Alpinismul, în accepțiunea largă a cuvântului, desemnează orice activitate recreativă sau

sportivă care are ca scop ascensiunea în munți. Termenul inițial provine de la ascensiuni
în munții Alpi. Ulterior, pe măsura evoluției acestei activități, termenul „alpinism" s-a
nuanțat doar pe itinerarii greu accesibile, ce necesită tehnică, echipament și experiență
corespunzătoare.

Alpinismul, implică în majoritatea cazurilor, asumarea unei doze mai mici sau mai mari
de risc, datorită naturii traseelor care pot fi deseori o combinație de pasaje de stâncă,
zăpadă sau gheață, cu factorii de risc implicați. Acestora li se adaugă, în unele cazuri,
dificultățile pe care le ridică accesul la traseul propriu-zis, găsirea liniei acestuia, durata
ascensiunii, schimbările de vreme, etc.

Alpinismul începe din clipa în care ascensiunea unui munte, a unei faleze sau a unui vârf
secundar, pe scurt a unui accident terestru, devine periculoasă prin faptul însuşi al
reliefului sau al climatului. Singură noţiunea de pericol şi tehnica elaborată de om
pentru a dejuca acest pericol constituie ceea ce se numeşte comun alpinism. Această
mare pasiune umană tinde a deveni un sport în stare pură, la care dorinţa performanţei
face să treacă pe plan secund calităţile estetice cerute odinioară unei ascensiuni. Spre
deosebire de turist, care caută mai ales relaxarea şi frumuseţea, alpinistul se complace
în dificultatea de a învinge, în pericolul de a birui, într-o luptă arzătoare împotriva
elementelor naturii. Turişti sunt nenumăraţi, dar performanţa în alpinism este rezervată
unei minorităţi, căci cel ce-şi expune viaţa conştient (şi din păcate din ce în ce mai mult
inconştient), dar cu ideea bine stabilită de a domina pericolul pe care-l caută prin
inteligenţa şi forţa sa morală, prin utilizarea reflexelor şi a forţei sale fizice, acela
aparţine obligatoriu unei elite.
(Roger Frison-Roche)

De-a lungul timpului, din termenul de bază s-au desprins mai multe forme, care sunt mai
mult sau mai puțin dictate de natura traseelor parcurse, maniera în care se face
ascensiunea și tehnicile folosite. Astfel putem distinge:

• Alpinismul clasic - parcurgerea văilor, crestelor, brânelor, muchiilor, în condiții de vară

sau iarnă, pe parcursul acestora fiind confruntați cu diferite dificultăți tehnice, cât și
pasaje de cățărare de până la gradul 3A.

• Alpinismul tehnic sau cățărarea alpină - parcurgerea de trasee alpine dificile, de cele
mai multe ori acestea având diferențe mari de nivel și multe lungimi de coardă, acestea
necesitând echipament specific și experiență, cât și foarte buna cunoaștere a tehnicilor de
escaladă liberă și artificială. Din această ramură mai putem puncta:
- Cățărarea „Big Wall" - pe pereți de stâncă foarte mari, ascensiunea durează uneori și
mai multe zile și presupune bivuacul în perete.
- Cățărarea mixtă - alternanța pasajelor de zăpadă, stâncă și gheață, ascensiunea
presupunând echipament si tehnică specifice.

• Escalada sportivă sau cățărarea liberă - ramură care în ultimul timp a căpătat o
amploare deosebită, presupune urcarea unor trasee în general scurte, dar cu grad mare de
dificultate. Din aceasta s-au mai desprins:
- Bouldering-ul - cățărarea liberă la mică înălțime, fără coardă, pasajele fiind de
dificultate foarte mare, de cele mai multe ori surplombate.

CLASIFICAREA GRADELOR DE DIFICULTATE FRAE ȘI UIAA

„Traseele de escaladă pot fi mai uşoare sau mai grele. Pentru a putea fi comparate şi
pentru a putea cei interesaţi să ştie cam la ce să se aştepte într-un anume traseu, s-au
propus clasificări diverse, în speţă "SCALE DE DIFICULTATE".
E destul de greu să caracterizezi într-un unic element dificultatea unui traseu, căci
depinde de greutatea în sine, de lungime, de condiţiile meteo, etc. Totuşi, o cotare unică e
necesară, ca şi la pârtii de schi, etc. S-au încercat foarte multe modele. De fapt, se poate
cota şi un anumit pasaj sau o lungime de coardă dintr-un traseu sau traseul pe ansamblu.
Când auzi "un traseu de gradul..." referirea e la tot traseul. Dar regulile sunt diferite după
fiecare sistem, după cum vom arăta.
La ora actuală este tot mai răspândită şi acceptată pe plan internaţional aşa-numita
"SCALĂ UIAA" adoptată de Uniunea Internaţională a Asociaţiilor de Alpinism. Ea
cotează traseele de alpinism sau escaladă cu cifre romane şi fiecare grad cu + sau - sau
nimic, adică avem de exemplu III-, III, III+, IV-, IV, IV+, V-, V,V+, etc. Caracteristica
de bază este că această scală de dificultate dă ca şi "grad de dificultate" a unui traseu
gradul celui mai dificil pasaj. Aşadar o manşă de 15 m. cu gradul VII+ şi un traseu de 5
lungimi de coardă în care fiecare porţiune de câte 15 m. e la fel de grea ca şi manşa
amintită e dat tot ca şi VII+.
Această scală UIAA este de fapt "Scala Welzenbach extrapolată". Scala Welzenbach era
o scală care propunea 6 grade de dificultate, de la I (Traseu foarte uşor, la limita dintre
turism şi alpinism) şi până la gradul VI, care se definea ca cea mai mare dificultate pe
care o poate trece un alpinist experimentat şi bine antrenat. Scala a rezistat multe decenii
dar cu timpul, datorită perfecţionării tehnicii, echipamentului şi a antrenamentului intens
şi special pe care îl făceau unii căţărători au apărut trasee de gradul VI dar evident mai
grele ca restul cotate ca fiind de gradul VI. Era clar că trebuie acceptate noi grade, şi
primul care a reuşit să obţină recunoaşterea gradului VII a fost Reinhold Messner, pe care
cei de acum îl cunoaştem mai ales ca şi as al Himalayei, primul cuceritor al Everestului
fără oxigen, primul om care a urcat toţi cei 14 optimiari, sau în ultimii ani autor de
expediţii extreme prin pustiuri de gheaţă sau nisip. Dar Reinhold Messner, înainte de a
ataca Himalaya, a fost vedeta escaladei sportive pe stâncă. A scris şi o carte superbă
numită "Der siebente Grad" (Gradul VII). Încet-încet s-au recunoscut şi gradele VIII, IX
şi X, iar acum la bouldering se vorbeşte şi de gradul XI, XII. Sunt trasee pe care le fac 2-
3 oameni din lume. Aşa că scala Welzenbach a ajuns scala UIAA actuală, teoretic
deschisă la partea superioară, spre noi grade, căci de fiecare dată, ca şi în alte domenii, s-
a spus că s-a atins limita posibilului şi totuşi a venit cineva şi mai bun.
În România avem o scală cu 1A, 1B, 2A, 2B, 3A, 3B, 4A, 4B etc. Pentru fiecare s-a
încercat o anumită definiţie şi criterii de încadrare. Caracteristica de bază a scalei
româneşti este că, spre deosebire de scala UIAA, la noi se ia dificultatea de ansamblu a
traseului. Astfel, un traseu scurt dar foarte greu e cotat la fel sau mai slab decât unul cu
pasaje nu prea grele dar foarte lung. Astfel, în mod clasic, un traseu nu putea avea gradul
6 dacă nu avea o diferenţă de nivel de minim 300 m. Erau trasee cu pasaje de 5 şi 6 dar
nu i se puteau da decât gradul 4B căci avea numai 2-3 lungimi de coardă.
La noi cotarea e destul de nesistematică. Mai demult exista o procedură foarte riguroasă
de cotare şi omologare, dar pe la începutul anilor '80 sistemul s-a cam blocat, au apărut
tot mai multe trasee noi şi nimeni nu mai făcea omologări şi nici măcar nu li se ţinea
evidenţa. Plus că au apărut traseele moderne, gândite numai pentru escalada liberă
("rotpunkt"), echipate cu spituri, cu lungime de obicei mică dar dificultate mare, la care
scala românească, axată pe alpinism, nu prea mai avea aplicare deoarece se orienta după
dificultatea de ansamblu şi punea accent şi pe lungimea traseelor.
De aceea, în România se folosesc la ora actuală în paralel şi sistemul clasic românesc
(pentru traseele clasice de alpinism) şi sistemul UIAA (pentru traseele clasice care au fost
escaladate la liber şi pentru traseele noi de escaladă sportivă). Această dualitate este într-
un fel benefică: în cazul traseelor clasice, mai lungi, chiar dacă mergi în stil de escaladă
sportivă, la rotpunkt, gradul românesc îţi dă o privire de ansamblu asupra efortului total
necesar şi în consecinţă, chiar dacă ştii că ai forţă şi treci pasaje de VIII dar nu ai
antrenament general fizic şi psihic foarte bun nu te prea bagi într-un traseu de 6B căci
probabil e de căţărat multe ore şi nu e voie să fii neantrenat, cu echipament precar, fără
mâncare, apă, pelerină, sau cu un coechipier insuficient verificat, căci deşi mergi în stil de
căţărare sportivă eşti de fapt în sfera alpinismului. În schimb, gradul UIAA îţi spune la ce
să te aştepţi. Într-un traseu clasic de 4B/VIII+ ştii că dacă mai prinzi un piton sau pui
scăriţe mergi lejer, dar dacă vrei să mergi rotpunkt dai de pasaje unde fără experienţă şi
antrenament special foarte bun şi fără espadrile şi carbonat de magneziu nu prea treci.
La traseele scurte moderne, de escaladă sportivă, e altceva şi gradul UIAA îţi este
suficient deoarece acolo nu e alpinism, totul e o dificultate tehnică, unde încerci şi cazi
până reuşeşti să treci sau dacă nu renunţi şi te dai jos fără probleme, la fel dacă ai obosit
sau se strică vremea, etc. În plus, nu ai probleme de orientare, de acces şi retragere iar
parcurgerea traseului nu durează ore multe. Şi de aceea nu e aşa mare diferenţă între
dificultatea fiecărui pasaj şi dificultatea de ansamblu, încât să necesite şi cotaţie în scala
românească şi în scala UIAA.
În România avem totuşi noroc că 3A şi 3B echivalează cu III-, III, III+ şi 6A şi 6B cu
VI-, VI, VI+ etc. deci e o paralelă între scale. Diferenţa e doar, aşa cum am amintit, că
cele două scale se referă la lucruri uşor diferite: scala românească dă dificultatea de
ansamblu iar cea UIAA dă pasajele cele mai grele. Prin urmare, la trasee relativ scurte
escaladate la liber şi cu dificultate constantă nu prea e diferenţă. Dar la trasee lungi sau la
cele clasice, cu pasaje de scăriţe, apar diferente substanţiale."
Radu Mititean - şeful echipei Salvamont Cluj

GRADELE DE DIFICULTATE FRAE PENTRU TRASEELE DE CĂŢĂRARE

Gradul 1 - Uşor. Caracter general: drum de munte cu aspect turistic greu.
A - Văi şi brâne de abrupt; în această categorie se încadrează traseele cu caracter turistic
şi de introducere în alpinism a începătorului.
B - Văi de abrupt şi hornuri. Săritorile de pe parcurs sunt uneori dificile. În anumite
porţiuni este necesară asigurarea în coardă a unor participanţi.
Gradul 2 - Dificultate medie. Caracter general: trasee uşoare care cer cunoaşterea
tehnicii de căţărătură liberă.
A - Hornuri stâncoase şi ţancuri izolate. Hornurile sunt scurte şi prezintă asperităţi bune
pentru ramonaj. Ţancurile sunt cu diferenţe de nivel mici.
B - Văi şi creste. Trasee lungi combinate cu brâne, hornuri şi creste.
Gradul 3 - Dificil. Caracter general: începe să se practice căţărarea prin aderenţă sau prin
opoziţie.
A - Pereţi şi creste cu porţiuni de căţărare pe stâncă, combinate cu pasaje uşoare,
caracteristice gradului 2. Unele obstacole mai înclinate se trec artificial cu ajutorul
pitoanelor.
B - Pereţi, creste sau hornuri cu mai mult de două lungimi de coardă. Predomină
căţărarea liberă.
Gradul 4 - Accentuat dificil. Caracter general: apar pasaje dificile.
A - Se folosesc scăriţe în loc de prize de picior, se trec surplombe. Traseele sunt în
general scurte, dar dificile, sau lungi, uşoare şi uneori întrerupte de porţiuni greu de
trecut.
B - Trasee cu puncte de trecere dificile, fisuri deschise, traversări, treceri de surplombe.
Gradul 5 - Foarte dificil. Caracter general: trasee lungi şi foarte înclinate.
A - Trasee de minimum patru lungimi de coardă cu treceri directe de surplombe şi cu
traversări expuse.
B - Trasee lungi, foarte dificile, cu succesiuni de obstacole care cer un efort susţinut.
Prizele sunt mici şi rare iar distanţele dintre pitoane sunt şi ele mari.
Gradul 6 - Extrem de dificil. Caracter general: trasee foarte dificile şi foarte lungi.
A - Se trec succesiuni de surplombe care cer manevre de corzi şi cunoaşterea tehnicii de
căţărare artificială. Se trec hornuri spălate şi feţe stâncoase înclinate şi netede.
Regrupările sunt incomode.
B - Se trec tavane. Platformele de regrupare sunt mici sau inexistente. Se folosesc
pitoanele de expansiune în lipsa fisurilor necesare baterii pitoanelor. Traseul are
minimum 300 m altitudine.

