MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI

ALIMENTARE AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea de Economie

Stanislav COVALSCHI
CURS UNIVERSITAR
La disciplina: „ Elemente de cultură universală şi naţională”

Chişinău 2020

1
 Cursul de prelegeri la disciplina Elemente de cultură universală şi
naţională a fost elaborat de STANISLAV COVALSCHI, doctor, conferenţiar
universitar

Recenzenţi :

ALEXANDRU ROMAN, profesor universitar, doctor habilitat în istorie, USM

VICTOR MOCANU, doctor în sociologie, conferenţiar cercetător, AŞM

2
 CUPRINS

Introducere....................................................................................................................4.
Tema 1. Conceptul de cultură........................................................................................5
Tema 2.Cultura societăţii umană preistorică................................................................8
Tema 3. Cultura Orientului Mijlociu: Mesopotamia...................................................14
Tema 4. Cultura Egiptului Antic.................................................................................19
Tema 5. Cultura Extremului Orient: India...................................................................26
Tema 6. Cultura Extremului Orient: China.................................................................33
Tema 7. Cultura Greciei Antice...................................................................................40
Tema 8. Cultura Romei Antice....................................................................................50
Tema 9. Cultura şi civilizaţia geto-dacilor..................................................................59
Tema 10. Cultura europeană occidentală medievale..................................................70
Tema 11. Cultura Bizantină.........................................................................................76
Tema 12. Cultura arabo-islamică.................................................................................87
Tema 13. Cultura Renaşterii europene........................................................................92
Tema 14. Cultura românească medievală....................................................................99
Tema 15. Cultura occidentală în sec. XVII...............................................................105
Tema 16. Cultura occidentală în epoca Iluminismului (sec. XVIII) ........................111
Tema 17. Cultura românească în epoca modernă.....................................................116
Tema 18. Cultura sec. al XIX-lea..............................................................................123
Tema 19. Cultura sec. al XX-lea...............................................................................128
Tema 20. Cultura naţională contemporană................................................................135
Bibliografia................................................................................................................142

3
 INTRODUCERE

Cursul Elemente de cultură Univerală şi Naţională studiază fenomenul culturii şi civili-

zaţiei  din zorii naşterii lui până în epoca contemporană inclusiv, problemele fundamentale
legate de originea şi evoluţia omului şi a societăţii umane, apariţia culturii şi civilizaţiilor și
constituirea raporturilor între ele. Sunt puse în dezbatere legile genezei şi dezvoltării
culturii, definiţia generală, structurală şi funcţională a fenomenului cultural.
Foarte important va fi pentru studenţi să descopere (sau să conştientizeze) în
cadrul Disciplinei, că interesul pentru trecut apăruse din necesitatea de a justifica
prezentul, dar şi a trasa viitorul. Acest interes a determinat în mod radical evoluţia
comunităţilor preistorice și antice, iar prin ele şi ale celor care au urmat. Pornind de la
exemplul civilizațiilor precedente, fiecare generaţie îşi căuta locul sub soare prin
prisma moştenirii istorice, continuînd să o facă pînă în prezent. Cuiva îi reuşeşte mai
bine, cuiva mai puţin. De ce? Ar fi o întrebare la care studenţii ar trebui, cel puţin, să
înceapă a cauta răspuns în cadrul acestui curs, dacă nu să şi îl găsescă.
Clădirea viitorului deseori se aseamănă cu edificarea unei construcţii. A nu se
uita, în acest context, că reuşita construcţiei este în directă dependenţă de trăinicia
temeliei, şi că multe construcţii pe parcursul timpului s-au prăbuşit anume din lipsa
unui fundament solid (dincolo de temeinicia pe care au avut-o celelalte componente
ale edificiului). Edificiul cunoştinţelor are la baza sa originalitatea fiecărei culturi:
cum, în condiţiile lor istorice concrete, diferite popoare şi-au format un mod coerent
de organizare socială, politică, administrativă, juridică, religioasă, şi-au exprimat
viziunea lor proprie asupra vieţii omului, a lumii, formulând un sistem propriu de
valori; şi-au creat o artă originală. Iată de ce, cursul poate oferi cheia înţelegerii
multor din fenomenele pe care astăzi abia le intuim.
Disciplină Elemente de cultură Universală şi Naţională le oferă studenţilor nu doar
posibilitatea cunoaşterii anumitor dimensiuni şi aspecte ale evoluţiei culturii şi civilizaţiilor
umane din momentul apariţiei omului şi până în epoca contemporană, dar şi locului şi
rolului fiecărei civilizaţii în formarea culturii universale, pentru a instrui şi educa un cetăţean
şi un profesionist cult, tolerant, educat şi inteligent, adaptabil noilor condiţii de viaţă pe care
le impun fenomenele de globalizare şi mondializare.
Studenţii care vor studia ciclul de lecţii al culturii universale și naționale vor fi în
măsură să depăşească eurocentrismul, atât de caracteristic occidentalilor, pentru a contribui
la crearea unei civilizaţii universale tolerante în diversitatea sa culturală.
Disciplina Elemente de cultură Universală şi Naţională este fundamentală pentru
formarea profesională şi intelectuală a viitorilor specialişti cu studiu universitar .
Conţinutul cursului : Concepţiile despre cultură şi civilizaţie. Civilizaţia şi cultura
Greciei și Romei Antice. Cultura şi civilizaţia Orientului Mijlociu și Extremului Orient.
Elemente constitutive ale civilizaţiei şi culturii medievale europene. Civilizaţia şi cultura
Bizanţului. Cultura şi civilizaţia islamică. Civilizaţia şi cultura antică și medievală națională.
Civilizaţia europeană de tranziţie de la medieval la modern. Renaşterea. Civilizaţie şi cultură
în epoca modernă. Cultură universală în sec. XVII-lea și în secolul Luminilor. Cultura şi
civilizaţia Europei Occidentale în sec. XIX-lea. Complexitate şi diversitate în cultura epocii
contemporane.

4
 TEMA 1. CONCEPTUL DE CULTURĂ ( 2 ORE)
Subiectele temei :
1. Definirea culturii.
2. Funcţiile culturii.
3. Raportul dintre cultură şi civilizaţie.
4. Cultură aplicativă.
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: cunoaşteţi etapele
dezvoltării şi statornicirii culturii umane ca parte componentă a civilizaţiei.
1. Definirea culturii.
În conştiinţa comună, cuvântul cultură  deseori sugerează o formă de artă superioară:
operă, balet, muzee etc. O persoană cultă  este definită ca, fiind rafinată, sofisticată, având
cunoştinţe din domeniul artei şi capacitatea de a o aprecia. În acest sens cultura este o
caracteristică a individului. Totuşi, sociologii şi antropologii atribuie termenului de cultură
un sens mai larg. Astfel, ei prezintă cultura ca o caracteristica societăţii, şi nu a unui individ.
Cultura constituie totalitatea valorilor create de omenire şi transmise din
generaţie în generaţie. În opinia lui Ralph Linton, ea este ereditatea socială  a
membrilor unei societăţii.
Dacă e să ne referim nemijlocit la definirea şi etimologia termenului de cultură, atunci
putem menţiona că în prezent există peste 250 de definiţii. Prima definiţie riguroasă a
culturii a fost formulată de E.Tylor în lucrarea „Primitive cultură” (1871),
desemnând  prin ea complexul care include cunoaşterea, credinţa, arta, moravurile,
legea, obiceiurile şi orice alte capacităţi şi deprinderi dobândite de om ca membru al
societăţii.
Din punct de vedere etimologic, termenul cultură îşi are originea în verbul latin
„colo” sau „colere”, ceea ce semnifică „a lucra pământul”, dar şi „a locui”, prima
conotaţie a termenului de cultură fiind drept arta de a prelucra pământul.
Pe parcursul dezvoltării sociale au fost formulate multiple sensuri ale noţiunii
de cultură, dintre care menţionăm:
1)  sensul subiectiv (cultură spirituală), reprezentând acţiunile de modelare a
spiritului şi corpului, precum şi efectele acestor acţiuni;
2) sensul obiectiv (cultură materială sau civilizaţie), desemnând totalitatea
obiectelor create de om, transformate sau umanizate de acesta pentru a fi presus naturii;
3) sensul etnologic, cuprinzând atât maximele, cât şi minimele realizărilor
umane, atât elementele materiale, cât şi cele spirituale. Acesta este sensul cel mai larg
posibil având la bază ideea că omul şi cultura sunt părţi coexistente în cadrul sistemului
social;
4) sensul restrictiv (cultură rafinată, academică, iluministă), cuprinzând ştiinţa,
arta, literatura, religia, ideile politice, adică „produsele superioare ale spiritului” care
necesită cultivarea minţii,tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla
satisfacere a nevoilor biologice.
Dacă sensul iniţial al culturii era cel de cultura agrorum (cultivarea pământu-
lui), prin acest ultim sens accentul se deplasează  pe cultura animi (cultivarea
sufletului), sens utilizat în perioada iluminismului francez.

5
 Secolul luminilor va configura unul din înţelesurile perpetuate până astăzi, acela al
umanismului universalist: dacă raţiunea este ceea ce îl desprinde pe om din
animalitate, cultivarea ei presupune ridicarea speciei umane pe o treaptă  superioară.
Numărul sensurilor atribuite culturii este, desigur, mult mai mare, sociologii
vorbind de asemenea despre cultură civică  şi cultură politică, cultură ecologică  şi
cultură juridică etc. Cu toate acestea, pluralitatea de sensuri poate fi ordonată într-un
număr mai mic de tipuri, de definiţii cu care să putem opera.
Edward Sapir consideră că multitudinea de sensuri în care circulă termenul de
cultură poate fi grupată în 3 categorii:
1) cultura în sens tehnic, folosit îndeosebi de către etnologi şi istorici, sens care vizează:
 unificarea tuturor elementelor vieţii umane, atât materiale, cât şi spirituale,
cultura fiind astfel co-extensivă omului şi identică cu noţiunea de civilizaţie;
 cultura în înţelesul de ideal de personalitate, de ideal individual în ceea ce
priveşte instrucţia şi educaţia;
2)cultura în sens de spirit sau geniu al unui popor.
Deşi sunt atât de numeroase, definiţiile date culturii gravitează în jurul a două
aspecte:
 relaţia omului cu natura.
 relaţia omului cu semenii săi.
Cea mai vehiculată definiţie a culturii este cea în sens larg care: Reprezintă totali-
tatea valorilor materiale şi spirituale create în procesul istoric de afirmare a
omului ca om – proces ce evidenţiază  progresul omenirii în cunoaşterea, transfor-
marea şi stăpânirea naturii, a societăţii şi a cunoaşterii însăşi. Acest sens al culturii
este concretizat şi de sociologul francez M. Herscovits, care menţionează că omul este
creator şi apartenenţa culturală presupune sintetizarea unor factori istorici, naturali şi
sociali.
Clasificarea tipurilor de cultură se face în funcţie de următoarele criterii :
 Criteriul temporal, istoric (antică, medievală, renascentistă, modernă şi contemporană).
 Criteriul spaţial-geografic (egipteană, greacă etc).
 Criteriul tipologic (primitivă, arhaică, evolutivă).
2. Funcţiile culturii.
Multitudinea de definiţii date conceptului de cultură întrunesc în mare parte şi
funcţiile exercitate de aceasta în viaţa socială, cele mai importante din ele fiind:
a) funcţia adaptivă – menită să asigure supravieţuirea şi gustarea (adaptarea)
întregului program genetic al omului conform solicitărilor condiţiilor de mediu. Ea
contribuie la diferenţierea omului de lumea animală şi, totodată, la autodefinirea
omului prin raportare la propria natură şi la cea exterioară; 
b) funcţia de achiziţie, acumulare a informaţiei, în preluarea şi producerea de
cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice, economice, morale sau de altă natură, necesare
oricărei societăţi;
c) funcţia de reproducerea comunităţii, prin transmiterea din generaţie în
generaţie a patrimoniului cultural al comunităţii date;
d) funcţia de coeziune socială – menită a solidariza membrii colectivităţii, a-i aduna
în jurul unor obiective comune, dar şi a unor simboluri sau imagini pe care le împărtăşesc;

6
 e) funcţia identitară – orientată spre a-i face pe indivizi să-şi recunoască co-
apartenenţa la grupul social, să stabilească convenţii şi coduri sociale prin care să
poată stabili relaţii unii cu alţii ;
f) funcţia de socializare – presupune transformarea fiecărui individ născut sau
adoptat de colectivitate într-un membru al acesteia, prin însuşirea şi interiorizarea
normelor, convenţiilor, codurilor, a sistemelor ei de valori specifice;
g) funcţia de distincţie socială – urmăreşte realizarea diferenţierii indivizilor care
aparţin unor medii, grupuri sau clase, unor etnii, minorităţi sau comunităţi culturale.
Toate funcţiile enumerate se pot realiza doar prin intermediul:
h) funcţiei de comunicare, datorită căreia se instituie relaţiile interumane, se
exprimă acordul sau dezacordul, se împărtăşesc aceleaşi semnificaţii şi valori.
3. Raportul dintre cultură şi civilizaţie.
Cultura reprezintă pentru membrii unei societăţi ceva firesc, de care nu îşi dau
seama decât atunci când intră în contact cu culturi deosebite. Nici un om nu poate fi
considerat ca fiinţă socială, ca membru al societăţii, dacă nu aparţine unei culturi.
Cultura se dobândeşte prin convieţuire socială. Transferurile ereditare au un
rol minor. Un copil născut în Africa, dar crescut de la vârstă foarte mică într-o
metropolă europeană, aparţine culturii în care a crescut (de exemplu: Abram
Petrovici Hannibal, stă-bunelul lui A. Puşkin), transferat în ţara părinţilor săi, se va
simţi străin, deşi, biologic, nu se deosebesc cu nimic.
Cultura oferă oamenilor posibilităţi multiple de adaptare la medii naturale
foarte diferite. Analiza multiplelor definiţii date culturii conduce la necesitatea
sesizării distincţiei dintre termenul de cultură şi cel de civilizaţie.
Această problemă a generat controverse dintre cele mai accentuate şi opinii cu
caracter divers. Astfel, în perioada Luminilor, francezii utilizau termenul de civilisation
pentru a desemna cultura, iar germanii pe cel de kultur pentru a denumi civilizaţia. Dacă
urmărim cu atenţie această schemă, putem observa cu uşurinţă că termenii Civilisation
(în franceză) şi Kultur (în germană) tind să subsumeze schema cea mai simplă în care
circulă noţiunile de cultură şi civilizaţie la majoritatea cercetătorilor din domeniu.
Respectiv, cultura este spirituală (totalitatea ideilor, concepţiilor, teoriilor, valorilor ideale
etc.) şi materială (ansamblul creaţiilor umane în plan material) aceasta din urmă deseori fiind
numită civilizaţie. Conceptul de cultură  cuprinde în sfera sa atitudinile, actele, operele limitate
(ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate) la domeniul spiritului şi al intelectului.
Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale, expli-
carea misterului, plăcerea frumosului.
Sferei culturii aparţin: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase,
ornamentele, operele de ştiinţă, literatură şi muzică, arhitectura, pictura, sculptura şi
artele decorative aplicate.
Conceptul de civilizaţie desemnează : totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul
se adaptează mediului ( fizic sau social), pe care îl supune, îl organizează şi îl transformă
pentru a se putea integra în el ), tot ce ţine de satisfacerea nevoilor materiale, a confortului
şi a securităţii reprezintă civilizaţia. În sfera civilizaţiei figurează elemente de natură
utilitară dispuse în următoarele capitole: alimentaţie, locuinţă, îmbrăcăminte, construcţii
publice şi mijloace de comunicaţie, tehnologii, activităţi economice şi administrative,
organizare socială, politică, militară şi juridică, educaţie şi învăţământ etc.

7
 Cultura şi civilizaţia formează o unitate, corespondenţa dintre ele, manifestându-
se în permanenţă, întrucât obiectivul fundamental al omului este să fie şi să rămână
fericit ( S. Freud „Viitorul unei iluzii ”).
Dacă dobândirea fericirii implică rezolvarea unor necesități materiale presante,
atunci omul îşi manifestă opţiunea pentru civilizaţie; dacă trebuinţele acestuia sunt
orientate spre împlinire şi realizare spirituală, atunci el pledează pentru cultură.
Servind una alteia în calitate de bază şi condiţie, cultura şi civilizaţia ne apar ca
etape distincte şi unitare ale aceluiaşi proces – de socializare a omului.
4. Cultură aplicativă
În domeniul cercetării culturii aplicate intră organizarea și tehnologia vieții
culturale a societății; activitatea instituțiilor culturale, centrelor culturale de
agrement, asociațiilor de amatori și de inițiativă în interes; metodologia de
desfășurare a sărbătorilor de masă, festivalurilor, forumurilor.
Direcția sa principală constă în elaborarea politicilor culturale; asigurarea
economică, politică și spirituală a implementării programelor culturale.
De asemenea, se dezvoltă diagnosticarea și prognozarea proceselor culturale,
proiectarea socială, managementul în domeniile culturii, organizarea relațiilor
publice. Culturologia aplicată studiază interesele publicului, motivele pentru
aderarea la cultură, măsurile de organizare a timpului liber.
Obiectul analizei științifice și impactului practic sunt: activitatea teatrelor,
cinematografelor, muzeelor, sălilor de concerte și expoziții, cluburilor și palatelor
culturii, bibliotecilor, lucrarea de iluminare a uniunilor creative și a fondurilor, a
Societății de conservare a monumentelor de Istorie și Cultură și a altor organizații și
asociații obștești. Efectuarea expertizei culturale a obiectelor de destinație socială,
dezvoltarea comunicațiilor interculturale și organizarea turismului, analiza impactului
publicității și programelor culturale ale mass-media asupra lumii spirituale a omului
extind în mod semnificativ sfera acestei industrii a cunoștințelor.
Metode și forme aplicative de cercetare culturale contribuie la depășirea
tendințelor negative în societatea modernă.
Studiul culturii aplicative are un caracter practic, specialiștii au abilități
organizaționale care contribuie la realizarea nevoilor spirituale ale diferitelor
categorii de populație. Acestea sunt utilizate pe scară largă în diverse domenii de
reglementare a relațiilor economice, sociale, politice, etnice, religioase, în domeniul
organizării acțiunilor culturale.
Secțiunile enumerate definesc contururile generale ale culturologiei. Fiecare
necesită o cercetare aprofundată. Interesele științifice se pot concentra pe diferite
aspecte, reflectă originalitatea preferințelor individuale.
Cultură, este o bază pentru orientarea umanitară a conștiinței și a
comportamentului, pentru înțelegerea culturii naționale și mondiale.

TEMA 2. CULTURA SOCIETĂŢII UMANE PREISTORICĂ ( 2ORE )

Subiectele temei:
1. Periodizarea culturii epocii preistorice.
2. Originea culturii materiale.
3. Originea culturii spirituale: moralei, artei, religiei, mitologiei.

8
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: cunoaşteţi originea şi
evoluţia culturii preistorice,moralei, mitologiei şi apariţia elementelor de ordin religios.

1.Periodizarea culturii epocii preistorice.

