ANATOMIE

Celula este o unitate morfofuncțională elementară a tuturor organismelor procariote și

eucariote. Ea reprezintă un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea
de autoreglare, autoconservare și autoreproducere.”

Țesutul este o grupare de celule asemănătoare specializate pentru a îndeplini una sau

mai multe funcții caracteristice.
După structura și forma celulelor, respectiv după funcția pe care o îndeplinesc în
organism, se deosebesc patru mari categorii de țesuturi:
 țesutul epitelial (exemplu: primul strat al pielii);
 țesutul conjunctiv (fasciile care învelesc mușchii);
 țesutul muscular (mușchii corpului);
 țesutul nervos (creierul, măduva spinării).

Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme. Este alcătuit
din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a organismului, ca
sistem biologic, dar şi a părţilor sale componente o constituie unitatea indisolubilă dintre
structură şi funcţie.

Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii

anumitor funcţii în organism, funcţii care se reflectă fidel în forma şi structura lor.
Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strânsa corelaţie.

Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi

structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos,
sistemul nervos.

Corpul uman este format din urmatoarle sisteme:

 Circulator
 Digestiv
 Respirator
 Nervos
 Endocrin
 Renal
 Genital feminin
 Genital masculin

1
  Osos
 Muscular
 Articular
 Limfatic

Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor

morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi
denumirea lor. In aparat organele sunt legate prin functie comuna, insa pot avea
structura si origine diferita.
        De exemplu:

   – Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile principale de

susţinere a corpului şi de locomoţie;

   – Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie;

   – Aparatul cardiocirculator, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a limfei;

   – Aparatul excretor;

   – Aparatul respirator.

Sistemul osos (scheletul) este alcatuit din 206 oase, conectate intre ele prin articulatii,
in majoritatea cazurilor.
Rolul principal al acestuia este de a suporta greutatea corpului, de a permite mobilitatea
acestuia si de a proteja organele interne.

In general, sistemul osos este impartit in:

- scheletul cefalic
- scheletul axial (cavitate toracica, stern si coloana vertebrala)
- scheletul apendicular (membrele).

2
Exista doua tipuri de tesut osos:
- tesut osos primar/ imatur: acest tip de tesut este inlocuit cu tesut osos matur,
insa sunt anumite regiuni unde nu se produce schimbarea: in vecinatatea
suturilor oaselor late ale craniului, la nivelul alveolelor dentare. Acesta este
caracterizat de un numar scazut de elemente minerale si un numar crescut de
osteocite.
- tesut osos secundar (matur): este caracteristic adultului. Acesta este bogat in
fibre de colagen. Componentele sistemului osos:

1. Craniul: este compus din opt oase (cutia craniana) si paisprezece (pentru fata).

2. Coloana vertebrala
- reprezinta scheletul axial al trunchiului, avand o localizare posterioara si
mediana
- este formata din 33-34 de vertebre, dispuse metameric. Exista vertebre:
cervicale (in numar de 7), toracice (12), lombare (5), sacrale (5), coccigiene (4-
5).

3. Toracele
- este alcatuit din stern, coaste si vertebre toracice
a) sternul
- este localizat in partea anterioara si mediana a toracelui.
- este impartit in: manubriu sternal, corpul sternal, procesul xifoid.
b) coaste
- sunt in numar de 12 perechi, care fac legatura intre coloana vertebrala si stern.
 coastele sunt formate din os costal si cartilaj costal
- se diferentiaza coaste adevarate (se articuleaza cu sternul prin cartilaj propriu,
sunt in numar de sapte) si coaste false (dintre care primele se articuleaza cu
sternul prin intermediul altor coaste iar ultimelesunt flotante, nemaiajungand la
stern.

4. Pelvis
- pelvisul osos (centura pelvina): forma acestuia este de trunchi de con cu
diametrul transversal mai mare, ca o consecinta a ortostatismului. Rolurile
pelvisului: sustinere si transmiterea greutatii trunchiului in statica si locomotia
bipeda, protectia organelor pelvine, implicat in sarcina si nastere.

5. Oasele membrelor
- superioare: humerus, radius, ulna, oasele carpiene, oasele metacarpiene,
falangele.
- inferioare: femur, rotula, tibie, fibula, oase tarsiene, oase metatarsiene, falange.

3
Sistemul muscular este alcatuit din aproximativ 600 de muschi scheletici, dintre care
aproximativ 125 de perechi sunt deosebit de importanti, fiind implicati in mentinerea
pozitiei si miscarilor de baza. Muschii sunt insa de trei tipuri: muschi scheletici, muschi
cardiac si muschi netezi.
Muschiul cardiac este alcatuit din fascicule celulare strans unite si intercalate si desi
prezinta striatii transversale asemanatoare muschiului scheletic, celulele musculare
cardiace sunt uninucleate.
Muschiul neted este alcatuit din celule care nu prezinta striatii. Contractia muschiului
neted are la baza activitatea filamentelor de actina si miozina care insa nu sunt aranjate
paracristalin, precum cele din musculatura scheletica.

Musculatura striata:
Nomenclatura multora dintre muschii scheletici este in legatura cu regiunea in care sunt
localizati (brahial, dorsal, pectoral s. a. ) , cu dimensiunea acestora (lung, scurt), cu
numarul de fibre care intra in componenta lor 9 biceps, triceps, cvadriceps) si cu functia
lor (extensor, flexor, adductor) .
Musculatura striata este impartita in doua categorii din punctul de vedere al profunzimii
lor:

- muschi superficiali: acestia sunt situati imediat sub piele, de aceea in momentul in
care se contracta, o deformeaza.
- muschi profunzi: sunt situati sub stratul superficial, nu sunt vizibili decat in situatia
aparitiei unei plagi profunde sau in cadrul unei interventii chirurgicale.

Clasificarea muschilor scheletici

Principalii muşchi scheletici sunt:

– muşchii capului: ai feţei, cu rol în mimică, şi masticatori, cu rol în mişcările
mandibulei;
– muşchii gâtului, - platisma(pielosul gatului), sternocleidomastoidian,suprahioidieni,
infrahioidieni,scalene- cu rol în mişcările capului;
– muşchii trunchiului: ai spatelui, al cefei, al toracelui, al abdomenului; în acest grup
poate fi inclus şi muşchiul numit diafragmă, care separă cavitatea toracică de cavitatea
abdominală;
– muşchii membrelor superioare: ai umărului, ai braţului, antebraţului şi mâinii;
– muşchii membrelor inferioare: ai bazinului, ai coapsei, gambei şi labei piciorului.

