu
substanţa corticală înconjuratoare, formează un lob renal.
Nefronul este unitatea morfo-funcţionala a rinichiului. Fiecare rinichi conţine peste un million de
nefroni. Un nefron este alcătuit:
capsula Bowmann- are formă de cupă, cu peretele din două foiţe: viscerală, care aderă la glomerul, şi
parietală, care se continuă cu tubul urinifer;
tub contort proximal - situat în cortexul renal, drenează filtratul glomerular din capsula glomerulară;
peretele tubului contort proximal este format dintr-un epiteliu cubic unistratificat, alcătuit din celule
cu microvili ( au rol în mărirea suprafeţei de reabsorbţie); în procesul reabsorbţiei, sărurile, apă şi alte
molecule necesare organismului sunt transportate din lumenul tubului în capilarele peritubulare
înconjuratoare;
ansa Henle - colectează fluidul din tubul contort proximal, pe care îl transportă în zona medulară prin
intermediul porţiunii descendente şi inapoi, în zona corticală, prin porţiunea ascendentă;
tub contort distal- ultimul segment al nefronului, este mai scurt şi normalzintă mai puţini microvili
decât tubul contort proximal; se descarcă în tubul colector, care drenează tubulii mai multor nefroni;
tubul colector străbate piramida renală şi conduce urina în calicele mici; urina trece apoi în calicele
mari, de aici în pelvisul renal şi se varsă în vezica urinară prin uretere.
Nefronii dupa poziţia în rinichi şi după lungimea anselor Henle, se clasifică în:
nefroni juxtamedulari - au capsula în profunzimea zonei corticale renale şi a căror ansă pătrunde
adânc în zona medulară;
nefroni corticali - au capsula în zona externă a corticalei şi a căror ansă este mai scurtă.
Vascularizaţia rinichiului
Sângele arterial ajunge la rinichi prin artera renală (ramură a aortei abdominale) care, odată
pătrunsă în rinichi prin hilul renal, se împarte în artere interlobare, care trec printre piramidele
renale. Arterele interlobare se ramifică în artere arcuate la nivelul zonei de graniţă dintre zona
corticală şi cea medulară. Din arterele arcuate se desprind numeroase artere interlobulare, care irigă
cortexul renal, şi se împart în arteriole aferente. Fiecare arteriolă aferentă pătrunde într-un glomerul
(reţea de capilare unde se produce filtratul sangvin care pătrunde în tubulii nefronului). Sângele care
ramâne în glomerul este colectat de arteriola eferentă, care drenează sângele în capilarele
peritubulare (altă reţea tubulară care înconjoară tubulii nefronului). Sângele din capilarele
peritubulare este colectat de vene dispuse în paralel cu arterele. De la nefroni, sângele trece în
venele interlobulare, apoi în cele arcuate şi interlobare. Acestea din urmă părăsesc rinichiul prin hil
sub forma venei renale, care se varsă în vena cavă inferioară.
Inervaţia rinichiului
Inervaţia rinichiului este constituită din fibre vagale şi simpatice din plexul renal. Ambele
inervează numai pereţii vaselor sangvine.
Urina formată este eliminată prin căile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinară şi
uretra.
Calicele mici - formaţiuni membranoase, situate în jurul uneia sau mai multor papile renale.
Ureterele - sunt conducte musculo-membranoase căptuşite la interior de uroteliu, iau naştere din
pelvisurile renale şi se deschid în vezica urinară.
Vezica urinară - organ cavitar, în care se acumulează urina, este situată posterior simfizei pubiene şi
anterior rectului,; la femeie, se învecinează cu uterul şi cu vaginul; la bărbat, sub vezica se găseşte
prostata. Forma vezicii este dată de volumul de urină pe care îl contine: când este goală are formă
piramidală, iar pe masură ce se umple, devine ovoidală. Peretele vezicii urinare este format din patru
tunici:
mucoasa - este formată din epiteliu de tranziţie, care se subţiază pe masură ce vezica urinară se
destinde; la nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară, mucoasa normalzintă nişte “supape“ care
închid ureterele, împiedicând refularea urinii în uretere;
seroasa (adventicea) - este continuarea peritoneului, acoperă suprafaţa externă a vezicii urinare;
Uretra - conduct prin care urina este eliminată din vezica urinară la exterior; peretele uretral este
căptuşit cu o membrană mucoasă, secretată de glandele uretrale, şi este format din fibre musculare
dispuse longitudinal; normalzintă două sfinctere:
intern - situat superior, format din fibre musculare netede, ce alcătuiesc şi musculatura vezicii
urinare; nu este controlat voluntar;
extern - situat inferior, alcătuit din fibre musculare striate; este controlat voluntar.