Orice criterii n-ar fi puse la baza periodizării societăţii umane (formaţiile social-
economice sau alte criterii) este clar că în istoria omenirii a existat o perioadă
îndelungată - epoca preistorică. Unele compartimente ale istoriei culturii au la bază
studierea diferitor manuscrise, iar cultura epocilor preistorice nu dispune de asemenea
surse. Reconstituirea ei reprezintă rezultatul sintezei datelor a mai multor ştiinţe, în
primul rând a etnografiei, arheologiei, lingvisticii.
Societatea primitivă a fost, ca durată, cea mai îndelungată perioadă din istoria
omenirii. Pentru noi prezintă un interes deosebit periodizarea arheologică la baza căreia
sunt puse deosebirile dintre materialele şi tehnica confecţionării uneltelor de muncă.
Savantul american L. Morgan porneşte de la cercetările istoricilor din sec.
XVIII-lea, ce împart procesul istoric în etapa: sălbăticiei, barbariei şi a civilizaţiei şi
care se bazează în principiu pe nivelul dezvoltării forţelor de producţie, evidenţiind
în fiecare dintre ele stadiile inferior, mediu şi superior.
Stadiul inferior al sălbăticiei începe cu apariţia omului şi a limbii ca mijloc de
comunicare între oameni,
mediu - cu apariţia pescuitului şi a folosirii focului.
superior - cu inventarea arcului şi săgeţilor.
Trecerea la stadiul inferior al barbariei e legată de apariţia ceramicii, la cel mediu -
de însuşirea agriculturii şi a creşterii animalelor, la cel superior - de folosirea fierului.
Odată cu inventarea scrisului ieroglific şi a celui alfabetic începe epoca
civilizaţiei. Epoca sălbăticiei e legată mai mult cu economia de consum, iar a
barbariei-cu economia de producţie. Pe aceleaşi poziţii se află şi vestitul savant
englez al sec. XIX-lea A. Taylor.
2. Originea culturii materiale.
Cultura omenească începe să apară cu confecţionarea primelor unelte de
muncă. După cum ne demonstrează datele arheologice, primele unelte de muncă au
fost confecţionate aproximativ 1 mln. de ani în urmă. Aceasta e perioada paleolitică
inferioară, când omul trăieşte în turme şi numai ce s-a separat de lumea animală.
Turma umană se deosebeşte de turma animalelor. Pentru a supravieţui este nevoie
de o muncă colectivă, de educaţia colectivă a urmaşilor. În legătură cu dificultăţile pe
care le întâlnea omul în obţinerea bunurilor pentru existenţă, în mod individual sau chiar
în perechi familiare n-ar fi putut exista. Ei puteau să supravieţuiască şi să-şi continui
neamul numai în colectivul aşa-numit turmă, unde lipseau familiile monogame.
Spre deosebire de turmele de animale, în care un mascul stă în fruntea turmei, în
turma de oameni toţi bărbaţii erau egali în drepturi, iar lipsa sentimentului de gelozie a
fost una dintre condiţiile păstrării atât de îndelungate a acestor grupuri de oameni.
Familia poligamă e prima formă a căsniciei. Relaţiile sexuale se rezolvau în
mod paşnic. Sentimentul de gelozie însă apare mult mai târziu.
În perioada aceasta atât de îndelungată a convieţuirii oamenilor în turme s-a
înregistrat un progres tehnico-cultural: s-a dezvoltat industria de confecţionare a
uneltelor de muncă, începând cu uneltele cele mai simple şi terminând cu cele mai
complicate: cuţite din piatră, suliţe, tacâmurile casnice.
9
 Descoperirea secretului de dobândire a focului şi folosirea lui în pregătirea
hranei şi în timpul vânătorii e nespus de important (focul începe să fie folosit
aproximativ 500 mii ani în urmă de către omul sinantrop).
Multe evenimente s-au petrecut pe pământ în perioada cât omul a trăit în turme (
2 mln. ani): de nenumărate ori s-a schimbat configuraţia continentelor, mărilor şi
râurilor, de câteva ori s-a schimbat clima (încălzindu-se sau răcindu-se), au apărut şi
au dispărut de pe faţa pământului multe specii de animale (mamuţii, tigrii cu dinţii-
sabie, ursul de peşteră etc.).
Omul - fiinţă mult mai slabă - a rămas să supravieţuiască şi s-a răspândit pe toate
continentele. Apariţia omului constituie un eveniment epocal în dezvoltarea vieţii pe
pământ. Dacă majoritatea organismelor vii se acomodează doar la mediul în care
vieţuiesc, atunci omul îşi schimbă acest mediu prin munca sa. Datorită muncii sale, omul
crează un mediu artificial care îl apără de influenţa directă a mediului natural.
Conform datelor etnografice, turma oamenilor primitivi consta din 20-30 de
indivizi: conducătorii turmei fiind 3-5 bărbaţi, femei în turmă erau 3-5, oameni în
vârstă 2-3, restul erau copii; durata vieţii era în mediu de 30 ani. Bărbaţii se
îndeletniceau cu vânătoarea, iar femeile cu culesul seminţelor, pomuşoarelor,
creşterea şi educaţia copiilor, ele fiind şi ocrotitoarele focului; bătrânii confecţionau
arme de vânătoare şi se ocupau de educaţia copiilor, transmiţându-le experienţa de
viaţă. Astfel munca îi organiza şi disciplina pe oamenii din aceste grupuri.
Deja în paleoliticul mediu între membrii turmei apar relaţii, care pot fi
interpretate drept un început de relaţii umane. Au fost găsite morminte ale omului
Neanderthal, care au mult de 100 mii ani. Faptul că individul decedat nu era aruncat
şi nici nu este mâncat, ci îngropat, ne demonstrează că omul începea să simtă grijă
faţă de aproapele său. Deseori în fundul gropilor era pus lut roşu, oase vopsite în
culoare roşie. Se presupune că ele erau puse cu scopul de a prelungi viaţa răposatului.
in această perioadă găsim primele semne ale genezei artei, moralei, religiei.
Cele menţionate se referă la homo habilis (omul care putea lucra, confecţiona
obiecte de muncă), în continuare însă vom relata despre o perioadă mult mai rodnică în
istoria orânduirii primitive-paleoliticul superior, când în locul turmei apare comunitatea
gentilică, iar odată cu apariţia omului dotat cu conştiinţă (homo sapiens) se formează
condiţii pentru crearea culturii spirituale (moralei, artei, religiei, mitologiei). Această
perioadă ţine de epoca matriarhatului, trăsătura caracteristică a căreia constă în rolul
predominant al femeii în comunitatea gentilică ca prima formă stabilită de organizare
social - economică.
Astfel apăreau noi colective bazate pe legături de rudenii, unite între ele, organizate
şi stabile. Au trecut multe mii de ani până când rudenia de sânge a devenit o normă a
vieţii spirituale a strămoşilor noştri. Însuşi faptul că în ginta primitivă legăturile de
rudenii se stabileau pe linia mamei are temeiuri obiective. Pe primul plan trebuie pus
rolul femeii în gospodărie. Cu toate că bărbaţii se ocupau cu vânătoarea, de cele mai
multe ori ei se întorceau cu mâinile goale, și atunci principale deveneau proviziile
acumulate de femei, adolescenţi şi bătrâni. Pe Iângă aceasta femeia mai întreţinea şi
focul. Mamele erau în centrul atenţiei colectivelor. Gradul de rudenie se socotea după
mamă, deoarece în urma legăturilor sexuale haotice nu se ştia cine e tatăl.

10
 Totodată femeia este şi autorul a mai multor invenţii în cultura materială:
acul şi aţa, dispozitivele pentru ţesut, încălţămintea şi îmbrăcămintea, vasele din
lut, coşurile împletite.
Îmblânzirea animalelor şi domesticirea lor e un merit tot al femeii. Femeia
mai creştea şi educa copiii. Tot ea acumula cunoştinţele legate de tratarea bolilor.
Femeia este generatorul forţei spirituale şi morale.
3.Originea culturii spirituale: moralei, artei, religiei, mitologiei.
În paleoliticul superior apare morala, arta, religia, mitologia.
Originea moralei. Judecând după datele pe care ni le furnizează o serie de
ştiinţe, în etapele timpurii ale dezvoltării sale omul avea o conştiinţă arhaică, ce
constituia o unitate indestructibilă, în care încă nu se diferenţiase atitudinea cognitivă,
morală, artistică faţă de lume. Numai în orânduirea gentilică iau naştere procesele de
diferenţiere a formelor conştiinţei sociale.
Munca este prima forţă motrică a dezvoltării sociale. Ea semnifică apariţia unei
noi forme de transmitere şi acumulare a experienţei, formă ce se deosebea de
acomodarea biologică la mediu şi de selecţia naturală, formă cu o puternică sursă de
autodezvoltare - perfecţionarea uneltelor. În procesul muncii se constituiau de
asemenea cele mai elementare relaţii sociale.
Productivitatea extraordinar de redusă a primilor germeni ai activităţii de
muncă determină şi o serie de particularităţi ce trezesc protest în conştiinţa omului
contemporan. În turmele preumane, în etapele timpurii ale evoluţiei lor, oamenii îi
ucideau şi îi mâncau nu numai pe duşmanii din haitele străine, ci şi pe convieţuitorii
bătrâni, bolnavi din propriul lor grup.
Numai odată cu dezvoltarea relaţiilor sociale-diviziunea muncii în funcţie de
sex şi vârstă, separarea ginţilor în cadrul triburilor, reglementarea relaţiilor
sexuale - apare necesitatea reglementării morale conştiente, consfinţirii morale a
unor anumite relaţii sociale, reglementării contradicţiilor sociale care luau
naştere. in modul acesta, munca predetermină dezvoltarea tuturor relaţiilor, iar
prin intermediul lor-apariţia moralei.
Orânduirea gentilică constituie fundamentul real al dezvoltării istorice
ulterioare a societăţii. Aici se pune temelia culturii materiale şi spirituale a omenirii,
se dezvoltă conştiinţa şi vorbirea umană. Una dintre cele mai importante realizări ale
culturii spirituale din perioada respectivă poate fi considerată formarea şi dezvoltarea
principiilor vieţii morale a oamenilor de cele mai elementare reguli de contact, a
sentimentelor de comunitate, ajutor reciproc ş.a.
La început, relaţiile morale dintre oamenii primitivi aveau un caracter concret-
senzorial, nefiind concepute în formă abstractă. Primele prescripţii morale, deprinderi
erau transmise nu atât prin legende orale (mituri, fabule), cât mai ales direct în timpul
acţiunilor comune. Drept mărturie a acestui fapt serveşte un astfel de obicei specific
orânduirii gentilice cum sunt iniţierile.
În timpul pregătirilor legate de iniţierea tineretului în chestiunile vitale, acesta
însuşea deprinderi practice privind vânatul, pescuitul, în aceste condiţii călindu-se
voinţa lui şi forţa lui fizică. Tinerii membri ai tribului erau iniţiaţi în ceea ce priveşte
împărţirea egală a prăzii, perceperea diferenţierilor de neam şi de sex, care s-au
constituit în cadrul tribului ca fapte incontestabile. În timpul iniţierii tinerii îsi
demonstrau abilitatea, forţa, răbdarea. La iniţiere ei primeau nume noi, luau
11
cunoştinţă de legendele şi „tainele” tribului. Conţinutul moralizator al acestor legende
se reducea la consfinţirea necesităţii de ajutorare reciprocă, de supunere în faţa celor
mai în vârstă ş. a. Ritualurile constituiau un mijloc practic concret de consfinţire a
relaţiilor de rudenie, de sânge în interiorul tribului.
Generalizarea concret - senzorială constituită în cadrul tribului a jucat în această
etapă rolul care mai târziu va reveni abstracţiilor purtătoare de semnificaţii morale
(normelor, principiilor, aprecierilor). Dat fiind că conştiinţa morală a individului nu era
încă dezvoltată, o importanţă deosebită în viaţa practică o aveau restricţiile. Morala se
fixa în conştiinţa oamenilor prin intermediul legendelor, miturilor, cântecelor, ritualurilor
ş. a. Atitudinea artistică faţă de lume conţinea nemijlocit momentul moralizator.
Moravurile orânduirii gentilice consolidau cea mai importantă regulă a vieţii
din perioada respectivă - egalitatea. Aici toţi munceau în mod egal, dispunând în mod
egal de rezultatele muncii, consfinţite în obiceiuri, tabuuri (interdicţii) ş. a. În opoziţia
dintre „bine şi rău” omul primitiv a găsit un model deja existent de apreciere a
diferitor fenomene înconjurătoare, a relaţiilor sale cu alţi oameni. Înţelegerea acestei
contradicţii este o mărturie a unui progres calitativ în conştiinţa morală.
O trăsătură deosebită a conştiinţei morale primitive o constituie extinderea
aprecierilor morale asupra fenomenelor naturii. Aceasta este una dintre manifestă-
rile unităţii omului şi a naturii: el încă nu se opune naturii de parcă ar trăi în lumea
stihiilor, obiceiurilor, animalelor şi fenomenelor „bune şi rele”.
Originea artei. Pentru cultura societăţii primitive un eveniment destul de
însemnat îl constituia apariţia artei. Arta, la fel ca şi morala, apare în perioada
paleolitică superioară, aproximativ 40 - 50 mii de ani în urmă.
În această perioadă când deja s-a format omul cu conştiinţă, putem vorbi despre
viaţa spirituală a acestei societăţi, care este destul de bogată. Se dezvoltă gândirea şi
conştiinţa socială, se formează bogăţia sentimentelor umane (sentimentelor morale,
simţurilor estetice şi religioase). Apare necesitatea de a păstra, dezvolta şi transmite
această experienţă spirituală, însă modalităţile de transmitere a cestor informaţii sunt
relativ limitate.
Este ştiut că în această perioadă nu exista încă ştiinţa, iar cunoștințele despre
lume se transmiteau ca o informaţie empirică. Limba nu era dezvoltată, un cuvânt
avea o mulţime de sensuri. De aceea chiar şi experienţa vânătorii, diferite deprinderi
de muncă erau transmise de la o generaţie la alta numai în mod direct - prin instruire.
Lumea spirituală se manifestă în simţurile şi sentimentele sociale, în viziunea lumii,
care la rândul lor trebuiau transmise de la o generație la alta. În afară de acest „canal
viu” de transmitere a informaţiei spirituale destul de complicate, altele nici nu
existau. Cultura spirituală se păstra numai ca experienţa vie a unui colectiv în sfera
activităţii şi a contactelor nemijlocite.
Pentru ca să apară arta, omenirea trebuia nu pur şi simplu să se înveţe a mânui
anumite instrumente (unelte) şi cu ajutorul lor să deseneze anumite imagini pe pereţii
peșterilor, să emită sunete, ea trebuia să capete (să-şi dezvolte) capacitatea de a gândi şi a
percepe lumea prin imagini artistice. Această capacitate nu-i este dată omului de la natură.
Conceperea artistică a lumii e rezultatul procesului complicat de prelucrare a
senzaţiilor de către conştiinţa omului. Chiar şi cele mai simple desene, sculpturi nu
sunt o copie a obiectelor concrete, dar reflectă o închipuire generalizată, care redă
trăsăturile cele mai esenţiale ale unui bizon, cerb, mamut. Gândirea prin imagini
12
artistice apare cu mult înaintea gândirii logico-abstracte. De aceea arta e unicul mijloc
de concepere spirituală a lumii.
Reprezintă o enigmă pentru savanţi ventrele paleolitice găsite în multe ţări,
începând cu Franţa şi până în Siberia Răsăriteană. Cu toate că se deosebesc prin
dimensiuni, materialul din care sunt confecţionate, stilul, aceste figuri plastice au şi
multe momente comune: în primul rând, corpul femeii este nud, proporţiile corpului sunt
hipertrofiate (sânii, burta, bazinul mare, nu sunt redate trăsăturile feţei ş.a.). Este foarte
curios faptul că nu întâlnim nici intr-un muzeu al lumii sculpturi cu chip de bărbat.
Dansul magic. Treptat se formează arta cuvântului, arta muzicală, arta
coreografică şi cea decorativ aplicată. Dansul magic reprezintă o sinteză a conştiinţei
morale, artistice şi religioase. Destinul lui este de al face pe om să devină Om
raţional. Începând din timpurile cele mai străvechi, arta este nu numai un mijloc de
comunicare a informaţiei acumulate, dar şi un mijloc de cunoaştere a lumii, apreciere
şi educaţie a oamenilor.
Originea religiei. Animismul este credinţa în spirite şi suflet, în fiinţe nemateriale,
spirituale. Dar animismul este un moment component nu numai al religiilor primitive, ci
şi al religiilor mondiale (creştinismului, islamului, buddhismului, iudaismului). Cu atât
mai mult că în creştinism şi buddhism animismul este cu mult mai perfect: ideea că
sufletul omului este imaterial, inchipuirile despre îngeri şi demoni ş.a. Din punct de
vedere cronologic, prima a apărut relgia buddhismul.
Ca şi animismul, magia este legată de anumite ritualuri şi închipuiri. Aceste
ritualuri şi închipuiri se deosebesc nu numai după conţinut, ci şi după origine:
ritualurile de vrăciuire sunt legate cu medicina populară, ritualurile magiei militare -
cu ostilitatea diferitor triburi ş.a.
Magia, de asemenea, devine o parte componentă a religiilor de mai târziu.
Materialul factologic ne demonstrează că există magii care au apărut in timpurile cele
mai străvechi şi magii care au apărut mai târziu.
Magia, de asemenea, apare pentru a satisface anumite necesităţi ale omului
primitiv, şi anume, de a influenţa prin mijloace supranaturale (vrăji) asupra obiectelor
şi fenomenelor din lumea înconjurătoare.
Fetişismul se aseamănă cu animismul şi magia. Fetişismul este atribuirea
calităţilor supranaturale obiectelor neînsufleţite (uneori şi însufleţite) şi închinarea în
faţa lor. Ele sunt în toate religiile şi la toate popoarele, incepând cu cele mai primitive
şi terminând cu cele din zilele noastre. Aceleaşi icoane făcătoare de minuni şi
relicve sunt fetişe.
Prin totemism înţelegem credinţa în legătura de rudenie supranaturală, care ar exista
între un grup de oameni şi oarecare obiecte materiale, cel mai des animale şi mai rar plante.
Acest grup de oameni fie că e un trib, fie că e o gintă. Tribul poartă numele unui animal
(plantă): acesta e totemul său. Membrii tribului se consideră în legătură de rudenie cu
totemul, care e considerat drept „tata” sau „fratele mai mare”. Animalul-totem nu poate fi
omorât sau folosit în hrană. Se consideră că între membrii colectivului şi totem există o
Legătură magică. În mituri se povesteşte despre originea tribului de la totem.
Totemismul reflectă relaţiile dintre oameni şi psihologia lor, dintre om şi
natură, modul de viaţă şi conceptul despre lume. Acesta e terenul material şi
psihologic pe care apar credinţele totemice.

13
 Mitul şi legenda nu este uşor să le deosebim. De regulă, legendele sunt operele
creaţiei populare, la baza cărora sunt puse anumite evenimente istorice: legendele
despre originea oraşului Roma, despre războaie, despre oameni de vază. Prin mituri
se înţeleg povestirile ce sunt lipsite de o bază istorică: conţinutul, de regulă, este
legat de anumite fenomene ale naturii, şi nu de evenimente istorice.
Deosebirea aceasta este convenţională. Dacă analizăm mitologia greacă,
observăm că în componenţa ei intră povestiri despre formarea oraşelor, războiul cu
Troia. însă stabilirea unor hotare distincte este dificilă, deoarece în aceste evenimente
istorice ce au loc participă zei şi alte fiinţe supranaturale. Cu atât mai mult, că nu
dispunem de surse, ce ne-ar demonstra că Heracles, Ahil, Odiseu au trăit într-adevăr
pe pământ sau au fost inventaţi.
Mitul şi povestea. Mitul este o „ filosofie primitivă, ştiinţă, imagine artistică”.
Mitul apare ca o lege, ca un mijloc de concepere spirituală a lumii, în timp ce
povestea, spre deosebire de mit, într-o măsură mai mică este legată de ritualuri,
culte, ea reflectă tendinţele, visurile omului.
Între mit şi poveste este comun faptul că ambele personifică fenomenele naturii
sau calităţile omeneşti.
Problemele interacţiunii mitologiei şi religiei sunt mai complicate. Prin
originea sa mitologia nu este legată de religie, ea are rădăcini şi e legată de curiozitatea
elementară a omului primitiv, ce creşte pe măsura sporirii experienţei de muncă. Însă de
la bun început mitologia în mod organic este legată de ritualurile magice şi religioase, ea
parţial serveşte drept bază spirituală. În felul acesta mitologia devine parte componentă a
credinţelor religioase. Conţinutul miturilor devine conţinutul religiei, şi acest fapt este
mult mai evident atunci când religia începe să-şi îndeplinească rolul său principal - de
supunere a majorităţii de către minorităţi. Miturile îi ajută religiei să îndeplinească
această funcţie, devenind astfel dogme religioase.
Spre sfârşitul perioadei mezolitice şi începutul perioadei neolitice au loc
schimbări esenţiale în toate sferele vieţii sociale societăţii primitive. Are loc trecerea
de la economia de consum la economia de producere, trecerea de la matriarhat la
patriarhat, prima diviziune a muncii (apar agricultorii şi crescătorii de vite), se
stabileşte familia monogamă, apare proprietatea privată. Se creează condiţiile pentru
apariţia primelor civilizaţii în Mesopotamia şi Egipt.

TEMA 3. CULTURA POPOARELOR MESOPOTAMIEI ANTICE (2 ORE )

Subiectele temei :
1. Mitologia și religia din Mesopotamia.
2. Arta mesopotamiană.
3. Scrierea, literatura sumeriană, babiloniană şi asiriană.
4. Ştiinţa mesopotamiană.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: cunoaşteţi condiţiile
apariţiei primelor civilizaţii umane cu cultura sa. Apariţia scrisului, ştiinţei
primitive, religiei,literaturii ca parte componentă a vieţii spirituale.