4
Muşchii se prind de oase prin tendoane (capete alb-sidefii). Corpul muşchiului, de
culoare roşie, este acoperit de o teacă conjunctivă care se prelungeşte în interiorul
acestuia prin pereţii care înconjoară fasciculele de fibre musculare

Muşchii capului
Sunt reprezentaţi de muşchii mimicii, muşchii masticatori, muşchii limbii şi muşchii
extrinseci ai globilor oculari.
a) Muşchii mimicii au rol în determinarea expresiei feţei (mimica) şi sunt următorii:
 muşchiul frontal
 muşchiul occipital
 muşchii grupaţi în jurul orificiilor nazale, orbitale şi auditive.
b) Muşchii masticatori intervin în actul masticaţiei (proces mecanic de mărunţire şi
fragmentare a alimentelor) şi sunt următorii:
 muşchii maseteri
 muşchii temporali.
c) Muşchii limbii.
d) Muşchii extrinseci ai globilor oculari.
Sunt 4 drepţi şi 2 oblici:
 muşchii drept superior şi drept inferior
 muşchii drept intern şi drept extern
 muşchii oblic superior şi oblic inferior.
Muşchii gâtului
Au rol în mişcările capului şi sunt reprezentaţi de următorii muşchi:
 muşchiul pielosul gâtului
 muşchii sternocleidomastoidieni.

5
 Muşchii trunchiului
Sunt reprezentaţi de muşchii spatelui şi cefei, muşchii toracelui şi abdomenului.
a) muşchii spatelui şi cefei:
 muşchii trapezi
 muşchii dorsali.
b) muşchii toracelui:
 muşchii pectorali
 muşchii dinţaţi
 muşchii intercostali
 diafragmul (muşchiul respirator care separă cavitatea toracică de cea
abdominală).
c) muşchii abdomenului:
 muşchii drepţi abdominali
 muşchii oblici interni
 muşchii oblici externi.

Muşchii membrelor
Sunt reprezentaţi de muşchii membrelor superioare şi cei al membrelor inferioare.
6
A. Muşchii membrelor superioare
a) muşchii umărului: deltoidul.
b) muşchii braţului: biceps şi triceps brahial.
c) muşchii antebraţului:
 muşchii flexori şi extensori ai degetelor
 muşchii pronatori şi supinatori ai antebraţului.
Pronaţia este răsucirea antebraţului şi mâinii către interior astfel încât degetul mare se
apropie de corp. Supinaţia este răsucirea antebraţului şi mâinii către exterior astfel încât
degetul mare se îndepartează de corp.
d) muşchii mâinii: muşchii flexori şi extensori ai degetelor.
B. Muşchii membrelor inferioare
a) muşchii articulaţiei coxo-femurale: - fesierii.
b) muşchii coapsei:
 muşchii croitor (cel mai lung muşchi al corpului) şi cvadriceps femural (pe partea
anterioară a coapsei)
 muşchii biceps femural (pe partea posterioară a coapsei).
c) muşchii gambei:
 muşchii triceps sural alcătuiţi din muşchii gemeni (gastrocnemieni) şi solear
 muşchii flexori şi extensori ai degetelor
 muşchii pronatori şi supinatori a piciorului.
d) muşchii plantei (laba piciorului): - muşchii flexori şi extensori ai degetelor.

7
8
 Aparatul cardiovascular (circulator) este un aparat care
permite circulația sângelui și limfei în corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid
de carbon. Acest aparat este constituit din inimă și vasele de
sânge (arterele, venele și capilarele) ce sunt răspândite într-o rețea deasă prin tot
corpul.
Inima
Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat
în jos, iar baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta).
Este un organ muscular ai cărui pereți au patru straturi: pericardul - sac fibros în
care este adăpostită inima , miocardul (mușchiul inimii), căptușit în interior
de endocard, iar la exterior de o membrană seroasă, epicardul. Pompa cardiacă are
patru camere: atriul drept și atriul stâng (sau urechiușa dreaptă respectiv stângă) cu
pereții subțiri - camerele de primire - și ventriculul drept și ventriculul stâng cu pereții
mai groși, care constituie pompa efectivă.
Între cavități există orificii de comunicare și anume: între atriul și ventriculul stâng
- valva mitrală, între atriul și ventriculul drept valva tricuspidiană; din ventriculul
stâng iese aorta cu valva aortică, iar din ventriculul drept iese artera pulmonară cu
valva ei. Buna funcționare a aparatelor valvulare favorizează umplerea cu sânge a
inimii în perioada de repaos (diastolă) și propulsarea lui după contracție (sistolă) în
marea și mica circulație.
Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere,
din viața embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un
centru specializat (nodul sinusal situat în atriul drept), de la care pornește stimulul
cardiac și de unde este transmis mai departe de nodulul atrioventricular (situat în
septul inter-atrial), apoi de fasciculul His (din septul interventricular) și rețeaua
Purkinje (din pereții ventriculari a căror activitate electrică dau undele pozitive și
negative pe electrocardiogramă (abreviată EKG).
Arterele
Arterele reprezintă cele mai mari vase de sânge. Au rolul de a
transporta sânge oxigenat de la inimă înspre țesuturi și organe.
Pe desene sunt reprezentate cu culoarea roșie. Artera este compusă din trei
straturi: tunica externă, tunica musculară (tunica mijlocie) și tunica
internă. Tunica externă e alcătuită din țesut conjunctiv cu fibre
de colagen și elastină, de asemenea și fibre nervoase vegetative și vase de
sânge ce asigură oxigen pentru peretele vascular. Tunica mijlocie, sau medie, e
constituită din celule musculare netede și fibre conjunctive elastice. Tunica
internă (numită și endoteliul vascular). Arterele au cea mai ridicată presiune,
datorită fluxului constant de sânge ce este pompat de inimă.

9
 Aparat cardiovascular la om.
Venele
Venele sunt responsabile cu transportarea sângelui dezoxigenat din țesuturi,
organe- înapoi la inimă. Spre deosebire de artere, delimitarea între tunici nu
e uniformă. Tunica internă de sub nivelul inimii prezintă valve în formă de
cuib de rândunică, numite semilunare, care ghidează fluxul sanguin; când
sângele pornește în direcția bună, valvele rămân deschise datorită
poziționării în formă de con. Dacă sângele vrea să o ia invers, ele se închid
datorită presiunii. Acestea sunt prezente deoarece nu există nimic ce
pompează sângele înapoi, deci el o poate lua în orice direcție. Tunica medie
e mai subțire, pe când cea externă e mai groasă.
Capilarele

Capilarele sunt cele mai mici vase de sânge, ajungând chiar și la un

diametru de două sau trei celule (15-20 μm). Din cauza mărimii lor ele pot
ajunge oriunde în corp. Cea mai deasă rețea de capilare se găsește
pe alveolele pulmonare.
Capilarele rezultă din ramificarea metaarterelor, continuându-se cu
venele capilare; au 0,5 mm lungime. Cu cât activitatea metabolică a
țesutului e mai intensă, cu atât sunt prezente mai multe capilare.
Schimburile de gaze și alte substanțe se efectuează prin difuziune și
filtrare.