B. FIZIOLOGIA SISTEMULUI EXCRETOR
Formarea urinii
Reabsorbţia tubulară- este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare din tubul urinifer
în capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv; se desfăşoară la nivelul segmentelor proximal şi
distal şi determină economisirea unor substanţe utile.
Secreţia tubulară- constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul tubular a K+, a
H+, a amoniacului, a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. Se desfăşoară la nivelul tubilor contorţi
distali. Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme enzimatice, datorită
gradientului de concentraţie, şi prin difuziune. În urma proceselor de reabsorbţie şi secreţie tubulară,
cantitatea de urină scade la 1,5 l/24h, iar concentraţia creşte, rezultând urina finală.
Funcţia endocrină se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului juxtaglomerular.
Renina este inactivă, dar activează angiotensina II, cu efect puternic vasoconstrictor, eliberator de
aldosteron şi stimulator al sistemului adrenosimpatic, asigurând homeostazia circulatorie şi
menţinerea echilibrului hidrosalin.
Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece în calice, apoi
în bazinet şi uretere. Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin mişcări peristaltice.
Peristaltismul este influenţat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o
accentuează. La locul de vărsare în vezica urinară se află câte o valvă. Până la un conţinut de 400
cm3, normalsiunea exercitată de peretele vezical asupra conţinutului rămâne constantă. Când
cantitatea de lichid depăşeşte 400 cm3, normalsiunea intravezicală creşte. Creşterea normalsiunii,
determinată de distensie, stimulează receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin
fibre senzitive parasimpatice la centrii nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S2), declanşând reflex, pe cale
eferentă parasimpatică (nervii pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern şi contractia muşchiului,
deci micţiunea reflexă.
glomerulonefrita - inflamaţia glomerulilor, poate fi cauza unor maladii renale cronice sau a blocajului
renal, fiind favorizată de stress, umezeală, raceală, traumatisme;
pielita - inflamaţia bazinetului şi a calicelor renale, ca urmare a infecţiilor bacteriene din sânge sau
din tracturile urinare;
pielonefrita - inflamaţia bazinetului, calicelor şi tubilor renali ai unuia sau ambilor rinichi;
obstrucţii - pot avea loc în orice regiune a tractului urinar, fiind provocate de calculi (pietre),
lovituri, tumori sau chisturi, spasme ale ureterelor sau de anomalii congenitale; au consecinţe extrem
de grave, ducând la blocajul unuia sau al ambilor rinichi;
tuberculoza renală - se caracterizează prin puroi şi sânge în urina, urinat frecvent şi dureros; apare la
cei care au avut tuberculoză localizată în alte organe;
scleroza renală - imbatranirea arterelor renale; favorizată de hipertensiunea arterială şi de alte boli
de rinichi;
calculi renali - se formează ca urmare a difuncţiilor metabolice, în urma cărora rezultă cantităţi mari
de substanţe anorganice şi organice; prin concentrarea urinii, aceste substanţe cristalizează şi
formează granule, care stau la originea viitorilor calculi;
Disfuncţii:
disuria - (urinarea dureroasă), semnalează o infecţie a tractului urinar sau obstrucţia uretrei;
oliguria - (eliminare de cantităţi insuficiente de urină), indică normalsiune sangvină scazută sau blocaj
renal;
poliuria - (eliminarea unor cantităţi mari de urină);
Prin reproducere se asigura perpetuarea speciei umane. Fiinta noua rezulta prin dezvoltarea
ontogenetica a zigotului. Acesta se formeaza prin fecundatia dintre cele doua celule sexuale, numite
gameti. Gametii se formeaza in gonadele cuprinse in sistemele genitale masculin si feminin.
I. SISTEMUL GENITAL MASCULIN
Este alcatuit din organele genitale interne (testiculele, conductele excretoare, glande anexe) si
externe (penisul).
Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida, avand pe marginea
posterioara epididimul, care contine canalul de excretie a spermei. Testiculele sunt situate in scrot.