14
 Numele Mesopotamia se referă la o regiune din Orientul Apropiat, care în
prezent ține parțial de Irak, parțial de Siria de est și Turcia de sud. Numele provine
din cuvintele grecești μέσος mesos „între” și potamos „râu”. Suprafața fertilă udată de
aceste două râuri este cunoscută ca fiind „Leagănul Civilizației omenirii”, aici
dezvoltându-se primele societăți alfabetizate. Nu a existat niciodată
o entitate politică sau o țară numită Mesopotamia, și nici nu există granițe definite;
numele e unul convențional, inventat de istoricii greci pentru a se referi la aria
geografică largă dintre cele 2 râuri. Așa dar, grecii antici au numit acel teritoriu
dintre rîul Tigru și Eufrat – Mesopotamia .
În Mesopotamia au existat unele dintre cele mai importante civilizații din lumea
antică, precum 1. Sumerienii, 2. Akkadienii, 3. Caldeenii, 4. Babilonienii, și 5.
Asirienii. Aici au existat și unele culturi preistorice majore, precum Ubaid și Jemdet
Nasr. Printre cei mai importanți conducători mesopotamieni, se numără Ur-
Nammu (regele Ur-ului), Sargon (a pus bazele regatului Akkadian). Hammurabi (a
pus bazele regatului Babilonian și Tiglath -Pileser I (a pus bazele regatului Assyrian).
Între mileniul IV î.Hr. și secolul VI î.Hr. se poate vorbi de Mesopotamia antică.
1. Mitologia și religia din Mesopotamia.
Orientul Antic este leagănul primelor civilizaţii. Din cele mai vechi timpuri în
văile fluviilor apar primele localităţi omeneşti. Fluviile Tigru şi Eufrat, Nil, Indus
şi Galben nu numai au asigurat oamenii cu hrană, ci au devenit centre ale culturii şi
civilizaţiei. Aici au luptat pentru dreptul de a locui sute de generaţii ale popoarelor
ce au dezvoltat civilizaţiile şi mai ales culturile - mesopotamiană, egipteană,
indiană şi chineză. În jurul acestor civilizații mari, stabile apăreau temporar civilizaţii
mai mici, numite de savanţi satelit. Printre civilizaţiile satelit prezintă interes pentru
dezvoltarea culturii universale cea ebraică, feniciană, persană, japoneză etc.
Civilizaţiile dezvoltate între Tigru şi Eufrat şi-au împrumutat unele altora
principalele mituri. Rădăcinile acestor mituri se găsesc în tradiţiile timpurii ale
culturii sumeriene. Cunoscutul orientalist american S.N. Kramer conchide că
primele informaţii privind numeroasele concepţii mitologico-religioase s-au păstrat
în textele sumeriene ce aparţin mileniului III î.e.n. Aceste texte reflectă munca de
clasificare şi de sistematizare efectuată de către preoţi. Organizat ierarhic după modul
omenesc, panteonul sumerian avea în primul rând o aristocrație, în care erau incluşi
4 zei creatori, 7 zei supremi şi 50 de zei mari. Filosofii Sumerului au fost nevoiţi să
explice activitatea acestui numeros panteon printr-o teorie răspândită apoi în tot
Orientul Apropiat antic - teoria forţei creatoare a verbului divin.
Cei patru zei de bază - An, Enlil, Enki, şi Niuhursag, care sunt ca diriguitori
şi supraveghetori ai cosmosului, simbolizează şi cele 4 elemente ale lui: cerul,
pământul, aerul şi apa. Dintre celelalte divinităţi menţionăm pe Sharnash - zeu
babilonian complex (zeu al soarelui, al fulgerului, dar mai ales al justiţiei); Ishtar-
divinitate universală cu mai multe atribute (zeiţa virilă, a bătăliilor, zeiţa sapienţială,
simbolizând atotputernicia înţelepciunii, zeiţa dragostei sub toate aspectele, zei
(astrală); Marduc - zeu suprem şi zeu total, căruia i se atribuie 50 de nume. În
urma reformei religioase efectuate de Hammurabi, Marduc devine unul dintre cei mai
cumularzi zei din mitologia universală. De asemenea menţionăm zeiţa Asur - zeu
suprem şi al războiului în Asiria.
2. Arta mesopotamiană.
15
 Forma dominantă a artei mesopotamiene este arhitectura, Despre arhitectura
mesopotamiană ne povestesc oraşele sumero-babiloniene, care ne impresionează
prin dimensiunile enorme ale construcţiilor. Oraşele erau fortificate cu ziduri de incintă
de proporţii nemaivăzute până atunci. Oraşul sumerian Uruk era înconjurat cu un zid
dublu, construit în jurul anului 2300 î.e.n. Zidul exterior al Babilonului avea
grosimea de 7,8 m, iar cel interior-de 7,12 m.
Capodopere ale arhitecturii mesopotamiene pot fi numite palatele regale şi
templele. Palatele construite din cărămizi nearse erau înconjurate de ziduri înalte.
Palatele erau construite pe terase artificiale aflate la înălţimea de 12-15 m,
având accesul doar pe scări şi rampe. Intrarea în palat se făcea prin porţi
străjuite de turnuri. Planul palatului avea o formă dreptunghiulară. Încăperile
oficiale, camerele de locuit erau grupate în jurul unor curţi interioare care
asigurau iluminarea încăperilor lipsite de ferestre.
Templul - edificiu sacru se construia, de regulă, pe terase de 13 m înălţime.
Exemplu caracteristic al templului mesopotamian rămâne „Templul alb”.
Templul Ziguratul - avea forma unei suprapuneri de prisme din ce în ce mai mici.
De obicei se construiau 7 prisme, fiecare fiind dedicată unui astru. Exteriorul fiecărei
prisme era colorat diferit, cu plăci de ceramică. Decorul corespundea unei simbolici
mistice proprii popoarelor din zonă. Ziguratul servea şi ca centru astrologic. Fiecare oraş
avea ziguratul său ce se ridica lângă sanctuarul principal. De la planul dreptunghiular s-a
trecut la cel pătrat. Calea de acces este rampa continue în spirală, scări perpendiculare pe
laturi amenajate în masa edificiului. Funcţia ziguratelor era legată nu numai de
observaţiile astronomice, ci şi de sărbătorile Anului Nou.
Dintre cele mai importante monumente ale arhitecturii mesopotamiene menţionăm
renumitul palat regal al lui Sargon I din Akkad; marele palat al lui Nabucodonosor
din Babilon; ziguratul din Babilon, pomenit în Biblie ca „Turnul Babel”. Cea mai
mare faimă a artei mesopotamiene o au „Grădinile suspendate”. Grădinile
Semiramidei, una din cele 7 minuni ale lumii, ridicate la comanda lui Nabucodonosor
în apropierea palatului regal, constituie unul dintre cele mai frumoase monumente de
artă dedicat dragostei.
Sculptura în Mesopotamia este mai puţin reprezentativă. Puţine statui au fost
dedicate zeilor. Acestea erau plasate în temple. Printre statuile unor persoane
neoficiale, celebre sunt cele din diorit negru,de la sfârşitul mileniului III î.e.n. ale
lui Gudea (2144-2124), cârmuitor (ensi) al oraşului-stat Lagaş din Sumer. Prezentat
în picioare sau stând pe tron Gudea are uneori pe genunchi un plan, probabil,
proiectul oraşului sau al unei construcţii.
La începutul mileniului I î.e.n. Asiria devine un mare centru de artă.
Zidurile palatelor erau acoperite cu suprafeţe mari de baso reliefuri, de o calitate
artistică înaltă. Temele basoreliefului asirian sunt dominate de caracterul răz-
boinic al poporului, mai răspândite fiind scene de bătălie, masacre, şiruri de care
de război, soldaţi călăreţi şi pedestrime, convoaie de prizonieri, populaţii duse in
captivitate, popoarele supuse aducând tributul învingătorilor.
3. Scrierea, literatura sumeriană, babiloniană şi asiriană.
Cea mai veche scriere în lume apare la mijlocul mileniului IV î.e.n. prin
stilizarea unor semne pictografice, semne care desemnau diferite obiecte şi fiinţe.
Iniţial pictograma avea valoare de substantiv. Apoi a fost compus verbul, prin
16
alăturarea a două pictograme, de pildă: „picio” şi „drum”, ceea ce înseamnă a
merge. Ulterior, când pictograma a căpătat o valoare fonetică, figura n-a mai
reprezentat respectivul obiect sau fiinţă, ci a ajuns să exprime un sunet sau o
silabă. În faza următoare a evoluării ei, figura sugera nu un sunet sau o silabă, ci o
idee. Din acest moment pictograma a devenit ideogramă. Cea mai veche scriere
este numită cuneiformă.
Prin schematizarea extremă a figurilor desemnate de pictograme şi a grupărilor lor
s-a ajuns la semne arbitrare, gravate pe tăbliţe de argilă proaspătă cu ajutorul unui stilet
de trestie cu capătul tăiat oblic, care lăsa pe tăbliţă o urmă asemănătoare celei de cui.
Scrierea cuneiformă este o realizare a poporului sumerian, dar a fost răspândită în Egipt
şi în Asia Mică, aproape la toate popoarele din Orientul Antic.
Scribii Mesopotamiei au inventat şi plicul. Tăbliţa scrisă şi semnată era
înfăşurată într-o foaie subţire de lut pe care scribul repeta textul de pe tăbliţă, precum
şi semnăturile martorilor şi ale părţilor contractante.
Dificila scriere cuneiformă se învăţa în şcoli. Existenţa acestora este
documentată, începând cu mileniul III î.e.n. La început şcolile erau deschise pe lângă
temple, curţi regale, iar mai târziu devin nişte instituţii laice în care obiectul
principal de studiu era scrierea.
După scriere în sistemul de învăţământ au fost introduse: matematica, geografia,
metrologia, geodezia, iar din mileniul II î.e.n. în şcoli se învăţa şi limba sumeriană.
Şcolile sumero - babiloniene erau adevărate centre ale culturii, începând cu secolul
al VIII-lea î.e.n. Şcolilor le sunt anexate biblioteci, bine dotate şi organizate. Şcolile
în care îşi desfăşurau activitatea scribii, ce proveneau din familii bogate, nu se
limitau la instruirea copiilor, la copierea şi redactarea diferitor texte, ci desfăşurau
o intensă activitate literară.
Una din capodoperele literaturii mesopotamiene este poemul cosmogonic
Enuma - eliş care explică teza creaţionistă, formulează ideea unităţii lumii, încearcă să
explice unele probleme ale existenţei umane. Prin unitatea lumii mesopotamiene se
subînţelege: existenţa constituie un tot congruent; omul este o parte a acestui
Tot;omul beneficiază de funcţionarea normală a întregului Tot, acesta se exprimă prin
rodnicia ogoarelor.
„Coborârea zeiţei Ishtar în infern” este un poem frumos ce confirmă
dragostea de viaţă a mesopotamienilor, dragostea faţă de semenii săi şi zei.
Depăşind obstacolele, eroii centrali ai poemului ajung înțelegerea corectă a
sensului existenţei umane. Finalul optimist confirmă încrederea sumerienilor în
iubire care este mai puternică decât moartea. Sub semnul iubirii natura renaşte la o
nouă viaţă, pământul din nou asigură existenţa oamenilor.
„Poemul lui Ghilgameș” este o lucrare de excepţie pentru explorarea
emoţională a sensului veţi. Unde sunt sunt explicate raporturile fundamentale, cum
ar fi: natură – cultură, resemnare – disperare, boală – moarte, durere – nebunie?
.Privit în totalitatea sa, poemul depăşeşte condiţiile acumulării narative a
informaţiilor despre mediul fizic şi social. Eroii lui încearcă să explice unele
raporturi fundamentale cum ar fi: natură-cultură; resemnare-disperare; viaţă-moarte;
durere nebunie. În permanenţă polarităţile sunt confruntate, fiind căutată
posibilitatea împăcării extremelor, dar nu se ajunge la răspunsuri categorice, ci la
evaluări ambiguii şi emoţionale. Majoritatea lucrărilor scrise sunt pătrunse de
17
idealurile mitologice, de ideologia religioasă. Un loc deosebit în literatură î1 ocupă
corespondenţa diplomatică, tratatele ştiinţifice.
4. Ştiinţa mesopotamiană.
Despre o ştiinţă propriu-zisă nu poate fi vorba în perioada istorică studiată, dar
ideile acumulate în acest domeniu surprind prin complexitatea şi originalitatea lor.
Sute de mii de tăbliţe din lut cuprind diferite feluri de calcule şi operaţii aritmetice.
Sumerienii foloseau două sisteme de numeraţie: zecimal şi hexazecimal.
Sistemul hexazecimal este utilizat şi astăzi de unele popoare fiindcă este foarte
comod: toate numerele sale se împart fără rest la 2,3,4. Folosind acest sistem
babilonienii pentru prima dată în lume împart cercul in 360 de grade, gradul în 60
de minute, minutul în 60 de secunde.
Mesopotamienii au alcătuit diferite tabele de calcule: de ridicare la pătrat, la
cub, de calculare a rădăcinii pătrate şi cubice, tabele de serii, relaţii exponenţiale
şi logaritmica.
Au utilizat în practică cu o mie de ani înainte de Pitagora renumita lui teoremă.
Sumerienii sunt consideraţi inventatorii algebrei, ei rezolvau ecuaţii de gradul I şi
II cu una sau mai multe necunoscute. Sumaro-babilonienii cunoşteau formula
suprafeţei pătratului, dreptunghiului, al triunghiului dreptunghic. În anul 2200-2000
î.e.n. babilonienii ştiau să măsoare volumul unui paralelipiped rectangular, a unui
cilindru, a unui trunchi de con şi a unei piramide pătrate.
Asiro-babilonienii dezvoltă astronomia, pe care o considerau nu o ştiinţă de
observaţie, ci o ştiinţă teoretică. Observaţiile le efectuau cu ajutorul unor instrumente
de observaţii astronomice, despre care se spune că nu cedau celor folosite de greci
mai târziu. Rezultatele observaţiilor le înregistrau în tabele de calcule matematice.
Mesopotamienii deosebeau steaua de planetă, au împărţit eclipsa în douăsprezece
semne zodiacale. În sec. XX î.e.n. întocmesc harta boltii cereşti, notând, cu mare
exactitate pentru acele timpuri, orbitele, conjuncţiile şi eclipsele planetelor.
Din timpuri străvechi sumerienii grupează stelele în constelaţii. Clasarea
constelaţiilor în raport cu răsăritul soarelui le-au servit la întocmirea calendarului.
Calendarul sumaro-babilonian la început lunar, apoi luni-solar era compus
din 12 luni şi 354 de zile. Diferenţa dintre calendarul utilizat şi cel astronomic a fost
curând observată şi a fost inclusă la fiecare al treilea an a treisprezecea lună, compusă
din 33 zile.
Ştiinţa mesopotamiană este dominată de empirism: observaţii, constatări,
descrieri, tatonări, calcule. Mesopotamienii nu încercau să formuleze anumite teorii,
să enunţe principii, să indice anumite metode. În domeniul matematicii se formulau
problemele, se indicau operaţiile ce trebuiau efectuate, se găseau soluţii aproape exacte,
dar lipseau demonstraţiile şi tezele ipotetice ce puteau stimula cunoaşterea
proceselor necunoscute. Ştiinţa mesopotamiană se dezvoltă în limitele necesităţilor
practicii sociale. Necesităţilor practice le corespundeau şi cunoştinţele medicale ale
mesopotamienilor.
Codul de legi al lui Hammurabi demonstrează că în societatea mesopotamiană
medicul se bucura de o înaltă consideraţie. Medicul asirian recunoştea importanţa
dietei, a băilor locale şi a cataplasmelor şi bandajelor. Tratamentul era însoţit de
amulete tradiţionale, de rugăciuni. În textele medicale este descris examenul clinic al
bolnavului, metoda diagnosticului, se vorbește despre tratament şi pronostic.
18
 Unul din numeroasele îndreptare terapeutice descoperite, redactat la sfârşitul
mileniului al III-lea descrie însuşirile, indicaţiile, modul de pregătire şi administrare a
150 de medicamente.
Un amplu tratat din mileniul următor ne indică principalele domenii de
practică medicală delimitate cu precizie: simptomatologia, etiologia, diagnosticul şi
pronosticul. Un tratat de ontologie descrie notițele cu respectiva simptomatologie,
indicând tratamente cu instalaţii, insuflaţii şi tampoane uleioase.
Farmacologia mesopotamiană este întemeiată pe plante şi minereuri. Medicii
dovedesc o cunoaştere corectă a proprietăţilor curative ale plantelor, ale unor săruri,
ale părţilor componente ale organismelor unor insecte. Mesopotamienii au avut o
concepţie medicală originală şi prin faptul că considerau medicina o ştiinţă exactă,
intemeiată pe observaţii şi pe analiza simptomelor. Ei acordau o atenţie deosebită
tabloului clinic şi evoluţiei bolii. Medicul prefera să nu fie confundat cu vraciul sau
cu magul. Vraciul şi medicul în practica terapeutică erau foarte diferiţi, fiecare
având părerea proprie şi metodele de tratare a anumitor boli. Tratamentul medical
nu era lipsit de un anumit mister, de folosirea diferitor surse magice cum ar fi:
amuletele, afumatul, stropirea ş.a. Aceste măsuri trebuiau să curăţe corpul de
influienţa forţelor rele, iar medicul era chemat să trateze corpul dezechilibrat de ele.
Cultura mesopotamiană, bogată prin conţinut şi variată prin manifestările sale,
constituie temelia culturii umane. Aici au fost scrise primele texte, a fost formulată o
cunoaştere ştiinţifică în domeniile: astronomia, matematica, cartografia, medicina. Au
fost redactate primele legi, conform cărora era organizată viaţa in cultura
mesopotamiană formele cunoaşterii (mitologia, ştiinţa, arta şi gândirea prereflexivă)
sunt într-o relaţie de interdependenţă.
Dorinţa monarhilor sumaro-babilonieni şi asirieni de a fi neîntrecuţi în construcţia
cetăţilor, a palatelor şi a diferitelor edificii de cult constituie motivul principal al
dezvoltării intense a artei mesopotamiene şi explică dimensiunile gigante ale
capodoperelor acestui gen.
Atât în plan socio-economic şi politico-juridic, cât şi în sferele de afirmare a
culturii spirituale, mesopotamienii sunt primii deschizători de drumuri. Cultura,
moştenirea artistică creată de cele trei popoare, trebuie apreciate din punct de vedere
istoric, al condiţiilor existenţiale de atunci. in acest context popoarele mesopotamiene
au înscris realizări remarcabile în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane.

TEMA 4. CULTURA EGIPTULUI ANTIC ( 2 ORE )

Subiectele temei:
1. Mitologia şi religia egipteană.
2. Arta egipteană.
3. Ştiinţa egipteană.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: concepeţi despre viaţa
social-politică şi spirituală a societăţii Egiptului antic, mitologia, religia, scrisul
antic. Evoluţia ştiinţei şi artei spirituale ale poporului egiptean antic.