TABELUL INTERNAȚIONAL DE ECHIVALENȚĂ A GRADELOR

 TEHNICA DE CĂŢĂRARE PE STÎNCĂ
1. GENERALITĂŢI
 Alpinismul este un sport periculos. Alpinistul îşi asumă un anumit risc practicînd
acest sport. Folosind un echipament şi un material corespunzător, aplicînd o tehnică de
mers şi de asigurare bine pusă la punct, acest risc poate fi redus la minimum.
Succesul unei ture alpine depinde de condiţiile meteorologice şi de partener. La
alegerea partenerului predomină cunoştinţele sale de tehnică alpină, de mers şi de
asigurare; trebuie să ştii că te poţi baza pe el în orice situaţie; trebuie să fie tenace. Cu un
partener necunoscut, ale cărui capacităţi tehnice nu ne sînt cunoscute, nu putem aborda
un traseu apropiat de limita propriilor noastre capacităţi. Alpinistul trebuie să fie sănătos
fizic şi psihic. Prudenţa şi îndrăzneala trebuie să fie într-un bun echilibru, îmbinate cu
prezenţa de spirit, 22222p1512w hotărîrea, capacitatea de analiză critică.
Este important să cunoaştem propriile noastre limite ale posibilităţilor fizice şi
psihice. Traseul se alege în funcţie de capacitatea corzii (echipei). Este indicat a se păstra
întotdeauna o rezervă pentru cazuri neprevăzute ca: stricarea vremii, rătăcire, bivuac
neprevăzut sau accident. În cazul trecerii unei corzi la un grad de dificultate superior fată
de cel stăpînit în mod cert, ceea ce implică un risc mărit, trebuie excluşi toţi factorii care
pot fi evitaţi: să se intre în traseu numai pe o vreme absolut sigură, într-o formă bună a
ambilor parteneri, cu o suficientă rezervă de timp, cu material suficient şi de bună
calitate. Gradul de dificultate al traseului ales trebuie să fie în funcţie de posibilităţile
partenerului mai slab. Limita posibilităţilor unui alpinist se află acolo unde începe
senzaţia de frică. Senzaţia de siguranţă, cunoaşterea limitei pericolului depind de
experienţa alpinistului.
O coardă ideală se compune din parteneri de valoare aproximativ egală. Uneori
cunoştinţele lor se pot compensa, de exemplu dacă unul sau altul au preferinţă sau
îndemînare la stîncă friabilă, iarbă, plăci sau hornuri, gheaţă.
Coarda de doi este cea mai uzuală, fiind mai rapidă. Coarda de trei reprezintă o
excepţie în cazul lipsei unui al patrulea. În trasee lungi şi dificile poate fi avantajoasă
combinaţia de două corzi de cîte doi, care în cazuri de necesitate se pot ajuta.
Într-o coardă de doi se merge, de, regulă, alternativ, fiecare partener fiind cap de
coardă pe rînd, în cîte o lungime de coardă; condiţia este ca partenerii să fie de valoare
egală, în caz contrar cel mai experimentat sau cel mai în formă alpinist conduce şi poartă
răspunderea.
În cazul corzii de trei există două posibilităţi de acţionare:
- numai cîte un singur partener se află în mişcare: capul de coardă asigurat de secund,
secundul asigurat de cap, apoi terţul asigurat de secund. Acest sistem este cel mai
sigur, în schimb necesită un timp majorat cu 50% faţă de cel folosit de coarda de doi;
- secundul şi terţul merg concomitent, fiind asiguraţi de capul de coardă. În acest caz e
bine să avem la îndemînă corzi lungi de 40 m, fiecare dintre cei doi alpinişti fiind
legat de cîte o coardă; dacă nu dispunem decît de o singură coardă de 40 m, cei doi se
vor lega la G m distanţă unul de altul. În cazul căderii terţului, secundul este şi el
antrenat în cădere. Oricum, cei doi alpinişti mergînd concomitent, trebuie să-şi
coordoneze viteza unul în funcţie de celălalt.
După cum se vede, acest sistem implică anumite riscuri, care trebuie compensate
printr-o atenţie mărită a capului de coardă care asigură şi a celor doi alpinişti care merg
concomitent. Avantajul este un timp redus faţă de primul sistem.
Alpinismul, ca orice activitate umană, necesită o bună cunoaştere a teoriei, fără de
care riscurile cresc rapid. Totodată, trebuie subliniat că un manual de alpinism nu poate
niciodată înlocui o şcoală şi un bun instructor. Există şcoli de alpinism la scară naţională
sau pe cluburi şi asociaţii. Alpinismul se învaţă prin practica pe stîncă, începînd cu trasee
de mică dificultate şi mergînd gradat pe trasee mai dificile, pe măsura însuşirii
cunoştinţelor şi experienţei. Dacă acţionăm ca secund alături de un cap de coardă
experimentat vom învăţa de la el, prin observaţie atentă, toate mişcările corecte, felul cum
merge, cum se asigură, cum se comportă în toate situaţiile.
1. Muntele. Relieful. Roca
Un munte este o formă convexă de relief, o vale — o formă concavă. Un lanţ
muntos, o culme, o creastă principală este cumpăna apelor, care separă bazinele a două
cursuri de apă. De exemplu: culmea principală a Bucegilor separă bazinul Prahovei de cel
al Ialomiţei; toate torentele, pîraiele din estul culmii îşi varsă apele în Prahova; cele din
vest, în Ialomiţa. Creasta principală are un punct culminant — vîrful cel mai înalt — şi
multe alte puncte înalte — vîrfuri, separate intre ele prin puncte joase — trecători, pasuri,
şei, curmături, strungi. Din creasta principală se desfac crestele secundare ca nervurile
unei frunze.
Apele provenite din ploi şi topirea zăpezilor se, scurg - şiroire — la suprafaţă pe
linia de cea mai mare pantă, săpînd şanţuri în zonele mai slabe ale rocii. Apele de la
suprafaţă se adună în şiştoace, jgheaburi, văiugi, vîlcele, văi secundare, care debuşează în
valea principală. Apele se scurg prin firul văii.
Între linia de creastă şi firul văii se desfăşoară versantul muntelui. După înclinarea
lui — unghiul de pantă — versantul poate fi domol sau abrupt. Un versant domol este
caracterizat printr-un unghi de pantă moderat — sub 45°; microrelieful său este sărac;
suprafaţa este acoperită ele grohotiş, licheni, tundră, păşune alpină, jnepeniş, pădure iar
iarna —de zăpezi bogate.
Un versant abrupt — perete — se caracterizează printr-un unghi de pantă de peste
45°; microrelieful este complex, fiind alcătuit din creste ascuţite, custuri, muchii, turnuri,
pinteni, jandarmi, ace, colţi, ţancuri, crăpături — fisuri , hornuri, diedre, vîlcele în trepte
săritori—, culoare, aceste forme verticale de relief fiind completate cu forme orizontale -
brîne, brîneaguri, terase, platforme, prispe, cerdacuri, surplombe mai mici sau mai mari
tavane; suprafaţa peretelui este golaşă, vegetaţia neputînd prinde decît în crăpături, pe
brîne şi celelalte forme de relief orizontale şi slab înclinate; iarna, zăpada este curînd
spulberată de vînt sau cade sub formă de avalanşe, nerezistînd decît, în formele de relief
concave, unde adeseori se adună în cantităţi mari.
Roca pe care o întîlneşte frecvent alpinistul este fie cristalină, caracteristică
munţilor înalţi, fie calcaroasă conglomerat sau gresie specifică munţilor mai puţin înalţi,
dar cu forme de relief spectaculoase. Exemple de munţi cu rocă cristalină: Făgăraş,
Retezat, Rodna; de calcar: Piatra Craiului, Cheile Bicazului; de conglomerat: Bucegi,
Ceahlău, Ciucaş; gresia o găsim adesea intercalată între straturile de conglomerat,
formînd straturi cu slabă rezistenţă la eroziune şi în care nu ţin decît pitoanele cimentate
artificial.
Roca poate fi sănătoasă, compactă şi solidă, sau putredă — dezagregată de
intemperii, friabilă, care se rupe uşor sub acţiunea vîntului, ploilor sau alpiniştilor.
Stratificaţia rocii poate fi orizontală, ca în Peretele Marelui Grohotiş, înclinată sau
verticală, ca în Peretele Orgii Mari. Straturile pot fi înclinate către perete, ca o scară, sau
către vale, ca ţiglele unui acoperiş ( 1).
2. ECHIPAMENTUL
 Încălţămintea este cel mai important obiect de echipament. Alpinistul poate folosi
una din cele trei tipuri de încălţăminte: bocanci grei cu talpă rigidă ( 2); bocanci uşori cu
talpă semirigidă; espadrile cu talpă flexibilă ( 3), alegerea făcîndu-se în funcţie de
anumite consideraţii. În condiţii de vară, în Carpaţi, în Alpi pînă la altitudinea de 3000 m
şi în alţi munţi cu condiţii similare, vom prefera espadrilele sau bocancii uşori. Avantajul
este o mai bună aderenţă la stîncă, în special importantă la traseele de maximă dificultate
în care predomină căţărătura liberă, bazată pe frecarea între talpă şi stîncă, la care se
adaugă greutatea redusă a încălţămintei. Dezavantajele apar în momentul în care sîntem
nevoiţi să traversăm o pantă de zăpadă, în care caz siguranţa călcăturii este mult afectată.
În plus, încălţămintea uşoară se udă instantaneu la ploaie, iarbă udă (rouă), nu ţine
suficient de cald şi se uzează rapid, atît talpa cît şi feţele; feţele moi nu dau suficientă
stabilitate maleolelor. O parte din aceste dezavantaje scad prin ridicarea laterală a
marginii de cauciuc pentru protecţia feţelor. Revenirea la espadrile s-a făcut mai întîi în
Yosemite, unde predomină vremea uscată şi totodată se atacă trasee cu dificultăţi care nu
se pot trece în căţărătură liberă cu bocanci. Din Yosemite, revenirea la espadrile s-a
extins şi la alte zone de căţărătură.
Bocancii grei cu talpă de cauciuc profilată, rigidă, se folosesc pe traseele din
Carpaţi în condiţii de iarnă, pe cele din Alpi, la altitudini de peste 3 000 m, în tot timpul
anului şi, în general, în toate cazurile de trecere a pantelor de zăpadă şi de gheaţă, cu sau
fără colţari. Talpa rigidă este obligatorie la zăpadă şi la adaptarea colţarilor şi în acelaşi
timp este avantajoasă pe traseele de stîncă, în cazul folosirii celor mai mici prize cu vîrful
bocancului, evitînd oboseala. Bocancii grei rezistă mai bine la umezeală şi frig, dau o
stabilitate bună maleolelor, evitînd entorsele, iar adoptarea lor pe stîncă face inutilă
transportarea unei a doua perechi de încălţăminte (grea pentru marşul de apropiere şi
coborîre, uşoară pentru stîncă). Dezavantajele sînt aderenţa lor mai slabă în raport cu
espadrila şi greutatea mult mai mare.
Bocancii uşori reprezintă un compromis între bocancii grei şi espadrile, nu permit
montarea colţarilor şi nu ţin suficient de cald iarna.
Un bocanc bun are feţele dintr-o singură bucată de piele, fără cusături; orice
cusătură reprezintă un punct slab, care se uzează repede şi permite trecerea umezelii. Se
preferă bocancii cu piele întoarsă (faţa lucioasă la interior), care rezistă mai bine la
umezeală, în special dacă se dau cu ceară sau produse speciale pe bază de silicon.
Bocancii trebuie să se închidă bine pentru a nu permite pătrunderea zăpezii şi a
pietricelelor. Pentru rigidizarea tălpii se foloseşte o talpă intermediară de material plastic.
De asemenea bocancii trebuie să corespundă perfect mărimii piciorului, să nu fie
nici prea mari, nici prea mici, să nu fie prea înguşti, să permită mişcarea degetelor pentru
a preveni degeraturile şi bătăturile. Două perechi de ciorapi vor fi suficiente pentru
confortul piciorului. O încălţăminte prea largă joacă pe picior, nu permite o călcătură
sigură şi produce rosături.
Îmbrăcămintea. Se pare că materialele optime pentru îmbrăcăminte rămîn
deocamdată tot cele produse din fire naturale — lînă şi bumbac. Pentru o rezistenţă
sporită se poate admite o adăugire de maximum 30% fire sintetice. Astfel, lîna prezintă
următoarele avantaje: izolare termică optimă, prin înmagazinare de aer, circulaţie bună a
aerului, păstrarea calităţilor termice chiar în cazul îmbibării cu apă, scurgerea apei la
suprafaţă în cazul unei nedegresate. Bumbacul, la rîndul său, permite o bună circulaţie a
aerului, absoarbe transpiraţia şi e plăcut la purtat pe piele. Proprietăţi asemănătoare le
prezintă inul şi cînepa care, în plus, sînt şi foarte rezistente la uzură. În privinţa ciorapilor
părerile diferă: francezii recomandă o singură pereche de ciorapi şi anume de lînă; alţii
preferă o pereche subţire de bumbac pe piele şi o pereche groasă de lînă la exterior. În
funcţie de anotimp şi de pantalonul folosit se aleg ciorapi trei sferturi sau şosete.
Lenjeria de corp poate fi cea obişnuită, dar în condiţii de mare altitudine sau de iarnă se
preferă tricoul de lînă, cel mai bun fiind de lînă angora. Cămaşa se alege cît mai lungă, cu
mîneci lungi, de bumbac sau de lînă. Două pulovere de lînă mai subţiri sînt de preferat
unui pulover gros. Pantalonul de munte cel mai bun rămîne, în ciuda modei schimbătoare,
tot acela legat sub genunchi, din stofă de lînă mai subţire sau mai groasă, cu fundul
complet dublat, nu prea larg, pentru a nu se agăţa, şi nici prea îngust, ceea ce ar stînjeni
mişcările. Foarte avantajoasă apărînd bine regiunea lombară, este salopeta, cu bretele
elastice, şi buzunare cu fermoar. Este foarte practică aplicarea unui buzunar pentru
ciocan, lateral pe coapsă, ( 4). În Carpaţi, vara, se pot purta şi pantaloni lungi cu croială
îngustă, eventual chiar blue-jeans. Avantajul acestora din urmă este preţul redus,
rezistenţa la uzură şi faptul că se usucă repede; dezavantajul este că se udă repede şi nu
ţin de cald. Alpiniştii au nevoie de două hanorace: unul rezistent la uzură din foaie de
cort, care permite şi o bună aerisire, şi unul impermeabil, ultrauşor, de ploaie, din
material sintetic. Toate obiectele de îmbrăcăminte, dar în special hanoracul, este bine să
fie viu colorate în roşu, portocaliu, galben, nu numai pentru plăcerea ochiului şi pentru
fotografii color ci, în primul rînd, pentru a fi vizibile de la distanţă. Pentru traseele de
stîncă, vara, sub limita de 3 000 m, este suficient un hanorac necăptuşit, simplu, fără
fermoar, care se îmbracă tras peste cap, cu un buzunar mare cu fermoar la piept. Iarna sau
chiar vara. la înălţimile de peste 3000 m, este necesar un hanorac dublu, cu multe
buzunare. Unii îl preferă închis cu fermoar, care se îmbracă mai uşor, dar are
dezavantajul că fermoarul se poate strica uşor.
Echipamentul pe bază de puf — pufoaică, încălţăminte de puf, picior de elefant
— nu poate lipsi în cazul turelor de iarnă în Carpaţi şi în traseele situate la altitudini peste
3000 m. Avantajele sînt evidente: calităţi termice neîntrecute, greutate redusă.
Îmbrăcămintea este întregită de căciuliţă de lînă, fie simplă, fie de tipul „passe-
montagne" care se trage peste cap ca un ciorap, lăsînd liberi doar ochii şi nasul şi care
apără eficient faţa, gura şi gîtul împotriva gerului şi viscolului.
Casca de protecţie are rolul de a apăra capul împotriva impactului cu pietrele,
precum şi în cazul căderii alpinistului, împotriva loviturii cu stînca. Casca trebuie să
amortizeze şocul prin absorbţie de energie, să fie rezistentă la perforare şi să evite
eforturile locale mari ale craniului. O cască bună absoarbe o energie de 100—140
Nm] De asemenea, se cere o suficientă stabilitate a marginii, pentru cazul impactului
lateral. Casca trebuie să fie prevăzută cu curele, care să împiedice nu numai pierderea ei,
ci şi alunecarea peste faţa alpinistului în cazul căderii acestuia. De asemenea, casca
trebuie să fie prevăzută cu orificii de aerisire şi bandă de absorbţie a transpiraţiei.
Greutatea căştii variază de la 450 la 700 g.
Rucsacul se alege în funcţie de traseu, în general trebuie să dispunem de doi
rucsaci: unul mare, în care încap materialul tehnic, îmbrăcămintea de rezervă,
echipamentul de bivuac şi alimentele pentru mai multe zile; şi unul mic, pentru mers pe
stîncă, în care încap doar materialul tehnic, echipamentul de bivuac şi alimentele pentru
traseul ales
 Rucsacul este confecţionat din ţesătură solidă, sintetică, impermeabilă. Partea ce
vine în contact direct cu spatele se face din ţesătură de bumbac, care absoarbe
transpiraţia. Se aleg culori vii. Pentru căratul greutăţilor mari este recomandabil un rucsac
cu samar (cadru din ţeava uşoară). Fundul rucsacului, supus unei uzuri mai mari
provocate de pitoane, ciocan, contactul cu terenul, este bine să fie dublu sau întărit cu
piele. Curelele de cărat sînt fîşii late de piele sau alt material rezistent, eventual căptuşite
cu burete. O a treia curea se strînge în jurul mijlocului pentru a fixa rucsacul mai bine pe
corp în vederea asigurării unui mai bun echilibru şi; pentru a nu pierde rucsacul în caz de
cădere. Există modele de rucsac mare la care buzunarul se poate detaşa şi folosi ca rucsac
de căţărătură. De asemenea, volumul este reglabil, rucsacul avînd o fustiţă[3] care-i
măreşte înălţimea. Diferite cureluşe sînt prevăzute pentru fixarea pioletului, colţarilor,
schiurilor.
Sacul de bivuac din ţesătură sintetică, perfect impermeabilizată, obligatoriu în
cazul traseelor mai lungi din Alpi, este recomandabil şi în Carpaţi, ca apărare împotriva
ploilor torenţiale de vară. Rămaşi uscaţi, putem continua traseul în bune condiţii după
trecerea ploii. Un sac de două persoane, de 150 x 210 cm, cîntăreşte 580 g, unul de trei
persoane, de 195 x 225 cm, 880 g.
Ca urmare a cercetărilor din domeniul cosmonauticii există astăzi pături de
salvare din folie metalică reflectorizantă, de 220 x 140 cm, în greutate de numai 50 g,
precum şi saci de salvare din acelaşi material. Dezavantajul este că pătura, respectiv
sacul, nu pot fi folosite decît o dată sau de două ori.
Hamacul confecţionat din fire sintetice, avînd o greutate de 400 g, este folosit
îndeosebi la bivuacurile în pereţi verticali, lipsiţi de platforme suficient de mari. Hamacul
se agaţă de pitoane, asigurînd o bună odihnă. Recent a apărut un model combinat hamac-
cort ce poate fi agăţat într-un singur punct fix (piton).
Reşoul şi celelalte obiecte necesare pentru bucătărie nu fac parte din echipamentul
de prima necesitate decît în traseele lungi, de mai multe zile. Cel mai uşor reşou este cu
combustibil solid. Mai eficiente dar şi mai grele sînt reşourile cu benzină sau cu gaz
lichefiat.
Bidonul de apă, de asemenea, nu este absolut necesar pentru turele de o zi.
Folositor poate fi un tub subţire de cauciuc prin care se poate trage apa din recipiente
naturale (găvane săpate în stîncă) greu accesibile.
Trusa de prim ajutor face parte din obiectele adeseori neglijate. Pentru traseele
obişnuite de o zi, conţinutul minim este: faşă; leucoplast; pansaplast; aspirină.
La trusa pentru zona de gheţar se adaugă absolut obligatoriu pomăda împotriva
arsurilor de soare şi alifia pentru buze.
Pentru traseele mai lungi conţinutul trusei se îmbogăţeşte cu medicamente pentru
tulburările aparatului digestiv, aparatului circulator, vasodilatatoare împotriva
degeraturilor, antinevralgice, picături pentru oftalmia zăpezilor, unguente pentru plăgi şi
pentru preîntâmpinarea degeraturilor, antibiotice (pulbere), antiseptice, somnifere.
Lanterna frontală poate avea un rol esenţial pentru evitarea bivuacului, în special
în cazul zilelor scurte de toamnă şi de iarnă. Avantajul faţă de o lanternă obişnuită este
evident: mîinile rămîn libere pentru căţărătură, iar raza de lumină este dirijată întotdeauna
pe direcţia privirii.
Altimetrul vă folosi în cazul traseelor de stîncă, pentru pronosticul vremii, pe post
de barometru.
 3. MATERIALUL TEHNIC
În lucrare vom folosi, ca unitate do măsură pentru forţă, kilogramul (kg), întrucît
este mai accesibilă decît noua unitate fizică oficială newtonul (N).
Coarda reprezintă cel mai important material tehnic al alpinistului. De calitatea şi
folosirea ei corectă depind, în primul rînd, securitatea şi viata alpinistului. Cu excepţia
traseelor de gradul I de dificultate, în care nu se produc şocuri importante în coardă, în
toate celelalte cazuri trebuie să se acorde atenţie mărită calităţii şi gradului de uzură ale
corzii. La achiziţionarea unei corzi primul criteriul este eticheta UIĂ care atestă că
materialul îndeplineşte normele de calitate înscrise în caietul de sarcini întocmit de
Comisia de materiale a Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism. Pînă în 1981 au
apărut norme UIĂ pentru corzi, carabiniere, pioleţi, centuri, scaune şi căşti. Corzile de
calitate superioară întrec însă aceste condiţii minime, avînd, la o diferenţă de preţ nu prea
mare, o rezistenţă mecanică sporită şi o viaţă mai lungă. Conform normelor UIĂ se face
deosebirea între o coardă simplă, şi o semicoardă.
Coarda simplă rezistă la căderea unei greutăţi de 80 kg, forţa de şoc maximă fiind
de 1 200 kg. Aceasta înseamnă că putem merge în orice traseu cu o singură coardă
simplă. Practic, se poate merge cu o singură coardă simplă în traseele de căţărătură liberă.