Testiculul este acoperit de o membrana fibroasa, albuginea. Aceasta trimite snormal interior septuri
ce impart testiculul in lobuli formati din 2-3 tubi seminiferi, producatori de sperma, si tesut
interstitial, producator de hormoni masculini. Tubii seminiferi se unesc formand un canal unic care, la
iesirea din epididim, devine canal deferent. Canalele deferente patrund in bazin, inapoia vezicii
urinare, si se continua cu canalul ejaculator, care se uneste cu canalul de excretie al veziculei
seminale, strabate prostata si se deschide in uretra.
Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai importanta este artera
testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele venos este colectat de vene omonime. Limfa este
colectata de vase limfatice, care merg paralel cu venele.
Veziculele seminale secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator, servind ca transportor si ca
mediu nutritiv pentru spermatozoizi.
Prostata, glanda tubulo-acinoasa este situata in jurul portiunii initiale a uretrei; secreta un lichid
laptos care intra in compozitia spermei.
Penisul, organul genital extern, organul copulator masculin, este alcatuit din doi corpi cavernosi si
corpul spongios, care acopera complet uretra; este de asemanea un organ al mictiunii.
Functiile testiculului constau in:
Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis. Au forma ovoida si sunt legate
prin ligamente cu peretele bazinului, cu uterul si cu trompele uterine. Au invelis conjunctiv sub care
se disting doua zone: zona corticala, in care se afla foliculii ovarieni (formatiuni veziculare in care se
formeaza cate un ovul), si zona medulara, tesut conjunctiv lax, in care se gasesc vase sangvine si
nervi. In ovul se gasesc foliculi in diferite stadii de dezvoltare ; acestia se maturizeaza cate unul pe
luna si expulzeaza ovulul imnormaluna cu lichidul follicular; in timpul vietii sexuale a femeii, se
maturizeaza circa 400 de foliculi.
Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de palnie, au margini franjurate
snormal ovar si servesc pentru captarea ovulului expulzat din folicul matur.
Uterul, organ musculos cavitar, nepereche, situate intre vezica urinara si rect, are forma de para; este
format dintr-un corp si colul uterin, care proemina in vagin; are o musculatura neteda cu fibre
longitudinale, radiare si spiralate; cavitatea uterului normalzinta o mucoasa, care sufera modificari
ciclice sub influenta hormonilor ovarieni. Ciclul menstrual normal, cu o durata de 28 zile incepe la
pubertate si constituie un element principal al caracterelor sexuale feminine. La femeile din Europa
incepe la varsta de 11-15 ani si este influentat de constitutia fizizca, rasa, clima, de alti factori de
mediu si de factori patogeni. El inceteaza in jurul varstei de 50 de ani, cand se instaleaza menopauza.
Cuprinde trei faze:
faza menstruala- cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficial al mucoasei uterine distruse se
elimina imnormaluna cu o anumita cantitate de sange;
faza proliferativa- intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin ingrosarea mucoasei uterine;
faza secretorie- care dureaza de la a 15-a zi pana la un nou ciclu, in cazul in care nu a avut loc
fecundarea ovulului; aceste modificari ale mucoasei uterine creeaza conditiile optime pentru
grefarea ovulului fecundat.
Vaginul se gaseste in continuarea uterului, este un organ cavitar, care se deschide la exterior in
regiunea vulvei.
Vulva este organul genital extern, cuprinde labiile mari si muntele lui Venus, labiile mici si clitorisul,
orificiul vaginal si glandele externe vaginale; orificiul inferior al vaginului este acoperit de virgine de o
membrana, himenul, de forma semilunara sau inelara, care se rupa la primul contact sexual.
Anexele sistemului genital feminin sunt glandele mamare, care au rolul de a elabora laptele necesar
hranirii copilului; glanda este formata din lobi, iar acestia din lobuli, care au ca unitate secretorie
acinul; este invelita intr-o patura de tesut adipos; fiecare lob are un canal de excretie, care se
deschide pe o proeminenta numita mamelon; in fiecare mamelon se gasesc deschiderile a 12-20 de
canale galactofore.
ovogeneza - producerea de ovule (gameti feminini). Ovogoniile (celule germinative primare diploide)
se divid prin mitoza, rezultand ovocite de ordin I, diploide. In timpul ovulatiei are loc prima diviziune
meiotica, rezultand ovocitul de ordin II (haploide), care este expulzat din ovar in trompa uterina, si
primul globul polar. Ovocitul de ordin II se divide mitotic in trompa uterina, rezultand ovotida
(normalovulul haploid) si al doilea globul polar. normalovulul se matureaza devenind ovul fecundabil.