Originile
19
 Studii genetice recente arată că populația actuală a Egiptului este caracterizata
de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rând si ceva influente
din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leagă egiptenii moderni de
locuitorii actuali ai Eritrei si Etiopiei. Vechii egipteni își plasau originile într-o zonă
pe care ei o numeau Punt sau „Ta Neteru” (Tărâmul Zeilor), pe care majoritatea
egiptologilor o plasează într-o arie ce cuprinde Eritreea și Dealurile Etiopiene. Un
studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirmă trăsături dentale
caracteristice Africii de Nord, și într-o măsura mai mică a populației din sud-vestul
Asiei. Studiul confirmă și continuitatea biologică de la Perioada Predinastică până
după perioada faraonică.
Herodot a numit Egiptul: ţara infernului.
Egiptul antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, care s-a dezvoltat
în zonele joase de-a lungul fluviului Nil, pe suprafața actuală a statului modern Egipt.
Civilizația egipteană s-a format în jurul anilor 3150 î.Hr. (în conformitate cu
cronologia egipteană convențională), prin unificarea politică a Egiptului de Sus și a
Egiptului de Jos sub conducerea primului faraon. Prima capitală a Egiptului antic
a fost numit orașul Tinis, iar orașul Mamfis a fost numit „balanţa dublei ţări„.
Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile Vechiul Regat
Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean separate prin perioade
de instabilitate relativă cunoscute sub numele de perioade intermediare.
Egiptul a ajuns la apogeul puterii sale în timpul Noului Regat, în perioada
Ramesside care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian și Imperiul Mitanni, după
care a intrat într-o perioadă de declin lent. Egiptul a fost invadat și cucerit de o
succesiune de puteri străine (libieni, nubieni, asirieni, babilonienii, perși, macedoneni
și romani), în a treia perioadă intermediară și Perioada târzie. În urma morții
lui Alexandru cel Mare, generalul acestuia Ptolemeu I Soter, s-a proclamat noul
conducător al Egiptului. Dinastia Ptolemeică a condus Egiptul până în anul 30 î.Hr.,
când, sub domnia Cleopatrei, Dinastia Ptolemeică este socotită ultima dinastie care a
condus Egiptul în anticitate. Egiptul a fost cucerit de romani și a devenit o provincie
romană.
1. Mitologia şi religia egipteană.
Civilizaţia egipteană s-a constituit în valea Nilului într-o regiune relativ izolată,
fapt care şi-a lăsat amprenta asupra caracterului şi originalităţii acesteia. Istoria
Egiptului Antic a evoluat pe parcursul unei îndelungate perioade de timp
reprezentând o alternanţă dintre perioadele în care exista statul centralizat (Regatul) şi
perioadele de destrămare a regatului egiptean (perioade de tranziţie). La rândul lor
acestea se periodizează în conformitate cârmuirile dinastice. Fiecare perioadă
comportă un şir de particularităţi de ordin economic, politic şi cultural.
La baza mitologiei egiptene a stat cultul strămoșilor şi rudelor defuncte.
Cultul dominant în mitologia egipteană este soarele.
Vreme de peste 3000 de ani (din 3200 până în 30 î.e.n.), civilizaţia egipteană
înfloreşte în valea îngustă în preajma Nilului. Oraşe puternice sunt unite sub
autoritatea unui rege numit - faraon. Printre numeroşii zei cărora egiptenii li se
închină figurează şi faraonul, pe care aceştia îl consideră un zeu viu. Preoţi aflaţi în
slujba sa se ocupă de zei în fiecare templu. Aceştia diriguiesc de asemenea
ceremoniile pentru morţi, care deţin un loc însemnat în religie.
20
 Zeii egipteni: Fiecare regiune, fiecare oraş cinsteşte zei diferiţi. Totuşi
principalii zei sunt recunoscuţi de toţi Amon-Ra, zeul Soarelui, este unul dintre cei
mai importanţi zei. Purtând pe cap un disc solar, el se naşte în fiecare dimineaţă şi
dispare în fiecare seară. Pe tot timpul zilei, navighează în barca sa de aur pe oceanul
cerului. Osiris este, potrivit legendei, primul rege al Egiptului. Fratele său, Seth, îl
asasinează şi îi taie trupul în paisprezece bucăţi, pe care le împrăştie în tot Egiptul.
Isis, soţia lui Osiris, găseşte rând pe rând bucăţile, reconstituie trupul, îl înfăşoară în
fâşii de pânză şi îşi învie soţul. Osiris este astfel prima mumie şi devine zeul
Morţilor și simbolizează destinele existenţei ca: maturitatea, moartea, învierea.
Horus este fiul lui Osiris şi al lui Isis. Prin anul 1360 î.e.n., faraonul Amenhotep al
IV-lea încearcă să impună un zeu unic, pe Aton, zeu al Soarelui.
În mitologia egipteană taurul de aur reflectă imaginea perfectă a eternităţii.
Faraonul, rege al Egiptului, este considerat deopotrivă preotul suprem şi un zeu
viu printre oameni. Din acest motiv, el nu trebuie privit în faţă. Egiptenii cred că el
este un urmaş al primului rege legendar al Egiptului, Osiris.
Faraonul este căpetenia religioasă. În principiu, el trebuie să fie singurul care să
se roage la zei în templu. Însă el îi împuterniceşte pe preoţi să facă acest lucru,
întrucât nu poate fi prezent zilnic în toate templele din regat.
Istoria Egiptului antic începe cu activitatea faraonului Narmer (Menes).
Templele, sunt locuinţele zeilor. Sunt construite pe malul Nilului, iar faţada lor este
întotdeauna paralelă cu fluviul. O lungă alee străjuită de sfincşi duce la intrarea monumen-
tală. În interior se deschide curtea unde poporul are dreptul să ia loc doar cu ocazia marilor
sărbători. Din fundul curţii, se intră într-o sală cu coloane unde se oferă sacrificii în timpul
ceremoniilor. Într-o altă sală, se găseşte barca pe care este instalată statuia zeului cu prilejul
procesiunilor pe Nil. În fundul templului, într-o săliţă splendid decorată, se află sălaşul zeu-
lui, naosul, în care este închisă statuia. Numai faraonul şi preoţii au dreptul să pătrundă aici.
Templul egiptean simbolizează legătura dintre forţele cosmice şi destinul
existenţei terestre.
Preoţii, În fiecare templu, există mai mulţi preoţi, conduşi de un mare preot.
Preoţii trebuie să ştie să citească şi să scrie. Funcţia lor se transmite din tată în fiu. Ei
alcătuiesc un grup social bogat şi puternic, căci percep birurile cuvenite zeilor.
Elementul principal al vieţii administrative egiptene îl reprezenta funcționarii
publici, numiți scribii.
Viaţa de după moarte. Pentru egipteni, omul continuă să trăiască şi după moarte.
Trecerea din împărăţia morţilor este periculoasă şi, de aceea, morţii sunt ocrotiţi prin tot
felul de ritualuri şi rugăciuni. Mormintele sunt concepute ca nişte adevărate locuinţe, în
care sunt depozitate toate mobilele şi obiectele necesare defunctului în noua sa viaţă. Însă,
înainte, el va trebui să iasă învingător din încercarea redutabilă a judecăţii lui Osiris.
Judecata lui Osiris. După moarte, defunctul începe o lungă călătorie până în
împărăţia lui Osiris (sau împărăţia morţilor), trebuind să apară în faţa unui tribunal.
Osiris simbolizează destinele existenţei ca: maturitatea, moartea, învierea.
Cartea morţilor, culegere de formule magice care au fost aşezate în sarcofag,
se presupune că îl poate ajuta pe defunct care trebuie să răspundă la interogatoriul
lui Osiris despre faptele din viaţă. Apoi sufletul defunctului este cântărit: inima lui
este pusă pe unul din talerele balanţei, iar pe celălalt se află o pană. Dacă talerele sunt

21
în echilibru, mortul intră în împărăţia lui Osiris. În caz contrar, este devorat de un
monstru şi dispare pentru totdeauna.
Primele cărţi literare egiptene reprezintă imnuri şi indicaţii rituale de
călăuzire a morţilor în ultima lor călătorie.
2. Arta egipteană.
Arta vechiului Egipt a fost o artă unitară sub raportul stilului, coeziune care îşi
găseşte explicaţia în normele religioase şi condiţiile politice. Această unitate a stilului
artei egiptene nu presupunea însă monotonie sau osificare, încremenire în forme
pentru că, deşi menţinută în anumite tipare, arta a avut totuşi o anume libertate.
Această libertate a fost determinată de credinţa în supravieţuire şi în reîncarnarea lui
Ka, la care spera orice muritor
O altă trăsătură a artei Egiptului antic a fost supradimensionalitatea, prezentă
îndeosebi în arhitectura funerară (morminte: piramidă, mastaba şi hipogeu) şi
religioasă (temple) pentru a sugera şi evoca mărimea zeilor, a stăpânilor care
domneau peste un teritoriu imens de-a lungul Nilului.
Arta funerară egipteană este dominată de teoria reîncarnării sufletului.
Aceleaşi dimensiuni colosale, supradimensionale, le întâlnim şi în sculptura dedicată
faraonilor Ramses al II-lea, al III-lea şi al IV-lea sau cele ale lui Amenofis al III-lea.
Spre deosebire de arta greacă, raţională şi redusă la scara proporţiilor umane,
arta egipteană antică sugerează nesfârşitul, nelimitatul, incomensurabilul în raport cu
mediul care o înconjoară.
Arhitectura. Arhitectura egipteană a fost determinată în caracteristicile ei
esenţiale de destinaţia pe care o avea-religioasă (templele) şi funerară (locuinţe pentru
eternitate-mastaba, piramidă, hipogeu).
Arhitectura religioasă. Templele erau destinate celebrării cultului religios,
zeului soare Amon-Ra, datând încă din perioada regatului vechi (2778-2263 î.e.n.)
dar care nu s-au păstrat. Cele mai vechi sunt din perioada regatului mijlociu (2160-
1785 î.e.n.) când pot fi refăcute şi planurile acestora
Arhitectura funerară. Mastaba, termen de origine arabă care înseamnă banchetă,
pentru că are partea de jos a zidurilor larg înclinată, putând fi folosite pentru odihnă.
Mastabele erau morminte particulare, la început regale, folosite cu timpul, până
la sfârşitul Imperiului de mijloc, ca morminte funerare ale prinţilor, înalţilor
funcţionari care foloseau în paralel, unii, şi mormântul rupestru.
Piramida, mormânt regal apărut la începutul mileniului al III-lea, datorată în
mare parte arhitectului Imhotep, al faraonului Djeser. Așa dar 1 piramidă
egipteană, piramida cu trepte este piramida faraonului Djeser.
Iniţiatorul mormântului sub formă de piramidă este faraonul Imhotep.
Pentru început piramidele au fost construcţii în trepte, apoi romboidale, pentru a
se ajunge în vremea faraonilor Kheops, Khefren şi Mikerinos la aşa-zisele piramide
perfecte. La acestea toate cele patru laturi erau egale
Marile piramide sunt una din cele şapte minuni ale lumii antice (celelalte şase
fiind: 1. Grădinile suspendate ale Babilonului, 2. Statuia lui Zeus din Olimpia,
operă a lui Fidias, 3. Farul din Alexandria, 4. Mausoleul din Halicarnas, 5.
Templul Artemizei, 6. Colosul din Rodos.
Piramidele sunt dipuse în diagonală, pe axa nord-est spre sud-vest astfel încât
niciuna nu acoperă soarele pentru celelalte două. În interiorul lor, spre mijloc, se află
22
camera funerară, dar cele ale lui Keops şi Mikerinos au şi alte camere suprapuse. Toate
cele trei piramide aveau, ca anexe, ansambluri arhitecturale proprii, constituite din
templul funerar dispus în amonte.
Piramidele lui Keops şi Kefren sunt cele mai mari. Diferenţele dintre acestea
erau nesemnificative. La origine, piramida lui Keops era mai înaltă cu 9,50 m. în
schimb, aceasta din urmă dispunea de o mai bună organizare interioară a spaţiului. Pe
câtă vreme piramida lui Kefren este în fapt un imens turnul aşezat deasupra unei camere
funerare, cea a lui Kefren are cameră sepulcrală săpată în adâncimea stâncii şi camera
reginei plasată la câţiva metri de fundaţii cu scopul de a proteja camera regelui plasată în
interiorul construcţiei, la o mare adâncime. Camera regelui este săpată într-un bloc de
granit imens, de cca 60 tone.
Sculptura. Sculptura a fost de un accentuat imobilism pentru că secole de-a
rândul reproduce aceleaşi forme, cu aceleaşi materiale şi cu aceleaşi tehnici. Aceasta
presupune o puternică tradiţie dar şi un anume conservatorism.
Platon constata: “În Egipt nici un artist ce avea sarcina să reprezinte o figură umană
oarecare nu avea dreptul să-şi imagineze nici cel mai mic lucru contrar tradiţiei”.
Reprezentativitatea. Sculptura egipteană are un caracter static, cu atitudini simple şi
maiestuoase din care lipsea mişcarea. Aceste atitudini erau dictate de însăşi natura
construcţiei pe care trebuie să o împodobească - templu sau mormânt. Totodată, artistul
egiptean era nevoit să evoce regi şi zei deci, fiinţe supraomeneşti într-o atitudine augustă,
tronând maiestuos şi, în repaos, înnobilate de calmul şi demnitatea naturii divine a
modelului. Lucrările statuare reproduceau modelul stând în picioare, cu picioarele apropiate
sau cu piciorul stâng înainte. Uneori, faraonul sau demnitarul era figurat aşezat pe tron.
Statuia faraonului Zoser (Djeser), faraon căruia îi aparţine şi meritul de a fi
dispus ridicarea piramidei de la Saquarak datorată arhitectului Imhotep. Pe părţile
laterale ale tronului este figurat simbolul ceremoniei rituale Semataoni, care constă în
împletirea unei tije de Papirus şi a unei tije de Lotus. Aceste două plante reprezintă
alegoric Egiptul de Nord şi, respectiv, de Sud
Frontalitatea. Diodor din Sicilia informează că artiştii egipteni respectau cu
stricteţe redarea corpului uman într-o simetrie perfectă a părţilor obţinută printr-o
linie imaginară care pleacă din mijlocul frunţii, a bărbii, trece prin stern şi ombilic,
prin regiunea sub-pubiană şi scrotală, ajungând până în vârful picioarelor.
Proporţionalitatea. Proporţionalitatea înţeleasă ca regulă a proporţiilor,
prezentă în redarea corpului uman, a fost semnalată de Diodor din Sicilia. Conform
acestei reguli, sculptorii împărţeau corpul uman în 21,1/4 pătrate, orânduind întreaga
structură a corpului după acest număr. În Imperiul vechi, pentru reprezentarea în
picioare a modelului, corpul era împărţit în 18 pătrate iar pentru reprezentarea
corpului uman aşezat se utilizau 15 pătrate. Folosindu-se o atare tehnică sculptorul
ştia dinainte în care pătrat şi la ce anume dimensiuni ale acestuia se cuprinde nasul,
gura, sternul etc. Aceasta permitea echipelor diverse să lucreze independent pentru ca
apoi să unească acele pătrate, prin suprapunere, într-un singur ansamblu.
Portretistica. O altă trăsătură a artei statuare egiptene a fost portretistica,
busturile şi statuile fiind portrete fidele, fapt dovedit prin studiul comparativ al
operelor rămase în copii numeroase precum cele ale lui Kefren, zece ale lui
Mycherinos, efigiile diferite ale lui Sesostris I şi III, Amenofis IV etc.

23
 Portretistica artei statuare a fost imprimată de caracterul funerar al statuilor, după
care, între statuie şi model trebuia să fie o asemănare perfectă pentru că ea era suportul
dublului - „Ka”- copia fidelă fiind garanţia reîncarnării lui Ka. În această condiţie rezidă,
după Christiane Desroches - Noblecourt şi realismul artei statuare egiptene care diferă
de la o epocă la alta de la ţinută senină şi nobilă, care merge până la a face din fiecare
portret-statuie un tip abstract al clasei căreia îi aparţine în vechiul Imperiu.
Arta statuară privată şi reliefurile funerare se caracterizează însă printr-o mai mare
libertate de creaţie aparentă mai ales la statuile de lemn şi chiar la unele modele din morminte.
Pictura. Două sunt particularităţile vizibile ale desenului Egiptului vechi: lipsa
de perspectivă şi figurarea din profil.
Lipsa de perspective. Lipsa perspectivei caracterizează, de altfel, întreaga artă
primitivă, arta egipteană, arta Orientului apropiat pre-grec. Regulile perspectivei
permit reprezentarea volumelor pe o suprafaţă bidi-mensională, cu diferenţele şi
deformările datorate poziţiei şi depărtării.
În pictură, un obiect va fi reprezentat după poziţia sa prin linii ale căror dimensiuni
şi direcţii relevă perspectiva liniară, în timp ce estomparea tonurilor şi culorilor va reda
perspectiva aeriană. În ambele cazuri, artistul procedează la o denaturare a realităţii
obiective prin micşorarea dimensiunilor şi valorilor obiectului respectiv.
Pentru o mai bună utilizare a spaţiului, arta egipteană va folosi suprapunerea şi
alăturarea imaginilor, adică dispunerea unora alături de celelalte sau în registre suprapuse.
O intenţie a concepţiei de perspectivă întâlnim în rarele cazuri de surprindere a
păsărilor în zbor şi mai cu seamă a fluturilor în zbor.
Figurarea din profil. Această particularitate, caracteristică atât desenului cât şi
sculpturii în relief, constă din reprezentarea figurilor din profil. Cu rare excepţii în
Noul Imperiu, vom întâlni câteva figuri de femei în morminte tebaine şi grupuri de
prizonieri asiatici masacraţi de rege reprezentate frontal.
Cromatica. Artistul egiptean era constrâns în utilizarea culorilor. Astfel,
culoarea roşie sau roşul cărămiziu era destinată personajului negativ, pentru că era
culoarea zeului Seth, al deşertului, al răului şi al dezordinii. Culoarea verde era a
bucuriei, a vieţii vegetale din natură, a tinereţii şi a sănătăţii. În acelaşi timp era
culoarea zeului Osiris. Negrul era culoarea pământului Egiptului, fapt pentru care
semnifică renaşterea după moarte. Albastrul era culoarea preferată a lui Amon, zeul
cerului, reprezentat cu pielea de un albastru deschis. Culoarea galben sugera aurul
de unde şi întrebuinţarea ei la împodobirea fastuoasă a zeilor şi faraonilor.
3. Ştiinţa egipteană.
Știinţa egipteană a fost orientată în direcţie acumularea cunoştinţelor
despre universul fizic, fiinţa umană şi rolul ei în cadrul acestuia. Astronomia, a
capatat totuşi la egipteni caracter de ştiinţa. Nu s-a nascut, ca la mesopotamieni, din
astrologie; fenomenele cereşti nu erau interpretate ca manifestari ale voinţei zeilor,
nici ca putînd sa dea indicaţii privind viitorul omului. Observînd cele 36 de
constelatii „decanii" de-a lungul ecuatorialului ceresc egiptenii au stabilit, pe baza
poziţiei si apariţiei lor de cate 10 zile, un ciclu de 360 de zile.
Din anul 2776 î.e.n. a fost întocmit un calendar, la început lunar, in functie
de fazele lunii, acesta a fost corectat apoi luîndu-se ca punct de reper apariţia la
orizont a stelei Sirius alaturi de Soare, ceea ce a dus la seria de 365 de zile. Anul era

24
impartit in trei anotimpuri agricole („revarsarea", „acoperirea”, „anotimpul
uscat”), şi în 12 luni de cîte 30 de zile.
Egiptenii antici au inventat papirusul. Papirusul este un material asemănător
cu hârtia, produs din planta Cyperus papyrus, pe care se scria în perioada Antichității,
în special în Egipt. Papirusul a rămas suport esențial al cărții în Egipt și s-a răspândit
în lumea greacă și în Imperiul Roman.
Acest calendar solar egiptean, modificat în epoca Ptolemeilor, a devenit calen-
darul iulian; apoi, cu mici retusuri, calendarul gregorian de azi. Pentru masurarea
timpului egiptenii se serveau de calendare solare si de clepsidre; In fine, egiptenii au
determinat, cu o precizie uimitoare, Nordul (cu o deviatie de cel mult un grad),
orientand feţele marilor piramide in direcţia celor patru puncte cardinale.
Medicina. Cunoştinţele şi experienţa egiptenilor antici în domeniul medical erau
foarte avansate pentru acea perioadă. Ei efectuau intervenţii chirurgicale, tratau
fracturi şi aveau cunoştinţe farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arată un nivel
ridicat de profesionalism în lucrul cu corpul uman, din moment ce mumiile au rămas
intacte şi după complicate înlăturări de organe. În plus nivelul până la care se mergea
în procesul de mumificare al persoanelor importante arată faptul că aceştia aveau
cunoştinţe incredibile de anatomie.
Problemele medicale ale vechilor egipteni derivau direct din mediul lor.
Fauna sălbatica periculoasa, cum ar fi crocodilii şi hipopotamii au fost, de
asemenea, o ameninţare comună. Munca pe tot parcursul vieţii în agricultură şi
construcţie a dăunat coloanei vertebrale şi articulaţiilor, precum şi leziuni traumatice
din construcţii şi război ce au avut repercusiuni semnificative asupra organismului.
Dietele celor bogaţi erau bogate în zaharuri, care a promovat boala parodontală. În
ciuda portretelor în care îi prezentau pe decedaţi din clasa superioară ca fiind suplii şi
bine făcuţi fizic, mumiile indică un exces de greutate ce atesta efectele unei vieţi în
care au consumat în exces. Speranţa de viaţă a unui adult era de aproximativ 35 de
ani pentru bărbaţi şi 30 de ani pentru femei, dar a ajunge la maturitate era dificil,
aproximativ o treime din populaţie murind în copilărie.
Medicii egipteni erau renumiţi în Orientul Apropiat antic pentru abilităţile lor de
vindecare, iar unii, cum ar fi Imhotep, a rămas celebru mult timp după moartea lor.
Instruirea medicilor avea loc la instituţia Per Ankh sau Casa Vieţii cu sediul în Per-
Bastet în timpul Noului Regat şi la Abydos şi Sais în perioada târzie. Papirusurile
medicale atesta o cunoaştere empirică de anatomie, în leziuni şi tratamente practice.
Rănile erau tratate cu bandaj cu carnea crudă, pânză albă, plase şi tampoane îmbibate
cu miere pentru a preveni infecţia, în timp ce opiu de cimbru şi Belladona erau
utilizate pentru a calma durerea.
Usturoiul şi ceapa au fost folosite în mod regulat pentru a promova starea bună
de sănătate şi pentru a diminua simptomele de astm.
Cultura şi monumentele Egiptului antic au lăsat o moştenire durabilă asupra
lumii. Cultul zeiţei Isis, de exemplu, a devenit popular în Imperiul Roman, fiind
gravată pe obeliscuri şi alte relicve ce au fost transportate la Roma. Romanii, de
asemenea, importau materiale de construcţii din Egipt pentru a ridica structuri în stil
egiptean. Istorici timpurii, cum ar fi Herodot, Strabon sau Diodor din Sicilia au
studiat şi au scris despre modul de viaţă al egiptenilor.