Diametrul ăcestei corzi variază de la 10 la 12 mm. Semicoardă rezistă la căderea unei
greutăţi de 55 kg, forţa de şoc maximă fiind de 750 kg. Aceasta înseamnă că o asemenea
semicoardă se poate rupe în cazul căderii unui alpinist. Semicoardă nu poate fi folosită
decît concomitent cu o coardă simplă, dar acest procedeu nu este necesar decît în traseele
de coardă dublă, cu numeroase pitoane intermediare. Diametrul nuci „semicorzi" variază
de la 9 la 10 min. Orice coardă cu etichetă UIĂ este prevăzută la ambele capete cu o
banderolă pe care este marcată cifra 1 pentru coarda simplă, respectiv 1/2 pentru
semicoardă. Corzile trebuie să reziste la minimii ni 5 căderi normate, pentru a obţine
eticheta UIĂ.
Cele mai bune corzi trebuie să reziste la un număr mare de căderi normate UIĂ.
La ora actuală există în comerţ corzi simple care rezistă la 14 căderi şi semicorzi care
rezistă la 20 de căderi, fără a se rupe. Acest număr de căderi este în acelaşi timp un
indiciu pentru o viaţă mai lungă a unei corzi. Alt criteriu de calitate este greutatea cît mai
mică pe unitatea de lungime a unei corzi, în comparaţie cu altă coardă avînd aceeaşi
rezistenţă.
Corzile folosite astăzi în mod curent sînt de tipul Kernmantel — cu sîmbure de
rezistenţă şi manta de protecţie. Pe lîngă rolul de protecţie, mantaua ajută sîmburele,
dîndu-i un plus de rezistenţă. Corzile cu mantaua lezată, trebuie scoase din circulaţie.
Durata vieţii unei corzi este o problemă încă incomplet elucidată. Deocamdată această
durată este apreciată în funcţie de numărul de căderi normate de UIĂ, indicate de firmă
constructoare, după cum urmează,:
— o coardă care rezistă la 2 căderi are o durată de viaţă de 50 de ore de
folosire;
— la 4 căderi — 200 ore de folosire;
— la 6 căderi şi mai mult— 400 ore de folosire.
Aceste cifre sînt valabile pentru folosirea normală, în trasee pînă la gradul V. În traseele
de maximă dificultate, cu multe pitoane, precum şi în granit, durata de viaţă se reduce la
jumătate. Exprimat în lungimi de coardă se poate spune că un alpinist mediu parcurge
125 de lungimi de coardă pe an; socotind 15 minute pentru o lungime de coardă înseamnă
că o coardă rezistă la 250 de lungimi de coardă, adică 2 ani. De asemenea, materialul
îmbătrîneşte chiar fără a fi folosit, în depozit. Influenţa radiaţiei ultraviolete, la care sînt
supuse corzile la mare altitudine, este neglijabilă fată de uzura mecanică. Corzile
îmbibate cu apă rezistă la 1 pînă la 3 căderi în minus faţă de o coardă uscată. De aceea
corzile de calitate sînt impregnate hidrofug— denumirea comercială este „everdry"
(permanent uscată) sau „super dry".
Corzile se confecţionează într-o gamă variată de culori şi design ( 7 e).
Avantajoase sînt culorile luminiscente la ceaţă şi vizibilitate redusă. Lungimea uzuală a
corzii este de 40 m. Avînd însă în vedere că distanţa dintre regrupări, în cele mai multe
trasee, este tot de 40 m şi mai ţinînd seama şi de lungimea minimă e disponibilă de 6 m,
necesară pen-iru asigurare dinamică, este recomandabil să folosim corzi de 40 m
lungime. Mai puţin recomandabile sînt corzile bicolor de 80 m lungime şi 9 mm diametru
(semicorzi): pe de o parte din cauza măririi pericolului de „Salată de corzi", pe de alta din
cauză că la ora actuală nu se mai recomandă mersul la coardă dublă cu două semicorzi, ci
cu o coardă simplă plus o semicoardă. Coarda trebuie tratată cu multă blîndeţe, nu trebuie
călcată cu piciorul, ferită de muchii ascuţite, atârnată la uscat la aer şi nu expusă căldurii
excesive de la soare sau corpuri de încălzit. Coarda trebuie ferită de produse chimice şi se
depozitează în spaţii uscate nu prea calde. După fiecare traseu se face o verificare atentă a
corzii. Dacă mantaua ei prezintă o uzură pronunţată sau se observă strangulări, coarda
trebuie scoasă din uz.
Cordelina şi chinga. Ca şi coarda, cordelina se confecţionează după principiul
Kernmantel — sîmbure şi manta. Diametrele variază de la 3 la 9 mm, iar domeniul de
utilizare este foarte vast: bucle de 1,70—1,90 m lungime pentru „prelungirea" pitoanelor,
pentru clepsidre şi colţuri de stîncă, pentru instalarea rapelului, pentru căratul
carabinierelor şi pitoanelor; bucle Prusik din cordelină de 4 m lungime; pentru trasul
rucsacului în traseele de maximă dificultate sau la premiere vom folosi o cordelină de 5
mm diametru, lungă de 20—40 m; pentru confecţionarea scăriţelor, improvizarea
bretelelor şi scaunelor şi în multe alte cazuri neprevăzute, cordelina este absolut necesară.
O bună parte din domeniul de utilizare a cordelinei este preluat de chinga cu
secţiune plină său tubulară, de 10 — 50 min lăţime. Chinga este mai confortabilă la cărat,
repartizînd mai bine sarcina. De asemenea, are o rezistenţă mai bună la trecerea peste
muchii ascuţite. Alpiniştii americani folosesc scăriţe din chingă în locul scăriţelor cu
trepte metalice. De asemenea, un model nou de scăriţă are numai treapta superioară
metalică, celelalte fiind de chingă, fixate prin cusături. Tot din chingă se confecţionează
buclele „expres".
Centura şi scaunul de legare în coardă. Legarea directă în coardă fără centură nu
reprezintă decît o improvizaţie. Centura, avînd lăţimea de cel puţin 5 cm, repartizează
mult mai bine un eventual şoc. Centura este deci necesară, dar nu şi suficientă, căci
experienţa a arătat că o atîrnare liberă în centură duce, după 10—20 minute, la paralizarea
braţelor, ceea ce exclude o ieşire, din impas; prin forţele proprii, a celui accidentat, după
30 minute se produc vătămări ireversibile, iar după 2 ore se produce decesul. De aceea, în
toate traseele în care, ca urmare a unei căzături, alpinistul riscă să rămînă atîrnat liber în
coardă (perete surplombat), centura trebuie purtată în combinaţie, cu un scaun
Pentru traseele de căţărătură liberă s-a imaginat un model de scaun care se poartă
fără centură de piept (tipul „libero",). recomandabil însă numai în traseele în care se
merge fără rucsac.
 Centura este prevăzută cu bretele reglabile pentru a-i asigura o poziţie corectă în
jurul toracelui Scaunul se confecţionează, de regulă, din chingă de 50 mm, după modelul
scaunului folosit de paraşutişti. Trebuie reţinut că purtarea centurii în jurul mijlocului sau
legarea în coardă numai în scaun, fără centură, sînt extrem de periculoase.
Pentru centuri şi scaune există norme UIĂ apărute în anul 1979 şi în acest sens se
recomandă folosirea centurilor cu eticheta UIĂ.
Carabiniere Astăzi, cele mai uzuale sînt carabinierele din aliaje uşoare. Trebuie
totuşi să remarcăm că în traseele din Carpaţi se găsesc uneori pitoane cu urechi atît de
mici încît nu permit decît introducerea unei carabiniere de oţel care are totuşi secţiunea
mai mică decît una de aluminiu. Pentru aceste cazuri excepţionale e bine să avem la noi 2
—3 carabiniere de oţel cu diametrul sîr-mei suficient de mic, încît să încapă în urechea
pitonului.
Forma uzuală este cea trapezoidală, la care este evitată supraîncărcarea clapetei.
Conform normelor UIĂ, sarcina de rupere minimă a unei carabiniere în direcţia axei
longitudinale este de 2 200 kg, iar transversal 600 kg. În cazul folosirii corecte a
asigurării dinamice se pot însă admite şi carabiniere cu sarcina de rupere de 1 800 kg.
Pentru evitarea deschiderii involuntare a clapetei se folosesc carabiniere cu „şurub" —cu
brăţară filetată de asigurare a clapelei. Aceste carabiniere nu sînt practice la folosirea
curentă, întrucît şurubul împiedică adeseori deschiderea clapetei exact atunci cînd ar fi
nevoie. Carabinierele cu şurub sînt utile la dispozitivele de asigurare dinamică şi la rapel,
precum şi în acţiunile de salvare. În traseele obişnuite e, bine să dispunem de 2—3
carabiniere cu şurub.
Pentru asigurarea dinamică cu nod semicabestan, este recomandabilă o
carabinieră cu şurub ovalizată, întrucît forma trapezoidală poate duce la blocarea corzii.
Pitoanele stau la baza tehnicii de asigurare, precum şi a celei de înaintare în
traseele artificiale, alături de coardă şi carabiniere ( 13). Formă de bază este pitonul
Fiechtl ( 14), croit dintr-o bucată, cu ureche pentru carabinieră, respectiv pentru cîrlig
Fiffi, coardă sau cordelină. Urechea nu trebuie să fie prea mare pentru a nu mări inutil
braţul de pîrghie periculos la încărcarea pitonului. Pentru reducerea acestui braţ de
pîrghie este recomandabilă forma de ujeche concepută de Sticht ( 13 c). Formele clasice
ale pitonului Fiechtl: piton longitudinal ( 13 b) şi piton transversal ( 13 a) (uneori
impropriu denumite „vertical" şi „orizontal") au rămas valabile pînă azi. Contrar
concepţiei iniţiale, pitonul longitudinal ţine mai bine în fisurile orizontale, iar pitonul
transversal în cele verticale, întrucît în aceste cazuri pitonul rezistă nu numai la tracţiune
ci şi la torsiune. În general pitonul transversal găseşte o aplicaţie mult mai vastă decît cel
longitudinal, proporţia medie fiind de 4:1. Lungimi uzuale sînt cele de la 5 la 12 cm.
Pitonul universal ( 13 d) este un compromis între pitonul longitudinal şi cel transversal.
Urechea sa este cotită cu 45° faţă de planul lamei pitonului şi prin aceasta adăugat un
efect de torsiune la smulgere. Dezavantajul este că recuperărea acestuia se face mai greu
decît a pitoanelor obişnuite.
Pitonul-spatulă ( 13 h) este un pilon traversal, cu lama lăţită şi scurtă de 5 cm,
pentru fisuri îngustimi puţin adînci. Pitoanele cu inel ( 13 e, f, g) servesc, în primul rînd,
pentru rapel şi traversări Dulfer, cu balustradă, sau pendulare. Sudura inelului trebuie
executată şi verificată cu foarte multă grijă. Lungimea: 10—15 cm.
Pitonul-cornieră ( 13 i, k, 1) din tablă îndoită, este mai simplu de confecţionat
decît pitonul transversal, pe care-l înlocuieşte cu succes.
 Pitoanele cu profile U ( 13 n), V ( 13 o,, p, , 16) şi Z ( 13 q), sînt concepute pentru
fisuri largi de 1— 1,5 cm. Lungimea este de 8—18 cm.
Pitonul-lamă este longitudinal, subţire, omologul pitonului-spatulă, faţă de care nu
prezintă decît dezavantaje şi în consecinţă este mai puţin folosit. Lungimea este de 7 cm.
Toate tipurile de pitoane se confecţionează de diferite lungimi, pentru a fi folosite
în funcţie de adîncimea fisurilor.
Ca materiale pentru pitoane se foloseşte oţelul moale şi oţelul dur. Oţelul moale este cel
obişnuit, nealiat, care poate fi uşor forjat şi care se deformează uşor la solicitări. Oţelul
dur este un oţel superior aliat şi tratat. Pitoanele din oţel superior ( 14, 15, 16) au fost
confecţionate prima oară în 1947 în S.U.A. de către John Salathe şi folosite în traseul
Lost Arrow, de unde li se trage numele. Au urmat pitoanele-corniere ale lui Galvas,
pitoanele-lamă din oţel crom-molibden ale lui Wilts şi pitoanele miniatură rurp (Realized
ultimate reality piton) ( 13 r, 17) ale lui Yvon Chouinard, o variantă a pitoanelor-lamă.
Pitoanele din oţel dur sînt net superioare celor din oţel moale, în primul rînd, ca rezistenţă
în stîncă şi, în al doilea rînd, deoarece pot fi scoase şi refolosite de peste 200 de ori, pe
cînd un piton din oţel obişnuit se depreciază uşor. Exprimat în cifre, conform încercărilor
făcute, pitoanele de oţel moale suportă în fisurile longitudinale (verticale) 600— 1 000
kg, în fisurile transversale (orizontale), 900—1200 kg; pitoanele din oţel dur suportă
1000—1500 kg în fisurile longitudinale, respectiv 1500—2000 kg în fisurile transversale.
Diferenţele de cifre provin din natura stîncii şi starea ei de degradare; granitul rezistă mai
bine decît calcarul şi o stîncă compactă mai bine decît una fisurată şi friabilă. Cu toate
progresele făcute, pitonul rămîne cea mai slabă verigă a „lanţului de asigurare” datorită
calităţilor variabile ale stîncii.
Pitoanele forate ( 18, 19, 20, 21), spre deosebire de pitoanele „normale", care
necesită prezenţa unor fisuri naturale în stîncă, pot fi plantate practic în orice loc.
Împotriva folosirii pitonului forat s-au folosit o serie de argumente, dar utilitatea lui nu
este, în general, contestată pentru amenajarea regrupărilor, pentru retragere în cazuri de
urgenţă şi salvare.
Forarea unei găuri în stîncă se face cu ajutorul unei dălţi ( 19 c) de 6,6 mm
diametru pentru un piton cu secţiunea pătrată de 6x6 mm şi 2—3 cm lungime. Durata
medie de forare este de 5—15 minute. Muchiile pitonului trebuie să fie ascuţite şi nu
rotunjite, pentru a se înţepeni bine. O variantă a pitonului forat, este pitonul de
expansiune, prevăzut la vîrf cu o pană din oţel dur ( 19 b). Prin batere, pana pătrunde în
vîrful despicat, pe care-l desface în coadă de rîndunică. Un piton forat în stîncă compactă,
de 3 cm lungime, poate ţine pînă la 1 500 kg.
Ciocanul de stîncă pentru baterea pitoanelor variază ca greutate între 500 şi 650 g.
Cu un ciocan mai greu se bat mai lesne pitoanele (22). Forma obişnuită a ciocanului
prezintă un cap teşit într-o parte şi piramidal în cealaltă. Această formă este de preferat
celei teşite la ambele capete, întrucât, cu capul piramidal se bat mai bine penele. În
prezent ciocanul de stîncă se prezintă cu forme sofisticate. Coada de lemn, de 22 cm
lungime, care se poate rupe sau din care capul ciocanului poate scăpa, este înlocuită
astăzi cu o coadă de oţel, prevăzută cu mîner de cauciuc. Coada metalică are de regulă 30
cm lungime. Ciocanul se mai prevede cu o cordelină de 5 mm diametru şi 1 m lungime,
fixată la centura de legare în coardă. Se recomandă purtarea ciocanului într-un toc
special, cu curea legată de mijloc.
 Penele de lemn ( 23) se folosesc, în cazul fisurilor late. Ele se confecţionează din
lemn de esenţă tare — fag, stejar — cu secţiune dreptunghiulară, în formă de trunchi de
piramidă sau cu două feţe paralele.
Bong ( 24) se cheamă pitoanele cu profil în V, mai late de 3,5 cm, mergînd pînă la
7,5 cm. Profilele mai mici sînt din oţel dur, cele mai mari din duraluminiu. Faţă de penele
de lemn au avantajul că nu putrezesc, pot fi refolosite de mai multe ori, sînt mai uşoare, şi
sînt prevăzute cu mai multe găuri, astfel încît permit trecerea cordelinei în poziţia cea mai
favorabilă din punct de vedere al braţului de pîrghie.
Pitoanele-ţeavă ( 25) se găsesc în multe trasee mai vechi din Carpaţi, dar în
traseele noi nu se recomandă, datorită greutăţii lor şi gradului ridicat de nesiguranţă.
Ţevile întîlnite în trasee vor fi verificate cu foarte mare atenţie şi nu vor fi solicitate decît
pe direcţie verticală, preferabil cu scăriţe.
Bucla cu nod (Knotenschlinge) ( 26) este folosită, în primul rînd, de căţărătorii din
Elbsand-steingebirge (Elveţia Saxonă), care au inventat-o şi au şlefuit tehnica ei pînă la
perfecţiune. Nodul buclei se înţepeneşte într-o fisură, în aşa fel încît să reziste în cazul
căderii căţărătorului, deci pe direcţie verticală. Cel mai simplu nod este nodul de mijloc
denumit „coada vacii". Făcînd noduri suplimentare în jurul acestui nod primar se obţin
noduri de diferite mărimi pînă la aşa-numitele noduri „cap de copil", în funcţie de
lărgimea fisurii în care vrem să-l înţepenim.
Pene. Un alt punct fix de asigurare îl reprezintă bolovanii încastraţi în fisuri, în
jurul cărora se trece bucla. Cu timpul, căţărătorii din Lake District (Anglia) au
început să ia cu ei în buzunar pietre pe care le încastrau în fisuri (chock stones)
pentru a simula bolovanii încastraţi natural. De aci şi pînă la folosirea piuliţelor
(nuts) prin gaura cărora se trece o cordelină nu mai este decît un pas. Pornind de
la buclele cu nod şi pietrele încastrate artificial în fisuri, s-a ajuns astăzi la o
întreagă gamă de piese încastrate pe care le vom denumi generic „pene" ( 27-31).
Materialele din care se fabrică sînt (în funcţie de mărime) oţelul, alama sau
aluminiul, eventual masele plastice. Tot în funcţie de mărime, penele sînt
prevăzute cu bucle din cablu subţire de oţel, cordelină, chingă sau coardă. Fixarea
şi recuperarea se fac cu economie de energie şi de timp şi, în acelaşi timp, „curat",
fără a lăsa urme de trecere a omului. Orice pană se poate fixa longitudinal sau
transversal. Rezistenţa unei pene corect plasate este egală cu a unui piton şi
depinde, în ultimă instanţă, de rezistenţa buclei, încastrarea penelor cere însă
antrenament şi experienţă. Un set complet cuprinde pene de dimensiuni de la
mărimea unei piese de 5 bani pînă la mărimea unui pumn. Pentru înţepenirea
penelor putem să folosim un ciocan obişnuit sau un ciocan special („chock
tocker") (32).
Scăriţa ( 33) menită să contracareze lipsa prizelor de picior se confecţionează din
cordelină de 5 mm sau chingă de 25 mm. Treptele pot fi buclele înnodate din acelaşi
material ( 33 b, 34) sau, pentru o folosire mai confortabilă, din aluminiu ( 33 a). Pentru
agăţarea în piton se foloseşte fie o carabinieră, fie un cîrlig Fiffi ( 33 c). Este practică şi
bucla de mînă, la capătul superior al scăriţei ( 34) sau un cîrlig Fiffi cu mîner (33 d).
Cîrligul Fiffi este la rîndul său prevăzut cu o cordelină de 3 mm diametru şi 1,50 m
lungime, legată la brîu. Cîrligul Fiffi are avantajul că se agaţă cu uşurinţă în piton; odată
alpinistul trecut de piton, cîrligul iese automat, fiind tras de cordelina legată la brîu;
astfel, scăriţa urmează pe alpinist. Dezavantajul este că, în special în pasajele mai puţin
înclinate, scăriţa se agaţă involuntar, iar cordelina se încurcă adeseori. În traseele
artificiale, avantajele sînt evidente, fiind extrem de obositor şi periculos să te apleci
pentru a recupera scăriţa după trecerea de piton. Americanii preferă scăriţa fără trepte
metalice, înnodată, din chingă relativ rigidă (neflexibilă), lungă de 6 m, cu 5 trepte; la
capătul superior se prevede o scăriţă auxiliară din chingă de 15 mm, de 2 m lungime, cu
numai 2 bucle. Pentru formarea buclei de agăţare a scăriţei se foloseşte un nod Frost (34).
Oricum ar fi, este bine ca treapta superioară a scăriţei să fie cît mai sus, atît cît să permită
intrarea bocancului, pentru a cîştiga maximum de înălţime; a doua treaptă vă fi la distanţă
ceva mai mare — la circa 30 cm, iar a treia şi următoarele la 45—50 cm. Lungimea
scăriţei depinde de înălţimea alpinistului şi se alege în aşa fel încît, agăţînd scăriţa într-un
piton la care abia se poate ajunge cu mîna întinsă, să se poată intra cu piciorul relativ
comod în ultima treaptă de jos.
Dispozitive de urcare de-a lungul corzii. Pentru a urca de-a lungul unei corzi fixe,
se pot folosi, în afara buclelor cu nod Prusik (vezi capitolul „Noduri"), dispozitive
speciale, care permit urcuşul mult mai lesnicios şi mai rapid decît nodul Prusik. Cel mai
uzual dispozitiv este Jumar (35) care cîntăreşte 210 g; fixarea pe coardă se face cu
ajutorul unor zimţi metalici, ceea ce uzează coarda destul de mult. Jumarul, din cauza
greutăţii sale şi a uzurii corzii, nu se foloseşte decît în trasee cu caracter expediţionar.
Fiecare alpinist trebuie să dispună de două Jumaruri pentru urcuş.
Alte dispozitive similare, mai puţin rapide, dar care totuşi întrec în viteză nodul Prusik,
sînt dispozitivul Hiebler ( 36) şi dispozitivul Salewa ( 37).
Cîrligul Cliff ( 38 a) confecţionat din oţel dur, lung de 10 cm, serveşte pentru a fi
agăţat de cele mai mici colţişoare de stîncă. Bineînţeles că el nu foloseşte decît pentru
înaintare şi asigură un echilibru destul de precar.
Dispozitivele de rapel au fost numeroase în decursul vremii. Cel mai practic pare
să fie însă dispozitivul în formă de 8 („opt de rapel") (38 b, 38 d) din oţel rotund sudat, în
greutate de 110 g.
Ancora „crack'n up" ( 38 c, 39) este un dispozitiv ingenios pentru fixarea în
fisurile foarte fine (de ordinul a 2—3 mm); are o lungime de 5 cm, o grosime de 1,6—3
mm şi o greutate de 15— 27 g; este confecţionată din oţel dur. Ancora se utilizează
pentru a se agăţa o scăriţă, ca mijloc de avansare.
Friend (prieten) (vezi 31 c) este numele unui dispozitiv ce poate fi fixat chiar şi în
fisuri surplombante şi care se deschide către exterior, completînd setul de pene al
căţărătorului.
Camele ( 39) sînt dispozitive ce pot fi fixate în fisuri.
4. NODURI
Nodurile care îşi găsesc aplicare în alpinism trebuie bine învăţate, atît de bine
încît să le putem face şi pe întuneric.
Nodul simplu ( 40) este, după cum o spune numele său, cel mai rudimentar nod şi