10
 Pomparea sângelui și ciclul cardiac
Pomparea sângelui se realizează cu miocardul. Când acesta se
contractă, sângele trece din ventricule în arterele pulmonare, respectiv în
aortă, etapa numindu-se sistolă. După contractare, urmează diastola,
unde sângele intră în atrii din venele cavă superioară și inferioară și din
venele pulmonare, iar apoi în ventricule.
Mica și marea circulație
Circulația este reprezentată de două etape: diastola și sistola. Acestea
influențează presiunea arterială și zgomotele inimii.
Diastola
Diastola, numită și mica circulație, este reprezentată de trecerea sângelui
în atrii din venele cave superioară și inferioară (atriul drept) și din venele
pulmonare (atriul stâng) iar apoi în ventriculele respective. În această
etapă presiunea arterială este cea mai scăzută.
Sistola
Sistola, numită și marea circulație, reprezintă trecerea din ventricule a
sângelui în arterele pulmonare (ventriculul drept) și în aortă (ventriculul
stâng). Acesta se face prin contracția mușchiului inimii. În această etapă
presiunea arterială este cea mai mare. Tot aici se aude bătaia specifică a
inimii.

Sistemul endocrin reprezintă totalitatea glandelor endocrine și mixte (care

combină ambele funcții: exocrină și endocrină) ale corpului animalelor. Glandele
endocrine secretă hormoni în interiorul corpului, pentru a coordona
activitatea organismului.

Alaturi de sistemul nervos, sistemul endocrin ajuta la transmiterea si integrarea

informatiilor; daca sistemul nervos regleaza activitatile organismului prin intermediul
impulsurilor electrice transmise de catre neuroni, acestea fiind rapide si scurte, sistemul
endocrin o face mai lent, dar avand un raspuns de lunga durata, prin termediul
hormonilor transportati prin sange pana la nivelul celulelor tinta.

Glandele endocrine sunt reprezentate de hipotalamus, hipofiza (pituitara), epifiza

(glanda pineala), glanda tiroida, glandele paratiroide, pancreas (componenta
endocrina), glandele suprarenale, gonadele (ovarele sau testiculele).

Hipotalamusul este o structura care apartine sistemulului nervos central cu rol complex

11
 integrarea in mediu
 homeostazia organismului
 comportament alimentar si sexual
 ingestia si excretia hidrica
 bioritmurile
 reactia la stres
 reglarea starilor emotionale primare precum furia si frica
 reglarea circulatiei si respiratiei, a temperaturii bazale
 controleaza axele endocrine (prin secretia unor releasing hormoni)
 TRH –(cel mai important) hormon de stimulare pentru celulele tireotrope hipofizare
De asemenea hipotalamusul are si rol inhibitor :
 prin secretia de Dopamina
 prin secretia de Somatostatina

GLANDA HIPOFIZA
Glanda hipofiza se mai numeste si glanda pituitara si este situata median intr-o
structura osoasa numita seaua turceasca. Glanda hipofiza este in conexiune cu
hipotalamusul prin tija pituitara prezinta 2 componente majore : adenohipofiza sau
hipofiza anterioara si neurohipofiza sau hipofiza posterioara; intre cele doua parti exista
lobul intermediar rudimentar la om.
Adenohipofiza este locul de secretie a hormonilor care controleaza functia glandelor
periferice sau actioneaza direct asupra diverselor aparate, sisteme si metabolisme.
Reprezentativi sunt:
-TSH-ul este hormonul stimulant al glandei tiroidiene, determinand la acest nivel
secretia hormonilor tiroidieni (T3 si T4)
- GH-ul este hormonul de crestere cu rol in diferite metabolisme si dezvoltarea
organismului.
- Gonadotropii reprezentati de FSH si LH stimuleaza gonadele (ovarele si testiculele),
avand rol in hormonogeneza (estradiol, testosteron, progesteron) si in gametogeneza
(ovulatie, spermatogeneza)
- Prolactina stimuleaza secretia lactata; ea creste fiziologic in sarcina si alaptare,
exercitiu fizic, stres, stimulare mamelonara
Practic hipofiza posterioara sau neurohipofiza este formata din tesut nervos, ca si
hipotalamusul, si nu din tesut glandular precum restul glandei hipofize. Neurohipofiza
este responsabila de eliberarea in circulatia a vasopresinei si oxitocinei.

12
 Vasopresina sau hormonul antidiuretic stimuleaza retentia hidrica la nivel renal,
determina cresterea presiunii arteriale prin contractia arteriolelor
 Oxitocina are ca efect contractia uterina si stimularea lactatiei
Cand la nivelul glandei hipofize este identificata o modificare structurala (un adenom /
tumora, o scadere in dimensiuni / empty sella), medicul endocrinolog va investiga
functia acesteia .

Glanda tiroida are forma literei H, fiind formata din 2 lobi si istm. Glanda tiroida se
gaseste la baza gatului, corespunzand primelor inele traheale.

 Hormonii tiroidinei reprezentati de tiroxina (T4) si triiodotironina (T3) sunt importanti

pentru :
o cresterea si dezvoltarea normala si armonioasa a organismului, a creierului la copil
o stimuleaza sistemul cardio-respirator (tahicardie/bradicardie)
o sistemului nervos - poate determina iritabilitate si neliniste
o controleaza buna functionare a gonadelor si fertilitatea
o metabolismul glucidelor, proteinelor si lipidelor
o producere de energie
 Calcitonina are rol in homeostazia calciului in organsim. Nivelul crescut al Calcitoninei
ar putea sugera o dezvoltare anormala a celulelor parafoliculare tiroide, intalnita in
carcinomul medular tiroidian.
Deficitul de hormoni trioidieni se va numi hipotiroidism, in formele severe cu debut
perinatal ducand la cretinismul gusogen, iar daca este diagnosticat la adult forma
severa este cea de mixedem - crestere in greutate, bradilalie, bradipsihie, infiltrarea
tegumentelor, astenie fizica marcata, tulburari ale somnului, bradicardie.
Excesul sau hiperproductia de hormoni tiroidieni este hipertiroidismul si duce la scadere
in greutate, agitatie psiho-motorie, tahicardie si cresterea valorilor tensionale,
hipersudoratie. Daca este determinata de o patologie autoimuna se va numi Boala
Basedow-Graves.
La nivelul glandei tiroide se dezvolta adesea noduli tiroidieni, ei putand fi insotiti de
modificari ale functiei, dar acest lucru nu este obligatoriu.
GLANDELE PARATIROIDE
Glandele paratiroide sunt in numar de 4, fiind situate de obicei in spatele lobilor
tiroidieni. Pot exista insa si paratiroide supranumerare, paratiroide situate ectopic -
intratiroidian, mediastin, pericard.
Glandele paratiroide contribuie la mentinerea echilibrului fosfo-calcic prin secretia de
PTH (parathormon). Actiunea PTH-ului este una complexa, avand receptori la nivel