25
 Limba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor afro-
asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica și
Beja. Documentări scrise ale limbii egiptene datează din sec. XXXII î.e.n., făcând-o
una din cele mai vechi limbi documentate (după sumeriană) fiind vorbită și scrisă din
c. 3200 î.e.n. până în Evul Mediu.
Fonetică și gramatică. Egipteana antică conține 25 de consoane similare cu cele
ale altor limbi afro-asiatice. Acestea includ faringiene și categoric consoane, fricative
și africative. Are trei vocale lungi și trei scurte, care s-au extins la nouă în egipteana
târzie. Cuvintele de bază în egipteană, similare cu cuvintele semite și berbere, sunt o
rădăcina trilaterală sau bilaterală de consoane și semiconsonante. Sufixele sunt
adăugate pentru a forma cuvinte. Conjugarea verbelor corespunde persoanei. De
exemplu, scheletul tri-consonantal S-D-M este nucleul semantic al cuvântului auzi;
conjugarea de bază este smd- aude. În cazul în care subiectul este un substantiv,
sufixele nu se adaugă la verb: sdm hmt - aude o femeie. Adjective sunt derivate din
substantive printr-un proces pe care egiptologii îl numesc nisbation din cauza
asemănării sale cu limba arabă. Ordinea cuvintelor sunt predicat - subiect în fraze
verbale și adjectivale, și subiect - predicat în propoziții nominale și adverbiale.
Subiectul poate fi mutat la începutul propozițiilor în cazul în care acesta este lung și
este urmat de un pronume resumptiv. Verbele și substantivele sunt negate de particule
n, dar nn este folosit pentru fraze adverbiale și adjectivale.
Scrierea hieroglifică datează din 3000 î.e.n. și este compusă din sute de
simboluri. O hieroglifă poate reprezenta un cuvânt, un sunet, sau un determinant
tăcut, și același simbol poate servi unor scopuri diferite, în contexte diferite.
Hieroglife au fost scrise pe monumente de piatră și în morminte, care pot reprezenta
lucrări individuale de artă. În scrierea de zi cu zi, scribii au folosit o formă cursivă de
scriere, numită hieratică, care a fost mai rapidă și mai ușoară. În timp ce hieroglifele
oficiale pot fi citite în rânduri sau coloane, în orice direcție (deși de obicei scrise de la
dreapta la stânga), hieratica a fost întotdeauna scrisă de la dreapta la stânga, de obicei,
în rânduri orizontale. O nouă formă de scriere, demotica, a devenit stilul de scris
predominant.
În jurul primului secol e.n., alfabetul copt a început să fie utilizat în paralel cu
scrierea demotică. Copta este un alfabet grecesc modificat cu adaos de unele
semne demotice. Deși hieroglifele oficiale au fost utilizate într-un rol ceremonial
până în secolul al IV-lea, spre finalul antichității, doar un mic grup de preoți puteau
să le citească și să le interpreteze. Când unitățile religioase tradiționale au fost
desființate, cunoștințele de scrierea hieroglifică au fost în mare parte pierdute.
Încercările de a le descifra s-au întâlnit în timpul perioadei bizantine și islamice în
Egipt, dar numai în 1822, după descoperirea Pietrei de la Rosetta și ani de cercetare
făcute de Thomas Young și Jean-François Champollion, hieroglifele au fost
aproape complet descifrate.

TEMA 5. CULTURA EXSTREMULUI ORIENT: INDIA ( 2 ORE)

Subiectele temei:
1.Caracteristică generală.
2.Scrierile sacre şi epopeile indiene.
3.Religiile indiene.
26
 4.Arta indiană.
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: Cunoaşteţi specificul
culturii indiene antice. Sistemul de caste al activităţii societăţii. Conglomeratul
religiilor aduse din vecinătate. Aportul ştiinţei indiene în dezvoltarea civilizaţiilor
antice.

India (in limbile indiene Bharatvarsa; denumirea actuala vine de la

fluviul Sindhu, devenit in persana Hindhu, iar in greaca Indos), înconjurata din trei
parți de Oceanul Indian, este mărginita la nord de munții Himalaya, care o despart de
podișul Tibetului.
Prima mare civilizație a sub-continentului indian s-a născut in valea Indusului.
Câmpia Indusului se afla intr-o poziție geografica marginala. Clima zonei sale celei
mai sudice o leagă mai curând de regiunile musonice decât de ținuturile
mediteraneene sau ale Orientului Apropiat; fluviul însuși își are izvoarele in munții
Himalayei. Cu toate acestea, valea Indusului aparține, la începutul istoriei sale, zonei
Orientului Apropiat, ca si mai târziu când, in ceea ce privește populația si religia,
avea sa primească tot din vest elementele esențiale ale personalității sale.
Dintotdeauna valea Indusului a fost un culoar de comunicație intre ansamblul
indo - gangetic, Orientul Mijlociu și Asia Centrala.
Mai alungita decât câmpia mesopotamiana, cea a Indusului este strânsa intre
munții Belucistanului, al cărui piemont era mai Putin arid decât astăzi, si desertul
Thur. Valea însăși este aproape pustie, cu excepția regiunilor irigate.; in plus,
inundațiile, care ating uneori proporții catastrofale, au depus enorme straturi de
aluviuni, adesea nefertile. In nord, dimpotrivă, văile umede ale numeroaselor lauri
care curg spre Indus si alcătuiesc actualul Pendjab puteau fi cultivate fără a recurge la
prea complicate lucrări de irigație.
1.Caracteristică generală.
Cucerind India, arienii trec la modul sedentar de viaţă şi se ocupă cu cultivarea solului,
creşterea animalelor, cu meşteşugăritul. Ei erau împărţiţi în clanuri şi triburi, fiecare trib era
condus de un rege ereditar, care exercita funcţia de şef militar şi judecător suprem. În
perioada vedică arienii îşi extind dominaţia spre Est, înspre regiunea Gangelui. În această
perioadă este răspândită scrierea şi se consolidează sistemul rigid al castelor.
Dominaţia vedelor este înlocuită în sec. al IV-lea î.e.n. de două religii
-buddhismul şi jainismul, care se opun brahmanismului. Capitala Indiei este
schimbată în zona Gangelui, în orașul Pataliputra.
Epoca buddhistă cunoaşte mai multe imperii. Primul imperiu indian - Maurya
(324-187 î.e.n.) este cunoscut prin activitatea unei figuri ilustre Aşoka. Ca guvernator
Aşoka este preocupat de perfecţionarea aparatului funcţionar, chemat să consolideze
centralizarea statului ce număra 50 de milioane le locuitori. Aşoka, suveranul filosof,
a influențat răspândirea buddhizmului în ţările învecinate. Dinastiile Sunga şi
Kauva, domnia lui Kanişka (sec. III î.e.n.) au reuşit să ridice ţara din impas,
dăruindu-i o nouă epocă.
Istoria civilizaţiei Indiei nu poate fi divizată în perioadele culturii
universale, deoarece este strict respectată tradiţia. Ca şi alte popoare, indienii
cunosc perioade de înflorire, de dezvoltare lentă, de stagnare, de decădere, critice.

27
Schimbul dinastiilor enumerate nu duce la mutaţii serioase în principiile şi normele
convieţuirii sociale, în organizarea politică şi administrativă.
Odată cu ocuparea Indiei şi exterminarea populaţiei autohtone arienii
introduc o nouă orânduire socială, bazată pe castă.
Casta este o comunitate închisă de oameni, care au aceeaşi origine, aceeaşi
ocupaţie, drepturi şi datorii definite cu precizie, tradiţii şi credinţă cu o ideologie
bine determinată.
Apartenenţa fiecărui individ la castă este argumentată de către preoţii
Brahman, care formează casta superioară. Brahman în traducere înseamnă „cel
ce posedă puterea sacră”. Brahmanii formulează legile şi supraveghează respectarea
tradiţiei. Activitatea lor este consacrată vieţii religioase, îndeplinirii ritualurilor,
transmiterii şi explicării sacre. Membrii acestei caste erau întreţinuţi de stat, deoarece
se considera că funcţia lor sacerdotală servea intereselor colectivităţii.
A doua castă - kşatrya, a războinicilor, casta nobilimii şi familiei regale. Membrii
ei erau datori să cunoască şi să respecte textele sacre ale vedelor, să apere poporul, să
lupte şi să comande. Războinicii profitau de anumite privilegii. Brahmanii urmăreau cu
stricteţe comportamentul războinicilor, pe care-i supuneau tradiţiei.
A treia castă - vaişya, oamenii liberi, este compusă din micii sau marii
proprietari, negustori, profesori, medici, economişti, ingineri etc. Ei erau datori să
satisfacă necesităţile materiale ale brahmanilor şi războinicilor.
A patra castă - şudra, servii, care iniţial a fost casta dravidienilor, la care apoi se
alătură nevoiaşii arieni. Membrii acestei caste puteau poseda bunuri imobile, funciare.
Acestei caste îi aparţineau meseriaşii şi agricultorii care erau situaţie de iobagi, deoarece
depindeau de stăpânii lor. Servii îndeplineau cele mai grele şi mai murdare munci.
Concepţia brahmanistă despre om şi locul lui în univers susţine că în funcţie
de meritele sau faptele nedemne săvârşite de generaţiile anterioare fiecare aparţine
la una din cele patru caste. Trecerea dint-o castă în alta este interzisă. Fiecare om
este dator să respecte legile castei sale. Acest sacrificiu va fi răscumpărat de
existenţele viitoare de după moarte când se va renaşte în altă castă. Funcţiile fiecărei
caste sunt concrete şi descrise cu precizie de brahmani şi impuse tuturor
indienilor. in afara celor patru caste în India existau grupuri de oameni puşi în
afara castei - paria, cei lipsiţi de un anumit rol în societate.
Spre deosebire de alte ţări din lumea antică, monarhia indiană nu este
absolută. Ea apare ca o instituţie socială. Regele era dator să respecte tradiţia, care
acorda o autoritate morală brahmanilor şi să ţină cont de dreptul poporului de a fi
guvernat cu dreptate, protejat contra presiunii.
2. Scrierile sacre şi epopeile indiene.
Deschidem studiul culturii indiene cu o analiză sumară a monumentelor
culturii indiene şi universale, care au influenţat întreaga viaţă socială şi spirituală a
Indiei. Este vorba despre textele Veda, Upanişade, Mahabharata, Ramayana,
precum şi de contemplaţia Yoga.
Veda (ştiinţă, cunoaştere) este o scriptură sacră, care de-a lungul secolelor şi
mileniilor a constituit temelia pe care s-a clădit şi s-a dezvoltat edificiul vieţii sociale şi
spirituale a popoarelor indiene, ce dăinuie până azi. De fapt această scriptură este
compusă din patru cărţi, apărute pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n.
 Rig Veda - Vede Imnurilor;
28
  Sama Veda - Vede Melodiilor;
 Yajur Veda - Vede Invocaţiilor de Sacrificiu;
 Atharva Vede - Vede Descântecelor. Hinduşii considerau încă din
vechime epopeea Mahabharata „a V-a Vede”.
Vedele, constituind cele mai vechi monumente de mitografie, filosofie
religioasă şi literatură sanscrită, Veda rămâne cea mai veche compoziţie literară a
lumii indiene şi poate chiar a lumii întregi.
Upanişadele (a şedea lângă) chintesenţă a înţelepciunii hinduse, comentarii
filosofice sanscrite, constituie scrierile anexe ale vedelor. Aceste texte sacre , a căror
redactare a durat mai multe secole, constituie o culme a învăţăturilor metafizice,
fără echivalent în lume. Conform tradiţiei, numărul lor ar fi 108, dar până, acum se
cunosc 225. Este posibil să se descopere încă multe altele. Cele mai vechi
Upanişade au apărut în secolul VII ca o continuare cronologică a Brahmanelor
(o categorie de comentarii vedice), cele mai recente datează din sec. XIV-XV.
În plan filosofic Upanişadele determină consubstanţialitatea între absolutul
obiectiv Brahman şi absolutul subiectiv Atman. Comentând religia vedică, Upanişadele
timpurii reconsideră tradiţia în spirit nou, aprofundând viaţa interioară şi dând mai puţină
atenţie şi importanţă datinilor şi ritualurilor, spre a accentua conţinutul ritualului ca o
cale a cunoaşterii, în contrast cu tradiţionala cale a acţiunii.
Respingând dogmele epocii vedice, Upanişadele au prevestit jainismul şi
buddhismul, fiind şi un punct de plecare pentru crearea şcolii filosofice vedantine.
Upanişadele au avut destinaţia ca printr-o interpretare specifică a tuturor
comentariilor preliminare să explice sensul ascuns din vede, hermeneutica vedică.
Mahabharata este cea mai veche şi mai mare epopee sanscrită, monument
al culturii indiene şi tezaur al culturii universale, considerată adesea a cincea vedă.
Primele texte au apărut în mileniul II î.e.n. Prin dimensiunile sale - 18 cărţi, 220 de
mii de versuri, grupate în distihuri-Mahabharata este de cinci ori mai mare decât
Ramayana şi de şapte ori mai vastă decât Iliada şi Odiseea împreună. Rod al geniului
popular, ea abundă în scene eroice de o incomparabilă măreţie ce emoţionează şi
insuflă cititorului sentimente profunde de plăcere şi satisfacţie. Întreaga concepţie a
Mahabharatei este dominată de una dintre cele mai timpurii doctrine filosofice din
India-şcoala Samkhya, dar şi de doctrina Yoga. Mahabharata este cel mai amplu
codice de izvoare ale mitologiei vedice şi vechilor religii ale Indiei.
Ramayana, a doua epopee indiană, povesteşte peripeţiile prinţului Rama şi
virtuoasei lui soţii Sita şi este atribuită, după cum susţine legenda, înţeleptului
Valmiki. Această epopee eroică sanscrită, compusă din 7 cărţi cu 24 de mii de
versuri, grupate în distihuri, construieşte o societate ideală a Indiei, întemeiată pe
principiul dharma (datoria morală), conservator al echilibrului universal.
Originea Ramayanei se pierde în negura timpului. Subiectul acestei epopei îl
constituie întâmplările ce au avut loc trei milenii în urmă. Ca protagonişti îi are pe
eroii care au existat în realitate. Timp îndelungat Ramayana a circulat oral la fel ca şi
marele epopei din antichitatea europeană, până când Valmiki i-a dat, în urmă cu 2500
de ani, forma scrisă cub care este cunoscută şi astăzi. Ca şi Mahabharata.
Ramayana a influențat profund artele indiene de-a lungul veacurilor. Pictura,
sculptura, muzica, drama şi dansurile, precum şi cinematograful de astăzi, au reluat şi redat

29
în forme specifice episoade din acest minunat poem. Spre deosebire de Mahabharata,
Ramayana a pătruns şi continuă să-şi croiască drum în inimile indienilor de toate vârstele.
Yoga (uniune, unire) este un sistem filosofic şi religios tradiţional, teoretic şi
practic, din India. A apărut ca termen în Upanişade şi este atribuit ca doctrină lui
Patanjali (sec. II î.e.n.). El a organizat scrierile arhaice într-o amplă operă „Yoga-
sutra” (sutra - fir, deci călăuzitor).
Yoga - unul dintre cele şase sisteme ortodoxe din filosofia clasică indiană,
delimitând subiectul de obiect, propune eforturi metodice necesare atingerii
desăvârşirii prin controlul elementelor componente ale naturii umane psihofizice, în
scopul întoarcerii spiritului la starea purităţii iniţiale şi a atingerii stării de conştiinţă
absolută, prin disciplina fizică şi mintală. Întemeietorul Patanjali vede în yoga o
despărţire totală a insului de lume, adică a subiectului de obiect.
Yoga reprezintă, în modul cel mai conştient, mistica clasică a Indiei. Această
doctrină, concentrând atenţia asupra tuturor acţiunilor şi exerciţiilor, este capabilă să
trezească forţele supranaturale din om, care, conform concepţiei teoretice din India, sunt
destinate să înlesnească deplin contopirea omului cu spiritul universal. Yoga nu se
limitează la expunerea teoretică, urmărind deopotrivă latura practică a acestei filosofii.
3. Religiile indiene.
Forma dominantă a culturii indiene este religia. Religia şi mitologia indiană
în epoca preistorică şi cea vedică se interpătrund. În cultura Indusului dravidienii
autohtoni venerau stânci, râuri, munţi, arbori, stele - pe care le numeau lăcaşe ale
spiritelor. Credinţa animistă şi totemistă a strămoşilor, descrisă în Atharva Veda,
poate fi întâlnită la unele triburi şi astăzi.
Culegerea indiană de norme religioase, morale, civile, juridice constituie
Codul lui Manu
Arienii au adus în valea celor şapte râuri cultul focului domestic şi cultul
strămoşilor. Cele mai vechi divinităţi sunt personificări ale forţelor naturii: cerul
(Dyauspitar), focul (Agni), noaptea (Varum), furtuna (Indra), soarele (sub
denumirile: Surya, Mitra, Vişnu), vântul (Vayu), ploaia (Parjanya), aurora (Uşos).
Alături de aceste divinităţi un loc important îl ocupă Indra şi Agni, Soma
(semnul băuturii rituale), Rudra (zeul furtunii şi al focului), Mithra (zeul
dreptăţii şi al păcii). Panteonul vedic este dominat de zeii masculini.
Un rol deosebit în religia vedică îl deţine magia. Cultul vedic nu cunoaşte
sanctuarul. Ritualurile se efectuau în casa sacrificiantului sau într-un teren învecinat
acoperit de iarbă pe care se aprindeau trei focuri. Ofrandele erau: laptele, untul,
cerealele şi prăjiturile. Se sacrificau de asemenea capra, vaca, taurul şi calul. in epoca
Rigvedei Soma devine sacrificiul cel mai important. Mircea Eliade evidenţiază două
feluri de rituri: domestice şi solemne. Cultul domestic este săvârşit de capul familiei.
Riturile solemne erau îndeplinite doar de preot, de brahman.
Activitatea brahmanilor deschide o nouă etapă în dezvoltarea religiei indiene-
cea a brahmanismului.
Brahmanismul afirmă că fiecare individ participă la Brahma Calea zeilor,
concept abstract, principiu absolut, tot creator, forţă care domină totul, fondul
primordial al oricărei realităţi (Ovidiu Drimba). În concepţia brahmanistă despre
existenţă omul este identificat cu Absolutul, care este consubstanţial. Toate sufletele