serveşte, în primul rînd, pentru „asigurarea" altor noduri, avînd rolul de a împiedica
alunecarea şi desfacerea lor întîmplătoare.
Nodul bulin ( 41) este nodul clasic de legare în coardă. Capătul liber al corzii
trebuie totdeauna asigurat cu un nod simplu, aceasta cu atît mai mult cu cît nodul bulin,
solicitat greşit — prin tracţiune directă la buclă în loc de tracţiune în lungul corzii, cum
este normal — alunecă şi se desface destul de uşor putînd determina accidente grave.
Nodul de mijloc simplu (coada vacii) ( 42) este cel mai des folosit datorită faptului că se
execută uşor, chiar cu o singură mînă, şi în acelaşi timp este sigur. Poate fi folosit şi ca
nod de legare în coardă în lipsa centurii, precum şi ca nod de autoasigurare. Dezavantajul
său este că la solicitare puternică se strînge atît de tare încît nu mai poate fi desfăcut decît
cu mare greutate.
Nodul de mijloc dublu (nodul în 8) ( 43) este utilizat în aceleaşi scopuri ca şi cel
simplu,
Nodul de legare a două corzi ( 44) foloseşte, după cum o spune şi numele, său pentru
legarea a două corzi. Şi acest nod este bine să fie asigurat cu alte două noduri la capetele
corzilor. Ca şi nodul bulin, nodul de legare a două corzi poate fi utilizat pentru legare în
coardă la ochiurile centurii.
Nodul de autoasigurare (nodul de cabestan) ( 45) este cel mai avantajos nod de
autoasigurare. Avantajele evidente sînt: simplitatea, uşurinţa cu care se confecţionează,
desface şi mută în vederea reglării lungimii auto-asigurării.
Nodul de chingă ( 46) se aplică nu numai la chingă, pentru care a fost conceput, ci
şi la coardă şi cordelină. S-a dovedit că nodul de mijloc sau nodul de legare a două corzi
folosit la chingă alunecă şi se desface. De aceea, s-a imaginat pentru chingă un nod
special care seamănă cu nodul de mijloc simplu şi rezistă.
Nodul Prusik ( 47 b) este prototipul unor noduri care, făcute cu ajutorul unei cordeline în
jurul unei corzi fixe, an proprietatea să se strîngă şi să se blocheze la încărcare, mutîndu-
se foarte uşor odată descărcate. Condiţia ca nodul Prusik să se blocheze solid este ca
raportul dintre diametrul cordelinei şi al corzii să fie de aproximativ 1/2, deci pentru o
coardă de 11 mm vom folosi o cordelină de 5 mm, iar pentru semicoarda de 9 mm o
cordelină de 4 mm. Pentru a urca de-a lungul unei corzi fixe, un alpinist are nevoie de
două bucle Prusik, din cordelină de 4 mm lungime fiecare. Alte situaţii de utilizare sînt:
la asigurare, salvare din crevase, la scripeţi improvizaţi şi la autoasigurare la rapel.
Prima fază de confecţionare a nodului Prusik se cheamă nod de ancoră ( 47 a).
Nodul Prusik se compune dintr-un nod de ancoră înfăşurat dublu. În cazul că nodul
alunecă, ceea ce se poate întîmpla la o coardă udă sau acoperită cu un strat de gheaţă,
nodul de ancoră trebuie înfăşurat triplu. Nodul Prusik blochează în ambele sensuri de
solicitare.
Nodul de blocare cu carabinieră ( 48) are avantajul că se mută mai uşor pe coardă
decît nodul Prusik. Dezavantajul lui este că nu blochează decît într-un singur sens de
solicitare.
Nodul Prusik cu carabinieră (imaginat de Ronsdorf) ( 49) este un nod Prusik care
se înfăşoară concomitent în jurul corzii şi al unei carabiniere. Este deosebit de avantajos
pentru autoasigurare la rapel. În cazul în care nodul se blochează în timpul rapelului, el
poate fi slăbit cu uşurinţă cu o singură mînă, ceea ce nu este posibil la nodul Prusik
clasic.
Notă importantă. Toate nodurile reduc rezistenţa corzii sau a cordelinei din care
au fost confecţionate. Raportul dintre materialul din nod şi cel fără nod este de 0,6 pînă la
0,7 sau, exprimat în procente, de 60—70%. Dacă efortul capabil al unei corzi de 11 mm
diametru este de 2 000 kg, nodul nu va rezista decît la 1 200-1400 kg.
5. LEGAREA ÎN COARDĂ
Legarea în coardă se face prin intermediul unei centuri şi al unui scaun ( 50).
Legarea directă este un expedient, ca şi folosirea unui ham confecţionat ad-hoc din
cordelină. Dacă într-un teren nu prea înclinat, de gradul I—II, se poate admite legarea
numai cu centură, în schimb, în toate cazurile în care ne putem aştepta la o atîrnare liberă
în coardă ca urmare a unei căzături, respectiv în trasee de la gradul III în sus, este
obligatoriu scaunul în combinaţie cu centura. Aceasta nu înseamnă ca o căzătură în trasee
de gradul I—II nu este periculoasă, din contră! În aceste trasee, căzăturile se produc din
treaptă în treaptă cu şocurile corespunzătoare, spre deosebire de traseele de grad superior,
cu perete vertical sau surplombant. Chiar şi într-un traseu de gradul III putem, ca urmare
a unei căzături pendulare, să ajungem în situaţia de a atîrna liber în coardă, lîngă noi,
uneori, la oarecare distanţă, fiind un perete vertical sau surplombant lipsit de prize.
După cum am mai arătat, atîrnarea liberă în coardă, chiar folosind o centură, duce
după 10—20 minute la paralizia braţelor, iar după 30 minute la vătămări ireversibile în
aparatul circulator, care pot provoca ulterior decesul, chiar dacă accidentatul a fost scos
din perete încă în viaţă fiind. Pentru preîntîmpinarea unor asemenea eventualităţi este
obligatorie purtarea scaunului care, în caz de atîrnare liberă, transferă o parte din
greutatea corpului la bazin.
Desigur, ieşirea cu forţe proprii din situaţia de atîrnare liberă se poate face
folosind bucle Prusik fixate dinainte în coarda de asigurare în faţa nodului de legare în
coardă sau cu ajutorul unei scăriţe atîrnate în coardă în faţa aceluiaşi nod; condiţia este
însă ca accidentatul să fie capabil fizic să se autosalveze. În cazul în care accidentatul este
rănit sau şi-a pierdut cunoştinţa, numai scaunul îl poate salva pînă la intervenţia
salvatorilor.
Revenind la centură, aceasta are rolul primordial de a repartiza şocul pe o
suprafaţă mai mare a corpului, evitînd leziuni ale coloanei sau ale coastelor. Punctul de
legare în coardă trebuie să se afle deasupra centrului de greutate al corpului; astfel,
indiferent de felul căzăturii, chiar cu capul în jos, alpinistul va reveni în final automat în
poziţie verticală cu capul în sus. Important este de asemenea ca centura să fie astfel legată
încît să nu existe pericolul alunecării peste cap în poziţia cu ambele braţe ridicate.
Extrem de periculoasă este legarea cu coardă în jurul mijlocului, care poate
provoca leziuni la coloană şi abdomen; în acelaşi timp, în caz de atîrnare liberă, echilibrul
este labil, existînd pericolul de a rămîne cu capul în jos. Absolut interzisă este şi legarea
doar în scaun, fără centură. În acest caz, atîrnarea liberă cu capul în jos este sigură.
Centura se petrece peste piept, direct sub braţe, reglîndu-se bretelele
corespunzător. În mod normal, centura se alege astfel încît să prezinte un spaţiu de o
palmă între buclele ei. Dacă e prea scurtă sau prea largă, aceste neajunsuri se pot corecta:
în primul caz cu o buclă de coardă, în al doilea prin suprapunerea celor două bucle ale
centurii ( 51). La rîndul său, scaunul trebuie să stea destul de fix în jurul bazinului şi să
nu alunece în jos.
Important la legarea în coardă este în orice caz nodul suplimentar de asigurare a
capătului liber al corzii.
Scaunul ale cărui bucle de legare în coardă ajung pînă la piept este mai practic. În
acest caz legarea în coardă se face cu o singură buclă de coardă, care trece prin buclele
centurii şi ale scaunului în acelaşi timp. Dimpotrivă, dacă rămîne o distanţă mare, la
legarea în coardă la centură se vă lăsa un capăt de coardă de 80—120 cm pentru
prinderea centurii; după trecerea prin buclele centurii, capătul de coardă se trece prin
nodul bulin şi se înnoadă în spatele acestuia. Trebuie acordată o mare atenţie poziţiei
finale a nodului bulin, care vine puţin deasupra centurii în aşa fel încît să nu constituie un
pericol pentru coloana vertebrală şi nici să jeneze sub axile.
În mod analog se procedează la legarea cu două corzi: nodul bulin se realizează ca
şi cum cele două fire ar alcătui o singură coardă.
Ca un expedient trebuie considerată legarea directă în coardă, în lipsa unei
centuri. În acest caz trebuie să fim conştienţi de pericolul la care ne expunem. Legarea se
face cu nod bulin în jurul pieptului. Pentru ca bucla să nu alunece în jos se lasă un capăt
de coardă, suficient de lung, din care se confecţionează bretele.
6. BATEREA PITOANELOR ŞI AŞEZAREA PENELOR
De fixarea solidă a mijloacelor de asigurare depinde securitatea tuturor alpiniştilor
legaţi în coardă. Din capul locului, trebuie făcută deosebirea între mijloacele de asigurare
şi mijloacele de înaintare. Mijloacele de asigurare vor fi întotdeauna solicitate la dublul
forţei de şoc: în cazul asigurării statice, această valoare poate fi de 2x1200=2400 kg;
ţinînd seama de frecare valoarea vă fi chiar de 2,5x1200=3000 kg ( 52); în cazul
asigurării dinamice, ea poate atinge 1 500 kg. Mijloacele de înaintare vor fi solicitate, la
forţe egale sau cel mult duble, în raport cu greutatea alpinistului, de ordinul a 80—160
kg. Aceste considerente trebuie avute în vedere atunci cînd plantăm un piton sau aşezăm
o pană sau o buclă. Mijloacele de asigurare trebuie fixate, în toate cazurile în care nu le
găsim pe teren, după cum urmează:
— minimum două în regrupare;
— minimum două intermediare într-o lungime de coardă şi anume la 2 m şi la 10
m deasupra regrupării.
Nerespectarea primei reguli poate duce, mai ales în cazul căderii capului de
coardă, la prăbuşirea întregii echipe; a doua regulă priveşte în primul rînd securitatea
capului de coardă.
Baterea pitoanelor ( 53—63). Pornind de la cele expuse mai sus cu privire la
solicitări şi efortul capabil al pitoanelor, vom trage o primă concluzie: se recomandă ca
pentru asigurare să se folosească, de preferinţă, pitoane din oţel dur, care, singure, pot
face faţă solicitărilor maxime. Pitoanele găsite pe traseu trebuie verificate, întrucît ele
pierd din rezistenţă, în timp, din cauza ruginii şi a îngheţului şi dezgheţului succesive.
Atenţia vă spori primăvara şi în special pe traseele mai rar circulate. Verificarea se poate
face prin bătăi cu ciocanul, mai întîi prudente, apoi ceva mai tari. Uneori însă, tocmai
prin aceste bătăi slăbim pitonul, mai ales în calcar, care se dizolvă în apa de ploaie şi cu
timpul cimentează pitonul. În cazul verificării cu ciocanul, un sunet dogit indică o slabă
rezistenţă; din contră, un sunet înalt arată că pitonul e bun. Urechea pitonului trebuie să
fie sprijinită pe stîncă, în caz contrar vom continua să-l batem cu ciocanul.
În cazul pitoanelor noi, mai des utilizate sînt cele transversale; practic, putem renunţa să
luăm cu noi pitoane longitudinale. La fel, pitoanele cu inel au o întrebuinţare redusă. În
schimb, pitoanele cu profil sînt deseori necesare. În traseele de căţărătură liberă vom
prefera pitoanele din oţel dur, la fel în cazul repetării traseelor pitonate precum şi la
premiere în granit. În traseele artificiale, mai ales în calcar, putem admite şi pitoane din
oţel moale. În traseele pitonate, des circulate, fiecare participant vă lua cu el 5—10
pitoane, în funcţie de dificultatea traseului, pentru a se putea descurca în orice situaţie
neprevăzută: depitonare, stricarea vremii, dispoziţie proastă a unui partener, accident,
retragere forţată. Este o chestiune de etică sportivă să păstrăm traseele pitonate în starea
în care le-a lăsat cel care a făcut premieră: nici un piton în plus, nici unul în minus.
Excepţie de la această regulă fac pitoanele strict necesare pentru asigurare, în special cele
din regrupări, în cazul că ele lipsesc sau sînt slabe.
Traseele mai mult circulate ajung adesea să fie suprapito-nate datorită acelor
alpinişti, ale căror cunoştinţe şi antrenament nu corespund gradului de dificultate al
traseului ales. Scoaterea pitoanelor suplimentare constituie o problemă care stîrneşte
controverse, mai ales că alpiniştii experimentaţi pot trece fără să folosească aceste
pitoane, în schimb ele sînt uneori salvatoare. În orice caz este absolut nesportiv să scoţi
un piton de care tu însuţi te-ai folosit, fie pentru asigurare, fie pentru trecere.
După cum am mai scris, pitoanele verticale ţin mai bine în fisurile orizontale ( 54
d) decît îu cele verticale ( 54 a) şi reciproc — pitoanele orizontale ţin mai bine în fisurile
verticale ( 54 c) decît în cele orizontale ( 54 b). În general, pitoanele ţin mai bine în
fisurile transversale decît în cele longitudinale, datorită efectului suplimentar de răsucire
şi înţepenire.
În fisurile longitudinale, pitonul nu ţine decît decît atunci cînd fisura se îngustează atît
deasupra, cît şi dedesubtul pitonului, astfel încît la solicitare pitonul se înţepeneşte. Este
bine ca pitonul să poată fi parţial introdus cu mîna în fisură; numai astfel vom putea bate
pitonul cu o singură mînă. Pitoanele de oţel dur trebuie să intre cam doua treimi din
lungime introduse cu mîna, iar cele de oţel moale, cca o treime. De asemenea, în granit,
pitonul trebuie să poată fi introdus, cu mîna, două treimi; în calcar o treime, avînd în
vedere că granitul este o rocă mai dură decît calcarul. Pitoanele care nu se pot introduce
suficient cu mîna, de obicei nu pot fi bătute nici cu ciocanul pînă la ureche, şi în
consecinţă se va alege un piton mai subţire. Pitonul trebuie bătut cu lovituri puternice şi
verificat dacă fisura nu se lărgeşte în timpul baterii, ceea ce ar însemna dislocarea unei
felii de stîncă. În acest caz, la loviturile de ciocan se aude un sunet a gol. Pitonul trebuie
să intre treptat pînă la ureche. Dacă intră prea repede se foloseşte unul mai lung. Dacă
pitonul intră prea puţin trebuie ales un altul mai subţire şi mai scurt. Este de preferat un
piton mai scurt, bătut pînă la ureche, unui piton lung care nu intră complet, rezultînd un
efect de pîrghie periculos sub sarcină. Faţă de pitoanele obişnuite, pitoanele Sticht au un
braţ de pîrghie redus ( 55).
Ideal este un piton bătut vertical de sus în jos ( 56).
Pitoanele mai lungi ţin mai bine decît cele mai scurte. În regrupări se vor
întrebuinţa pitoane de asigurare de cel puţin 10 cm lungime, eventual mai multe de cel
puţin 8 cm. Dacă nu dispunem de un sortiment de pitoane potrivite, vom recurge la
diferite artificii pentru reducerea efectului de pîrghie. Astfel, pitoanele prea lungi vor fi
îndoite în aşa fel, încît urechea să se sprijine pe stîncă ( 57, 58). În această situaţie însă, în
cazul pitoanelor longitudinale, va fi dificil de introdus carabiniera, de aceea, în prealabil
vom echipa pitonul cu o buclă de cordelină.
Îndoirea pitonului este posibilă numai în cazul oţelului moale; pitoanele din oţel dur vor
fi prevăzute cu o buclă lipită de perete şi legată cu nod de ancoră ( 59).
În fisurile largi, în care pe vremuri se băteau pene de lemn (în Carpaţi adeseori
ţevi) se înţepenesc pitoane profilate, care se fac cu lăţimi pînă la 3 cm. În lipsa unor
pitoane potrivite se pot înţepeni două pitoane sau mai multe pitoane gemene ( 60, 61, 62).
În fisurile de mici dimensiuni se folosesc cu succes pitoanele RURP ( 63).
Scoaterea pitoanelor se face prin lovituri potrivite de ciocan. În general, pitoanele din oţel
dur se pot recupera mai uşor decît cele din oţel moale, în schimb trebuie să dăm atenţie
faptului că ele pot ceda brusc, astfel încît riscăm să le pierdem. În caz de dificultate
putem încerca scoaterea prin folosirea vîrfului ciocanului cu efect de pîrghie. De
asemenea, se poate încerca folosirea unei bucle de cordelină de 7 mm, legată atît de
urechea pitonului cît şi de capul ciocanului ( 64).
Penele de lemn găsite în trasee, trebuie verificate cu deosebită grijă, întrucît
lemnul îşi modifică uşor structura sub influenţa condiţiilor atmosferice ( 65). Dacă este
posibil, vom trece o buclă pe după vîrful penei bătută în fisură, astfel încît bucla să se
înţepenească între pană şi stîncă pe ambele laturi ale penei sau, în cazul unei bucle prea
scurte, numai pe una din laturi. Penele pot fi bătute nu numai pe direcţia axei
longitudinale dar şi transversal, în cazul fisurilor foarte largi ( 68). Bucla se înţepeneşte
între pană şi stîncă ( 66).
Bongurile se plantează asemănător cu penele de lemn. Avînd mai multe găuri,
bucla se trece prin gaura cea mai apropiată de stîncă, cu poziţia cea mai favorabilă din
punct de vedere al rezistenţei în momentul solicitării ( 67). Ca şi penele de lemn,
bongurile se pot înţepeni şi transversal, în acest caz bucla trecîndu-se prin gaura cea mai
înaltă ( 68).
Pietrele sau bolovanii mai mici sau mai mari pot înlocui cu succes penele sau
bongurile. Le putem.înţepeni în fisuri prin lovituri de ciocan, după care trecem o
cordelină prin spatele lor.
Penele metalice sînt derivatele artificiale ale pietrelor înţepenite şi ale buclelor cu
noduri ( 69). Tendinţa actuală este de a face trasee noi şi de a reface traseele pitonate, fără
folosirea pitoanelor, ci doar a mijloacelor „curate" de asigurare şi înaintare, mijloace care
nu lasă urme.
Faţă de pitoane, penele au avantajul că sub sarcină se înţepenesc mai solid. În plus,
penele pot fi înţepenite în fisuri largi şi puţin adînci, unde pitoanele n-ar putea fi plantate.
Penele se aşază deasupra unui loc în care fisura se îngustează şi nu pot fi solicitate decît
în sensul acestei îngustări. Există pene de diferite tipuri, iar din fiecare tip cîte un set de
diferite mărimi (vezi 27-31).
Exemple de moduri de folosire sînt redate în 69—74. Cele mai mici pene au o
singură dimensiune de înţepenire; penele mai mari pot fi înţepenite pe două dimensiuni,
tipul Hexentric chiar pe trei. Penele cu cablu, aşezate în fisuri adînci, trebuie de regulă
prelungite cu o buclă ( 72). În fisurile foarte late pot fi aşezate două pene combinate,
înţepenite în sens invers una faţă de cealaltă ( 73).
După un stagiu de antrenament şi de practică, se pot descoperi foarte multe
posibilităţi de plasare a penelor ( 79), mai ales în granit, dar şi în calcare şi
conglomerat. După aşezare, pana trebuie încercată cu prudenţă.
Penele mai mari se prevăd cu bucle din cordelină de 7 mm sau resturi de coardă,
de 1,6 pînă la 1,8 m lungime, cu nod de buclă simplu şi se poartă peste umăr.
Bucla cu nod ( 75) este folosită aproape exclusiv în zonele de căţărătură din
Boemia şi Saxo-nia unde sînt specifice „turnurile" de gresie. În alte zone de căţărătură nu
se foloseşte decît ca expedient, în lipsa penelor. Fixarea în stîncă se face similar cu a
penelor, dar atenţie: nodurile au particularitatea de a se deforma, ceea ce înseamnă că
dacă fisura are feţele aproape paralele, nodul poate scăpa în momentul încărcării sale.
Pentru bucle se folosesc cordeline de 5-8 mm, bucăţi de coardă de 9-11 mm sau chingă.
Ca nod se întrebuinţează nodul de mijloc, care poate fi înnodat de mai multe ori pentru a
obţine un diametru mai mare, în funcţie de lărgimea fisurii.
 Clepsidra este o gaură în stîncă, prin care poate fi trecută o buclă cu firul simplu
sau dublu ( 77). Bucla trecută dublu are avantajul că poate fi mai repede montată şi
demontată, pe cînd cea simplă ne obligă să facem un nod care, după încărcare, se desface
cu greu. Buclele din chingă au o rezistenţă sporită la trecerea peste muchie, de aceea sînt
de preferat, dacă diametrul găurii permite.
Colţurile stîncoase se folosesc pentru asigurare, fiind echipate cu o buclă, ca şi
clepsidrele ( 76). Trecerea directă a corzii nu se face decît în mod excepţional, întrucît
rezultă o frecare mare, uzură a corzii şi pericol de înţepenire.
7. ASIGURAREA
Împotriva căderii, alpinistul este asigurat prin coarda ţinută de coechipier.
Eficienţa asigurării depinde de o serie de factori înlănţuiţi, ce alcătuiesc lanţul de
asigurare — centură, nod, coardă, carabiniere, pitoane, dispozitivul de frînare — precum
şi de metoda de asigurare.
Asigurarea statica presupune blocarea instantanee a corzii într-un punct fix în momentul
producerii şocului din cădere. Ca urmare apar eforturi de maximă intensitate în toate
verigile lanţului de asigurare, forţa de şoc maximă fiind de 1 200 kg, ceea ce poate duce
la o catastrofă pentru capul de coardă sau chiar pentru întreaga echipă. Asigurarea statică