13
 renal si osos. Nivelul lui este reglat de nivelul seric de Calciu si Fosfor, alaturi de nivelul
de vitamina D.
Deficitul de parathormon caracterizeaza hipoparatiroidismul; este mai rar intalnit, de
obicei secundar interventiilor chirurgicale in loja tiroidiana / paratiroidiana; foarte rar
autoimun sau alte cauze. Se caracterizeaza prin hipocalcemie importanta.
Excesul de parathormon, hiperparatiroidismul, poate fi primar - una sau mai multe
glande paratiroide produc in mod autonom PTH in exces determinand hipercalcemie si
osteoporoza, dar si numeroase alte semne si simptome sistemice; mai frecvent este
hiperparatrioidismul secundar deficitului de vitamina D si calciu.
GLANDELE SUPRARENALE
Glandele suprarenale sau adrenale, dupa cum sugereaza si numele, se regasesc la
polul superior al rinichiului. Sunt formate din zone cu embriologie si functie distincta :
corticosuprarenala are rol in productia de gluco- si mineralocorticoizi, steroizi iar
medulosuprarenala sintetizeaza catecolamine(adrenalina,noradrenalina si dopamina).
Corticosuprarenala cuprinde 3 zone :
 zona glomerulara, situata imediat sub capsula glandei, importanta pentru secretia de
mineralocorticoizi - Aldosteron
 zona fasciculata, cea mai bine reprezentata parte a corticosuprarenalei, bogata in
lipide, produce glucocorticoizi si androgeni
 zona reticulata, adiacenta medularei, secreta predominant androgeni si in cantitati
mai mici glucocorticoizi.
Secretia Cortizolului este esentiala pentru supravetuire, homeostazia organismului,
crestere si dezvoltare, rol in metabolisme, sistem imun, sistem cardiovascular si
respirator, aparat excretor si sistemul nervos central.
Androgenii suprarenali cresc la ambele sexe in perioada prepubertara, fiind importanti
pentru dezvoltarea pilozitatii axilo-pubiene si a libidoului la femei; la barbati au un rol
minor predominand androgenii testiculari responsabili de mentinerea caracterelor
sexuale si stimularea comportamentului sexual.
Medulosuprarenala face parte din sistemul nervos simpatic, intervenind in conditii de
stres sau cand apare o perturbare marcata a homeostaziei organismului. Secreta
adrenalina si in cantitate mica noradrenalina. Ambele au rol atat periferic, cat si central
de neurotransmitatori. Dopamina, a treia catecolamina naturala este un
neurotransmitator al sistemului nervos central.
Principalul rol al medulosuprarenalei este de adaptare la orice situatie critica:
hipoglicemie, hipotensiune, frig, exercitiu fizic, stres fizic sau psihic.
GONADELE
Gonadele (testiculele si ovarele) guverneaza comportamentul reproductiv si sexual
uman prin productia de hormoni sexuali si gameti.
Testiculele contin doua compartimente : compatimenul germinativ reprezentat prin tubii
seminiferi si celulele Sertoli si compartimentul endocrin reprezentat de celulele Leydig.

14
 Androgenii determina dezvoltarea si mentinerea caracterelor secundare masculine
(pilozitate, aspect fizic, voce etc.), promoveaza cresterea, participa la formarea spermei,
determina caracterul agresiv si cresterea libidoului.
Ovarele sunt acoperite de un epiteliu germinativ si de o capsula conjunctiva subtire si
sunt formate din doua zone: corticala si medulara. Zona corticala contine foliculi
ovarieni in diferite stadii de maturatie si corpi albicans inclusi intr-o stroma conjunctiva.
Zona medulara contine pediculul vasculo-limfatic si nervii glandei.
Ovarul matur prezinta functie ciclica - la 28 - 30 zile are loc ovulatia cu eliberarea unui
ovocit (ovul); productia de hormoni steroizi (estrogeni, progesteron si mici cantitati de
androgeni) este perfect coordonata cu ovulatia si responsabila de inducerea
caracterelor sexuale secundare feminine si de transformarile morfologice genitale
destinate reproducerii.
Deficitul de hormoni sexuali - in hipogonadismul feminin si masculin - duc la afectarea
fertilitatii, tulburari de ciclu mesntrual pana la lipsa completa a acestuia (amenoree) la
femei, regresia caracterelor sexuale secundare si pot avea impact sistemic asupra
sistemului cardiovascular si osos in special.
Excesul de hormoni sexuali este mai rar intalnit, la femei in chisturi ovariane cu
hiperestrogenism secundar, in tumori sau boli genetice la ambele sexe.

PANCREASUL ENDOCRIN
Pancreasul este un organ anexa al tubului digestiv, situat in potcoava duodenala.
Pancreasul are atat o functie exocrina - prin productia de suc pancreatic, cat si una
endocrina - celulele insulelor Langerhans secretand hormoni antagonisti:Insulina si
Glucagonul.
 Insulina este principalul hormon hipoglicemiant, secretat de celulele β pancreatice.
Insulina creste permeabilitatea celulelor pentru glucoza ducand astfel la reducerea
nivelului plasmatic de glucoza ; in plus creste glicogenogeneza (transformarea
glucozei in glicogen), stimuleaza lipogeneza, rol in sinteza proteinelor
 Glucagonul prezinta efect hiperglicemiant. El este secretat la nivelul celulelor α
pancreatice ca raspuns la nivelul mic de glucoza din sange. Glucagonul stimuleaza
ficatul sa transforme rezervele sale de glicogen in glucoza (glicogenoliza)
Deficitul de insulina duce la aparitia diabetului zaharat. Deficitul poate fi relativ - o
actiune deficitara a Insulinei la nivelul celulelor, dar cu un exces de productie de insulina
(rezistenta la insulina) si caracterizeaza Diabetul Zaharat de tip 2. De asemenea
deficitul poate fi absolut - prin distructia celulelor producatoare de insulina de catre
anticorpi in Diabetul Zaharat de tip 1 sau mai rar prin defect de productie de cauze
genetice.
Excesul de Insulina poate aparea in mod secundar in Rezistenta la Insulina. Foarte rar
diagnosticam o tumora secretanta de insulina - insulinom - care duce la hipoglicemie.
Glucagonomul - tumora secretanta de Glucagon - este de asemenea o patologie rara si
asociaza diabet zaharat, diaree, stomatita, scadere in greutate, leziuni cutanate si
tromboza venoasa.