30
sunt de aceeaşi esenţă, sufletul fiecăruia se confundă cu sufletul lumii, cu Viaţa
Universului. Brahmanismul afirmă unitatea cosmicului cu psihicul individual.
Afirmarea brahmanismului este urmată de ignorarea miturilor, imnurilor vedice,
care concepeau zeii după chipul şi asemănarea oamenilor. Principiile şi tainele religiei
vedice suferă o revizuire totală. Atenţia principală a brahmanilor este concentrarea
asupra consolidării poziţiilor castei sale. Ei supraapreciază valoarea sacrificiilor şi
puterea magică a formulelor rostite. În perioada brahmanistă în centrul practicelor
religioase se situează sacrificiul. Activitatea brahmanilor nu este acceptată omogen
de societatea indiană. Lor li se opun yoghinii, care subminează autoritatea
brahmanilor şi resping dogmatismul preceptelor lor. Yoghinii au pregătit apariţia a
două religii: buddhismul şi jainismul.
Buddhismul. Universalitatea buddhismului, înalta sa moralitate, transformarea
dintr-o religie verticală (relaţia omului cu Dumnezeu) într-o religie orizontală
(compasiunea oamenilor intre ei) explică succesul acestei religii în Asia. Dacă o
relaţie ca şi un arbore trebuie să fie judecată după roadele sale, cele ale buddhismului
sunt impresionante.
Buddhismul (din sanscrită-calea lui Buddha) este o religie universală apărută în
India în sec.VI-V î.e.n., probabil, ca o reacţie spirituală împotriva sistemului
castelor şi a brahmanismului. Întemeierea religiei este atribuită lui Buddha (din
sanscrită-trezit, luminat) numele deplin al căruia este Siddhartha Gautama.
Cele trei prescrieri esenţiale ale budismului sunt: moralitate, înţelepciune,
concentrare
Buddha a rezumat doctrinele religioase în patru adevăruri esenţiale. Întreaga
existenţă nu este decât durere şi copilul are dreptate să plângă încă de la naştere. Primul
adevăr constată existenţa suferinţei. Al doilea adevăr se reflectă la cauza suferinţei
care este plăcerea. Al treilea adevăr descoperă posibilitatea încetării durerii şi
suferinţei. Este necesar să-ţi depăşeşti dorinţele, pasiunile. Al patrulea adevăr descrie
calea mântuirii, care cuprinde 8 drumuri: existenţa dreaptă, gândire dreaptă, cuvânt
drept, acţiune dreaptă, efort drept, atenţie dreaptă, voinţă dreaptă şi concentrare dreaptă.
Cele opt cărări se rezumă în trei prescrieri esenţiale: moralitate (sila), înţelepciune
(prajnă), concentrare (samadhi). Calea astfel predicată de Buddha este o cale de mijloc,
nici prea ascetică, nici prea conciliantă. Ea nu cere nimic zeilor vedici. Concomitent
respinge rolul brahmanilor, intermediari între om şi divinitate. Buddhismul refuză ideea
sufletului universal (Brahman) şi îi ignoră pe cel individual (Atman). Astfel buddhismul
se situează în afara metafizicii brahmanice bazată pe identitatea brahman-hatman.
Buddhismul se prezintă ca o experienţă personală pentru care magistrul nu poate decât
să dea sfaturi: înţelepciunea înlocuiește metafizica şi morala ritualului.
Doctrina buddhistă afirmă egalitatea tuturor oamenilor şi vocaţia de a
atinge Nirvana. Una din principalele trăsături ale buddhismului timpuriu a fost
refuzul organizării ecleziastice, al sacerdoţiului, al ritualurilor, precum şi refuzul
noii religii la starea de spirit a oamenilor epocii. Proclamarea budhismului ca
religie de stat în sec. III i.e.n. sub regele Aşoka, îi intensifică succesul.
Ca şi alte religii, buddhismul are cartea sa sfântă Tripitaka (Trei coşuri).
Trilogia scripturilor buddhiste iniţiale, scrise în limba pali şi păstrate în Ceylon
(Şri-Lanca) sau triplul codice însumând cele trei grupări de Sutra:
 Vinaya - precepte şi reguli canonice.
31
  Sutta (Sutra )- dialoguri şi aforisme ale lui Buddha.
 Abitharma (Abidamma) - meditaţii metafizice.
În secolul I î.e.n. în buddhism s-a produs principala schismă de pe urma
căreia au apărut două curente principale - Mahayana şi Hinayana. Mahayana
obţine numeroşi adepţi, mai ales în Tibet, unde capătă o formă locală- Lamaism şi
în China, unde se divide în mai multe curente.
O ramură autonomă a Mahayanei, răspândită în Tibet şi în Mongolia, este
Lamaismul (în tibetană lama-superior, în sens curent-preot). Lamaismul apare în
sec. VII şi reprezintă un sincretism teologic al cultelor arhaice tibetane şi doctrina
buddhistă Mahayana.
În Hinayana (Vehiculul mic sau Carul mic) sunt incluse toate şcolile buddhiste
conservatoare, ca şi cele care respectau literal textele tradiţionale din Tripitaka.
Adepţii Hinayanei consideră că Buddha este un personaj istoric, învăţător şi nu
zeu, ce reflectă idealul suprem al fiinţelor, dar şi limita atitudinii spirituale la care
poate aspira un om. Omul se poate salva, elibera şi purifica singur, prin
Înţelepciune, voinţă şi decizia sa, tinzând spre idealul stării supreme Nirvana.
Această stare poate fi atinsă numai renunţând la orice raport cu lumea fenomenală şi
practicând legitatea şi asceza în scopul desăvârşirii morale.
Treptat, India îşi pierde comunitatea buddhistă. După sec. VII direcţiile
principale ale buddhismului se distribuie astfel: Hinayana-Şri-Lanca, Birmania, Siam,
Cambodgia; Mahayana-Nepal; Lamaism-Tibet, Mongolia, Buriatia.
În India, din conflictul secular al buddhismului cu brahmanismul se ajunge la o
influienţă reciprocă şi apoi la o contopire a celor două doctrine intr-o religie nouă -
hinduismul. Hinduismul este religia actuală a majorităţii locuitorilor din India
(adepţii constituie 83% din populaţie). Hinduismul apare în sec. VI-IV î.e.n. ca
reacţie la buddhism şi brahmanism.
Recunoscând validitatea diferitor căi sau puncte de vedere (darshana),
hinduismul le concepe ca viziuni ale adevărului. Principalele darshana sunt:
 nyaya - calea dialecticii;
 mimansa - studiul ritualului;
 samkhya - apropierea cosmogonică evolutivă;
 yoga - tehnica de concentrare;
 vedanta - exegeza metafizică neîntreruptă, care de-a lungul secolelor a căpătat
o experienţă crescândă şi a ajuns să reprezinte metafizica hinduistă.
Hinduismul pretinde a fi o religie eternă, deoarece constituie o explicare continuă a lui
Dumnezeu, a universului şi a omului, a raporturilor omului atât cu Universul, precum şi cu
Dumnezeu. Hinduismul este un cod de conduită, care rezultă în mod logic din raporturile.
Lipsit de organizare ecleziastică şi de cler, cu o mitologie adesea de împrumut,
hinduismul este o religie amorfă, care a reuşit să se ridice la nivelul religiei naţionale a
Indiei moderne. Timp de un mileniu s-a dezvoltat neohinduismul, consolidat în sec.
XIX-lea şi ajuns în sec. XX să confirme monoteismul vedantin ca pe un monoteism
absolut, susţinând concomitent prin filosofia sa religioasă valoarea intuiţiei şi a trăirii
mistice a fenomenelor, ca forme unice ale cunoaşterii.
Jainismul - este o religie din India post-vedică, totodată un sistem filosofic
autonom despre esenţa universală. Apărut în sec. VI jainismul a fost instituit conform
tradiţiei, de înţeleptul legendar Mahavira Vardhamana (549-477), supranumit Jina
32
Biruitorul care a fost contemporan cu Buddha. Doctrina jainismului afirmă, că
universul fără început şi sfârşit conţine formele perisabile, care sunt produsele unei
forţe externe. Sufletele, fiind veşnice şi neperisabile, îşi desăvârşesc neîncetat
înălţarea spre divinitate. Jainismul apare ca o reacţie la brahmanism de aceea unii
cercetători consideră că jainismul ar fi fost iniţial o sectă buddhistă.
Ca doctrină religioasă a mântuirii, jainismul se autodefineşte prin cele Trei
Nestemate - credinţa perfectă, cunoaşterea perfectă, conduita perfectă. Dominată de
practica ascezei, doctrina jainistă include obligaţia renunţării totale la orice bunuri
materiale, averea fiind socotită o legătură nefastă a sufletului uman cu materia-impură,
deci o piedică spre idealul stării normale. Jainismul cunoaşte o schismă.
Doctrina jainistă este expusă în textele canonice Siddhanta, scrise de cei 11 ucenici
ai întemeietorului, venerat în jainism ca zeu. Rod al unei lungi filiere de măieștri
spirituali, jainismul numără actualmente 3 mln de adepţi în India (statul Gujarat).
Ca o completare a acestor religii de nivel universal şi național se dezvoltă
filosofia indiană. Fiind întemeiată pe o meditaţie profundă, filosofia concepe viaţa
omului asemenea unui rit religios. Principiul iniţial şi scopul final al meditaţiilor
este conceperea armoniei universale, integrarea omului în ritmul cosmic,
salvarea lui, găsirea căilor spre mântuire, spre pace, spre perfecţiune, spre
absolut. Filosofia şi religia indiană influenţează apariţia unei arte specifice.
4. Arta indiană.
Arta indiană este caracterizată de relativ puţine monumente, fapt determinat, în
primul rând, de oficierea cultului vedic în aer liber. Arhitectura în piatră apare în
secolul II î.e.n. până la acea dată se construiau edificii din lemn. Palatele imperiale
erau impunătoare, având câte 7 etaje şi dimensiuni mari. Pentru arhitectura palatelor
imperiale servea drept model palatul din Persepolis.
Cea mai veche stupă cunoscută azi, şi cea mai grandioasă este cea din
Sanci (sec. I)- înălţimea căreia ajunge la 13 m, diametrul bazei la 32 m.
Templul săpat în stâncă este solicitat în perioada cuprinsă intre secolul III î.e.n. şi
sec. I. Astăzi se cunosc 1200 de temple. Cele mai vechi temple au planul în formă de
cruce. Pentru toate templele este caracteristic arcul de deasupra portalului, care are forma
potcoavei sau a florii de lotus. Interiorul este separat de capelele laterale (de chilii în
mănăstiri) prin două rânduri de coloane, care, asemenea pilaştrilor, n-au un rol
funcţional. Capodopera templelor săpate în stâncă este grota din Karla.
Primele temple construite din material rezistibil datează din secolul V. Baza
templelor construite este pătrată, dominată de un acoperiş turn, cu o înălțime
deosebită. Acoperişul este etajat. Se cunosc temple cu 13 etaje. Înălţimea templului
din Tanjore atinge 30 m. Construit în sec. X, templul constituie o capodoperă a
acestui stil. În sec. XVI-XVII au fost construite mari complexe, oraşe întregi compuse
numai din temple şi mănăstiri. Acestea sunt: Palitana, Girnar, Junagadh. În sec.
XIII-lea este construit templul jainist Vimala Saha.
Templele cioplite şi construite sunt înfrumuseţate de sculpturi în basorelief sau ronde-
bosse. Sculptura indiană ilustrează vechi legende populare, diferite aspecte ale vieţii religioase.
Din sec. III î.e.n. sculptura completează monumentele arhitecturale, înlocuind pe
alocuri pictura. Estetica indiană este dominată de calm, de puritatea şi demnitatea
viziunii, atitudinile personajelor de o nobilă simplitate, linia ondulatoare domină

33
profilul corpului uman, echilibrul perfect în gusturi şi mişcări, musculatura atenuată prin
suprafeţe corporale armonioase, o sobrietate perfectă în ansamblul compoziţiei.
Din epoca preistorică datează primele urme ale picturii indiene. Pe pereţii
unor grote pot fi văzute figuri de oameni şi animale, scene de vânătoare. În epoca
istorică cele mai vechi sunt picturile murale din grotele Jogimara. Este cunoscut un
tratat despre pictură din sec. III, în care sunt fixate canoanele portretisticii.
În textele sacre picturii i se atribuie o origine divină. Pictorul indian trebuie să
cunoască dansul, eleganţa mişcării. Pereţii templelor din Ajanta erau acoperiţi în
întregime cu fresce. Deşi mult deteriorate, aceste fresce din sec. V-VI încântă prin
armonia compoziţiei, concepută după o schemă circulară sau ovală, prin simplitatea şi
siguranţa liniei, prin caracterul nobil al subiectelor, prin puritatea figurilor, prin
perfecţiunea desenului mâinilor şi prin căldura coloritului.
Arta exercită două funcţii: reface universul şi stabileşte un contact emoţional
între individ şi legile lui. Realizând aceste două funcţii ale artei, artistul indian creează
modele spirituale, imagini care trebuie interiorizate prin meditaţii, a căror acţiune
asupra omului nu îl conduce la emoţia estetică, ci la un sentiment de împăcare
către o ascensiune spirituală.

TEMA 6. CULTURA EXTREMULUI ORIENT: CHINA ( 2 ORE )

Subiectele temei:
1. Viaţa spirituală.
2. Filosofia chineză antică.
3. Cultura artistică.
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să:cunoaşteţi procesul
formării Chinejilor ca etnie. Concepţiile filosofice, care stau la baza activităţii
statului antic. Veţi face cunoştinţă cu ştiinţa chineză, de descoperirile cărora ne
folosim până-n zilele noastre.
1.Viaţa spirituală.
În urma cu cca. 3-4 mii de ani î.e.n ., în bazinele fluviilor din spaţiul civilizaţiei
chineze, oamenii s-au îndeletnicit cu agricultura, vânătoarea şi pescuitul, precum şi în
activităţi meșteșugărești de producere a ceramicii policrome şi a prelucrării metalelor.
Chinezii din punct de vedere etnic aparțin familiei turano-mongolice.
De-a lungul secolelor limba scrisa, artificiala şi culta s-a impus ca un factor de
stabilitate istorica şi culturala, iar din 1919 a fost adoptata şi în scris ca limba vorbita
de marea majoritate a populației chineze. Ca limba monosilabica, chineza are o
gramatica simpla, fără flexiunile caracteristice altor limbi vorbite pe glob.
Cuvintele chineze sunt formate din doua sau mai multe morfeme monosilabice
care exprima sens logic conversației. De pilda, limba literara chineza operează cu cca.
400 de monosilabe, în timp ce unele dialecte ajung la cca. 5.000, iar cuantumul
semantic al limbii chineze depășește 30.000 de semne semantice, care în final trebuie
sa fie acoperite de cele 400 monosilabe sonore. In prezent scrierea chineza este
singura scriere ideografica din lume folosita de peste 4.000 de ani de cca..

34
 Antologia celor mai vechi scrieri literare chineze, transmise pe cale orala, de-
a lungul multor secole, este grupata în 5 opere semnificative creaţiei şi
înțelepciunii din China antica.
Astfel, Cartea Documentelor (Yi-Ying sau Yi-King) cuprinde fragmente despre
fapte povestitoare aparţin în special legendei, cu privire la rege şi instituţiile
monarhiei chineze;
Cartea primăverii şi a toamnei (Shu-Jing sau Su-King), o cronica a
evenimentelor istorice (sec. VIII-I î.e.n.) realizata de Kong-Fuzi (Confucius latinizat);
Cartea Schimbarilor este un manual de divinație în care „semnele” sunt
interpretate în raport cu schimbările din cadrul naturii;
Cartea Ritualurilor (Li-Ki sau Li-Ji) cuprinde texte despre normele de
comportare a oamenilor la toate nivelurile sociale;
Cartea cântecelor (Ciun-Cien) este opera cea mai reprezentativa a literaturii
chineze ce conține 311 poezii din cele 3.000 selectate in opera lui Kong-Fuzi.
Cultura şi civilizația Chinei antice s-a impus, mai ales în ultimele secole ale
antichității, prin valoarea creaţiilor şi realizărilor tehnice care însumează numeroase
invenții şi descoperiri în toate domeniile activității sociale.
Viața spirituală a Chinei antice reprezintă, prin valorile ei filosofico-religioase şi
etice, o dimensiune importanta a culturii chineze care s-a dezvoltat independent de
cultura europeana, cel putin pana în sec. XIX-lea, când colonialismul european o atrage
tot mai pregnant în circuitul mondial de valori. Comparativ cu filosofia europeana,
definiţia de dimensiunile ei metafizice, epistemologice, logice şi etice, gândirea
filosofica chineză este predominant măreaţa față de sfera dimensiunii ei etice.
2. Filosofia chineză antică.
Filosofia chineza ne-a transmis o concepţie cosmogonica, prin care înțelege într-o
forma originala cuplul unitate-totalitate ca manifestare de contrarii a doua principii
Yang si Yin, care în complementaritatea lor dialectică determinai diversitatea
obiectelor şi fenomenelor cosmice.
Cele doua principii (Yangsi Yin) s-au constituit în temeiul culturii arhaice
chineze, prin care explica succesiunea anotimpurilor, alternanta zi-noapte, toate
metamorfozele la scara vieţuitoarelor, toate mutaţiile posibile care fac periodic
trecerea de la unul la altul în condiţiile asigurării echilibrului şi ordinii cosmice.
Tradiţia filosofiei antice din China este legata, în primul rând, de numele lui
Kong-Fu-zi (Confucius) care prin concepția sa a influențat toate sferele culturii
chineze, prin ideile valoroase, prin interpretările şi comentariile înscrise în opera sa.
Confucius pune la baza concepţiei sale umaniste un temei valoric filosofico-
moral, prin care omenia (jan) trebuie sa devina o norma de viaţa pentru fiecare
individ, înţeleasa ca o datorie în raport cu ceilalţi oameni din societate.
Confucius în elaborarea ideilor sale sa axat pe conduita etică a omului, tot
odată a formulat regulii de aur a moralităţii sociale ?
Conform confucianismului în centrul universului se găseşte omul
Omenia presupunea bunăvoință, mărinimie şi hărnicie, care trebuia sa-şi
găsească realizarea în cele cinci sfere ale raporturilor sociale, respectiv dintre stăpâni-
supuși, părinți-copii, dintre fraţi şi nurori, dintre prieteni şi dintre soţi în familie. De
asemenea, Confucius lega anemia în mod organic de cunoaştere (știința), în sensul

