Evoluția inimii

Nevertebrate
Râma nu are de fapt „inimă”. La această specie apar cinci arce aortice care deservesc acest rol.

Multe nevertebrate, precum bivalvele (scoicile), au un sistem circulator deschis, unde sângele circulă liber prin
cavitatea corporală. La aceste animale sângele este de obicei colectat într-o serie de cavități specializate, de unde
este îndreptat către inimă și reeliberat în organism.

Vertebrate
Inimile peștilor sunt bicamerale: un atriu și un ventricul. La pești, sistemul este format dintr-un singur circuit.
Sângele trece prin branhii, apoi în organism, iar apoi ajunge la inimă. Inima este unicul mușchi care se contractă
ritmic, pe tot parcursul vieții.

Amfibienii și reptilele (exceptând crocodilii) au inimă tricamerală, în care sângele oxigenat de la plămâni și cel
neoxigenat din organism intră prin atrii separate, și este trimis prin valva spirală către vasul de sânge corespunzător -
aorta pentru cel oxigenat și artera pulmonară pentru cel neoxigenat. Valva spirală este esențială pentru a reduce
gradul de amestecare a celor două tipuri de sânge, permițând astfel animalului o rată metabolică mai înaltă, o
activitate mai intensă decât altfel.

Crocodilii, păsările și mamiferele dețin inimi cu patru camere complet separate. Există astfel două „pompe”, una
pentru atrii și una pentru ventricule. Se consideră că inima tetracamerală a păsărilor a evoluat independent de cea a
mamiferelor.

Anatomie
Inima este localizată la nivelul toracelui,în mediastinul mijlociu, o treime din aceasta fiind localizată la dreapta față
de linia mediană și două treimi fiind localizate la stânga liniei mediene. Inima omului, de altfel ca și inima tuturor
mamiferelor, are patru camere: atriu drept și stâng; și ventricul drept și stâng.

Bătăile inimii, privit la tomografie prin rezonanță magnetică

Configurație externă
Are forma unei piramide triunghiulare, cu vârful orientat spre spațiul 5 intercostal, spre înainte și la stânga,
dimensiunea ei fiind aproximativ egală cu pumnul individului. Prezintă:

 trei fețe: o față în raport cu scheletul toracic, o față în raport cu diafragmul și o față în raport cu plămânii;
 trei margini: o margine dreaptă, o margine spre anterior și o margine spre posterior;
 o bază;
 un vârf.

Fața sternocostală intră în raport cu sternul și coastele, iar la acest nivel se pot identifica atriile (în porțiunea
superioară) și ventriculii (în porțiunea inferioară). Ventriculii sunt reprezentați mai bine de ventriculul drept la
nivelul acestei fețe, cei doi ventriculi, stâng și drept, fiind despărțiți de șanțul interventricular anterior. La nivelul
acestui șanț se pot identifica marea venă a inimii și artera descendentă anterioară. Superior, ventriculul drept
prezintă o prelungire ce poartă denumirea de conul arterei pulmonare. Conul arterei pulmonare se continuă cu
trunchiul arterei pulmonare. Ventriculii sunt separați de atrii prin intermediul șanțului coronar. Porțiunea atrială a
feței sternocostale este acoperită în cea mai mare parte de artera pulmonară și aortă. Șanțul coronar este străbătut în
porțiunea dreaptă de către artera coronară dreaptă și mica venă a cordului, iar în porțiunea stângă de artera
circumflexă alături de sinusul coronar. La nivelul bazei cordului se pot observa, pe această față, două prelungiri ce
poartă denumirea de auriculi sau urechiușe, stâng, respectiv drept.
Fața diafragmatică sau inferioară este aproape orizontală și este reprezentată preponderent de către ventriculul stâng,
ventriculul drept reprezentând doar o porțiune foarte mică. Cei doi ventriculi sunt despărțiți prin intermediul șanțului
interventricular posterior la nivelul căruia se identifică artera interventriculară posterioară, ram din artera coronară
dreaptă și vena coronară medie. La nivelul feței diafragmatice se poate identifica crux cordis ce este reprezentată de
intersecția dintre șanțul coronar și șanțul interventricular.

Fața pulmonară este orientată spre posterior și la stânga și este reprezentată preponderent de o porțiune din
ventriculul stâng. Prezintă șanțul coronar stâng la nivelul căruia putem identifica artera atrioventriculară stângă și
marea venă coronară. Acesta din urmă împarte fața pulmonară într-o porțiune atrială ce corespunde atriului stâng, și
o porțiune ventriculară ce corespunde ventriculului stâng.