15
EPIFIZA
Epifiza sau glanda pineala este o mica glanda situata adanc in structura nervoasa
centrala, intre cele 2 emisfere cerebrale. Este responsabila de productia de melatonina,
moduland patternul somnului atat in cicluri circadiene, cat si sezoniere. Melatonina este
un hormon derivat din serotonina, a carei secretie este stimulata de intuneric si inhibata
de lumina.
Studiile arata insa un rol mai complex al glandei pineale, modificarile tumorale la acest
nivel inducand tulburari mentale, osteoporoza, tulburari menstruale sau anovulatie,
greata, voma, tremor, cefalee.

Glanda exocrină este glanda care își secretă produsul prin intermediul unor mici
canale de secreție speciale prin cavitățile din interiorul corpului sau de la suprafața
acestuia.

Lista glandelor exocrine

 Glandele salivare(glanda sublinguala, parotida si submandibulara);
 Glandă mamară;
 Glandă sudoripară;
 Glandă pilorică(in regiunea pilorica a stomacului)- secreta gastrina si mucus.

Glande mixte
Glande care îmbină ambele funcții: endocrină și exocrină.
 Pancreas - elimină enzime amilolitice, proteolitice, lipolitice.
 Ovar - elimină ovule;
 Testicul - elimină spermatozoizi.

Sistemul digestiv

16
  
Sistemul digestiv reprezinta sistemul morfologic si functional  de organe ce realizeaza
digestia si absortia alimentelor  ingerate precum si evacuarea reziduurilor 
neasimilabile. Sistemul digestiv este alcatuit din tub digestiv si glande anexe

Tubul digestiv este format din: cavitatea bucala, faringele, esofagul, stomacul,

intestinul subtire si intestinul gros

Cavitatea bucală reprezintă primul segment al sistemului digestiv. Este o structură

anatomică deosebit de importantă atât funcţional, cât şi estetic. Cavitatea bucală
prezintă numeroase organe de mare importanţă. Totodată, cavitatea bucală reprezintă
şi o cale de pătrundere a bacteriilor în organism. Conţine arcadele alveolodentare,
limba şi glandele salivare.

Faringele este un conduct musculo – membranos reprezentând o răspântie unde

se încrucişează calea respiratorie cu cea digestivă. Are forma unei pâlnii
incomplete, lipsindu-i peretele anterior. Este situat înaintea coloanei cervicale,
înapoia foselor nazale, comunicând atât cu cavitatea bucală cât şi cu
laringele. Datorită comunicării cu cavitatea bucală şi continuării cu esofagul, faringele
este considerat un segment al tubului digestiv, participând în actul deglutiţiei.

Esofagul este un conduct musculo-membranos care uneste faringele cu stomacul.

Se împarte , dupa regiunile pe care le strabate , în trei segmente : un segment cervical ,
un segment toracic si un segment abdominal .

Stomacul este un alt organ care aparține de sistemul digestiv și este cea mai dilatată
porțiune a acestuia. Stomacul este situat în loja gastrică și este cuprins între esofag și

17
duoden. Stomacul este separat de esofag prin orificiul cardial, iar de intestinul subțire
este separat de orificiul piloric.
Rolul stomacului este de a digera alimentele prin acțiunea sa mecanică și chimică,
formând chimul gastric.

După procesul de digestie, când alimentele au fost descompuse în elemente simple,

urmează procesul de absorbție. Acest proces se produce de-a lungul întregului intestin,
atât în porțiunea numită INTESTIN SUBȚIRE, câ și în cea cunoscută ca INTESTINUL
GROS sau COLON. Lungimea tubului digestiv variază, de la om la om, între 8 și 12
metri, din care între 7 și 11 metri aparțin intestinului.

Intestinul subțire (numit astfel deoarece diametrul său, de 2,5 cm, este cu mult mai
mic decât diametrul intestinului gros, de 8 cm) reprezintă segmentul aparatului digestiv,
situat între stomac și colon (intestin gros). Poate avea o lungime de până la 4~6m. Are
aproximativ 250 metri pătrați de suprafață cu rol de absorbție . Intestinul subțire constă
din 3 părți:
 Duodenul
 Jejunul
 Ileonul
Colonul - intestinului gros din corpul uman este format din patru segmente:
colonul ascendent, colonul transvers,colonul descendent şi cel sigmoid.
In colon ajunge conţinutul lichid al intestinului subţire, din care se reabsoarbe apa
pentru a forma produsul de eliminare de consistenţă semisolida, care va fi evacuat prin
rect şi canalul anal, sub forma de materii fecale. La nivelul colonului există două curburi
pronunţate, denumite şi flexuri, respectiv flexura colică dreaptă (sau hepatica) şi flexura
colică stângă (sau splenică).

Glandele anexe ale sistemului digestiv contribuie la digestie prin intermediul secretiilor

si sunt formate din: glandele salivare, ficat si pancreas.

- Pancreasul este situat în cavitatea abdominală, între duoden şi splină şi este

singurul organ ce are şi funcţie endocrină şi exocrină, el excretând enzimele
necesare digestiei, dar şi insulina şi glucagonul cu rol în reglarea glicemiei.
- Ficatul are un rol esențial pentru sănătatea întregului corp, având în vedere că
îndeplinește, în combinație cu alte organe, peste 500 de funcții – de la producția
sucului biliar și administrarea nivelului de energie și hormoni până la eliminarea
toxinelor din organism. Se spune despre acest organ că funcționează ca o uzină
activă în corp și că niciun alt organ nu îi poate prelua funcțiile. Mai mult de atât,
ficatul are și o capacitate uimitoare de autoregenerare, producând celule
18
 sănătoase în locul celor care au fost distruse, dar acest lucru nu înseamnă că se
poate abuza de puterile pe care le are.

Vezica biliara este o mica punga ce contine bila si care se afla pe fata inferioara
a ficatului, in partea dreapta a abdomenului superior,
fiind ascunsa in spatele duodenului, partea din intestin care continua stomacul.
Se afla langa pancreas.

- Există trei perechi de glande salivare principale și anume: glandele parotide,

glandele submaxilare și glandele submandibulare. Pe lângă acestea, există
și un numãr mare de glande salivare minore, repartizate, în special, în mucoasa
bucală şi faringiană.

Principala functie a sistemului digestiv  este de a prepara hrana  necesara

celulelor organismului.  Acest proces este realizat prin digestie si absortie.

Aparatul reproducător (aparatul genital sau sistemul reproducător) este un sistem

de organe dintr-un organism care lucrează împreună pentru reproducere. Multe
substanțe ca hormonii și feromonii sunt de asemenea importante în acest sistem. La
organismele cu reproducere sexuată acest sistem de organe este diferit la cele
două sexe, spre deosebire de alte sisteme de organe. Organele majore reproducătoare
umane (penis și vagin) includ atât organe interne cât și organe externe.