nu poate fi realizată decît făcînd un nod în pitonul de asigurare, ceea ce practic nu este
posibil. Există însă metode de asigurare ale căror efecte se apropie de cel al asigurării
statice: aceste metode sînt interzise. Un exemplu în acest sens este aşa-numita asigurare
„în cruce peste piept", folosită cîndva în Elveţia Saxonă.
Asigurarea dinamică, contrar asigurării statice, permite corzii să alunece prin
punctul fix de asigurare în momentul producerii şocului din cădere, oprirea fiind făcută
printr-o frînare treptată.
Cu cît frînarea se face mai lent, cu cît alunecă mai multă coardă prin punctul fix
pînă la blocarea completă, cu atît sînt mai mici solicitările în verigile lanţului de
asigurare. Acest efect, ideal din punct de vedere al rezistenţei, ascunde în schimb un
pericol mărit pentru capul de coardă: prin lungirea distanţei de cădere creşte pericolul de
impact pe o treaptă stîncoasă orizontală. Trebuie deci aleasă o metodă de asigurare care
să reprezinte media optimă dintre cele două efecte extreme: să nu blocheze coarda prea
brusc pentru a nu periclita lanţul de asigurare şi implicit viaţa întregii echipe şi nici să nu
permită alunecarea unei cantităţi prea mari de coardă pentru a nu periclita viaţa capului
de coardă.
Practic, cel ce asigură are de ales între trei trepte de frînare, în funcţie de situaţia
care se poate naşte la cădere şi care la rîndul ei depinde de numărul punctelor fixe
intermediare de care dispune: multe, puţine sau deloc ( 78).
Astfel, în cazul lungimilor de coardă artificiale, cu multe pitoane intermediare, nu
sînt înălţimi mari de cădere, iar numeroasele carabiniere prin care trece coarda frînează
suplimentar căderea: vom alege treapta inferioară de frînare corespunzînd unei forţe de
şoc de 220 — 300 kg, denumită „treapta I de asigurare dinamică pură". În lungimile de
coardă de căţărătură liberă, cu puţine pitoane intermediare, mărirea distanţei de cădere
poate deveni periculoasă: se alege treapta mijlocie de frînare, corespunzînd unei forţe de
şoc de 350 — 450 kg, denumită „treapta semidinamică" sau „treapta a II-a".
În sfîrşit, în cazul căţărăturii libere, fără nici un piton intermediar, distanţa de cădere
trebuie redusă: se alege treapta superioară de frînare, corespunzînd unei forţe de şoc de
450 — 600 kg, denumită „treapta a III-a de asigurare dinamică redusă", mai apropiată de
asigurarea statică.
Asigurarea la umăr ( 79) este o metodă dinamică de asigurare folosită de mulţi
alpinişti, dar care trebuie abandonată datorită numeroaselor ei defecte. Ne mărginim să
subliniem că efectul de frînare al asigurării la umăr depinde de mulţi factori ce nu pot fi
controlaţi; există pericolul alunecării de pe umăr a corzii şi de asemenea pericolul
strangulării celui ce asigură; în general, alpiniştii subestimează forţa de şoc la care trebuie
să facă faţă în caz de cădere a capului de coardă şi care, în caz de intensitate maximă, nu
poate fi frînată cu asigurarea la umăr. Această metodă nu poate fi folosită decît de către
capul de coardă pentru asigurarea secundului, în teren puţin înclinat, sau cu trepte
succesive. Coarda de asigurare trece prin mîna capului de coardă, pe sub braţ, peste spate
în diagonală, peste umărul opus şi prin cealaltă mînă. Prima mînă are rolul de conducere
a corzii, iar spatele, umărul şi a doua mînă au rolul de frînă.
Asigurarea la şold este o variantă mai bună de asigurare ( 80- 83).
Asigurarea la umăr prin carabinieră ( 84) constituie încă o variantă îmbunătăţită a
asigurării la umăr. Această variantă, folosită de ghizii din Tirolul de Sud, poate fi aplicată
şi pentru asigurarea capului de coardă de către secund, la căderi mai uşoare. Coarda de
asigurare trece printr-o carabinieră cu şurub, prinsă la piept în bucla centurii de asigurare.
Carabiniera se aşază cu clapeta în afară şi deschiderea în jos. În lipsa unei carabiniere cu
şurub se folosesc două carabiniere, dispuse cu deschiderile aşezate invers una faţă de
cealaltă. Prin introducerea carăbinierei nu se măreşte numai frecarea dar se garantează şi
conducerea corzii, indiferent de direcţia efortului.
Forţa de şoc reprezintă efortul cu care este solicitată coarda în cazul căderii
alpinistului. Solicitarea corzii începe după parcurgerea distanţei de cădere liberă; din
această clipă coarda începe să se întindă, efortul din coardă creşte, atingînd valoarea
maximă atunci cînd acest efort devine egal cu forţa de frînare a dispozitivului de frînare
dinamică; în faza următoare, coarda alunecă prin dispozitivul de frînare cu forţă constantă
pînă cînd întreaga energie de cădere este absorbită prin frecarea dintre dispozitivul de
frînare şi coardă. Energia de cădere este egală cu greutatea alpinistului înmulţită cu
înălţimea de cădere; ea este suportată numai în mică măsură de către coardă, cea mai
mare parte fiind preluată de dispozitivul de frînare prin frecare. Din cele expuse mai sus
rezultă că forţa de frînare este egală cu forţa de soc. Cantitatea de coardă care alunecă
prin dispozitivul de frînare este proporţională cu energia de cădere şi este cu atît mai
mare cu cît forţa de frînare a dispozitivului de asigurare (metoda aleasă) este mai mică. A
lungirea corzii datorată forţei de şoc este, în cazul asigurării dinamice, mult rr.ai mică
decît lungimea tronsonului de coardă care alunecă prin dispozitivul de frînare. Secundul
care asigură dinamic pe capul de coardă trebuie să aibă în permanenţă la dispoziţie
suficientă rezervă de coardă. Bezultă că niciodată nu poate fi folosită întreaga lungime a
corzii între două regrupări. Dacă distanţa dintre regrupări este de 40 m trebuie să
dispunem de o coardă de 46 m, astfel încît în orice situaţie să avem la dispoziţie o rezervă
de 6 m de coardă, necesară pentru o corectă asigurare dinamică. Dacă nu dispunem decît
de corzi de 40 m, distanţa dintre regrupări trebuie redusă corespunzător; folosind pînă şi
ultimul metru de coardă, asigurarea devine statică, rezultînd în caz de cădere o forţă de
şoc maximă, circumstanţă care nu trebuie neglijată. Cele mai multe accidente în alpinism
sînt datorate neglijării principiilor tehnicii de asigurare. Alpiniştii legaţi în coardă trebuie
să respecte cu stricteţe regulile de folosire a corzii. Mersul concomitent reprezintă o
excepţie, întreaga atenţie a celui ce asigură trebuie să se concentreze asupra camaradului
de coardă şi asupra circulaţiei corzii. Chiar dacă nu-l vede pe camaradul său, cel ce
asigură trebuie să-i simtă mişcările prin coarda uşor întinsă.
Nu este posibilă nici o asigurare fără autoasigurare ireproşabilă; în caz contrar, cel
ce asigură este smuls din regrupare chiar de o forţă ele şoc relativ redusă. Asigurarea
dinamică trebuie făcută corect, deci, folosită treapta de frînare corespunzător cu situaţia,
chiar pe parcursul unei singure lungimi de coardă, după cum pasajul pe care-l parcurge
capul de coardă este prevăzut cu pitoane dese, rare sau complet lipsit de pitoane.
Schimbarea treptei de frînare pentru a corespunde în permanenţă situaţiei date este cît se
poate de simplă, după cum vom vedea mai jos.
Presupunînd că o lungime de coardă începe cu un pasaj lipsit de pitoane, se vă
folosi treapta a III-a de asigurare dinamică. Dacă din loc în loc se găsesc pitoane, se trece
la treapta a II-a, Dacă urmează un pasaj artificial cu pitoane dese, se adoptă treapta I.
Dacă urmează din nou un pasaj cu pitoane rare se revine la treapta a II-a. Acest principiu
nu este valabil decît pentru mersul la coardă simplă. În cazul folosirii corzii duble se
aplică o singură treaptă de asigurare şi anume treapta I, cu condiţia ca cele două corzi să
fie trecute alternativ prin pitoane, într-adevăr, chiar şi în cazul pitoanelor depărtate, cele
două corzi acţionînd paralel rezultă automat forţa dublă de frînare necesară pentru această
situaţie.
Pentru asigurarea dinamică sînt necesare mănuşi. O căzătură mai importantă nu
poate fi ţinută cu mîna goală, mai ales în cazul treptei I de frînare, întrucît se produc
arsuri. De reţinut că mănuşa nu este necesară decît pentru o singură mînă şi anume pentru
cea aflată în urma dispozitivului de frînare: aceasta este de fapt mîna care frînează,
cealaltă avînd doar rolul de a asigura circulaţia corzii. Căzături importante nu sînt de
aşteptat decît în cazul capului de coardă sau în cazul secundului aflat într-o traversare. În
pasajele apropiate de verticală, secundul nu poate decît să alunece în coardă fără a
produce o forţă de şoc mai mare, cu condiţia ca cel ce asigură, să ţină coarda în
permanenţă întinsă.
Alegerea corzilor se face după gradul de dificultate al traseului. Nu trebuie însă să
ne lăsăm amăgiţi de gradul de dificultate de ansamblu, ci să ţinem seama de dificultăţile
maxime întîlnite într-o lungime de coardă sau într-un pasaj al traseului.
Astfel, de regulă, în traseele pînă la gradul IV — scara II IA A este suficientă o
singură coardă (coardă simplă, marcată cu cifra 1), dar adesea se poate întîmpla ca într-un
traseu de gradul 3B -scara FRTA — să întîlnim pasaje sau lungimi de coardă de gradul
V, ba chiar VI. În traseele de la gradul V în sus, adesea combinate cu dificultăţi de
căţărătură artificială, se vă merge la coardă dublă. Contrar celor expuse în manualele mai
vechi, pe baza experienţei acumulate, se recomandă astăzi să nu se meargă niciodată cu
două semicorzi (marcate cu semnul ½) ci cu o coardă simplă şi o semicoardă sau cu două
corzi simple.
Prin folosirea curentă a buclelor pentru prelungirea pitoanelor se reduce
considerabil frecarea corzii; astfel, în special în S.U.A. (Yosemite), s-a încetăţenit
obiceiul de a se merge la coardă simplă chiar şi în traseele preponderent artificiale. Nu se
recomandă totuşi acest sistem, cu excepţia traseelor de antrenament, mai ales ţinînd
seama de necesităţile de coardă pentru rapel pentru o eventuală retragere.
Autoasigurarea. Cea mai simplă autoasigurare în regrupare se poate face dacă pe
traseu există un pom sau un colţ de stîncă, cu ajutorul unei bucle de coardă de asigurare
sau o buclă separată. Atenţie la autoasigurarea la colţ de stîncă: la asigurarea capului de
coardă de către secund, ea poate fi trasă în sus ! Oricum, colţul de stîncă trebuie să se afle
cel puţin la nivelul capului celui ce asigură sau mai sus de acest nivel.
Atenţie: se foloseşte o carabinieră cu şurub avînd forma de pară, suficient
de mare. şurubul se află în partea mîinii celui ce asigură. Carabinierele
trapezoidale nu sînt recomandabile
În mod curent, autoasigurarea se face la piton, mai rar la o pană de lemn sau metalică,
întrucît, cu excepţia pitoanelor special fixate şi cimentate în traseele de largă circulaţie (în
Carpaţi nu cunoaştem asemenea cazuri), nu putem fi siguri de rezistenţa unui piton, de
regulă vom folosi cel puţin două pitoane de autoasigurare, iar în regrupări foarte expuse
şi cu pitoane slabe, chiar mai multe. Pitoanele de autoasigurare trebuie să fie la nivelul
pieptului sau al capului. Dacă există posibilitatea ca secundul să fie smuls în sus, ceea ce
se poate întîmpla în cazul căderii capului de coardă într-un traseu cu pitoane
intermediare, este bine ca unul din pitoane să fie situat la nivelul genunchilor. Legarea la
pitonul de autoasigurare se face cel mai bine cu nodul de cabes-tan, care se leagă, se
dezleagă şi se mută uşor. Condiţia este însă ca nodul de cabestan să fie în permanenţă
uşor tensionat, altminteri există pericolul ca el să alunece peste clapeta carabinierei şi s-o
desfacă. Pentru prevenirea unor asemenea eventualităţi este de preferat nodul de mijloc
simplu sau dublu (în opt). Autoasigurarea trebuie să fie destul de scurtă, astfel încît în caz
de solicitare, cel ce asigură să poată ajunge comod cu mîna la piton, pentru a bloca coarda
şi a lua măsurile de rigoare. O autoasigurare prea lungă poate periclita viaţa celui ce
asigură. În caz de regrupare precară, cu prize de picior reduse, se recomandă
confecţionarea unei bucle mai mari de coardă în care se poate sta şezînd ( 85). În cazul
pitoanelor de autoasigurare slabe se poate mări gradul de siguranţă legîndu-se între ele cu
o buclă de cordelină aşezată astfel încît să repartizeze efortul, dintr-un eventual şoc, în
mod egal. printr-o carabinieră conform schiţei ( 86). În această carabinieră se atîrnă şi
dispozitivul de frînare, în caz de asigurare la piton, iar autoasigurarea se face la pitonul
cel mai solid. Solidarizarea pitoanelor din regrupare se poate face şi cu rezerva de coardă
de care dispunem. În caz de lipsă a prizelor de picior, regruparea se poate face în scăriţe
şi pentru mai mult confort se poate confecţiona şi o buclă de şedere, după cum am mai
arătat.
Asigurarea în cruce la două carabiniere ( 87, 88) necesită ca dispozitiv de frînare
două carabiniere cu şurub, fixate în cele două bucle ale centurii de legare în coardă şi
aşezate cu clapetele în sus. Treptele de frînare, implicit deci efectul dinamic al acestora,
se pot regla prin numărul de încrucişări ale corzii, precum şi prin unghiul dintre coarda
care intră şi cea care iese din dispozitiv. Cu o mînă se dirijează coarda către capul de
coardă, cu cealaltă (prevăzută cu mănuşă) se frînează la nevoie. Se folosesc obligatoriu
două carabiniere pentru a preîntîmpina pericolul de desfacere a încrucişărilor corzii.
În cazul asigurării la piton, carabinierele trebuie atîrnate direct în piton fără vreo
buclă intermediară. Asigurarea la coardă dublă se face folosind cîte două carabiniere
pentru fiecare coardă.
La aplicarea metodei de asigurare descrise mai sus se pot face următoarele greşeli:
— nu se realizează numărul corect de încrucişări ale corzii, ceea ce duce la
nerealizarea treptei de frînare corespunzătoare;
— folosind o singură carabinieră, în caz de cădere, încrucişările se desfac parţial,
ceea ce duce la creşterea nedorită a înălţimii de cădere;
 — unghiul dintre coarda care intră şi cea care iese din dispozitiv nu poate fi
menţinut corect.
Asigurarea cu nod semicabestan ( 89, 90, 91) este metoda imaginată de Munter şi
recomandată de UIĂ. Cauzele greşelilor enumerate la metoda descrisă mai sus nu apar la
metoda cu nod semicabestan, la care se foloseşte o singură carabinieră cu şurub (atenţie:
se va folosi o carabinieră ovalizată şi nu una trapezoidală!) atîrnată în centura de legare în
coardă sau în piton. Coarda de asigurare formează în carabinieră un nod semicabestan
(nod cabestan făcut pe jumătate). La folosirea a două corzi se atîrnă fiecare coardă în cîte
o carabinieră separată. Forţa de frînare este cu atît mai mare cu cît mîna care frînează se
află mai aproape de carabinieră sau dacă se frînează cu ambele mîini. Avantajele majore
ale acestei metode sînt simplitatea şi faptul că nu necesită un dispozitiv special ci doar o
carabinieră.
Asigurarea cu frînă Sticht. Dintre numeroasele dispozitive speciale de frînare
dinamică, cel mai răspîndit este plăcuţa Sticht ( 92), confecţionată din aluminiu, cu gaură
ovalizată prin care se trece coarda de asigurare, formînd o buclă ( 92 a). În cazul corzii
duble se foloseşte plăcuţa cu două găuri ( 92 b, c). Dimensiunile găurii trebuie să
corespundă corzii folosite —11 sau 9 mm. În bucla corzii se introduce o carabinieră care
la rîndul ei se atîrnă în centura de legare în coardă. Distanţa dintre plăcuţă şi carabinieră
trebuie menţinută la circa 10 cm, împiedicîndu-se astfel blocarea corzii; pentru
menţinerea distanţei, un tip mai recent de plăcuţă este prevăzut cu un arc spiral de oţel. În
caz de solicitare, plăcuţa se apropie de carabinieră, obţinîndu-se astfel efectul de frînă
( 93, 94, 95).
Avantajele frînei Sticht sînt: simplitatea şi siguranţa în mînuire, precum şi
simplitatea aparatului; dezavantajul constă în faptul că necesită un dispozitiv special în
plus faţă de materialul obişnuit de alpinism.
Asigurarea secundului de către capul de coardă se face în raport cu forţele de şoc
care se pot produce. În cazul mersului pe verticală, nu se pot produce şocuri importante,
ordinul de mărime fiind dublul greutăţii alpinistului. În aceste condiţii se foloseşte o
asigurare statică, respectiv treapta a III-a de asigurare dinamică, avînd efect static în cazul
formelor mici de şoc.
Din contră, în cazul traversărilor sînt posibile căderi pendulare, cu forţe de şoc ce
corespund greutăţii alpinistului înmulţită cu patru. Pentru aceasta este indicată treapta I
de asigurare dinamică.
Testul metodelor de asigurare. Pentru ca alpinistul, în special cel începător, să-şi
facă o imagine mai apropiată de realitate despre forţa de şoc la care trebuie să facă faţă
cînd asigură, se recomandă a se face cîteva încercări cu o greutate de test (sac de nisip).
Se începe cu o greutate redusă, cca 50 kg, şi cu înălţime de cădere mică. Oricum, nici o
metodă de asigurare nu trebuie aplicată direct într-un traseu fără a face în prealabil
încercări, exerciţii, antrenamente pe teren plat. Se vor face încercări de asigurare nu
numai a capului de coardă dar şi a secundului. O metodă foarte bună a fost imaginată de
prof. Avcin — este vorba de testul cu autoturismul. „Autoasigurarea" se face la un pom,
autoturismul cu motorul decuplat rulînd cu viteză de 5—10 km/oră; se foloseşte
obligatoriu o metodă dinamică de asigurare. După primele încercări se poate trece la o
viteză ceva mai mare.
8. MERSUL PE STÎNCĂ
 Reguli de bază. Mersul pe stîncă constă dintr-o serie de mişcări, cu cheltuială de
energie fizică şi psihică din partea alpinistului. Mersul corect, conform anumitor reguli,
asigură o economie substanţială de energie contribuind la securitatea alpinistului şi la
succesul acţiunii.
— Căţără-te cu ochii înainte de a pune mîna. Pasajul care urmează trebuie
examinat cu privirea, mişcările cu anticipaţie calculate şi prevăzute ordinea
lor, posibilităţile de asigurare, urmările pe care le poate avea alunecarea sau
căzătura, unde conduce, care este locul următor de odihnă. Numai după ce am
examinat toate aceste aspecte părăsim locul sigur pe care ne aflăm şi
parcurgem f ără prea multă şovăială pasăjul respectiv pînă la locul unde ne
putem odihni şi examina pasajul următor.
— Fiecare priză de mînă său de picior trebuie încercată dacă rezistă sau nu.
Încercarea se face cu mîna sau cu piciorul. Multe prize ţin numai dacă sînt
folosite într-un anumit fel, în special la compresiune (apăsare) şi nu la
tracţiune (trăgînd de ele, ies ca un sertar). Deosebit de fragile sînt prizele de
iarbă. Iarba, în special cea uscată, rezistă slab la tracţiune. În plus poate fi
smulsă , cu rădăcină ba chiar şi cu bucata de pămînt (perniţă) pe care a
crescut. Iarba uscată şi culcată la pămînt este extrem de alunecoasă. Mai
periculoase decît iarba sînt muşchii, lichenii şi mîzga. Siguranţa unei prize nu
depinde de mărimea ei. Se poate întîmpla ca un bloc sau o lespede foarte mare
să se disloce brusc fără vreun semn premergător. În cazul folosirii unui astfel
de bloc instabil pentru tracţiune cu ambele mîini se poate întîmpla să rămînem
cu el în braţe. Căzînd, acest bloc poate tăia coarda, poate strivi pe coechipierul
aflat dedesubt sau îi poate accidenta pe alţii aflaţi mai jos.
— Căţărătura trebuie să .se desfăşoare calm, cu atenţie şi îngrijit, fără smucituri
şi sărituri. Mişcările trebuie să fie ritmice, fluide, fără să se încalece, fără
contracturi. Un bun căţărător face mişcările corecte în mod firesc, ca urmare a
antrenamentului şi experienţei acumulate în timp. Începătorul trebuie să
înlocuiască experienţa cu un plus de atenţie şi autocontrol.
— Regula celor trei puncte. Căţărătorul trebuie să aibă în permanenţă trei puncte
de sprijin pentru trei din membrele sale, în timp ce al patrulea se află în
mişcare. Stînd cu picioarele pe două prize solide, ţinîndu-se cu mîna stîngă de
a treia priză, alpinistul întinde mîna dreaptă după a patra priză. Numai după ce
s-a convins de soliditatea ei şi se ţine bine de ea poate mişca un picior pentru
a-1 muta pe priza următoare; în acest timp, el rămîne din nou în trei puncte:
două prize de mînă şi una de picior.
Explicaţia acestei reguli este că, dacă în timpul mişcării una din cele
trei prize cedează sau alunecă piciorul ori mîna de pe punctul de sprijin,