35
necesitații ca omul sa acționeze în mod conștient, similar concepţiei lui Socrate care
considera ca prin intermediul cunoaşterii oamenii ajung la înțelepciune.
Conform învăţăturii lui Confucius buna înţelegere dintre oameni şi ordinea
în societate se obţin prin desăvârșirea interioară a individului, supunerea lui
structurilor statale şi culturale existente.
Alături de oameni şi cunoaştere, Confucius pune la loc de cinste virtuţile legate
de curaj şi dreptate, ambele asigură manifestarea virtuoasa a omului în societate (sa
nu-i fie frica şi sa susțină dreptatea). Evident, armonizarea naturii umane cu întreaga
ordine cosmic, constituie o axiomă în evoluţia gândirii filosofice chineze.
Confucius a fost preocupat, de asemenea, de funcţia religiei de a realiza
raporturile sociale pe baze şi criterii morale, contribuind la raţionalizarea religiei
prin îndepărtarea din sfera ei a unor aspecte iraționale, magice, mitologice, etc.,
respectând însa vechiul cult al strămoșilor.
Divinitatea suprema la chinezi era denumita Ti (Domn, Stapan) sau Tian
(Cerul). Comparativ cu alte popoare ale antichității, panoplia divinităților religioase
în China este mult mai redusa, ceea ce explica lipsa unor războaie cu caracter
religios, cu excepţia celor de ordin politic. Observam ca în locul speculaţiilor
dogmatice religioase, Confucius pune nevoia perfecţionării morale prin care se
imprima un caracter concret şi practic vieţii oamenilor.
Pentru prestigiul sau Confucius devine un cult religios, oficializat şi proclamat
ca atare în timpul dinastiei Minh.
În configuraţia spiritualității religioase din China antica, opus confucianismului,
va fi daoismul, concepție filosofico-religioasa legata de numele Lao-zi (sec. IV.
i.e.n.) căruia i se atribuie Cartea Caii si Virtuții (Dao dejing, Dao = “calea”,
“cărarea” virtuții).
Dao nu reprezintă numai sensul etic al virtuţii ci el are şi o dimensiune cosmica
ce ne înfățișa-za imaginea asupra unei lumi eterne, necreata, aflata într-o perpetua
mișcare, asemănătoare concepţiei lui Heraclit.
Dao – principiu cosmic – este în măsura, în primul rând, să desemneze ordinea
universală, arătând calea (drumul) la nivel macro şi microcosmic. In al doilea rând, Dao
nu poate fi cunoscut pe cale empirica a simţurilor, cu numai pe calea deductivă a raţiunii.
În fine, doctrina filosofico - religioasa a lui Lao-zi vorbește şi de un principiu al non-
acţiunii (u-vei), care nu implica imobilism, ci reprezintă manifestarea umana concordant
naturii înconjurătoare desfășurata în sensul Dao, necesara armoniei întregii vieți sociale.
Prin caracterul sau contemplativ, daoismul a fost o doctrină convenabila pentru
suveranii chinezi, ceea ce explica şi sprijinul care i s-a acordat acestui curent de gândire.
Începând cu sec. III î.e.n., împotriva tendinţelor umaniste şi democratice
reprezentate, mai ales, de adepții confucianismului, s-au ridicat producătorii scolii
filosofilor “legiști” care au susținut instaurarea despotismului imperial, când multe
lucrări elaborate în timpul lui Confucius au fost distruse.
Mai târziu,în primele doua secole din era noastră, pe fondul mizeriei sociale
şi despotismului politic, în China si-a făcut apariţia buddhismul, care oferea prin
filosofia sa iluzia salvării prin Nirvana, care arata calea păcii şi liniştii viitoare.
În timp ce confucianismul şi daoismul necesita o pregătire culturala,
buddhismul nu pretindea nici o pregătire, fapt pentru care aceasta doctrina a fost
adoptata relativ rapid de mentalitatea chineza (sec. V î.e.n.). În China au fost şi au
36
rămas, în sfera spiritualității religioase cele trei mari religii-confucianismul, daoismul
şi buddhismul.
3. Cultura artistică.
Chinei antice în sfera creaţiilor artistice îi sunt cunoscute toate domeniile artei
care s-au dezvoltat în corespondență cu evoluţia sociala, ceea ce a imprimat artei
chineze anumite particularitatea:
1. Lipsa dimensiunii monumentale a artei chineze, comparativ cu alte civilizații
ale antichității. De pilda, arhitectura este absenta în primele epoci ale istoriei chineze,
iar mai târziu edificiile arhitectonice s-au dovedit a fi perisabile deoarece materialul
de construcție de baza era lemnul şi amantul bătut.
Arhitectura pagodei a capotat forma sa definitivă în timpul dinastiei Tang (618-
907 e.n.), copiind modelul templului indian. Unele pagode ating chiar 50 m înălțime,
cum este „Pagoda celor Șapte Fericiri” (din Hang-tsu), care prin mai multe
supraetajări asigura echilibru şi eleganta marginilor inferioare ale acoperișului prin
ridicarea lor graţioasa şi încadrarea perfecta în peisajul natural.
Sculptura, ca şi arhitectura, nu se ridica la nivelul artistic pe care acest domeniu, al
artei, l-a atins în alte spaţii de civilizaţie antica, cu excepția sculpturii de mici dimensiuni
realizata din porțelan, fildeș, jad sau bronz ca o particularitate chinezească.
Arta chineză excelează prin miniaturismul dimensiunilor ei sculpturale ce nu
depășește 45 cm, pentru ca artistul este interesat sa redea anumite tipuri (sfinți sau
înțelepți) şi mai puțin forma corpului uman, precum realizau egiptenii, indienii si grecii.
De asemenea, în sculptura chinezii sunt mai ales interesaţi de reprezentarea
animalelor, dintre care cel mai răspândit este balaurul (simbolul împăratului, „dragonul”)
ce înfățișează puterea şi înţelepciunea fantastica. De abia in epoca Han (sec. II-III e.n.)
sculptura chineza înregistrează dimensiuni mai mari (ex. Buddha de 14 m înălțime din
grota – templu de la Yuan-Kang) sub influenţa sculpturii buddhiste.
Arta chineza şi-a exprimat genialitatea originalității sale în arte secundare:
porțelanuri, jaduri, lacuri, mătase şi bronzuri, care şi-au impus valoarea estetica prin
eleganţa şi fineţea formelor, prin diversitatea tipologica a decoraţiilor, în majoritate
recipiente destinate unor ritualuri şi ceremonii. Decorațiile pe recipiente sau bronzuri
aveau, de regula, forme geometrice, diverse animale stranii. Scenele de vânătoare şi
incrustările cu aur şi argint sau pietre prețioase au fost asimilate de chinezi sub
influenta artiştilor din Asia Centrala (ex. Jadul era adus din Siberia, India, Birmania
pentru confecţionarea unor obiecte de podoaba – coliere, broșe, etc.).
În perioada dinastiei manciuriene (1644-1911 e.n.) s-a impus în Europa prin
tehnica execuţiei artistice a porțelanurilor policrome (negre, roz – imperiala, galbena
şi verde) chinezeşti. De asemenea, în sfera artei secundare din China este remarcabilă
arta lacului (realizat dintr-o rășina de conifer) care s-a pretat la diversitatea
ornamentaţiilor fiind rezistent la căldura şi umiditate.
Valoarea artistica a prelucrării mătasea naturale a atins in China din cele mai vechi
timpuri cele mai înalte trepte ale creaţiei originale chinezești recunoscuta în întreaga
lume. Fineţea pânzei de mătase obţinuta dintr-un fier solid, elastic, rezistent, uniform şi
relativ lung (o crisalida are cca. 1.500 m) a permis ornamentare colorata extrem de
diversificata de la motive florale pena la reprezentarea unor animale sau figuri fanteziste
(dragonul, fenixul, etc.). Culorile predominante erau negru, verde, roșu şi alb, combinate
intr-o multitudine de linii specifice simbolurilor alese de artistul chinez.
37
 În sfera creaţiilor artistice chinezești s-a impus, de asemenea, caligrafia şi
pictura, ambele conexate în tradiţia din China antica. „Oasele de ghicit” din epoca
Shang ilustrează scrierea si motivele picturale pe diverse obiecte de ceramica (cele
mai vechi înscrise pe tablete de bambus sunt din sec. IV î.e.n.). Pictura chineza are ca
element esenţial combinaţia culorii cu linia, asigurând o vastă gama de nuanţe şi
tonuri. Culorile erau obținute de chinezi din vegetale şi substanţe minerale (de ex.
obţineau 40 nuanţe de negru).
Arta picturală chinezeasca nu reproduce realitatea, ci are un caracter sugestiv
metafizic şi liric (poetic) de a păstra comunicarea omului cu natura şi de a menţine
sub control exteriorizarea emoţiilor, ceea ce îi asigura decenta şi măsura în
expresivitatea ei identica.
Arta chineza evidențiază legătura organica dintre muzică, teatru şi poezie dat
fiind rolul intonaţiei şi vorbirii in schimbarea interesului cuvintelor. În „Cartea
Cântecelor” cu prilejul unor ceremonii religioase, la curtea imperiala sau la munca
agricola s-a păstrat notarea unor melodii a căror melodicitate se asigura şi prin textul
poetic care le însoțea şi prin diversitatea instrumentelor tradiționale chinezeşti de
coarde, percuție şi suflat.
Poezia chineza ca gen literar-artistic oferă o gamă diversă de teme şi stiluri, de
la tema iubirii la contemplarea visătoare a naturii, dar şi suferințele oamenilor
generate de mizeria sociala si de ororile războaielor.
In China antica teatrul îşi are originea în ceremoniile religioase, fiind
armonizata cu coruri şi dansuri rituale şi având un caracter popular sau pentru
divertismentul aristocrației chineze.
Cultura şi civilizația Chinei dincolo de barierele naturale care i-a înconjurat
arealul sau, a fost din antichitate interconectata pe diverse drumuri comerciale, atât cu
Orientul Mijlociu cat şi cu spaţiul european, mai ales, prin cunoscutul “drum al
mătăsii”, iar începând cu sec. XVI-lea europenii vor integra tot mai mult China în
circuitul mondial de valori. Astfel, creșterea viermilor de mătase, războiul de ţesut si
filaturile acţionate de apa, tehnica şi arta porţelanului, hârtia şi tiparul, orologiul
mecanic, podurile arcuite şi pe lanțuri, busola şi compartimentarea navelor etc., sunt
tot atâtea invenţii în aporturi ale Chinei la patrimoniul civilizaţiei universale.
Un aport deosebit il reprezintă medicina tradiționalista din China (acupunctura şi
întreaga farmacopee) şi alte cunoştinţe cu caracter experimental (magnetismul, ideea
de câmp de forță şi propaganda ondulatorie prin unde, etc.) care au stat la baza
dezvoltării fizicii moderne. Chinejii au împărţit cifrele pînă la zece în pozitive şi
negative? Renumiţi în antichitate pe chinejii ia făcut creșterea vermilor de
mătasă.
China a influenţat gândirea politica a iluminiştilor din sec. XVIII-lea (ex.
Voltaire), iar arta chineza prin valoarea sa estetică şi prin cultul pentru natură va
influenta romantismul european.
10 invenții antice chinezești
Praful de pușca
Este probabil cea mai faimoasa dintre anticele descoperiri chinezești, iar
legenda spune ca ar fi fost realizata din întâmplare de alchimiști, in timp ce
încercau sa pună la punct un elixir al vieții veșnice. Cea mai veche referire cu privire
la praful de pușca se găsește intr-o opera chinezeasca din 1044: Wujung zongyao, o
38
culegere a celor mai importante tehnici militare, compilata de un anume Zeng
Goliang (se presupune așadar ca descoperirea prafului de pușca ar fi avut loc cu ceva
timp înainte).  Contrar la ceea ce se crede, chinezii nu au folosit praful de pușca
doar la focurile de artificii. Un amestec de nitrat de potasiu, mangal si sulf, formula
servea la fabricarea proiectilelor fumigene, explozibile si incendiare de folosit in
timpul asediilor. De altfel, descoperirea prafului de pușca si inventarea armelor de
foc (datata pe la 11000) au coincis cu îndelungate perioade război. Invențiile
belicoase au ajuns in Occident gratie lumii musulmane, iar probabil primul contact al
occidentalilor cu armele de foc a avut loc cu ocazia batalii de la Sajo (Ungaria, 1241),
in timpul tentativei mongolilor de a invada Europa. 
Busola
Unde am fi daca nu s-ar fi inventat busola? Pierduți, cu siguranța. Nu se știe cu
precizie cui i-a venit ideea deșteapta de a se orienta folosind magnetul,
dar mărturiile arheologice arata ca a fost un chinez, in sec. IV d.Hr., cel care a
șlefuit o piatra magnetica naturala in forma de lingura, menita a indica
întotdeauna aceeași direcție: sudul, direcția cardinala si calea către armonia
interioara. De altfel si busola moderna, instrument de navigație, datează din anul
1100, provenind tot din China. A fost introdusa in Europa în sec. XII, cel mai
probabil de către arabi, iar prima referire cu privire la utilizarea ei de către navigatori
in Europa occidentala va apărea in De nominibus ustensilium a savantului englez
Alexander Neckam (1180-1187).
Hârtia
Fără hârtie nu am fi avut harți, iar fără harți, cel mai probabil omul n-ar mai fi
cutreierat amantul in lung si-n lat așa cum a făcut. Nu este pe de-a-ntregul clar nici
cui i se datorează noțiunea de a converti gândurile in limbaj scris (sa fi fost
sumerienii?), dar ceea ce se știe este ca primele limbi ar fi apărut in urma cu
aproximativ 5.000 de ani. Iar de-ndată ce limbajul a început sa se dezvolte, oamenii
au scris pe orice a stat nemișcat timp suficient. Argila, lutul, bambusul, papirusul si
piatra au fost doar câteva dintre primele suprafețe utilizate in acest scop. Lucrurile
însa aveau sa se schimbe după ce chinezii, mai precis un demnitar pe nume Tsai
Lun, va inventa cam prin anul 105 e.n., un prototip al hârtiei moderne, dintr-un
amestec de  coaja de copac, cânepa, pânzeturi uzate si resturi de năvod,
rezultatul fiind o hârtie aspra, bruta (înainte de asta, chinezii scriau pe fazii subțiri
de bambus si mătase).  Ce-o fi scris chinezul pe prima “foaie”de hartie, greu de spus. 
Pastele făinoase
In 2006, arheologii care făceau excavații intr-o așezare veche de 4.000 de ani
din Lajia, provincia Qinghai de lângă granița cu Tibetul, au dat peste un bol răsturnat
plin cu paietei subțiri, îngropat la zece picioare sub pământ. Pastele, cele mai vechi
din lume, erau făcute din doua tipuri de mei, ambele cultivate in China de 7.000 de
ani.
Roaba
Tot chinezii sunt cei care au reușit sa mai ia din greutățile de pe umerii omului
prin inventarea roabei. Un general pe nume Jugo Liang, care a trăit in timpul
dinastiei Han, este creditat ca fiind inventatorul “vehiculului” cu roata dispusa sub
încărcătura, utilizat in secolul II pentru a transporta greutate, dar conceput spre a fi
folosit in scopuri militare. Conferind armatei chineze un avantaj decisiv asupra
39
dușmanului (motiv pentru care chinezii au ținut invenția secreta timp de secole),
roabele erau utilizate si la realizarea baricadelor mobile. Invenția chinezului a avut
o singura hiba: nu prevedea mânerele, care aveau sa apăra ulterior, de-abia când
invenția va fi perfecționata.
Seismograful
Deși chinezii nu ar fi putut sa spună nimănui exact cate grade a avut un
cutremur pe scara Richter (intricat aceasta nu a fost creata decât de-abia in 1935), au
reușit totuși sa inventeze primul detector de cutremure din lume: seismograful.
Iar cel născocit de Chang Heng, un astronom de la curtea imperiala, la începutul
secolului II, era o adevărata opera de arta. Pe un vas din bronz masiv, șase dragoni
incastrați, privind in jos, erau poziționați la distanta egala unul de celalalt, fiecăruia
corespunzându-i o broasca sculptata in relief, desigur cu gura căscata, uitându-se in
sus. In interiorul vasului, un pendul atârna nemișcat, în așteptarea vibrației
destabilizatoare. Moment in care, cadența pendulului se presupune ca ar fi pus in
mișcare pârghiile interne ale seismografului, provocând căderea unei bile din gura
dragonului îndreptat in direcția epicentrului cutremurului in cea a broaștei aflate
dedesubt. 
Alcoolul
Fără doar si poate, le putem mulțumi anticilor chinezi si pentru etanol si
alcool, asta ca sa nu mai aducem vorba de bere, vin si lichior. Si daca stai sa te
gândești, puține dintre invențiile umane i-au provocat omului atâta bucurie si
întristare deopotrivă, precum alcoolul. Cert este ca la începutul secolului III e.n..,
chinezii știau deja cum sa rafineze produse alimentare precum oțetul si sosul de
soia, utilizând sofisticatele tehnici ale fermentației si distilării. N-a mai durat mult
pana sa apăra si băuturile spirtoase. Descoperiri arheologice recente au împins data
de naștere a fermentării chinezești si creării alcoolului si mai departe in timp: cioburi
de ceramica vechi de peste 9.000 de ani au fost descoperite in provincia Henan,
desemnându-i pe chinezi drept inventatorii incontestabili ai alcoolului, având in
vedere ca foștii destinatori ai acestui titlu, anticii arabi, n-aveau sa producă băuturi
alcoolice decât 1000 de ani mai târziu. 
Zmeul
Doi barbari chinezi din antichitate își împart meritul de a fi născocit una dintre
cele mai marii mândrii ale Chinei: zmeul, parte din cultura chineza de 2.400 de
ani.  Pe parcursul sec. IV i.e.n., Gongshu Ban si Mo Di, un patron al artelor si un
filosof, au construit un zmeu in forma de pasare, care se putea ridica la cer, plutind in
bătaia vântului.  De-a lungul timpului, tot chinezii au adaptat designul inițial al
zmeului la noi si noi utilizări: de exemplu, acesta înlesnea pescuitul fara barca,
prin simpla adăugare a unei undite si a unui cârlig. Ulterior, zmeule au fost
“ridicate in grad”, dovedindu-si utilitatea chiar in cadru militar. Au fost utilizate
pe post de „drone”, pentru livrarea încărcăturilor de praf de pușca in fortificațiile
dușmane. Se pare ca in 1232, chinezii ar fi utilizat zmei pentru a arunca “fluturași”
propagandistici de-asupra unei tabere de prizonieri de război a mongolilor,
determinându-i pe captivii sa se răzvrătească și sa preia puterea.
Planorul
Daca zmeule erau deja inventate pana in sec. IV i.e.n., pana la finele secolului
VI e.n., chinezii reușiseră sa construiască zmei cu o dimensiune suficient de mare si
40
destul de aerodinamice pentru a susține greutatea unui bărbat de talie medie. A fost
doar o problema de timp pana când cineva s-a gândit sa îndepărteze corzile zmeului
pentru a vedea ce se întâmpla. Cunoscute in zilele noastre sub numele de planoare,
aparatele de zbor respective nu au fost însa folosite de anticii chinezi ca modalitate de
a-si ridica nivelul de adrenalina. Împărații chinezi se delectau forțând râu factori
condamnați si inamici capturați sa săra de pe stânci legați de planoare. Totuși,
una peste alta, si in ceea ce privește zborul, chinezii le-au luat-o așadar înainte
europenilor cam cu 1335 de ani.
Mătasea
A fost o vreme când mătasea chinezeasca era atât de prețuita in întreaga lume,
incot a reușit aproape de una singura sa lege China antica de restul lumii prin
intermediul comerțului si sa o împace cu celelalte culturi (confruntați cu inovațiile
chinezești de genul prafului de pușca, mongolii, bizantinii, grecii si romanii nu puteau
fi prea prietenoși). Descoperirea prelucrării matosii in China a fost multa vreme
înconjurata de mister. Potrivit tradiției, ar fi fost nevasta Împăratului Galben,
legendarul părinte al civilizației chineze, care a trăit in jurul anului 3.000 I. Hr., cea
care a descoperit proprietățile firului produs de viermii de mătase. La ora actuala,
gratie descoperirilor arheologice, deținem informații mai exacte cu privire la originile
semiculturii; surprinzător, la fel de vechi pe cat lașa legenda sa se creadă. Mai
precis, cele mai vechi relicve scoase la lumina provin din  perioada Liangzhu
(neoliticul târziu), înflorita intre anii 3.300 si 2.200 i.e.n. in China orientala, in
zona lacului Tai, acolo unde se găsesc astăzi orașele moderne Hangzhou si Shanghai.
Relicve puține, dar semnificative: un fragment de tevatura si resturi dintr-o centura
din mătase, in măsura sa ateste faptul ca materialul era deja cunoscut de chinezii din
antichitate tocmai din epoca indicata in legendele despre Împăratul Galben. Chinezii
au păstrat multa vreme cu strașnici secretul producerii matosii, ei pierzând controlul
doar atunci când, cum necum, călugării din Europa au reușit sa pună mana pe viermii
de mătase si sa-i “exporte” in vest.

TEMA 7. CULTURA GRECIEI ANTICE ( 4 ORE )

Subiectele temei:
1. Caracteristica generală.
2. Mitologia şi religia.
3. Tabloul filosofic şi ştiinţific al lumii.
4. Arta greacă.
5. Creaţia literară.
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: Explicaţi fenomenul
culturii eline ca baza culturii antice şi medievale. Să percepeţi ştiinţa şi arta greacă
antică practică, aşa fundamental folosită de romani.

Bazele solide ale civilizației europene se pun în Grecia. Oamenii Eladei au

marea capacitate de a deschide drumuri noi în economie, filosofie, știință, artă etc.
Colonizând bazinele Mediteranei și Mării Negre, ei contribuie la răspândirea
civilizației și la interferențele etno-culturale. „Inventatori ai politicii”, vechii greci
creează sistemele de conducere - oligarhic și democratic-promovează individualismul
41
și drepturile civice și încearcă să edifice statul, cetatea-polis ca exponent al
intereselor cetățenilor pe baze raționale. Prin epoca elenistică, grecii au dat naștere
celei dintâi civilizații de sinteză, de cuprindere „universală” din istorie.
1.Caractristica generală.
Poporul grec are un merit imens faţă de cultura şi civilizaţia contemporană.
Categoriile gândirii, de care ne folosim, au fost definite de el. Acestui popor îi
datorăm esenţialul arsenalului intelectual şi principiile morale. Chiar învăţătura
creştină, care se află şi astăzi la baza civilizaţiei europene, ni s-a transmis prin
intermediul gândirii greceşti care i-a elaborat şi sistematizat ideile fundamentale.
Izvoarele de cunoaştere a Greciei antice sunt excepţional de bogate şi variate.
Descifrarea tăbliţelor de lut miceniene ne oferă posibilitatea să cunoaştem
începuturile culturii greceşti încă din sec. XV-lea . Limba greacă este reprezentată
încontinuu de texte literare datând din sec. VIII î.e.n .
Cadrul geografic în care a apărut şi a evoluat civilizaţia şi cultura greacă cuprinde
nu numai Grecia continentală, ci şi coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării Egee, iar
mai târziu coloniile din sudul Italiei şi Sicilia, de pe ţărmul Mării Negre.
Populaţia, care a devenit celebră graţie creaţiei sale artistice, filosofice şi
ştiinţifice s-a format prin hibridarea populaţiei locale şi a triburilor de războinici
indo-europeni, care a evoluat în câteva valuri şi s-a încheiat în mileniul II. Primii
migratori indo-europeni care au coborât în Grecia de azi au fost ionienii. După acest
val vine valul aheilor, care i-a izgonit pe ionieni pe insulele din bazinul egeean şi pe
coasta occidentală a Asiei Mici. După invazia aheilor a urmat cea a triburilor eolilor,
iar către anul 1200 î.e.n. vine invazia dorienilor. Până la aşezarea definitivă a
grecilor, fiecare din aceste ramuri era preocupată în a găsi aşezări cât mai
favorabile pentru activitatea ce o desfăşoară: păstorit, agricultură, comerţ.
Marea este elementul ce a determinat în măsură decisivă modul de viaţă a grecilor.
Semnificaţia culturii eleniste răspândirea culturii eline pe teritoriul altor ţări.
2. Mitologia şi religia. 
Religia grecilor antici era o religie fără dogme, fără un credo rigid şi fără texte
sacre. Acest fapt făcea ca preoţilor sa nu li se ceara o pregătire teologica speciala, așa
cum se întâmpla în alte zone ale lumii antice. Practic, orice cetățean care se dovedea
loial statului putea deveni preot, fie întâmplător, prin tragere la sorţi, fie prin alegere.
Preoţii greci nu reprezentau o pătura sociala privilegiata ca în Egipt, India
sau Babilon, iar durata funcţiei de preot era de obicei de un an. Însa existau şi cazuri
în care preotul era numit pentru mai mulți ani sau chiar pe viața. În timp ce în Egipt şi
în Orientul Apropiat clerul domina statul, în Grecia fenomenul era invers: statul
domina şi controla clasa sacerdote, oferindu-le preoţilor doar funcții minore în
temple. De asemenea, în clasa sacerdote nu exista ierarhie şi nu existau nici seminare
pentru pregătirea preoţilor.
În Grecia, biserica aparţinea de stat . Fiecare putea crede ce dorea, cu
condiția sa participe la ceremoniile cultului oficial.
Zeii Greciei antice, la începuturile istoriei, erau atotputernici. Deasupra lor era
doar Destinul – legea suprema a Universului, care îi asigura stabilitatea şi ordinea.
Cu timpul însa, zeii au fost antropomorfizaţi, fiind înzestrați cu calități şi defecte,
cu virtuţi şi vicii umane. Astfel, zeii greci au fost umanizaţi .