Sistemul reproducător masculin: Organe genitale interne: -testiculele (gonadele

masculine): - sunt localizate în afara abdomenului, în scrot; - au dublă funcție: exocrină
prin producerea de spermatozoizi (spermatozoizii se formează continuu, începând cu
pubertatea și până la andropauză – spermatogeneza) și endocrină prin producerea de
testosteron (hormonul sexual masculin); - căile de eliminare a spermatozoizilor: -
epididimul; - canalul deferent; - uretra (cale comună cu sistemul excretor). Organe
genitale externe: - penisul – organul copulator masculin; - scrotul – adăpostește
testiculele. Glandele anexe: produc lichide care ajută la hrănirea și deplasarea
spermatozoizilor, formând împreună cu aceștia lichidul seminal (sperma)

- veziculele seminale;

- prostata;

- glandele bulbo-uretrale.

19
Sistemul reproducător feminin: Organele genitale interne: - ovarele (gonadele feminine):
localizate în abdomen; au dublă funcție: exocrină, prin producerea ovulelor (la fiecare
28 de zile începând cu pubertatea și până la menopauză, ovarele produc alternativ un
singur ovul - ovogeneza) și endocrină prin producerea de estrogen și progesteron
(hormonii sexuali feminini).

Căile de eliminare a ovulelor: trompele uterine; uterul ( asigură creșterea și

dezvoltarea viitorilor urmași în perioada sarcinii); vaginul(organul copulator feminine).
Organele genitale externe – vulva;

Glandele anexe: - glandele mamare produc lapte, necesar pentru hrănirea copiilor
după naștere.

Excreţia
Excreţia reprezintă procesul de eliminare a substanţelor rezultate în urma procesului
de metabolism, alături de alte materiale inutile organismului.

Aparatul excretor
Aparatul excretor este alcătuit din rinichi şi din căile urinare ( uretere, vezică
urinară, uretră).

Rinichii
Rinichii sunt aşezaţi în abdomen, în regiunea şalelor, de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale şi au forma unor boabe de fasole.

Rinichii au culoarea roşu închis, fiind bogaţi în vase de sânge.

20
Ureterele, Vezica urinară
Din partea scobită a fiecărui rinichi iese un conduct, numit ureter.

Ureterele se deschid în vezica urinară.

Urina formată în rinichi se scurge prin uretere şi se acumulează în vezica urinară.

Uretra
Din vezica urinară, urina este evacuată la exterior printr-un conduct numit uretră.

Funcţiile de nutriţie
Aparatele digestiv, respirator, circulator şi excretor contribuie
la hrănirea şi îndepărtarea substanţelor nefolositoare organismului. În acest mod se
asigură funcţiile de nutriţie care întreţin viaţa.

Prin funcţiile de nutriţie se realizează schimbul permanent de substanţe şi

energie între organism şi mediul înconjurător.

Când acest schimb este întrerupt, intervine moartea organismului.

21
 Sistemul respirator:

 Nasul (cavitatea nazală)

 Plamanii
 Arborele traheo-bronsic
 Alveolele pulmonare
 Laringele
 Mediastinul

 Laringele este un conduct tubular ce intră în alcătuirea căilor respiratorii. Este

principalul organ al fonaţiei. Laringele este situat în partea anterioară a gâtului.
Este situat între faringe şi trahee. Dezvoltarea laringelui începe încă din a5-a
săptămână de viaţă intrauterină.
 Organul este situat în partea mediană a jumătăţii anterioare a gâtului
(anteromedian). Corespunde ultimelor patru vertebre cervicale.

Traheea este un tub elastic fibros și cartilaginos, la oameni și la animale, care leagă

laringele de bronhii și prin care circulă aerul necesar respirației din cavitatea bucală sau
nazală în bronhii.

Traheea este un organ sub forma unui tub care continuă laringele până la vertebra
toracică T4, unde se împarte în cele două bronhii.

Plamanii sunt principalul component al sistemului respirator, alaturi de o intreaga retea

de organe si nervi.
Plamanii sunt organe moi, cu aspect buretos si au o culoare roz-gri, putand deveni
negriciosi de la fumat dar chiar si la nefumatori din cauza aerului poluat. Plamanul drept
este subdivizat in trei lobi, pe cand cel stang doar in doi. Pleura acopera suprafata
plamanilor si interiorul peretelui toracic. Aceasta este o membrana care contine o
pelicula de lichid lubrifiant intre cele doua foite care o alcatuiesc.  Unitatea morfo-

22
funcțională a plămânului este formată din bronhiolele respiratorii, ductele alveolare,
sacii alveolari, alveolele pulmonare și se numește acin pulmonar.

Sistemul respirator este alcatuit din cai respiratorii superioare, inferioare, unitatea

respiratorie, cutia toracica, diafragmul si structurile subdiafragmatice.
Sistemul respirator are ca principala functie schimbul de gaze. Alaturi de aceasta, el
mai indeplineste urmatoarele roluri: generarea vocii, conditionarea aerului, echilibrul
acido-bazic, mirosul.

Respiratia implica: ventilatie (inspir, expir), schimb gazos si utilizarea oxigenului (in

respiratia celulara) .
Pentru a putea investiga ventilatia pulmonara este necesara cunoasterea volumelor si
capacitatilor pulmonare:
- CPT (capacitatea pulmonara totala)
- CVF (capacitate vitala fortata)
- CV (capactiate vitala)
- VR (volum rezidual)
- CI ( capacitate inspiratorie)
- CRF (capacitate reziduala functionala)
- VEMS (volum expirator maxim pe secunda)
- VIR (volum inspirator de rezerva)
- VC (volum curent)
- VER (volum expirator de rezerva)

Sistemul nervos central

Sistemul nervos poate fi comparat cu o reţea complexă de nervi şi celule ce transportă

informaţii de la nivelul creierului la nivelul măduvei spinării, dar şi de la nivelul diverselor
părţi ale corpului către creier.

Acesta este alcătuit atât din sistemul nervos central ce cuprinde encefalul şi măduva
spinării, cât şi din sistemul nervos periferic ce curpinde fibre nervoase somatice
eferente (motorii) şi aferente (senzitive şi senzoriale), dar şi fibre nervoase vegetative
eferente sau aferente (simpatice sau parasimpatice).

Anatomie

23
Sistemul nervos central este împărţit în două compomente majore reprezentate
de encefal şi măduva spinării.

Encefalul
este localizat în interiorul cutiei craniene şi este alcătuit din patru componente principale
reprezentate de:
- Trunchiul cerebral;
- Cerebelul;
- Emisferele cerebrale;
- Diencefalul.

Ȋn structura encefalului intră neuroni dar şi celule de susţinere ce alcătuiesc glia.