alpinistul rămîne totuşi în două prize; rămînînd într-o singură priză, căderea
este sigură.
— Căţărătura trebuie să se facă cu economie de forţă, avînd în vedere efortul
mare pe care-l reclamă orice traseu de stîncă. În cazul în care nu putem trece
un pasaj dificil nu trebuie să ne risipim forţele, ci să revenim la punctul de
plecare pentru a examina din nou pasajul şi a găsi eventual altă variantă de
căţărare, altă succesiune de prize, altă tehnică sau altă poziţie de echilibru,
 întotdeauna trebuie să dispunem de rezerve de forţă; să nu mergem pînă la
epuizare.
— Căţărătura se face pe picioare, care preiau întreaga greutate a corpului.
Mîinile nu servesc decît pentru menţinerea echilibrului şi numai în puţine
pasaje de mare dificultate le vom folosi pentru tracţionare.
Căţărătura nu este altceva decît o continuare a mersului normal pe un teren cu
pantă mai pronunţată, care .poate atinge verticala sau chiar trece de verticală ( 97).
Profesorul Fritz Moravec exclude chiar din vocabularul tehnic alpin termenul
„căţărătură", folosindu-1 doar pe cel de „mers pe stîncă", respectiv „mers pe gheaţă".
Explicaţia acestei reguli este că omul nu dispune de suficientă forţă în braţe pentru a sta
tot timpul atîrnat în ele. Folosirea braţelor pentru tracţiune rămîne o excepţie, forţa lor
trebuind să fie folosită cu cea mai mare economie. Pentru traseele extreme — gradul VI
—VII — care solicită mai mult braţele, este necesar un antrenament special.
Căţărătura înseamnă mersul pe stîncă, o continuare a mersului pe stradă. Cînd
panta devine prea mare, este necesară o scară pentru picioare şi o balustradă pentru
siguranţă şi echilibrul menţinut cu mîna. La fel pe stîncă: mersul — cu picioarele;
echilibrul — cu mîinile.
Va fi greu să urci o scară lipindu-te de ea. Totuşi, mulţi începători fac aşa pe
stîncă, fiindcă le este frică, Dar aceasta împiedică mişcarea normală, limitează cîmpul de
vedere, favorizează alunecarea prin încărcarea dezavantajoasă a prizelor (vezi
paralelogramul de descompunere a forţelor din mecanica elementară!) Deci: depărtat de
perete! (de obicei !)
Alunecarea în cazul corpului lipit de stîncă este mai mare decît la poziţia depărtat
— Mersul în şpraiţ, cu picioarele depărtate, stă la baza unui bun stil de căţărătură,
elegant şi sigur. Poziţia de şpraiţ nu se aplică numai la hornuri, fisuri şi diedre
dar şi pe feţe. Este clar că poziţia cu picioarele depărtate asigură în acelaşi
timp un echilibru mai stabil împiedicînd o răsucire nedorită a corpului în jurul
unei axe verticale.
— Căţărătura trebuie să se facă pe linia de cea mai mare pantă. Devierea de la
verticala locului înseamnă în acelaşi timp cheltuială mărită de forţă şi
echilibru mai puţin stabil. Dacă nu avem la dispoziţie decît prize de mînă
situate lateral, vom căuta să traversăm pînă sub ele, pentru a continua apoi
înaintarea.
— Căţărătura se adaptează la forma stîncii şi caracteristicile pasajului. De la caz
la caz, trebuie mers cu corpul depărtat de stîncă ( 98), în special pe muchii şi
creste sau, din contră, lipit de stîncă în pasaje de perete, fisuri sau la căţăraturi
prin frecare.
În mişcare, centrul de greutate al corpului se află în general în afara punctelor de
sprijin; în timpul odihnei, din contră, centrul de greutate este bine să se afle în interiorul
perimetrului punctelor de sprijin (vezi şi paralelogramul forţelor, 99).
— Eliberează-te de toate reţinerile datorate unei poziţii expuse, unui pasaj aerian.
Instinctiv, omul se inhibă în faţa unui loc periculos, datorită poziţiei sale
nesigure în spaţiu. Nu este acelaşi lucru, din punct de vedere psihologic, sa
ataci un pasaj de gradul VI sau VII, la 1 m de pămîntul ferm sau la cîteva zeci
sau chiar sute de metri deasupra văii. Ca şi arta căţărăturii, şi această eliberare
de reticenţe se obţine tot ca urmare a antrenamentului.
 În cartea sa de şcoală de alpinism, Cesare Maestri rezumă la 7 numărul regulilor
de căţărare ( 100).
Comenzi de coardă, înţelegerea dintre coechipierii unei corzi se face prin comenzi
scurte şi clare. Trebuie evitate toate posibilităţile de interpretare greşită. Comenzile se
aud greu, datorită reliefului, distanţei care-i separă pe colegi, condiţiilor atmosferice
(vînt, ploaie, viscol), precum şi îmbrăcămintei (căciulită, glugă trasă peste urechi, cască).
În aceste condiţii trebuie evitate orice comenzi care ar putea crea confuzie, de exemplu
toate comenzile care cuprind o negaţie. Comanda „nu trage" poate fi interpretată „trage",
cuvîntul „nu" trecînd neauzit.
Capul de coardă îl întreabă pe secund dacă este gata să-l asigure. Secundul
răspunde: „gata, poţi pleca", înainte de a face prima mişcare, capul îl informează pe
secund: „am plecat". Dacă are nevoie de tracţiune de coardă, capul strigă: „filează", iar
secundul răspunde: „filez" pentru a-i comunica celui care a dat comanda că a înţeles
corect. Dacă nu mai necesită tracţiune, capul strigă: „slăbeşte". În cazul folosirii a două
corzi, la comenzi se adaugă denumirea corzii: stînga, dreapta sau mai bine roşu, galben
după culoarea corzii, de exemplu „filează roşu, slăbeşte galben". La dislocarea unei pietre
se strigă „piatră", pentru a-1 avertiza pe coechipier.
100. Regulile de căţărătură ale lui Cesare Maestri:
1. Nu mişca mai mult de un membru în acelaşi timp;
2. Nu întinde şi nu ridica prea mult mîinile după prize ;
3. Nu sări după o priză înaltă ;
4. Nu folosi prizele de mînă şi de picior, înainte de a le verifica dacă rezistă ;
5. Nu face paşi prea mari ;
6. Nu folosi prizele cu muchia interioară sau exterioară a tălpii ci cu vîrful;
7. Nu te prinde cu ambele mîini de o singură priză.
Secundul trebuie să-l ţină la curent pe capul de coardă cu lungimea corzii rămasă
disponibilă: 20 m, 10 m, 5 m, pentru ca acesta să se îngrijească la timp de găsirea unui
loc de regrupare. Dacă nu cunoaştem traseul şi dacă nu putem repera un loc confortabil
de regrupare mai sus, vom prefera să regrupăm după 20—25 m, în loc de a negaşi în
situaţia de a ajunge la capătul corzii, într-un loc nepotrivit. Numai în caz de nevoie vom
regrupa în scăriţe, atîrnaţi în pitoane. Dacă aceste pitoane nu sînt prea sigure, secundul se
vă opri mai jos de capul de coardă, între cei doi coechipieri rămînînd 2 — 3 pitoane de
asigurare.
Ajuns într-o regrupare, capul de coardă îşi făce mai întîi autoasigurarea, apoi
strigă „am regrupat", ceea ce înseamnă că secundul nu mai trebuie sa asigure şi se
poate pregăti de plecare. Capul de coardă trage la el restul de coardă disponibilă.
Secundul strigă: „gata" în momenul cînd coarda s-a întins, iar capul răspunde:
„poţi să pleci". Secundul comunică: „am plecat" şi în continuare poate cere
capului să fileze, să slăbească etc.
Coarda trebuie să alunece uşor prin carabiniere şi peste muchiile stîncoase pentru ca
escalada să decurgă normal. Prima condiţie pentru circulaţia nestînjenită a corzii este de a
o trece corect prin carabiniere, ceea ce înseamnă că trebuie prevăzută direcţia pe care o vă
lua coarda după trecerea capului de coardă dincolo de piton. În nici un caz coarda nu
trebuie să facă o bucle care ar putea duce la blocarea şi punînd capul de coardă în
imposibilitate de a continua escalada. Dar şi un unghi nepotrivit poate produce o frecare
destul de mare, mai ales în cazul în care coarda trece prin multe pitoane. Dacă o singură
carabinieră nu satisface condiţia de trecere uşoară a corzii se vor folosi 2 sau chiar mai
multe carabiniere aşezate în lanţ. sau se vă prelungi pitonul cu o buclă prevăzută cu două
carabiniere. Foarte bune pentru escaladele cu multe pitoane sînt buclele expres.
După introducerea în piton, carabiniera se roteşte cu 180° ( 101), astfel încît
coarda să poată fi uşor atîrnată în carabinieră, iar pe de altă parte pentru a se evita ca, prin
tracţiunea corzii, clapeta să fie presată spre perete, apărînd astfel pericolul de deschidere
involuntară.
Traseul corzii printr-un şir de pitoane trebuie să fie pe cît posibil rectiliniu. Pentru
a evita unghiurile de pe traseul corzii precum şi cele datorate reliefului — pitoane bătute
în concavităţi, în spatele unor muchii sau sub surplombe - se folosesc bucle de prelungire
a pitoanelor ( 102, 103, 104). În traseele artificiale cu foarte multe pitoane, capul de
coardă vă recupera o parte din carabiniere scoţîndu-le din pitoane după trecerea pasajului
respectiv pentru a reduce frecarea corzii şi pentru a face economie de carabiniere.
Carabinierele se recuperează în primul rînd din pitoanele care par nesigure şi din
pitoanele de trecere la care se ajunge mai uşor cu mîna şi care nu sînt esenţiale pentru
asigurare. Tot pentru reducerea frecării se foloseşte coarda dublă atîrnată alternativ în
pitoane, ţinînd seama de traseul rectiliniu al corzilor, care trebuie să circule, pe cît posibil,
paralel, fără a se încrucişa.
Tehnica de căţărătură liberă. Căţărătura liberă este de fapt căţărătura cu prize
naturale, fără folosirea mijloacelor artificiale pentru înaintare ( 105, 106). Pitoanele şi
celelalte mijloace artificiale nu sînt folosite decît pentru asigurare.
În funcţie de conformaţia terenului se folosesc tehnici diferite. Astfel deosebim
tehnica de căţărătură în fisuri, în hornuri, în diedre şi pereţi. Escalada se desfăşoară cu
precădere în forme de relief verticale, cele orizontale fiind folosite numai pentru
traversări, prin care se caută a se evita pasaje improprii pentru căţărătură şi a se ajunge pe
o linie de escaladă mai favorabilă.
Fig 103. Piton aflat sub un tavan, prelungit cu buclă pentru circulaţia mai bună a
corzii
Fig 104. Aşezarea corectă a corzilor într-o lungime de coardă artificială
105. Prize de mînă
106. Prize de picior
Căţăratura în fisuri Tehnica de căţărătură in fisuri depinde de dimensiunea fisurilor care
poate sa varieze de la cîţiva milimetri pînă la 10-15 cm. Degetul, poate fi înţepenit într-o
fisură cu muchia vie şi care se îngustează (cheie de deget). Forţa în degete se obţine prin
antrenament. Această forţă poate fi compensată printr-un bun echilibru şi prize bune de
picior.
Fisurile ceva mai largi permit introducerea mîinii ( 107 — 109). Palmă se înţepeneşte cu
degetul mare strîns într-un loc în care fisura se îngustează, rezultînd astfel o priză
excelentă (cheie de mînă). Picioarele se pot şi ele înţepeni în fisură, este însă preferabil să
căutăm pentru ele prize în afara fisurii căci în caz de scăpare a mîinii riscăm să rămînem
cu picioarele prinse în fisură. Cu cît priza de mînă în fisură este mai nesigură, cu atît mai
mult se indică a nu se înţepeni picioarele în fisură, ci a căuta prize lateral. Dacă fisura
este suficient de largă, căutăm să înţepenim mîna prin strîngerea pumnului (cheie de
pumn) într-un loc în care fisura se îngustează în jos sau spre exterior. În locul pumnului
putem încerca înţepenirea ambelor mîini alăturate, îngemănate; dezavantajul este că
ambele mîini sînt fixate pe o singură priză. Cînd fisura se lărgeşte, ea oferă spaţiu pentru
o jumătate a corpului astfel încît se poate înţepeni umărul şi antebraţul, precum şi piciorul
prin opoziţiă călcîiului şi a genunchiului ( 110—111). Cealaltă mînă şi celălalt picior
folosesc prize situate în afara fisurii. Oricum, căţărătura într-o astfel de fisură este dificilă
şi obositoare şi, în plus, cîmpul vizual este limitat. Se alege poziţia cu jumătatea stîngă
sau dreaptă ă corpului în fisură, astfel încît faţa să fie îndreptată spre partea fisurii mai
bogată în prize, iar spatele spre partea mai netedă. Această poziţie trebuie aleasă la timp,
fiindcă odată angajaţi va fi dificil a o mai schimba.
Căţărătura în hornuri ( 112). Hornul în alpinism este definit ca o fisură suficient
de largă ca să permită intrarea întregului corp al căţărătorului. Cu cît hornul e mai îngust,
cu atît căţărătura este mai dificilă, totodată şi cîmpul vizual mai redus ( 113). Ca şi în
fisurile largi descrise mai sus se alege poziţia astfel încît faţa să fie îndreptată către
peretele mai accidentat, bogat în prize, iar spatele către peretele neted. Cele mai uşoare de
escaladat sînt hornurile de circa 90 cm lărgime, în care putem ramona[4], folosind
presiunea în poziţie a picioarelor, mîinilor şi spatelui. De la caz la caz, vom alege poziţia
cu ambele picioare pe peretele din faţă sau cu un picior în faţă şi unul la spate. De
asemenea, ne putem sprijini cu ambele mîini pe peretele din spate sau pe cel din faţă sau
cu o mînă în faţă şi una la spate. Uneori poate fi mai avantajoasă poziţia de şpraiţ ( 114),
mai ales dacă ambii pereţi ai hornului oferă prize suficiente. Dacă hornul se lărgeşte,
ramonajul nu mai este posibil şi nu mai rămîne decît şpraiţul sau căţărătura în perete.
De remarcat că, spre deosebire de căţărătura de perete, în hornuri se folosesc nu
numai mîinile şi picioarele dar şi umerii, spatele, şezuta şi genunchii, pentru sprijin prin
frecare.
Adeseori, în hornuri se află blocuri încastrate, mai mici sau mai mari. Aceste
blocuri se folosesc drept prize, locuri de odihnă sau de regrupare, sau ca puncte de
asigurare, trecîndu-se o buclă în jurul lor. Uneori blocurile încastrate mai mari formează
surplombe greu de trecut prin exterior. În acest caz poate fi favorabilă trecerea prin
„fereastră" — prin spatele blocului — dacă spaţiul permite. În general, un horn se
escaladează, pe cît posibil, la muchiile exterioare, care oferă prize mai bune, deşi
instinctiv, omul se simte mai în siguranţă la interiorul hornului. Căţărătura în interior însă
prezintă două dezavantaje majore: prize rotunjite, uneori umede, mîzgoase, acoperite cu
licheni şi muşchi, pe de o parte, pericolul înţepenirii, al lipsei de libertate de mişcare, pe
de altă parte, care face imposibilă o căţărătură elegantă, cursivă, sigură şi eficientă.
Ramonajul cu rucsacul în spate nu este posibil. În acest caz, rucsacul trebuie tras cu o
coardă sau cu o cordelină de la o regrupare la alta, manevră obositoare prin faptul că
rucsacul se freacă de pereţi şi adesea se agaţă. O metodă mai bună este de a lega rucsacul
cu un capăt de coardă lung de doi-trei metri la centura secundului.
Căţărătura în diedre ( 115). Un diedru este format de doi pereţi de stîncă care se
întîlnesc sub un anumit unghi, ca o carte deschisă. De obicei, intersecţia celor doi pereţi
este marcată de o fisură, care o-feră posibilităţi de fixare a pitoanelor sau penelor, precum
şi prize pentru căţărătura liberă. Tehnica de căţărătură în fisura din diedru seamănă cu cea
expusă anterior şi variază după lăţimea fisurii; se folosesc mîinile înţepenite în fisură, iar
cu picioarele se face şpraiţ pe pereţii diedrului. Dacă diedrul nu prezintă fisură, tehnica
variază după unghiul diedrului. Cu cît unghiul este mai ascuţit, cu atît se aplică o tehnică
apropiată celei de căţărătură în hornuri; cu cît unghiul se deschide, se trece la o tehnică de
căţărătură de perete.
Şpraiţul în diedru e mai dificil decît într-un horn, întrucît pereţii divergenţi oferă mai
puţine posibilităţi de opoziţie. Dacă unul din pereţii diedrului este neted, lipsit de prize,
ne vom întoarce cu faţa către peretele opus, folo-sindu-1 pe cel neted pentru sprijinirea
prin frecare a umărului sau spatelui; o mînă şi un picior le vom înţepeni în fisură, iar
pentru cealaltă mînă şi celălalt picior vom căuta prize în peretele din faţă. Ca şi în cazul
hornurilor, rucsacul trebuie să fie tras cu coarda, sau legat de secund cu un capăt de
coardă. Ciocanul, carabinierele şi pitoanele, de asemenea, ne încurcă la spate şi trebuie
trase în faţă.
Bavareză ( 116) este spectaculoasa tehnică de căţărătură în opoziţie, denumită de
alpiniştii germani „tehnica Piaz", după celebrul ghid din Dolomiţi, Tita Piaz, pe cînd
italienii şi francezii o numesc „tehnica Dulfer", iar englezii şi americanii „layback". Ea se
aplică la diedre cu fisura clară şi cu muchiile vii şi reprezintă o frumoasă probă de
rezistenţă şi hotărire. Echilibrul corpului este menţinut prin tracţiune cu ambele mîini
prinse de muchia fisurii şi presiune cu picioarele pe peretele opus al diedrului. Atît
tracţiunea cu mîinile, cît şi presiunea cu picioarele se fac aproximativ perpendicular pe
linia fisurii, respectiv peretele diedrului. Ordinea mişcărilor depinde de împrejurări şi
poate fi mînă-mînă, picior-picior sau alternativ mînă-picior, mînă-picior.
Căţărătura de perete. Spre deosebire de sensul larg al cuvîntului, perete se
numeşte, în sens restrîns, o faţă stîncoasă lipsită de fisuri, hornuri sau diedre. Tehnica cea
mai eficace de căţărătură în perete este tehnica de şpraiţ, care permite folosirea optimă a
prizelor de picior prin opoziţia picioarelor desfăcute. Şpraiţul împiedică de asemenea
răsucirea corpului lateral. Prizele de mînă pot fi — şi sînt de obicei — deasupra nivelului
ochilor, dar pot fi şi dedesubt — prize întoarse. Un perete neted, cu prize mici, se cheamă
placă. Căţărătura pe plăci se bazează mai mult pe frecare ( 117), atît a picioarelor pe
asperităţile şi micile prize ale stîncii cît şi a palmei aplicate pe placă. Cu cît placa se
apropie de verticală, iar prizele sînt mai mici şi mai rare, cu atît vă trebui să se facă apel
la o tehnică mai rafinată şi la un simţ dezvoltat al echilibrului.
În traversări se aleg de preferinţă prize de mînă nu prea înalte, la nivelul ochilor
sau prize întoarse aflate mai jos. De la caz la caz, paşii se fac aducînd al doilea picior
lîngă primul sau prin încrucişare. Dacă nu dispunem decît de o singură priză de picior,
trebuie făcută schimbarea piciorului, rămînînd pentru moment numai în prizele de mînă,
ceea ce nu ne putem permite decît în caz de prize foarte solide. Schimbarea piciorului se
face cu multă atenţie şi în nici un caz printr-o săritură.
Revenind la poziţia de şpraiţ, trebuie să insistăm asupra economiei de forţă pe
care o realizăm prin ea. În şpraiţ se trec adesea cu uşurinţă pasaje care, cu altă tehnică,
sînt extrem de dificile şi obositoare. Astfel, se pot trece, ieşind mult în afară, chiar şi
surplombe mai mari, fără ajutorul scăriţei şi al altor mijloace artificiale. Cerdacurile —
brîne acoperite cu surplombe semănînd cu un horn orizontal — se parcurg cu mişcări
asemănătoare cu mersul de focă, pe burtă, coate şi genunchi.
Pasajele verticale sau surplombante, lipsite de prize, aflate deasupra unei
regrupări, se pot trece prin „piramidă" ( 118), suindu-ne pe genunchii, umerii şi chiar pe
capul secundului, care trebuie să aibă o autoasigurare solidă şi scurtă.
De regulă, nu se folosesc genunchii drept sprijin dar şi această regulă admite excepţii, în
special dacă lipsesc prizele de mînă sau dacă prizele sînt slabe, la ieşirea pe o prispă
(treaptă) situată deasupra unui pasaj vertical sau surplombant. Ieşirea pe o astfel de prispă
( 119) se poate face prin ridicare în braţe. Dacă prispa se află la nivelul pieptului, se saltă
corpul astfel încît alpinistul să rămînă sprijinit în mîini cu braţele întinse în jos, cu un
picior urcă pe prispă, apoi cu al doilea şi se ridică în picioare. Mai dificil este de escaladat
o prispă situată deasupra nivelului capului. În acest caz, se prinde cu ambele mîini
marginea prispei, se ridică picioarele pe perete cît mai sus posibil şi cu o mişcare rapidă
se vă smuci cotul în sus astfel încît să se preseze cu palma puternic în jos; apoi cu altă
mişcare rapidă se efectuează ridicarea şi cu a doua mînă, în aceeaşi poziţie şi astfel, în
final, se ajunge ca ambele braţe să fie întinse.
Tehnica de căţărătură artificială ( 120). Folosirea mijloacelor artificiale pentru
înaintare este admisă atunci cînd un pasaj nu poate fi trecut prin căţărătură liberă de către
un alpinist antrenat. Căţărătura artificială începe din momentul în care alpinistul foloseşte
pitoanele sau penele drept prize de mînă sau de picior. Deşi fiecare alpinist e liber să
stabilească limita dintre căţărătura liberă şi artificială, totuşi trebuie să căutăm ca prin
antrenament stăruitor să împingem această limită cît mai departe posibil. Dealtfel, această
tendinţă către căţărătura liberă — free climbing — este mai mult decît oricînd de
actualitate. Pe de o parte este clar că numai căţărătura liberă cere maximum de artă şi