secretia de hormoni ovarieni (estrogeni si progesteron) este rezultatul activitatii foliculilor ovarieni, a
corpului galben si a placentei (in timpul sarcinii). Cantitati mici de estrogeni si progesteron sunt
secretate si de corticosuprarenale si testicule. Efectele estrogenilor constau in: proliferarea mucoasei
si a musculaturii uterine; dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine. .Efectele
progesteronului constau in: modificarea secretiei mucoasei uterine.
Fecundatia si nidatia
In urma actului sexual, spermatozoizii se deplaseaza din vagin, datorita unui chimiotactism pozitiv
specific, pana in treimea externa a trompei uterine unde intalnesc ovulul. Primul ajuns este
spermatozoidul fecundat, fecundatia fiind monospermica, In cazul ovulelor cu doi nuclei, fecundatia
duce la o srcina gemelara monovitelina in care gemenii sunt de acelasi sex si se aseamana bine intre
ei. Cand se face concomitent fecundatia a doua ovule, se produce o sarcina gemelara bivitelina intr-o
astfel de situatie gemenii au sexe diferite sin u se aseamana intre ei. Spermatozoidul fecundat se
contopeste cu ovulul, fuzionand nuclei, deci are loc procesul de fecundatie propri-zisa (amfimixia).
Se reface numarul de cromozomi caracteristic speciei, determinand in acet mod si sexul viitorului
individ in functie de spermatozoidul fecundat:
22 X + 22 X = 44 XX (femela)
22 X + 22 Y = 44 XY (mascul)
Nasterea cuprinde ansamblul fenomenelor prin care se realizeaza expulsia fatului la sfarsitul celor
9 luni de dezvoltare intrauterina. Acest act normalsupune coordonarea armonioasa a trei
componente: materna, fetala si placentara.
Boli ale aparatului genital
clamidoza - este provocata de o bacterie (Chlamydia trachomatis); cele mai multe personae nu
normalzinta simptom; pot aparea ca simptome, ca scurgeri genitale si senzatii de arsura in timpul
urinarii; femeile pot normalzenta dureri abdominale, iar barbatii , dureri testiculare; netratata poate
provoca infectii dureroase ale organelor genitale si sterilitate; poate produce infectii oculare si
pneumonie la copii nascuti din mame infectate;
herpesul genital - este provocat de un virus de tip herpes si se manifesta prin aparitia de pete
rosiatice si vezicule in zona genitala, insotite de febra, durere la urinare si ganglioni limfatici mariti;
trece de la mama la fat si produce orbire, surditate, retardare mintala si in final moartea nou-
nascutului;
trichomoniaza - este produsa de un parazit si se manifesta prin scurgeri vaginale urat mirositoare,
prurit, iritatii, disconfort in timpul contactului sexual; barbatii nu normalzinta simptome;
sifilisul - este provocat de o bacterie (Treponema pallidum); boala are trei stadii:
dupa 21-27 de zile de la contaminare apare sancrul moale, caracterizat prin aparitia de leziuni
rosiatice nedureroase cu margini dure, la nivelul organelor genitale si a zonelor inconjuratoare; la
sfarsitul stadiului primar, sancrul sifilitic dispare chiar fara tratament, marind astfel riscul de ignorare
a bolii;
stadiul secundar apare dupa 6 saptamani de la instalarea stadiului primar si dureaza 2-3 ani; se
caracterizeaza prin inrosirea pielii corpului, inclusiv pe palme si pe talpi;
stadiul tertiar este latent, asimptomatic; survine dupa 2-20 ani de la aparitia stadiului primar; in acest
ultimo stadium, boala afecteaza sistemul cardiovascular si nervos, ducand la retardare mintala,
orbire, paralizie, surditate, psihoza; pe corp si pe suprafata organelor interne apar ulceratii de
dimensiuni mari; bacteria poate traversa placenta, afectand si dezvoltarea fatului.
igiena intima;
stapanirea unui minim de cunostinte desnormal bolile venerice, modul de transmitere si urmarile
acestora;
METABOLSMUL
Metabolismul este una din proprietatile fundamentale materiei vii, alaturi de de reproducere si
excitabilitate. Metabolismul consta in schimbul permanent de materie si energie dintre organism si
mediu. Cuprinde toate procesele fizice si chimice de organizare, autointretinere si de manifestare a
materiei vii. In cadrul metabolismului se succed doua procese care se completeaza si se
conditioneaza reciproc, realizand un echilibru dinamic perfect:
Anabolismul (asimilatia) - renormalzinta totalitatea proceselor prin care organismul transforma
nutrimentele in substante proprii si isi reface rezervele energetice;
Procesle metabolice sunt dependente de biocatalizatori (enzime, vitamine, hormoni), a caror actiune
este influentata de temperatura corpului si de pH-ul mediului intern.