La nivelul encefalului se pot identifica două tipuri de substanţe: substanţa cenuşie ce
recepţionează şi reţine informaţii şi substanţa albă ce transportă impulsurile nervoase
către/ şi de la nivelul substanţei cenuşii.

Emisferele cerebrale sunt în număr de două, fiecare emisferă controlând activitate de la

nivelul părţii controlaterale a corpului.

Ele sunt împărţite la rândul lor în şase lobi şi anume:

- Lobul frontal;
- Lobul parietal;
- Lobul temporal;
- Lobul occipital;
- Insula Reil;
- Sistemul limbic.

Cerebelul este localizat posterior şi inferior faţă de emisferele cerebrale şi este alcătuit

din două emisfere cerebeloase şi vermis.

Trunchiul cerebral prezintă trei porţiuni: bulb, punte şi mezencefal (acesta este alcătuit
din pedunculii cerebrali şi coliculii cvadrigemeni).

Diencefalul (sau intercreierul  ) este o diviziune a creierului anterior.  Se compune din

structuri care sunt de ambele părți ale celui de-al treilea
ventricul,inclusiv talamusul, hipotalamusul, epitalamusul și subtalamusul.
Diencefalul este una dintre principalele vezicule ale creierului formate în timpul
embriogenezeii.

Diencefalul este compus din mai multe componente şi anume:

- Talamus;
- Hipotalamus;
- Epitalamus;

24
- Subtalamus;
- Metatalamus.

Măduva spinării
este o structură de formă tubulară localizată la nivelul canalului vertebral şi se ȋntinde
până la vertebra lombară L1-L2.
Ȋn alcătuirea ei se regăsesc 31 de segmente. De la nivelul fiecărui segement iau
naştere o pereche de nervi spinali. Fiecare nerv spinal prezintă o rădăcină motorie şi
una senzitivă, ambele luând naştere de la nivelul măduvei spinării.
Dimensiunea măduvei este de aproximativ 43 de cm lungime la femeie şi 45 de cm la
bărbat. Prezintă patru feţe reprezentate de: o faţă anterioară, o faţă posterioară şi două
feţe laterale.

Atât măduva spinării cât şi encefalul sunt învelite la exterior

de meninge. Meningele este alcătuit din trei foiţe reprezentate de dura mater (extern),
arahnoida (mijlociu) şi pia mater (intern). Rolul lui este de a proteja măduva şi encefalul
funcţionând asemănător unei bariere împotriva a numeroşi agenţi patogeni.

Lichidul cefalorahidian sau LCR circulă în jurul encefalului şi măduvei spinării, rolul său
fiind de a le proteja şi de a le hrăni.

Sistemul limfatic
Sistemul limfatic este o componentă importantă a sistemului natural de apărare al
organismului împotriva bolilor. Contribuie la transportul lichidelor şi al altor substanţe în
organism, printre care celulele sangvine albe.

Acest sistem conţine un fluid aproape limpede, denumit limfă, care circulă în organism
prin vase limfatice de dimensiuni diferite. Distruge şi îndepărtează „invadatorii" precum
virusurile şi bacteriile din organism. Este o componentă importantă a sistemului nostru
natural de apărare - sistemul imunitar - şi ne ajută să luptăm împotriva infecţiilor.
Sistemul limfatic ajută la transportul celulelor, proteinelor, nutrienţilor şi produşilor de
degradare în organism. Mai precis, transporta celule sangvine albe, inclusiv acel tip
special de celule albe care se numesc limfocite.
Splina este un organ limfoid secundar, care face parte din sistemul reticuloendotelial.
Splina se află în partea stângă a abdomenului (sub stomac), în etajul superior

25
mezocolic al cavităţii abdominale corespunzător hipocondrului stâng, în loja splenică.
Loja splenică este delimitată de: colonul transvers, diaframa și partea stângă a lojei
gastrice.
Splina are un rol important în sistemele limfatic și imunitar.

Cum funcţionează sistemul limfatic

 

 
Atunci când răcim, simţim uneori că „glandele" de sub maxilar cresc şi se
întăresc. Aceste formaţiuni sunt o componentă a sistemului limfatic şi se numesc
ganglioni limfatici. În organism există aproximativ 100 de ganglioni limfatici şi
sunt uşor de observat la nivelul axilei, inghinal şi al gâtului.
Celulele sangvine albe circulă în sistemul limfatic căutând şi distrugând
invadatorii străini, cum ar fi agenţii patogeni sau toxinele. Ganglionii limfatici
filtrează limfa pentru a îndepărta invadatorii identificaţi şi pentru a bloca
pătrunderea acestora în circulaţia sangvină. După ce limfa a fost „curăţată" în
ganglionii limfatici, pătrunde în circulaţia sangvină şi în circulaţia generala.
 

26
 Organele de simț 
Contribuie la realizarea unității funcționale a organismului și la integrarea acestuia în
mediu. Funcția analizatorilor este de a recepționa, conduce și transforma în senzații
specifice excitațiile din mediul extern sau intern.
 Organul de simț (analizatorul) este alcătuit din trei segmente:
 segmentul periferic sau receptor;
 segmentul intermediar , de conducere a impulsurilor cuprinde căile nervoase
directe și indirecte;
 segmentul central , care include aria corticală specifică.
Acest ultim segment analizează și sintetizează informațiile, elaborând senzațiile
specifice conștiente.
La rândul lor, receptorii se pot clasifica în funcție de localizare și de natura stimulilor pe
care îi recepționează din mediile extern și intern.

Natura Localizare
stimulului Exteroceptori Proprioceptori Interoceptori
Chemoreceptori gustativi, olfactivi chemoreceptori din vase de
sânge
Mecanoreceptori tactili și de presiune,auditivi, de presiune din mușchi și baroreceptori din vase sau alte
vestibulari articulații structuri interne
Termoreceptori pentru cald, pentru rece
Fotoreceptori vizuali
Nocireceptori pentru durere somatică pentru durere somatică pentru durere viscerală
Exteroceptorii sunt localizați la suprafața corpului și recepționează stimuli din mediul
extern;
Proprioceptorii, localizați în mușchi, oase, tendoane și articulații, furnizează informații
asupra poziției și mișcării întregului corp sau a diferitelor sale segmente;
Visceroceptorii (interoceptorii), localizați în organele interne și în vasele de sânge,
furnizează informații asupra modificărilor biochimice, de presiune din mediul intern al
organismului;
Chemoreceptorii sunt sensibili la modificări de concentrație ale unor substanțe chimice
dizolvate. Exemplu, receptorii gustativi, olfactivi și cei situați în vasele de sânge;
Mecanoreceptorii percep stimulii mecanici și de presiune. Exemplu, receptorii de tact
și presiune, auditivi și vestibulari sau din mușchi și articulații;
Termoreceptorii sunt sensibili la modificări de temperatură;
Fotoreceptorii situați în retină sunt stimulați de undele luminoase;
Nocireceptorii sunt sensibili la stimuli foarte puternici, care produc leziuni celulare.