oferă maximum de satisfacţii, pe de altă parte însă, nici trecerea unor surplombe şi tavane
cu mijloace artificiale nu este de neglijat.
Dealtfel, fiecare căţărător va şti să-şi aleagă traseele după gustul propriu —
preponderent libere sau artificiale.
Autotracţiunea de coardă (autofilarea) este avantajoasă faţă de tracţiunea directă
la piton, prin economia de forţă care se rea-liiează. Pentru autotracţiune se trece coarda
prin pitonul aflat deasupra noastră, apoi cu o mînă se trage de firul care ne leagă de
secund, ajutîndu-ne să urcăm către piton. Autotracţiunea nil se poate face decît la un
piton sigur şi situat suficient de sus, cel puţin la nivelul pieptului; în caz contrar, riscăm
să extragem pitonul din stîncă. Pentru a preveni acest pericol este preferabilă utilizarea
scăriţei. Autotracţiunea o poate aplica şi secundul în escalada sa.
Folosirea scăriţelor apare necesară în pasajele artificiale ale traseelor de gradul V şi
superioare, deşi tendinţa actuală este de a reduce pe cît posibil utilizarea lor. De obicei se
merge cu două scăriţe de fiecare căţărător, dar în prezent, în Alpi, multe trasee se fac cu o
singură scăriţă, ceea ce are şi avantaje practice, reducînd pericolul de agăţare şi încurcare
a cordelinelor Fiffi. Pentru cazuri de necesitate se poartă în buzunar o scăriţă de rezervă
fără trepte metalice sau se foloseşte o buclă. A doua scăriţă este absolut necesară doar în
traseele de extremă dificultate artificială, precum şi în traseele în care ambii parteneri
merg cu rucsac, cum ar fi traseele de iarnă sau cele din masivele de mare altitudine.
Capul de coardă atîrnă Cîrligul Fiffi de preferinţă în carabinieră, în schimb secundul îl vă
atîrna obligatoriu în urechea pitonului pentru a recupera la timp carabiniera. Odată ce
alpinistul a trecut de piton, Cîrligul iese automat şi scăriţa îl urmează pe căţărător.
Trebuie subliniat că prima grijă a secundului, cînd se apropie de piton, este de a scoate
carabiniera, chiar înainte de a atîrna Cîrligul Fiffi, aceasta mai ales dacă urechea pitonului
este mică. Urcînd în scăriţă din treaptă în treaptă vom avea grijă să o îndepărtăm de
perete cu piciorul întins pentru a putea introduce mai uşor celălalt picior în treaptă. Pentru
ca scăriţele să nu se agate în pasajele de căţărătură liberă, ele se strîng şi se introduc
treaptă cu treaptă într-o carabinieră prinsă la centură.
Traversarea cu tracţiune de coardă ( 121). În traversările lungi se utilizează o
coardă de balustradă, operaţie care necesită timp. În traversările mai scurte, pentru
economie de timp, se renunţă la balustradă şi se foloseşte tracţiunea de coardă sau
autotracţiunea. Pentru a-ceasta, în cazul corzii simple, la începutul traversării se bate un
piton solid prin care se trece coarda. Capul de coardă comandă secundului în timpul
traversării să fileze sau să slăbească coarda, iar el încearcă să găsească prize care să-l
scoată în locul în care poate continua căţărarea pe verticală. Secundul vă folosi o
cordelină trecută prin piton, pe care o vă recupera după efectuarea traversării. În cazul
mersului la coardă dublă, capul de coardă nu mai are nevoie de tracţiunea secundului, ci
se autofilează cu ajutorul uneia dintre corzi, în timp ce secundul îl asigură cu a doua
coardă. Similar procedează secundul ( 122, 123).
Traversarea Dulfer ( 124). Traversările mai lungi şi dificile nu pot fi făcute cu
tehnica de tracţionare descrisă mai sus, ci necesită două corzi: una de rapel şi una de
asigurare. Coarda de rapel vă servi secundului drept balustradă. La începutul traversării
se bate un piton de rapel cît mai sus posibil. Se alege un piton cu inel sau, în lipsă, se
echipează un piton obişnuit cu o buclă de cordelină. Capul de coardă face un rapel Dulfer
dirijat oblic în direcţia traversării. Atenţiune! în cazul traversării spre stînga, coarda se
trece peste coapsa stîngă şi respectiv, în traversare spre dreapta, coarda se trece peste
coapsa dreaptă şi umărul opus. Coborînd, împingem cu picioarele, folosind frecarea
tălpilor pe stîncă, în direcţia voită şi în acelaşi timp ne prindem cu mîna care ţine capetele
libere ale corzii de prizele existente, evitînd pendularea înapoi la verticala pitonului. Pe
parcurs, coarda de asigurare se trece prin pitoanele bătute în traversare, fără a prinde
coarda de rapel dedesubt. Eventual se poate trece şi coarda de rapel prin inelele din
pitoane; în acest caz, coarda de asigurare se trece printr-o a doua carabinieră. Pentru
secund, coarda de rapel se transformă în balustradă, după ce capul de coardă a blocat
capetele ei într-un piton la capătul traversării, cu ajutorul nodului de cabestan. În timpul
traversării, secundul se ţine cu mîinile de balustradă şi recuperează carabinierele;
totodată, el se asigură cu ajutorul unei carabiniere fixate de centură şi care glisează pe
balustradă. Carabiniera se fixează de centură prin intermediul unei bucle trecute prin
urechile centurii. După efectuarea traversării se recuperează coarda de rapel (balustradă).
De remarcat că traversarea Dulfer nu este posibilă decît într-un singur sens. Odată cu
recuperarea corzii de traversare, retragerea este tăiată.
Traversarea pendulară ( 125) se aplică în cazul unui perete vertical şi lipsit de
prize, în care nu se poate folosi traversarea Dulfer. Ca şi la traversarea Dulfer se bate un
piton de rapel cît mai sus posibil: 10—15 m deasupra traversării. Capul de coardă ia
poziţia de rapel cu corzile încrucişate şi îşi face vînt cu picioarele către platforma vizată,
unde încearcă să se prindă cu mîna. Se-eundul este tras de capul de coardă. Ca şi
traversarea Dulfer, traversarea pendulară este şi ea posibilă doar într-un singur sens.
Evitarea căderilor. Cel mai bun mijloc pentru evitarea căderii este studierea
pasajului, în vederea cunoaşterii posibilităţilor de căţărătură, de asigurare şi de retragere.
Retragerea trebuie făcută din timp, în caz de dificultate neprevăzută, înainte de pierderea
forţelor. Toate pericolele, atît subiective, cît şi obiective, pot şi trebuie să fie evitate.
Excepţie fac numai căderile de pietre şi trăsnetul, care, chiar dacă nu pot fi evitate, totuşi
se pot lua măsuri de reducere a pericolului.
Comportarea la cădere ( 126). Cel mai mare pericol în situaţiile de cădere îl
reprezintă căderea prin răsturnare pe spate, urmată de cădere cu capul în jos. Din acest
punct de vedere este preferabil să alunecăm mai întîi cu picioarele decît cu mîinile. Se
urmăreşte reducerea căderii la o alunecare cu faţa la perete. Vom încerca să reducem
efectul căderii, sărind cu picioarele în direcţia unei platforme situată mai jos. Se
recomandă încordarea muşchilor şi reţinerea respiraţiei pentru mărirea capacităţii de
rezistenţă şi de elasticitate a corpului. De remarcat că o cădere într-un pasaj artificial
vertical este mai puţin periculoasă decît o cădere în teren înclinat şi cu pitoane rare.
În cazul căderii capului de coardă sau al căderii pendulare a secundului, cel ce
asigură trebuie să blocheze coarda de asigurare, pentru a-şi elibera mîinile, în vederea
luării de măsuri de ajutor. Blocarea se poate face în trei feluri, după cum asigurarea este
făcută la corp sau la piton.
În caz de asigurare la corp se recomandă blocarea cu buclă cu nod Prusik. Cu o
mînă se ţine coarda, iar cu a doua se face nodul Prusik în faţa dispozitivului de frînare
după care bucla se atîrnă în piton. Apoi se dă drumul încet corzii de asigurare pînă la
întinderea completă a buclei.
În caz de asigurare la piton se face un nod de blocare la piton în coarda de
asigurare ( 127).
Al treilea fel de blocare se făce cu nod de cabestan, cu ajutorul căruia coarda de
asigurare se fixează la un piton.
Cele trei metode se recomandă a fi exersate pentru o bună cunoaştere şi pentru ca
fiecare alpinist să fie capabil să facă nodurile cu o singură mînă.
9. RAPELUL
Rapelul înseamnă coborîrea prin alunecare de-a lungul unei corzi. De obicei
coarda este aşezată dublu, astfel încît poate fi recuperată trăgînd de unul din capele. De
aci şi denumirea care în franceză înseamnă „rechemare" (rappel). Pregătirea rapelului
cere prevedere, experienţă şi conştiinciozitate.
Cel mai simplu punct de fixare al corzii îl reprezintă un copac sau un colţ de stîncă
( 128). Colţul de stîncă trebuie netezit cu ciocanul, îndepărtîndu-se muchiile ascuţite. Mai
bine este să se echipeze colţul cu o buclă de cordelină, care permite o recuperare mai
uşoară a corzii. Atît copacul cît şi colţul de stîncă trebuie verificate. De obicei însă,
rapelul se face după un piton. Dacă pitonul nu se prezintă suficient de solid, se bate un al
doilea sau chiar al treilea piton ( 129). În cazul folosirii a două sau trei pitoane, fiecare se
prevede cu cîte o buclă separată, dispusă astfel încît încărcarea pitoanelor să fie
aproximativ egală. Eventual se poate face şi solidarizarea pitoanelor.
Pentru rapel este indicat un piton cu inel. În lipsă, se poate bate un piton normal
echipat cu o buclă. Dacă avem o singură coardă la dispoziţie, o vom trage prin inel pînă
la mijlocul ei. Dacă folosim două corzi, nodul vă fi aşezat în apropierea pitonului.
Capetele corzii de rapel se înnoadă cu nod de mijloc. Apoi se strînge coarda de la capete
spre piton în bucle largi şi se aruncă cu o mişcare largă, în aşa fel încît să nu rămînă
agăţată pe parcurs de vreo ieşitură. La recuperare se trage de capătul care vine mai lesne;
în cazul corzii duble se trage de firul cu nod. În general, se trage de firul apropiat de
stîncă; trăgînd de celălalt fir, acesta apasă inelul către perete, blocînd coarda.
Înainte de coborîrea ultimului alpinist, coechipierul ajuns jos încearcă să afle dacă
se poate recupera cu uşurinţă coarda. În caz contrar, cel rămas sus schimbă dispoziţia
corzii, în aşa fel încît recuperarea să se facă fără probleme. Recuperarea se face trăgînd
constant şi fără grabă, fără smucituri, momentul trecerii capătului corzii prin inel fiind cel
mai critic — pericol de formare a unei bucle care blochează coarda şi face imposibilă
recuperarea. De asemenea, există pericolul ca prin tragerea corzii să fie dislocate pietre.
În fine, capătul corzii poate lovi în cădere un coechipier şi îl poate dezechilibra.
începătorii trebuie asiguraţi. În timpul rapelului, picioarele se ţin depărtate pentru a evita
răsucirea laterală în jurul axei corpului. Corpul se lasă uşor spre spate, iar picioarele se
sprijină pe perete. Coarda trece prin ambele mîini. O mînă are rolul de a conduce coarda
— cea care ţine firele venind de la pitonul de rapel; a doua mînă are rolul de frînă — cea
care ţine firele libere dinspre vale. Întreaga greutate a corpului este preluată prin frecarea
corzii, în mînă nu se simte practic nici un efort.
O greşeală pe care o fac începătorii este de a frînă cu mîna care conduce coarda;
în acest caz efortul este mare; această mînă nu trebuie să servească decît pentru
menţinerea echilibrului. Cu cealaltă mînă, cea dinspre vale, frînarea se face fără nici un
efort deosebit.
Înainte de a porni în rapel trebuie verificat dacă într-adevăr capetele corzii ajung
pînă la o platformă de regrupare. Primii paşi se fac prin căţărare cu spatele spre vale pînă
cînd pitonul de rapel se află deasupra nivelului capului, apoi începe rapelul propriuzis.
Viteza trebuie să fie moderată pentru a nu ne „arde" mîinile, umărul şi coapsa, prin
frecarea corzii. Gîtul trebuie ferit de atingerea corzii. La rapelul peste surplombe corpul
rămîne liber atîrnat în coardă şi începe să se rotească, ceea ce nu trebuie să ne alarmeze.
În momentul trecerii peste o muchie trebuie să luăm pentru cîteva clipe mîna din faţă, de
pe coardă. Cel mai bine este ca în acest răstimp scurt să ţinem cu mîna din vale ambele
fire, atît cel dinspre piton cît şi cel dinspre vale. În timpul rapelului trebuie evitată
răsucirea corzilor. Firele corzii trebuie menţinute tot timpul paralele, pentru ca
recuperarea să se facă cu uşurinţă.
Pentru evitarea uzurii premature a corzii se preferă rapelul Dulfer, la care frînarea
şi preluarea greutăţii corpului se fac prin frecarea corzii pe corpul alpinistului.
Toate celelalte dispozitive duc la o uzură pronunţată a mantalei de protecţie,
fenomen care se observă prin scămoşarea ei. În schimb, dispozitivele mecanice asigură
un rapel mai confortabil şi reduc uzură îmbrăcămintei. La aceste dispozitive se foloseşte
fie scaunul de chingă pentru legare în coardă, fie un scaun ad-hoc dintr-o buclă de
cordelină sau chingă. Dacă dispunem de o buclă suficient de lungă (2,80 m) vom prefera
un scaun care să îmbrace atît coapsele cît şi mijlocul corpului. Cel mai simplu scaun
formează un opt în jurul coapselor şi se prinde cu o carabinieră cu şurub de coarda de
rapel.
Coborîrea în rapel se face cu viteză constantă, lin, fără smucituri pentru a nu
solicita peste măsură coarda şi pitonul de rapel. Dacă pe drum sîntem obligaţi să ne oprim
şi avem nevoie de o liberă pentru a descurca coarda, vom răsuci firele libere în jurul celor
întinse şi vom trece mîna prin bucla astfel rezultată ( 130).
Rapelul Dulfer ( 131) este cel mai simplu şi uzual, cel mai sigur şi în acelaşi timp
procedeul care oboseşte cel mai puţin coarda, dar în schimb uzează hanoracul şi
pantalonii.
Pentru evitarea arsurilor este nevoie ele o îmbrăcăminte destul de groasă. Coarda trece
printre picioare, peste o coapsă (indiferent care: de exemplu coapsa stîngă), în diagonală
peste piept şi umărul opus coapsei (în cazul nostru umărul drept), căzînd liberă peste
spate unde este apucată cu mîna stîngă. Mîna dreaptă, în exemplul ales, stă pe coarda ce
vine de la piton şi are rolul de dirijare; cu mîna stîngă se frînează şi se reglează viteza de
coborîre.
Rapelul cu scaun şi carabinieră ( 132—134). Mai comod decît rapelul Dulfer,
acest procedeu permite o coborîre mai rapidă şi nu freacă pantalonii, ci doar hanoracul, în
schimb uzează coarda şi prezintă mai multe puncte slabe: frecare redusă, deci securitate
redusă; necesită carabinieră cu
şurub, cea simplă prezentînd pericolul de deschidere şi ieşire a corzii; pericol de blocare a
rapelului prin intrarea hanoracului în carabinieră; pericol de desfacere a nodului său de
rupere a buclei de scaun.
Pentru o frînare mai eficientă se recomandă să se răsucească de două ori coarda în
carabinieră sau să se folosească nodul semicabestan. Oricum, coarda se ţine cu o mînă în
faţă pentru dirijare, se trece prin carabinieră, peste umărul corespunzător mîinii din faţă,
şi pe la spate, la mîna 134. Rapel cu buclă opusă.
Rapelul cu frînă din carabiniere ( 135). Această frînă nu necesită material special
şi nu uzează îmbrăcămintea, în schimb este relativ complicată şi poate duce la accidente
prin greşita aranjare a carabinierelor în caz de oboseală, întuneric sau grabă. Pentru acest
rapel sînt necesare 3 carabiniere cu şurub sau 6 carabiniere obişnuite, aşezate în trei
perechi, fiecare aranjată cu clapeta invers decît perechea ei, pentru reducerea pericolului
de deschidere involuntară. Pentru mărirea frecării, frînă se poate dubla folosind 12
carabiniere în loc de 6.
Rapelul cu dispozitivul de rapel în formă de opt ( 136). Acest sistem este foarte
simplu şi destul de sigur, întrucît nu se pot face greşeli. Dezavantajul este că necesită
material special — „optul de rapel". Coarda de rapel se trece prin urechea mai mare şi
peste urechea mai mică. Capătul liber al corzii se trece fie peste umăr, pentru mărirea
frecării, fie direct pe la şold în jos; în acest caz frecarea e mai mică şi trebuie frînat mai
puternic cu mîna dinspre vale.
Rapelul cu dispozitivul de frînare Sticht. Frînă Sticlit se foloseşte pentru coardă
dublă. Sînt posibile două variante: pentru mărirea frecării se duce coarda în jurul coapsei,
în diagonală peste piept şi umărul opus, ca la sistemul Dulfer; pentru reducerea frecării se
renunţă la ducerea corzii în jurul corpului, coarda căzînd liberă pe lîngă şold, în care caz
o parte din forţa de frînare o preia mîna.
Rapelul cu auloasigurare ( 137). Cel mai practic sistem este autoasigurarea cu
nod Prusik cu carabinieră, imaginat de Ronsdorf. Acest nod se poate slăbi şi sub sarcină,
ceea ce nu este posibil la nodul Prusik clasic. Se cunoaşte cazul unui accident mortal
datorat autoasigurării cu nod Prusik simplu, care odată blocat nu a mai putut fi slăbit.
Slăbirea nodului Prusik simplu nu se poate face decît dacă dispunem de o a doua buclă
Prusik. În cazul citat, victima a decedat atîrnată în coardă ca urmare a strangulării
circulaţiei sanguine.
10. ACORDARE A AJUTORULUI ÎN CAZUL ATÎRNARII LIBERE ÎN
COARDĂ
Atîrnarea liberă în coardă nu poate fi suportată, chiar folosind centura şi scaunul
de chingă, mai mult de o oră. Dacă cel aflat în această situaţie şi-a pierdut cunoştinţa,
stare care poate fi fatală dacă durează mai mult de cîteva minute, sînt necesare măsuri de
urgenţă pentru ieşirea din impas. Prima măsură este de a stabili dacă există o platformă pe
care cel atîrnat în coardă poate ajunge slăbind coarda de asigurare. După coborîrea pe
această platformă se pot iniţia alte măsuri în funcţie de situaţie.
Dacă nu dispunem de această platformă dintr-un motiv sau altul — coarda nu
ajunge sau peretele este surplombant — există două posibilităţi de a acorda ajutor, în
funcţie de starea celui căzut:
— urcarea cu tehnica Prusik prin forţe proprii;
 — ridicare cu un sistem de scripete prin acţiunea celui ce asigură.
Urcarea cu tehnica Prusik ( 138) o întreprinde cel atîrnat în coardă dacă nu e rănit
şi dispune de suficiente resurse fizice şi psihice. Urcarea se face pe coarda fixată în piton
la platforma de regrupare. Pentru aceasta, el îşi vă fixa două bucle cu nod Prusik pe
coardă. (După cum am mai văzut, e bine ca buclele să fie fixate pe coardă încă înainte de
a începe căţărarea în pasaje unde astfel de situaţii sînt posibile.) Lungimea buclelor se
alege astfel încît să ajungă de la umeri pînă la picior. După fixarea pe coardă, buclele se
trec pe sub centura de legare în coardă, iar la capătul de jos se face o buclă mică pentru
introducerea piciorului. Prin încărcare şi descărcare alternativă şi ridicarea nodului pe
coarda fixă, cel ce atîrnă liber în coardă vă urca la platforma de regrupare.
În loc de nod Prusik se pot folosi şi alte noduri cu funcţii asemănătoare sau
dispozitive speciale, cum ar fi Jumarul. Dacă cel ce atîrnă liber nu este legat în coardă
decît cu centură, fără scaun, prima sa grijă vă fi să descarce pieptul şi subraţul de
presiunea corzii. Pentru aceasta, măsura cea mai simplă este de a atîrna în faţa nodului o
scăriţă. Prin urcare în scăriţă subraţul vă fi imediat eliberat. În lipsa scăriţei se poate
folosi şi o buclă cu carabinieră.
Ridicarea cu scripetele o întreprinde camaradul celui accidentat în cazul că acesta
din urmă nu se poate autosalva cu tehnica Prusik (139). Există multe sisteme de scripete.
Toate au rolul de a reduce forţa de ridicare. În cazul ridicării directe, această forţă este
egală cu greutatea celui ce trebuie ridicat. Ridicarea directă, fără scripete, nu o pot face
decît patru alpinişti tră-gînd concomitent, dintre care unul mai foloseşte şi o buclă cu nod
Prusik pentru fixarea corzii; Dacă rîu sînt decît doi alpinişti pe platforma de regrupare,
aceştia vor trebui să-şi instaleze un scripete simplu, care teoretic reduce forţa la jumătate,
practic însă, socotind frecările, nu o reduce decît la 1/1,5.
Dacă pe platformă nu este decît un singur alpinist, acesta va trebui să recurgă la un
scripete dublu model Mittenwald sau Munter, care reduce forţa (socotind şi frecările) cu
coeficientul de 1,8 respectiv 3 ( 140). Trebuie să ţinem seama, în acelaşi timp că, cu cît se
reduce forţa, cu atît creşte drumul, ceea ce înseamnă mai multe manevre de mutare a
nodului Prusik şi implicit un timp mai lung. Instalarea scripeţilor simplu, Mittenwald şi
Munter rezultă din schiţele alăturate. Trebuie subliniat că toate sistemele descrise trebuie
experimentate într-o şcoală de alpinism înainte de a fi în măsură să le aplicăm în practică
în caz de nevoie. În figurile 141 —151 sînt prezentate diferite procedee ce-şi găsesc
aplicaţie în operaţiile de salvare.