Metabolismul glucidic
energogenetic;
structural;
functional.
Monozaharidele absorbite din intestine sunt transportate la ficat prin vena porta. Acestea sunt
transformate in glucoza. Din ficat, glucoza poate urma mai multe cai:
Glucoza sangvina - imnormaluna cu cea din alte lichide ale corpului, are concentratia de 1g/l, se
mentine constanta si poarta numele de glicemie. Cantitatea medie totala de glucoza din organism
este de aproximativ 55g.
Glicoliza - este procesul catabolic care consta dintr-o succesiune de reactii catalizate enzimatic, ce
realizeaza transformarea moleculei de glucoza in doua molecule de acid piruvic si eliberarea a doua
molecule de ATP. In glicoliza musculara rezulta acid lactic, care este transformat in faza de refacere in
acid piruvic.
Gluconeogeneza - este sinteza glucozei din aminoacizi sau din lipide sub actiunea unor enzime
specifice. In conditii de inanitie, gluconeogeneza este singura sursa de glucoza a organismului.
Metabolismul lipidic
Trigliceridele - se scindeaza in acizi grasi liberi, monogliceride, digliceride si glicerol. Peste 80% dintre
trigliceride trec in limfa si apoi in circulatia generala, restul de 20% ajung la ficat pe cale portala.
Trigliceridele sunt vehiculate de catre plasma sub forma de lipoproteine. Trigliceridele ajunse in
circulatia generala sunt depozitate in tesuturi sub doua forme: lipide de rezerva si lipide
protoplasmatice.
transformarea in acid piruvic si apoi in acetil-CoA care intra in ciclul Krebs si este degradata pana la
CO2 si H2O;
transformarea in glicerol, din care se vor resintetiza trigliceridele si fosfolipidele;
transformarea in glucozo-1,6-difosfat.
Acizii grasi- din plasma exista sub forma de trigiceride ( 25% ), esterificati cu colesterolul ( 20% ),
fosfolipide ( 50% ) si liberi ( 5% ), care circula legati de albuminele plasmatice. La nivel celular, acizii
grasi sufera urmatoarele transformari:
degradare pana la acetil-CoA, care va fi descompusa in ciclul Krebs pana la CO2 si H2O, cu eliberare
de energie;
transformarea in corpi cetonici care sunt degradati in ciclul Krebs in conditii normale, iar in conditii
patologice se acumuleaza in sange si tesuturi producand acidocetoza;
Fosfolipidele - se sintetizeaza cu consum energetic la nivelul celulelor, din lipide alimentare digerate
si absorbite. Ficatul este singurul organ, care dupa ce le sintetizeaza, le deverseaza in plasma.
Catabolismul fosfolipidelor are loc numai la nivelul tesuturilor si organelor. Fosfolipidele indeplinesc
doua roluri: structural (intra in alcatuirea membranei mitocondriale si celulare) si energetic.
hormoni steroizi (prin numeroase etape la care participa ACTH, acidul ascorbic si enzime);
Metabolismul protidic
structural - fiecare tesut si celula se caracterizeaza printr-un tip structural specific de proteina;
functional - proteine enzime, proteine hormoni (fara cei sintetizati de colesterol), proteine de
transport (hemoglobina pentru gazele respiratorii, albuminele - ca transportor sangvin, transportori
ai substantelor prin membranele celulare), aparare antimicrobiana (anticorpii), coagularea sangelui
(factorii plasmatici, protrombina, fibrinogenul, plasmina), contractia musculara (actina si miozina),
fotoreceptia (rodopsina si iodopsina), controlul tensiunii arteriale (renina, angiotensina), controlul
eritropoiezei (eritropoietina, cortizolul), transmiterea influxului nervos (mediatorii chimici), controlul
schimburilor hidroelectrolitice, mentinerea echilibrului acido-bazic (sistemele tampon sangvine),
memoria si invatarea (proteine neuronale).