27
Analizatorul vizual este format din segmentul receptor (segmentul periferic), calea de
conducere (segmentul intermediar) și segmentul cortical de proiecție (segmentul
central).
Segmentul receptor este localizat la nivelul globului ocular. Acesta, împreună cu
anexele de mișcare (mușchii extrinseci globului ocular) și cu cele de protecție (pleoape,
gene, conjunctiva, glandele lacrimale, sprâncene) formează ochiul.
Globul ocular găzduiește receptorii pentru vedere. Este alcătuit din trei învelișuri și mai
multe medii transparente, prin care lumina ajunge la acești receptori. Învelișurile
sunt: sclerotica, coroida și retina .

Sclerotica este învelișul extern și are rol protector. La exterior se prind mușchii globului
ocular. La polul anterior al globului, sclerotica se bombează și devine transparentă,
luând numele de cornee.
Coroida este învelișul care asigură nutriția globului ocular, conținând vase, nervi și
pigmenți. Spre partea anterioară prezintă o îngroșare numită corp ciliar, alcătuit
din mușchi ciliari și din vase de sânge ghemuite numite procese ciliare. Mușchii ciliari
sunt mușchi netezi, orientați radiar și circular.
Procesele ciliare au rolul de a produce o substanță numită umoare apoasă. În
prelungirea corpului ciliar, la polul anterior al globului, se află un diafragm
numit iris, care are un orificiu central - pupila. În alcătuirea irisului se află mușchi netezi,
28
circulari și radiari. Contracția mușchilor circulari duce la micșorarea pupilei, iar
contracția mușchilor radiari - la dilatarea pupilei.
Retina, învelișul intern, acoperă doar 2/3 posterioare ale coroidei. Este alcătuită din
celule receptoare specializate și din neuroni conectați la aceste celule, care transmit
informația spre centrii nervoși (sistemul nervos). Spre coroidă, retina conține un strat
de pigmenți de culoare brună, care formează o cameră obscură în jurul celulelor
receptoare. La polul posterior al retinei se află:
 pata galbenă ( macula lutea ) , cu o depresiune în centru - fovea centralis;
 pata oarbă, numită așa deoarece nu conține receptori pentru lumină. Pata oarbă
reprezintă zona prin care nervul optic părăsește globul ocular.

Corneea nu conține vase de sânge, dar este bogat inervată, fiind sensibilă la
stimuli externi (dureroși, tactili).
Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, care desparte camera anterioară de
cea posterioară. Este legat printr-un ligament suspensor de corpul ciliar. Mușchii
corpului ciliar au rolul de a regla convexitatea cristalinului: atunci când se
contractă mușchii circulari, cristalinul se bombează, iar când se contractă
mușchii radiari - cristalinul se aplatizează.
Camera anterioară se află între cornee și cristalin, iar camera posterioară : între
cristalin și retină. În camera anterioară se află umoare apoasă , iar în camera
posterioară - umoare vitroasă (corpul vitros).

Analizatorul auditiv este organul de simț care asigură perceperea

undelor sonore, orientarea în spațiu și vorbirea ca mijloc de comunicare interumană.
Urechea este analizatorul care deosebește sunetele unele de altele, dând semnificație
lumii sonore care ne înconjoară. Acest organ de simț este format din aparatul de
captare și transmitere a undelor sonore (situat în urechea externă și medie) și
din aparatul de receptare a sunetelor (situat în urechea internă).
Urechea se împarte în: urechea externă, urechea medie și urechea internă . Receptorii
se află la nivelul urechii interne.
Urechea externă este formată din pavilion și conductul auditiv extern.
Pavilionul urechii este alcătuit dintr-un schelet fibrocartilaginos învelit în tegument și
prezintă pe suprafața sa neregularități care permit captarea sunetelor și orientarea lor
spre conductul auditiv.
Conductul auditiv are o lungime de 2,5-3 cm și se întinde până la membrana
timpanului.
Timpanul reprezintă poarta de intrare a sunetelor în urechea medie. Este o membrană
fibroasă, groasă și vascularizată, care poate vibra la undele sonore primite prin
conductul auditiv. Timpanul are rolul de rezonator.

Urechea medie
Urechea medie (camera timpanului) este o „mini-tobă” de mărimea unei aspirine,
având de o parte și de alta două fețe concave. Se formează într-o cavitate a osului

29
temporal. Ea este plină cu aer la presiune atmosferică, datorită comunicării cu naso-
faringele prin trompa lui Eustachio . La fiecare înghițitură, trompa se deschide și aerul
intră în urechea medie, egalizând presiunea interioară cu cea atmosferică
Cele două membrane rezonatoare ale urechii medii sunt timpanul și fereastra
ovală. Mai jos de fereastra ovală se găsește fereastra rotundă (timpanul secundar).

Transmiterea vibrațiilor este realizată de trei oscioare articulate, suspendate de pereții

urechii medii prin ligamente și doi mușchi. Oscioarele auzului sunt: ciocanul, care este
prins pe fața internă a timpanului, nicovala și scărița, care se sprijină pe fereastra ovală.
Mușchii atașați oscioarelor contribuie la modificarea intensității sunetelor. Astfel,
contracția mușchilor ciocanului poate diminua amplitudinea sunetelor prea puternice.
Contracția mușchilor scăriței amplifică vibrațiile prea slabe. La amplificarea
sunetelor mai contribuie și diferența de suprafață dintre timpan și membrana ferestrei
ovale (timpanul este de 13 ori mai mare decât suprafața ferestrei ovale).
Segmentul receptor al analizatorului acustic
Dincolo de membrana ferestrei ovale, în urechea internă, se găsește receptorul pentru
sunete.
Urechea internă

30
Urechea internă se află într-o cavitate situată în stânca osului temporal. Este formată
din labirintul osos, alcătuit la rândul sau din vestibul osos, canale semicirculare
osoase și melc osos sau cohlee. În labirintul osos se găsește un lichid, numit perilimfă.
În interior se află labirintul membranos, format din:
 vestibulul membranos, având două vezicule (utricula și sacula);
 canalele semicirculare membranoase ;
 melcul membranos sau canalul cohlear.
În labirintul membranos se găsește un lichid, numit endolimfă.
Melcul osos (cohleea ) este un canal osos, spiralat în jurul unui ax osos
numit columelă. De la columelă pornește o lamă osoasă, subțire (lama spirală osoasă),
care împarte incomplet cavitatea melcului în două compartimente, unul superior (rampa
vestibulară) și altul inferior (rampa timpanică). Cele două compartimente
conțin perilimfă , un lichid cu o compoziție asemănătoare lichidului cefalorahidian, și
comunică cu vârful melcului prin helicotremă.

31