. Scurta istorie a alpinismului in lume si in Romania.

Se considera ca oficial alpinismul s-a nascut in 1760, cand din dorinta de a calcula
altitudinea Mont –Blancului, Horace-Bénédict de Saussure a promis o mare recompensa
celui care va gasi un drum spre varf. Cei care au urcat Mont Blancul au fost ghidul
Jacques Balmat (cautator de cristale de fapt care a fost primul om care a inoptat pe un
ghetar) si doctorul Michel Paccard, pe 8 august 1768
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Imagine:MountBlanc03.jpg

Nume mari in alpinism care au realizat importante ascensiuni in Alpi au fost apoi:
Edward Whymper, care a urcat Matterhornul in 1865, Aiguille Verte (1865) si Grandes
Jorasses, Albert Frederick Mummery. In 1877 si ultimul varf important al Alpilor (Meije)
fusese urcat.

Tendinta generala fusese abordarea tuturor varfurilor pe ruta cea mai facila, insa odata ce
acestea au fost consumate, strategia de joc trebuia schimbata.

Acum alpinismul incepe sa devina un sport, privirile oamenilor se indreapta fie spre
munti mai inalti, fie spre trasee dificile, respectiv fetele nordice, care datorita reliefului
erau mai vitrege, fete verticale, diferente mari de nivel care trebuiau urcate etc.

Anii 1950-1960 reprezinta un varf de expeditii spre Himalaya pentru ultimele mari
varfuri ale Terrei (14 la numar):

Annapurna, Broad Peak, Cho Oyu, Dhaulagiri, Everest, Gasherbrum I, Gasherbrum II,
K2 Kangchenjunga, Lhotse, Makalu, Manaslu, Nanga Parbat, Shishapangma.

Odata terminati si acestia, incep sa apara trenduri noi: se practica ascensiunile hivernale,
ascensiunile solo, urcarea unui numar cat mai mare de varfuri peste 8000 de m (primul
om care a urcat toţi cei 14 optimiari a fost Reinhold Messner), ascensiuni fara oxigen etc.
In ceea ce priveste catararea pe stanca efectiva, dupa alpinismul aventuros in care se
mergea la limita riscului cu o coarda legata la brau, implementarea pitoanelor si a
asigurarilor a aruncat alpinismul intr-o era in care se bateau foarte multe asigurari care
foloseau nu numai ca asigurare ci si ca prize pentru inaintare, deja traseul nemafiind
parcus la liber (adica fara a folosi pitoanele pentru inaintare) ci la artificial, cu tras de
bucle, scarite etc si peretii erau plini de pitoane si asigurari, ceea ce a tras un semnal de
alarma din punct de vedere al eticii si practica lui Kurt Albert care isi marca traseele
facute „la liber” la baza cu un punct rosu, de unde denumirea de rotpunckt (lb germana)
s-a impus treptat in lumea catararii.

In prezent, atat in traseele de escalada, cat si in cele alpine se incearca sa se mearga cat
mai curat, fara sa existe un exces de asigurari, si sa se foloseasca pe cat posibil asigurarile
mobile (frienduri si nuci).

In Romania

Alpinismul s-a devzoltat mult mai tarziu, primul traseu mai serios urcat fiind traseul
Furcile (4A), de catre N. Baticu, D. Popescu, 20.10.1935. O trecere in revista a lui
Nicolae Baticu puteti citi aici in revista Invitatie in Carpati:

http://alpinet.org/iic/iic01-01/012.HTM

Traseul Furcilor

Alaturi de el, din generatia de pionieri au mai facut parte Nicu Comãnescu, Sorin Tulea,
Costica Contes, Dan Popescu, Toma Boerescu.

In 1946 un alt alpinist pe care il cunoasteti poate mai mult dupa monografiile sale
detaliate, Emilian Cristea, urca in Bucegi alaturi de N. Baticu primul traseu de gradul 5
de la noi : Traseul celor trei surplombe. Din pacate, avantul luat in catararea sportiva a
fost repede temperat cand s-a impus modelul sovietic si alpinistii au ramas oarecum
inchisi fata de occident si evolutia a fost mult mai lenta atat in ceea ce priveste
antrenamentul, cat se echipamentul si ascensiunile muntilor inalti.

In 1956 Alexandru Floricioiu urca Fisura Albastra, desi in 1954 E. Cristea abordase o
varianta mai simpla.

Fisura Albastra de pe Coltul Picaturii.

In anii ce au urmat se deschid si alte rute mai dificile si cel mai important se deschid noi
zone de zone de catarare in Cheile Turzii, Cheile Bicazului, Cheile Rasnoavei. Alpinistii
isi indreapta privirile si spre alti munti mari precum Fagarasul ori Retezatul, in care se bat
cateva trasee pe granit.

4. Subdiviziuni

Alpinismul clasic

Este stadiul urmator traseelor turistice dificile si deja impune folosirea mainilor pe
anumite portiuni pentru inaintare. O mare parte din turisti ajung macar sa cocheteze cu
aceasta forma de alpinism deoarece la noi in tara ea include si cateva trasee marcate (spre
exemplu o mica portiune din Creasta Buila Vanturarita, sau Brana Caprelor tot in Buila
Vanturarita) dar si nemarcate usoare precum vai de abrupt (mai ales in Bucegi), Creste si
Brane (Braul Mare al Costilei, Braul Mare al Jepilor sau Braul lui Raducu si exemplele
pot continua). Pentru multe din aceste trasee este nevoie de un lider experimentat si un
minimum de echipament pentru asigurarea coechipierilor.

Valea Bucsoiului, traseu alpin de 1B.

Pe unele trasee se poate merge doar cu o cordelina, cea mai mare parte dintre Brauri si
Brane, sau cu echipament individual de catarare, dar fara espadrile, prea multe
carabiniere, fara scarite etc.

Alpinismul tehnic

Alpinismul tehnic incepe odata cu inasprirea conditiilor, cu aparitia peretilor sau

pasajelor verticale sustinute si cu o foarte buna baza teoretica si practica a celor care se
angajeaza intr-un asemenea traseu. Se foloseste un echipament vast si tehnici speciale
pentru inaintare, care trebuiesc cunoascute si exersate in prealabil, se inainteaza legat in
coarda permanent, in ehipe de 2 maxim 3 oameni.

Schi- alpinism Schiul in afara partiilor amenajate care acopera diferente mari de nivel, si
presupune urcari si coborari accentuate, eventual coborarea vailor de abrupt de exemplu
si in plus o foarte buna cunoastere a zapezii.

5. Cotatii in diverse sistemeExista numeroase sisteme de cotare a traseelor alpine, in

diverse sisteme. Intr-un traseu alpin se cuantifica gradul general, de anasmblu, cel mai
greu pas la escalada, eventualele portiuni de catarare articficiala etc, lungimea care
trebuie acoperita (eventual in lungimi de coarda ) etc. La noi in tara exista conform
traditiei 6 grade cu subdiviziuni A si B dar in prezent exista si trasee de 7A. Iata-le
prezentate si explicate de Cristea la Inceputul Monografiei Bucegilor.
In alte tari exista evident alte sisteme de cotatii, de exemplu pentru francezi:

1A / B | F | Facil, Usor |
2A / B | PD | Putin dificil |
3A / B | AD | Mai dificil, destul de dificil |
4A / B | D | Dificil |
5A / B | TD | Foarte dificil |
6A / B | ED | Extrem de dificil |
7A | ABO (abominabil) | Extrem de dificil si periculos|
Sursa: www.carpati.org/forum/alpinism-7/tabel_echivalenta-1529/1/

Asa cum spuneam, pe langa cotatia de ansamblu, ne intereseaza si dificultatile pe care

trebuie sa le depasim pe parcurs, care sunt date de gradul la escalada. Romania foloseste
sistemul UIAA, insa alte tari au sisteme proprii. Iata mai jos, preluat de pe siteul UIAA,
un tabel de transformari si comparari.

Pentru a va face o impresie, o intiere in escalada incepe cu trasee de gardul 4, 4+, 5-,
gradele de inceput fiind elementare.
Un perete cu trasee de pana in gradul 6.

In ultimul rand, pentru zonele care sunt dificil de depasit la liber de catre majoritatea
cataratorilor, se foloseste catararea artificiala, fie folosirea asigurarilor pe post de prize,
fie folosirea scaritelor si apoi tehnici din ce in mai evoluate. Exista si in acest sistem o
scara de a 0 la 6:

A0- se folosesc asigurarile pentru inaintare

A1- artificial usor - se merge la scarite, din asigurare in asigurare, asigurari bune care vor
tine o cadere
A2-artificial moderat, asigurari mai departate, 1-2 asigurari precare. Caderea nu prezinta
nici un pericol in sensul cedarii asigurarilor.
A3-artificial sustinut-asigurari proaste, trebuiesc incercate inainte, o cadere poate scoate
din perete pana la 8 asigurari
A4-artificial dificil, distante de 10-15 m intre 2 asigurari bune
A5-artificial extrem-in nici o asigurare nu iti poti pune increderea in eventualiatate unei
caderi
A6-A5 la limita-nimeni nu a facut asta si nimeni din cei care au incercat nu s-au intors sa
povesteasca-cam sinistru stiu....
.http://home.tiscalinet.de/ockier/ratings1.htm

6. Echipament
In acest paragraf nu voi detalia echipamentul, ci doar il voi prezenta, urmand ca in
urmatoarele articole sa discut mai pe larg. Voi prezenta mai jos echipamentul folosit in
traseele alpine tehnice, caci in alpinismul clasic, asa cum am spus, necesarul de
echipament difera foarte mult in functie de ruta . Evident ca nu trebuie sa caram dupa noi
tot timpul toata aceasta lista, nu vom lua coltarii daca este vara si vrem sa urcam un
traseu din Cheile Bicazului de exemplu, la fel cum nu vom lua espadrilele daca doar
facem o tura scurta pe ghetar. Deci am putea imparti echipamentul in echipament
individual sau la comun:

Individual: - ham
- espadrile traseele de alpinism clasic se parcurg in cea mai mare parte insa in bocanci

- casca
- dispozitiv rapel si filat: opt, reverso, placuta, cosulet, gri-gri.
- carabiniera de ham

- anou si carabinera pentru autoasigurare

-scarite (daca se stie ca traseul parcurs prin pasii pe care ii are poate pune dificultati)

bucle de cordelina-utile de lasat in perete in cazul unui rapel fortat sau pentru a urca pe
coarda cu nodul prusik.

-sac de magneziu

Echipamentul la comun:

- coarda/semicorzile/corzile gemene

-anourile pentru amenajarea regruparii, caci de multe ori la noi regruparile nu sunt
amenajate cu lant.
-carabinierele pentru amenajarea regruparii, caci de multe ori la noi regruparile nu sunt
amenajate cu lant sau o carabiniera suplimentara pentru filarea secundului in sistem
autoblocant.

-expresurile ,asigurarile mobile (nuci si frienduri ) sau fixe (pitoane+ciocanul aferent

Frienduri
Nuci

Pentru alpinismul hivernal, alpinismul in conditii hivernale sau ice-climbing sau dry-
tooling etc nu trebuie sa lipseasca coltarii si pioletul (eventual 2 daca este necesar),
coarda, casca, hamul si apoi in functie de teren cuie de gheata etc. Nu se mai folosesc
espadrile, ci bocanci de iarna cu talpa rigida, care permit montarea coltarilor mecanici.

Pentru schiul alpin -schiurile si restul de echipament specific. Alaturi de toate aceste
echipamente, sa nu uitam descrierea si schita traseului mai ales daca este un traseu nou.

Schita unui traseu de alpinism clasic este sumara, fara sa precizeze dificultatile, pe cand
cea a unui traseu de alpinism tehnic trebuie sa redea linia traseului, regruparile, distantele
in m intre regrupari, pasul la escalada si eventual la artificial si nu in ultimul rand, cotatia
de anasamblu si eventual timpul de parcurgere a traseului.
Schita, Kargel,Valcelul cu Fereastra, Crai.

O schita recenta pentru un traseu de 5A, sursa: www..costila.go.ro

La noi, literatura pe marginea acestui subiect este restransa, insa incep sa apara publicatii
noi precum “Ghidul traseelor de catarare din Romania” pe langa publicatii mai vechi de
exemplu:

- Monografia Bucegilor si Monografia Pietrei Craiului de E. Cristea

- Trasee alpine in Carpati de W.Kargel

- Turism si alpinism in Cheile Turzii

Insa principala sursa la noi ramane internetul, unde puteti gasi pe siteuri de profil
documentatie si schite pentru multe trasee din tara printre care:

- www.roclimbing.net

- www.costila.go.ro

- www.amunteanu.go.ro

Iata si o shita pentru un traseu de alpinism fara pretentii din Alpi:

Sursa: www.rifugiodalmazzi.com/vies_i.html

7. Regulile jocului. “Alpinismul este un sport care se desfasoara in conditii oarecum

diferite de alte sporturi. Un sportiv obisnuit se poate retrage oricand din joc daca este
doborat de oboseala, daca si-a impins limitele prea mult, daca este suprins de o torentiala
etc. Dar o ascensiune nu e chiar un joc care poate fi oprit oricand. Chiar daca esti la limita
rezistentei, daca te dor picioarele, chiar daca trazneste, nu te poti aseza si spune: ”Mi-a
ajuns, renunt! ... Trebuie sa mai iei in calcul si varianta retragerii. ” - Gaston Rebuffat,
The Mont Blanc massif, the hundred finest routes.

Vremea proasta- trebuie sa fi obietiv cu tine insuti si sa nu te angajezi intr-un traseu alpin
mai ales daca este unul necunoscut si lung pe prognoze incerte. E adevarat, la noi
calitatea prognozei lasa de dorit, insa in Alpi de exemplu pentru cel putin 2-3 zile
prognoza este foarte buna si de incredere. O ploaie in perete de exemplu poate schimba
mult din datele problemei, caci retragerea implica o serie de lungi rapeluri, iar pentru
inaintare trebuie sa asteptam sa se usuce stanca, pentru ca pe stanca uda, espadrilele pierd
aderenta. La fel, un viscol sau o ceata care ne prinde iarna in perete sau pe ghetar sunt de
evitat.

Angajamentul- practicarea alpinismului necesita multa responsabilitate si atentie, caci de

gesturile fiecaruia depinde securitatea echipei. In egala masura, este bine ca partenerii sa
se cunoasca bine intre ei si sa existe un mediu de stabilitate si incredere reciproca.

Entuziasm si obiectivitate: “La fel de necesar ca entuziasmul este si gandirea limpede.

Aceste 2 calitati pot parea cotradictorii, dar de fapt sunt complementare. Gandirea
limpede tine de a-ti cunoaste limitele, in timp ce evident incerci sa le depasesti si trebuie
sa le accepti, astfel incat fiecare ascensiune sa fie adaptata capacitatilor individuale si
capacitatilor celor 2 parteneri care se leaga in coarda. “Bibliografie: Gaston Rebuffat, The
Mont Blanc massif, the hundred finest routes

Practica cu ghid- desi in tara noastra doar in dezvoltare, in alte tari foarte raspandita, este
un mod de a cunoaste muntii si a parcurge trasee pentru care nu esti pregatit sa le
abordezi cap in deplina siguranta, invatand lucruri noi si de ce nu, furand putina meserie.
Ruta parcursa poate fi fie propusa de tine, fie in cazul in care nu ai experienta,
recomandata de ghid, una din multiplele oferte disponibile fie in Alpi la societatile
ghizilor, fie la noi pe internet. Este oricum un mod mult mai sigur de a avansa, si prezenta
unui profesionist langa tine poate fi de bun augur. De exemplu ganditi-va la cei care ati
incercat sa invatati singuri sa schiati si nu ati reusit si cata incredere v-a oferit un
instructor de schi.

In Romania exista atat ghizi specializati: www.agmr.ro/ghizi.html , cat si diverse scoli de

alpinism clasic/alpinism hivernal/ escalada organizate in fiecare an de Marian Anghel si
Fane Tulpan, sunt primele 2 nume care imi vin in minte si despre care nu am auzit decat
cuvinte de bine.

In incheiere, nu am pretentia ca am acoperit toate aspectele alpinismului, caci este un

lucru imposibil de facut in cateva pagini, dar cel putin sper ca am descris si sistematizat
cateva aspecte care sa constituie o baza pentru viitoare discutii si pentru o noua rubrica pe
acest site.

8. Bibliografie selectiva:

-Gaston Rebuffat, The Mont Blanc massif, the hundred finest routes
-Marian Anghel, Curs de catarare-initiere
www.alpinist.com/p/climbing_notes/grades
www.trascaucorp.3x.ro/alp08.php
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alpinism
http://ro.wikipedia.org/wiki/Grad_de_dificultate_%28alpinism%29
www.carpati.org/forum/alpinism-7/tabel_echivalenta-1529/1/
http://en.wikipedia.org/wiki/Grade_%28climbing%29

Iar ca incheiere, delectati-va cu unul din fragmenetele ce descriu o ascensiune pe

Grande Jorasses: „Sub rafalele unui vant violent, ma prabusesc pe muchia inzapezita.
Nu incerc nici un sentiment bine definit, în afara doar de senzatia de a trai sfarsitul unui
vis care nu se mai sfarseste. Astfel, lunile de pregatiri si de sperante isi gasesc implinirea
pe aceasta muchie anonima, pe care inima mea o intimpina aproape cu indiferenta. Dar,
nu este adevarat oare ca uneori fericirea rezida in dorinta si nu in posesiune ? Aventura
s-a sfarsit. In cartea vietii mele s-a mai intors o fila. Clatinandu-ma putin, ma indepartez
invaluit de ceata. Pana la ascensiunea noastră pe Walker, Lachenal si cu mine dadusem
intotdeauna dovada de multă modestie in ceea ce priveste muntele. Ne atrageau
grandioasa salbaticie si nebunestile escaladari ale celor mai mari pereti muntosi, care
ne apareau intotdeauna ca o lume ostila omului, de care ne temeam. Departe de a
manifesta increderea linistită a lui Rebuffat, sau vanitatea exuberanta a unor cataratori
tineri foarte dotati, noi ramanem infata „marilor probleme" nelinistiti şi speriati. Ni se
parea ca nu vom fi niciodata destul de indemanatici şi de puternici ca să invingem
obstacole grele, peste puterile noastre”. -Cuceritorii inutilului-Lionel Terray

Luni, 15 septembrie 2008 - 21:56

Afisari: 4,183