energetic - se exercita in carentele alimentare, prin catabolizarea unui gram de proteine, eliberandu-
se 4,1 Kcal.
dezaminarea - pierderea de catre aminoacid a gruparii amino (-NH2) si formarea unui cetoacid si a
amoniacului sau a unui acid gras si a amoniacului.
decarboxilarea - eliminarea gruparii carboxi (-COOH) din molecula aminoacizilor. Acest proces poate
fi initiat de catre flora anaeroba si de putrefactie la nivelul colonului descendent, rezultand amine
toxice, care se elimina prin materiile fecale
Reglarea metabolismului proteic se face printr-un mecanism neuroumoral. Simpaticul stimuleaza
catabolismul, iar parasimpaticul stimuleaza anabolismul. STH, insulina si hormonii estrogeni au rol
anabolic. Glucocorticoizii si hormonii tiroidieni au rol catabolic.
Metabolismul energetic
Cantitatea de energie eliberata de organism prin catabolism este egala cu cea eliberata prin arderea
substantelor energetice in bomba calorimetrica (1 g lipide-9,3 Kcal; 1 g proteine-5,3 Kcal; 1 g glucide-
4,1 Kcal).
Vitaminele sunt biocatalizatori necesari in ratia alimentara, nu au rol plastic sau energetic, dar prin
functia lor catalitica sunt indispensabili bunei desfasurari a proceselor vitale.
Homeostazia
Homeostazia este proprietatea sistemelor biologice de a-si mentine parametrii in limitele echilibrului
functional. Homeostazia organismului uman se realizeaza prin actiunile coordonate ale sistemelor
nervos, endocrin, cardiovascular. Actiunile homeostatice se desfasoara in sensul raglarii functiilor
interne ale organismului si in sensul echilibrarii acestora cu mediul ambient.
MECANISME
DIRECTII DE ACTIUNE
Mecanisme fizico-chimice
Mecanisme generale
- reglarea respiratiei;
Homeostazia este un proces complex, iar din punct de vedere didactic, poate fi privit sub mai multe
aspecte:
Homeostazia genetica – se realizeaza la nivel individual prin biosinteza proteinelor specifice, pe baza
informatiei genetice din ADN si de-a lungul generatiilor, prin transmiterea ereditara a caracterelor
speciei umane.
Bioritmul – renormalzinta variatia cronobiologica regulat a unor functii ale organismului, rezultata din
sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene (ex. alternanta somn- veghe).
Sresul – pe fondul unor suprasolicitari fizice si nervoase, agresiuni asupra organismului, apar reactii
de adaptare si de aparare, care caracterizeaza starea de stres. Mecanismele adaptative pot ceda in
lupta cu agentii stresanti, sensibilizand organismul si favorizand starea de boala.
termogeneza – este rezultatul reactiilor metabolice producatoare de energie, iar sursa cea mai
importanta de caldura este activitatea musculaturii striate;
termoliza – este rezultatul unor procese fizice de tipul radiatiei (pierderea de caldura sub forma de
radiatii infrarosii), conductiei (transferul de caldura intre doua solide aflate in contact direct),
convectiei (miscarea moleculelor de aer incalzit prin contactul cu pielea snormal zone mai reci ale
aerului din jur), evaporarii (apa).
Mentinerea constanta a normalsiunii osmotice: se realizeaza prin dilutia sau concentrarea urinii.
Daca filtratul glomerular este echilibrat osmotic cu lichidul interstitial, de-a lungul tubului urinifer,
normalsiunea osmotica creste. Aceasta crestere este rezultatul transportului active de Na+, Clˉ, uree,
etc. si al mecanismului de concentrare a urinii la nivelul ansei Henle.
IMUNITATEA
Organismul este in permanenta amenintat de patrunderea din exterior a unor “agresori biologici“, iar
aceste se opune prin doua sisteme de aparare: specifica si nespecifica.
OBTINERE
DURATA
-toata viata
- individuala, obtinuta pasiv (prin laptele matern) sau pasiv (in urma unor boli);
- lunga
- prin vaccinare (introducerea in organism a unor agenti patogeni atenuati sau omorati) determinand
producerea de anticorpi specifici;
-scurta,2-3 saptamani