Marginea dreaptă este în raport direct cu pleura și cu fața medială a plămânului drept. Marginile anterioară și
posterioară nu sunt bine evidențiate. Vârful inimii este reprezentat de vârful ventriculului stâng și este orientat în jos,
înainte și la stânga și poate fi identificat la nivelul spațiului V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară.

Baza are o poziție în sus, înapoi și spre dreapta, iar la nivelul ei se poate identifica șanțul interatrial ce o împarte în
două porțiuni și anume:

1. O porțiune stângă reprezentată de atriul stâng, împreună cu orificiile celor 4 vene pulmonare;
2. O porțiune dreaptă reprezentată de atriul drept, împreună cu cele două orificii ale venelor cave superioară,
respectiv inferioară.

Inima umană: 1. Atriu drept; 2. Atriu stâng; 3. Vena cavă superioară; 4.Aorta; 5. Arteră pulmonară; 6. Venă
pulmonară; 7. Valva mitrală; 8. Valva aortică; 9. Ventricul stâng; 10. Ventricul drept; 11. Vena cavă inferioară; 12.
Valva tricuspidă; 13. Valva pulmonară

Configurația internă
Inima este alcătuită din patru cavități și anume: 2 atrii și 2 ventricule. Structura atriilor este ușor diferită de cea a
ventriculilor, prezentând anumite caracteristici generale:

 sunt alcătuite dintr-un perete mult mai subțire și mai neted decât al ventriculilor;
 dimensiunile sunt mai reduse decât dimensiunile ventriculilor;
 la nivelul lor sângele ajunge prin intermediul venelor;
 fiecare prezintă câte un auricul stâng, respectiv drept;
 comunică cu ventriculii prin intermediul orificiilor atrioventriculare.

Structura ventriculilor prezintă de asemenea câteva caracteristici generale proprii și anume: dimensiunile lor sunt
semnificativ mai mari decât dimensiunile atriilor; pereții sunt groși, neregulați, prezintă trabecule și cordaje
tendinoase.

Inima este un organ musculos ai cărui pereți au trei părți:

1. miocard,
2. endocard,
3. epicard.

Conform ultimelor studii făcute de Karolinska-Institute din Stockholm, inima se regenerează în proporție de cca.
50% pe parcursul vieții. La 25 de ani inima se regenerează în proporție de cca.1% ajungând la 75 de ani la un ritm
de regenerare de 0,45%.

Poziția inimii în corp.

Blocuri electrice parțiale

Există 3 tipuri majore de blocuri electrice parțiale :
 conducere încetinită
conducere intermitentă
conducere unidirecțională

În conducerea încetinită, toate impulsurile sunt conduse, dar mai încet decât în mod normal. Blocul atrioventricular
de gradul I reflectă o încetinire a conducerii prin nodulul atrioventricular (NAV). Pe ECG, Blocul AV de tip I apare
ca un interval PR prelungit.

Al doilea exemplu de bloc electric parțial este conducerea intermitentă. În acest caz, numai unele dintre impulsuri
sunt conduse de către țesut, însă nu toate. Acest tip de bloc determină la nivelul NAV blocul AV de tip II, care este
de două tipuri. Ambele tipuri ale conducerii intermitente reflecta o cuplare incompleta intre atrii si ventricule. Cele
două tipuri poartă numele de bloc Mobitz tip I(sau bloc Weckenbach) și bloc Mobitz tip II. Într-un bloc Mobitz tip
I, intervalul PR se lungește constant, de la un ciclu la altul, până în momentul în care NAV devine nefuncțional, iar
depolarizarea ventriculară aferentă este omisă. În blocul Moritz de tip I, la fiecare 3 sau 4 contracții atriale poate fi
observată incapacitatea conducerii acestora spre ventriculi. În blocul Moritz de tip II, lungimea intervalului PR este
constantă, însă se observă lipsa unei depolarizări ventriculare la n batăi. O altă formă de conducere intermitentă este
cunoscută sub numele de bloc dependent de frecvență. Acest bloc reflectă o afecțiune a ramurilor His-Purkinje.
Atunci când frecvența cardiacă depașește un nivel critic, sistemul de conducere ventriculară devine compromis,
posibil din cauză că o parte a sistemului de conducere ventricular nu are timp să se repolarizeze. Din cauza
compromiterii intermitente a rețelei His-Pukinje, impulsul este condus lent și ineficient prin ventricului, fiind condus
de la un miocit la celălalt. Acest tip de insuficiență, fie el intermitent sau continuu, se numește bloc de ram, iar în
ECG are aspectul de complex QRS larg.