42
 Nu putea fi vorba de libertate religioasa în Grecia antica. Prin legile sale, statul
considera impietatea o crima pe care o sancţiona prin pedepse foarte aspre. Cultele
străine, deși își manifestau prezenţa în orașele-state grecești, erau suspectate şi urmărite.
Ca forme de cult, cele mai importante erau rugăciunea, purificarea, sacrificiile şi
respectarea sărbătorilor. Se aduceau ofrande zeilor, mai ales sacrificii de animale,
fiecare zeu având preferințele sale: Atena prefera vaca, Poseidon – taurul, Afrodita
– capra, Asclepios – cocoşul.
Sărbătorile erau foarte numeroase, însa binevenite intr-un calendar care nu era
prevăzut cu o zi de odihna ca în cel creștin. Doar în luna octombrie, de exemplu, erau
nu mai puțin de opt zile de sărbătoare.
Vechii greci au stabilit reşedinţa zeilor lor în Olimp, cel mai înalt munte din
Grecia continentala. În felul acesta, zeii erau deasupra şi, în acelaşi timp, aproape de ei.
Zeii olimpieni nu erau egali, ci exista o ierarhie bine stabilita. Asemenea oamenilor,
şi zeii trăiau în familii asupra cărora Zeus îşi exercită autoritatea supremă.
Principala diferența dintre zei şi oameni consta în faptul că prin venele zeilor nu
curgea sânge, ci un lichid mai fluid, numit “icor”, care făcea ca trupul lor sa fie de
neatins şi nemuritor. Hrana zeilor consta în diferite arome şi parfumuri, nectar şi
ambrozie ( substanța necunoscuta ), precum şi din fumul care se ridica de la jertfele
de animale aduse de oameni.
Zeul suprem, tatăl celorlalți zei, era Zeus. Acesta, unindu-se cu multe femei, a
dat naştere unei mulţimi de zei, eroi sau simpli muritori. Zeus a pedepsit oamenii
lipsindu-i de foc din cauza abandonării alimentaţiei vegetale.
Statuia lui Zeus reprezenta unul din cele şapte minuni ale lumii. Zeus,
conform mitologiei greceşti ce divinitate îşi consolidează domnia în Univers.
Șotia lui Zeus era Hera. In Panteonul grecesc existau şi zeițele-femei
virgine Artemis şi Palas Atena. Prima era zeița vânătorii şi protectoarea animalelor,
iar a doua era zeița polisului grecesc. O alta zeitate feminina important a grecilor era
Afrodita, zeița dragostei şi adulterului.
Zei olimpieni mai erau şi Apollo-zeul armoniei si puritanii, Hermes-fiu al lui
Zeus şi mediatorul intre zei şi între zei şi oameni, Ares-zeul războiului, Hefaistos-fiul
Herei şi zeu al prelucrării metalelor şi al focului, Dionysos-unul din cei mai vechi zei
greci şi singurul din panteonul grec care nu avea nici un fel de relaţii cu alți
zei, Poseidon-fratele lui Zeus şi zeu al marii, Demeter-zeița recoltelor.
Conform mitologiei greceşti zeul Cronos a separat Cerul şi Pământul.
Însă, pe lunga zeii olimpieni, grecii mai aveau o sumedenie de alți zei
inferiori. Practic, fiecare familie, fiecare trib şi fiecare cetate își aveau zeul său.
Toate obiectele, toate forțele din cer şi de pe pământ, evenimentele fericite, toate
meșteșugurile şi artele, toate viciile şi calitative erau personificate intr-un zeu, de obicei
cu forma umana. La toata aceasta pleiadă de zeități se mai adăugau demonii, zânele,
sirenele, nimfele şi alte ființe supranaturale, la fel de numeroase ca şi muritorii.
O clasificare arbitrara îi împarte pe zeii vechilor greci în şapte categorii: 1) Zeii
din cer 2) Zeii de pe pământ 3) Zeii fertilităţii 4) Zeii animalelor 5) Zeii subterani 6)
Strămoșii şi eroii 7) Zeii olimpieni.
Templele nu erau pentru credincioşi, ci pentru zei, fiind locuinţa acestora. Grecii
confundau adesea zeitatea cu statuia acesteia, care era spălată, îmbrăcată, îngrijita cu dragoste
Zeilor li se ofereau fructe, viță-de-vie, copaci, animale şi chiar sacrificii umane cu ocazia unor
43
războaie sau calamitați. Cu timpul s-a renunțat la sacrificiile umane, fiind uciși doar
criminalii, şi aceștia doar după ce au fost îmbătați bine. Locul oamenilor în jertfe a fost luat de
animale, cele mai des sacrificate fiind taurul, oaia si porcul. Grecii erau renumiţi
pentru oracolele lor, mai ales pentru cel al lui Zeus de la Didona şi cel al lui Apollo de la
Delfi. Nu doar grecii, ci şi romanii şi barbarii veneau sa-i consulte pe zei şi sa li se prezică
viitorul.
Religia vechilor greci nu a exercitat o influenta prea mare asupra moralei,
fiind mai apropiată mai mult de magie decât de etica. Perfecţionarea ritualurilor
avea mai mare importanţa decât morala pentru greci. De fapt, nici zeii grecilor nu
erau un model de cinste şi virtute. Pentru ca sufletul sa fie salvat nu conta atât de mult
comportamentul în timpul vieții, cat respectarea ritualurilor.
Punctul culminant al vieţii religioase a vechilor greci îl reprezenta adorarea
zeului sau zeiţei orașului în timpul ceremoniilor publice.
Cu toate acestea, religia Greciei antice a fost distrusa de filozofie. Pitagora s-a îndoit
de existenta zeilor, Socrate i-a ignorat, Democrit i-a negat, iar Euripide i-a ridiculizat.
3. Tabloul filosofic şi ştiinţific al lumii.
Din sec. V-lea î.e.n., când au loc mari transformări pe plan politic şi spiritual s-a
produs ruptura dintre gânditori şi mit şi s-au pus bazele ştiinţei, apare o nouă rivală,
care a luat de îndată locul mitului.
Aceiaşi oameni care combăteau mitul şi însăşi existenţa zeilor şi care au iniţiat
unele ramuri ale ştiinţei (cosmologia, ştiinţa despre stat, istoria cetăţilor, a lucrurilor
din vechime, geografia, poetica, administrarea statului şi a casei) - sofiştii au fost
totodată reprezentanţii acestui nou inamic al ştiinţei.
Democraţia greacă comporta pericol îndeosebi pentru cercetătorii naturii; cine explica
în mod astronomic corpurile cereşti, despre care se credea că sunt însufleţite de către Zei sau
care se credea că sunt fiinţe divine, sau cine arată că lumea-este un sistem de forţe, se putea
aştepta la un proces și chiar la pedeapsa cu moartea.
Democraţia în declin îi hărţuia, de exemplu, pe unii cercetători pentru că, în loc
să se lase jefuiţi de ea, îşi cheltuise averile pentru a se cultiva, pentru a călători şi a
strânge colecţii. Ştiinţa greacă s-a format în mijlocul unor astfel de primejdii, având
împotriva-i astfel de duşmani. Nu s-ar fi ales nimic din ea, dacă nu ar fi avut la bază o
chemare mai înaltă, o necesitate interioară, o vocaţie.
O calitate înnăscută a grecilor este capacitatea lor de a deosebi părţile de întreg,
particularul de general şi de a le da nume. Gândirea lor rămâne în permanenţă dinamică.
În centrul vieţii spirituale a grecilor se înalţă filosofia, întemeiată pe înzestrarea
speculativă absolut neobişnuită a acestui popor.
Mulţimea şcolilor filosofice, emulaţia dintre ele au împiedicat tirania unei singure
secte filosofice, care ar fi putut să imprime o direcţie unilaterală, să fixeze limite
cercetării. Filosofia a contribuit la dezvoltarea pe plan exterior a personalităţii libere.
Dacă Socrate n-a scris nimic, discipolul său Platon a fost de o extraordinară
fecunditate şi este semnificativ faptul că, în ciuda marelui naufragiu al literaturii
antice, bogata lui operă a supravieţuit în întregime. Mai mult decât o întâmplare fericită,
acest excepţional privilegiu se explică prin convingerea larg răspândită că operele lui
Platon, alături de poemele homerice, reprezentau cea mai aleasă floare a elenilor.

44
 Aristotel înființează în 335 î.e.n. la Athena o şcoală filosofică, numită liceu.
Operele lui cuprind aproape toate domeniile ştiinţifice: logica formală, psihologia,
ştiinţele naturii, istoria, politica, etica, estetica şi altele.
Măreţia lui Aristotel constă în aceea că este părintele logicii. Graţie lui a
devenit cu putinţă să fie pus in lumină întregul mecanism al gândirii, independent de
conţinutul ei. Aristotel începe cu corectarea faptelor, apoi face concluzii de ordin
ştiinţific şi filosofic. Faţă de Platon aduce în plus scrierile sale despre retorică şi
despre problemele istorice şi filosofice. El a elaborat prima teorie a poeziei.
Istoriografia din sec. V î.e.n. este dominată de aşa personalităţi ca Herodot,
Dionysos şi de Tucidide. Dionysos din Halicarnas spune cu mândrie despre Herodot că a
atribuit atenţie scrierii faptelor, întemeiată pe independenţa lor cauzală, concentrând într-o
imagine concretă multe întâmplări din Europa şi din Asia, şi anume, cum spune însuşi
Herodot, pentru ca faptele mari şi minunate ale elenilor şi ale barbarilor să nu rămână fără
glorie, un gând care nu i-ar fi trecut prin minte nici unui barbar. Opera lui în nouă cărţi,
întitulată „Istorii”, reprezintă o lucrare deosebită. Descriind războaiele greco-persane, el
scoate în vileag istorii din viaţa multor popoare, inclusiv consacrate triburilor tracice şi
getice. Tucidide a descris obiectiv războiul peloponeziac. El a „încercat să formuleze con-
cluzii de ordin general asupra evoluţiei societăţii omeneşti, pentru a transmite astfel gene-
raţiilor viitoare rodul observaţiilor sale pe care-1 denumeşte "un câştig pentru totdeauna”.
Herodot şi Tucidide au constituit modele pe care ceilalţi istorici nu erau în stare,
măcar cel puţin să le urmeze. Xenofon, Diodor din Sicilia se apropie întrucâtva de
operele acestor doi mari istorici.
În domeniul astronomiei şi a ştiinţelor naturii grecii, urmându-i pe egipteni, au
ajuns la un nivel foarte înalt. Cel mai de vază savant a fost Hipocrat (460-375 î.e.n.) -
fondatorul medicinii tradiţionale, care a influențat dezvoltarea medicinii în anii ulteriori.
Acumulând o mare practică curativă, el le-a expus în tratatul său de medicină, numit
„Corpus hipocratic.” În acest tratat el a descris cauzele unor boli şi a recomandat
tratamentul lor. Hipocrat este considerat pe drept cuvânt părintele medicinii.
În epoca elenistă s-a dezvoltat considerabil şi tehnica. Printre progresele din
această perioadă putem enumera inventarea morii de apă, folosirea pedalei la roata
olarului, acţionată cu piciorul, utilizarea pietrei de măcinat grâne, apariţia maşinii
cu aer comprimat, trecerea de la războiul de ţesut vertical la cel orizontal, invenţia
la Pergam a pergamentului (hârtiei) (sec. II î.e.n.).
Fondatorul şcolii mecanicii a fost Ctesibios din Alexandria (310-240 î.e.n.), care
a construit maşina hidraulică şi pneumatică, inventează ceasornicul de apă şi o pompă
compresoare. Însă cel mai mare inventator a fost Arhimede (287-212 î.e.n.). E1 a
fabricat roata dinţată şi a folosit-o la maşinile hidraulice. Arhimede a inventat
şurubul fără sfârşit. Tot el a aplicat scripetele lui Aristotel la construcţia macaralei cu
scripete triplu. În mecanică Heron din Alexandria (sec. II î.e.n.) a descoperit proprietăţile
aburilor, imaginând prima maşină cu vapori. În epoca elenistică se dezvoltă şi alte
ştiinţe.
Întreaga ştiinţă greacă a fost absorbită, integrată în ştiinţa timpurilor mai noi.
Descoperirile ei au fost corectate, înmulțite, depăşite şi, cu excepţia istoriei, materia
ştiinţei nu mai trebuia învăţată de greci, ca în Renaştere. Cultura Greciei antice a
servit drept element de bază pentru cultura europeană, civilizaţia modernă.
MATEMATICA
45
 Grecii au adoptat elemente de matematica atât de la babilonieni, cat si de la
egipteni. In orice caz, elementul nou în matematica greaca a fost inventarea unei
matematici abstracte, bazata pe o structura logica de definiții, axiome si demonstrații.
Potrivit cronicilor grecești de mai târziu, aceasta dezvoltare a început in sec. VI i.e.n.,
prin Thales din Milet si prin Pitagora din Samos, ultimul fiind un conducător religios
care predica importanta studierii numerelor in scopul înțelegerii lumii înconjurătoare.
Unii dintre discipolii săi au făcut descoperiri importante despre teoria numerelor si
geometrie, toate fiind atribuite lui Pitagora.
In sec. V i.e.n., doi dintre cei mai mari cunoscători ai geometriei au fost
Democrit din Abdera, care a descoperit formula corecta a volumului unei piramide si
Hipocrate din Chios, care a descoperit faptul ca aria figurilor geometrice concave
rezulta din intersecția arcelor de cerc este egala cu aria unor anumite triunghiuri.
Aceasta descoperire legata de faimoasa problema a cuadraturii cercului – construirea
unui pătrat de arie egala cu cea a unui cerc dat. Aceste probleme au fost rezolvate
printr-o varietate de cai, toate implicând instrumente mult mai complicate decât o
rigla si un compas. In orice caz pana in sec. XIX e.n., nu s-a dovedit ca problemele
menționate nu s-ar fi putut rezolva utilizând doar aceste instrumente elementare.
Spre sfârșitul sec. V i.e.n., un matematician necunoscut a descoperit ca nici o
unitate de măsurare a lungimii nu ar putea măsura exact atât latura cat și diagonala
unui pătrat, adică nu exista un raport a doua numere naturale care sa definească
raportul celor doua lungimi; Aceasta era urmarea faptului ca grecii utilizau in acea
perioada numai numerele naturale pozitive.
Ca o consecința a teoriei [relațiilor] bazate pe numere, a lui Pitagora, a fost
introdusa o noua teorie, cea a numerelor iraționale. Aceasta trecere a fost făcuta de
matematicianul Eudoxus din Cnidus, ale cărui soluții pot fi găsite in lucrarea
„Elemente” a lui Euclid. Acesta a descoperit de asemenea, metoda de demonstrare a
teoremelor despre arii si volume prin aproximări succesive. Euclid a fost atât
matematician, cat si dascăl, lucrând la faimosul muzeu din Alexandria; el a scris de
asemenea despre optica, astronomie si muzica.
Cele treisprezece volume din care este formata opera „Elemente” conțin marea
parte a cunoștințelor matematice elementare aprofundate pana în sec. IV i.e.n. Secolul
ce a urmat după Euclid, a fost marcat de geniul matematic, reprezentat prin lucrările
lui Arhimede din Siracusa si ale unui contemporan al sau, Apolonius din Perga.
Arhimede a utilizat o metoda de cercetare, bazata pe evaluarea teoretica a figurilor
infinitezimale, pentru a determina ariile si volumele figurilor generate de secțiunile
conice. Aceste secțiuni conice au fost descoperite de un elev al lui Eudoxus, numit
Menaechmus si au constituit un subiect tratat de Euclid, dar scrierile lui Arhimede
sunt cele mai vechi dovezi care ne-au parvenit.
Arhimede a investigat, de asemenea, centrele de greutate ale diferitelor corpuri
solide care plutesc in apa. O mare parte din munca sa este o parte a ceea ce a devenit,
mai târziu, in sec. XVII, analiza matematica. El a fost ucis de către un soldat roman
in timpul asedierii Siracuzei.
Contemporanul sau Apolloniu a scris un tratat, in opt volume, referitor la
secțiunile conice, in care au fost utilizate pentru prima oara denumirile acestor
secțiuni: elipsa, parabola, hiperbola.

46
 Acest document conține de asemenea, metodica de tratare geometrica a
acestora, pana la apariția filozofului Rene Descartes, sec. XVII. După Euclid,
Arhimede si Apolloniu, Grecia nu a mai dat matematicieni de asemenea notorietate.
Scrierile lui Hero din Alexandria, in sec. I e.n., reprezintă modul in care elementele
matematice babiloniene si egiptene tradiționale au supraviețuit prin teoriile marilor
matematicieni.
ASTRONOMIA
Vechii greci au avut importante contribuții in domeniul astronomiei. Odiseea
lui Homer face referire la constelații precum: Ursa Mare, Orion si Pleiade, si descrie
cum pot fi folosite stelele ca ghid pentru navigație. Poemul “Munci si zile” al lui
Hesiod ii informa pe fermieri ce constelații apar înainte de răsărit, in diferite
anotimpuri pentru a ști care este timpul potrivit pentru arat, semănat si recoltat.
Contribuțiile științifice sunt asociate numelor filozofilor greci Thales din Milet
si Pitagora din Samos, dar nici una dintre scrierile lor nu a dăinuit pana in zilerele
noastre.
Legenda prin care Thales a prevăzut eclipsa solara din 28 mai 585 i.e.n. este,
probabil, apocrifa. In jurul anilor 450 i.e.n. grecii au început studiul muscarilor
planetare. Pitolaus, un ucenic al lui Pitagora, credea ca Pământul, Soarele, Luna si
planetele se roteau împreuna in jurul unui foc central, ascuns vederii de o planeta
interpusa. In concordanta cu aceasta teorie a sa, mișcarea de rotație in jurul focului
era influențata de mișcarea zilnica a soarelui si stelelor.
In anul 370 i.e.n. astronomul Eudoxus din Cnidus, a explicat aceste muscari
emițând ipoteza ca o sfera uriașa, care avea in centru pamatul, susținea stelele la
suprafața sa interioara si făcea o rotație completa pe zi.
In plus, pentru a lua in considerare mișcările Soarelui, Lunii si ale planetelor, el
a presupus ca in interiorul acestei stele sfera, corpurile cerești erau in legătura cu mai
multe sfere transparente ce se roteau după diferite traiectorii.
Probabil cel mai original observator antic al cerului a fost grecul Aristarh din
Samos. El credea ca mișcările cosmice puteau fi explicate prin ipoteza ca Pamatul se
rotește in jurul axei sale si ca, împreuna cu celelalte planete, se rotește zilnic in jurul
soarelui. Aceasta explicație a fost respinsa de majoritatea filozofilor greci crea
priveau marele si greul Pământ ca pe un glob inert in jurul căruia se rotesc lumina si
corpurile imateriale. Aceasta teorie cunoscuta sub denumirea de sistem geocentric
a rămas neschimbata pentru 2000 de ani.
Savantul grec Anaximene primul a descris mişcarea continuă a planetelor.
In sec. II e.n. grecii au combinat teoriile lor celeste cu observarea atenta a
planetelor. Astronomii Hipparchus si Ptolemeu au determinat pozițiile a o mie de
stele si au folosit harta acestora ca baza de cunoaștere in măsurarea muscarilor
planetare. Abandonând sferele lui Eudoxus pentru un mult mai realist sistem de orbite
circulare, au postulat ca o serie de cercuri excentrice, rotindu-se in jurul lunii punct
aflat in vecinătatea Pamatului, pentru a reprezenta mișcările spre est, cu viteze
diferite, ale corpurilor cerești in jurul zodiacului. Pentru a explica variațiile periodice
ale vitezelor soarelui si lunii si mișcarea de regresie a planetelor, au postulat faptul ca
fiecare dintre aceste corpuri se rotea uniform in jurul unui al doilea cerc, numit
epiciclu, al cărui centru era situat pe primul cerc.

47
 Prin alegerea corecta a diametrelor si vitezelor celor doua muscari circulare
atribuite fiecărui corp, putea fi reprezentata mișcarea vizibila a acestora. Aceasta
tehnica a fost descrisa de Ptolemeu in marea sa lucrare, Almagest.
MEDICINA
Cultura greaca, renumita pentru operele sale de arta, poezie, drama si filozofie,
a cunoscut de asemenea, mari descoperiri in medicina.
Medicina greaca veche depindea încă de magie si vrăji. Homer îl considera pe
Apollo zeul sănătății. In orice caz, in Iliada, el face dovada cunoașterii tratării
chirurgicale a rănilor si a altor accidente, recunoscuta deja, la acel moment, ca o
specialitate distincta de medicina interna.
Din sec. VI i.e.n. medicina greaca abandonează cadrul magiei si al religiei in
favoarea observațiilor clinice si a experienței. In colonia greaca Crotona, biologul
Alcmaeon a identificat creierul ca centru al simțurilor.
Filozoful grec Empedocle a elaborat conceptul conform căruia, boala este, in
primul rând, o expresie a dereglării armoniei si echilibrului celor patru elemente
primordiale – focul, aerul, apa si pamatul – si a formulat o teorie a evoluției. Kos si
Cnidus sunt cele mai renumite scoli medicale grecești care au înflorit in sec. V i.e.n.
Studenții acestor scoli au contribuit, probabil, la „Corpus Hippocraticum” (colecția
lui Hippocrates) o antologie a scrierilor mai multor autori, atribuita lui Hippocrates,
care este cunoscut ca întemeietor al medicinii si cel mai mare medic al antichității. El
a convins si alți medici ca boala are cauze identificabile, neavând legături cu
supranaturalul. Scrierile sale au fost folosite in tratatele de medicina pana in sec.
XIX.
Medicii greci au introdus idei moderne precum prognoza sau consecințele
îmbolnăvirii si folosirea cazuisticii mai vechi pentru a educa studenții. Cele mai
înalte standarde etice impuse medicilor ii sunt atribuite lui Hippocrates si constituie
jurământul medical, utilizat, intr-o forma modificata, si in zilele noastre. Deși medic,
filozoful grec Aristotel a contribuit in mare măsura la dezvoltarea medicinii efectuând
un mare număr de disecții pe animale. El este cunoscut ca fondator al anatomiei
comparate.
Progrese însemnate in înțelegerea anatomiei au apărut în sec. III î.e.n., la
Alexandria in Egipt, oraș cunoscut drept centru al științei medicale grecești. Aici
anatomistul Herophilus a făcut prima disecție publica iar fiziologul Erasistratus a
depus o munca asidua pentru cunoașterea anatomiei creierului, nervilor venelor si
arterelor. Ucenicii acestor învățați s-au specializat după diferite ramuri ale medicinii.
Cei mai însemnați dintre aceștia au fost empiriștii care si-au bazat doctrina pe
experiența câștigata prin cercetare si erori. Empiriștii au excelat in chirurgie si
farmacologie; un student înnobilat al empirismului, Mithridate VI Eupator, rege al
Pontusului, a dezvoltat conceptul de inducere a tolerantei la otrăvuri prin
administrarea acestora in doze mărite progresiv.
4. Arta greacă.
Arhitectura şi artele plastice. În epoca arhaică relaţia dintre tradiţie şi inovaţie apare
corespunzător diferenţierii sociale. Arhitectura aglomeraţiilor urbane capătă un caracter nou,
îndeosebi în perimetrul pieţii publice. Aici încep să se construiască temple de tip
dreptunghiular, împodobite cu coloane, influențate de construcţii similare din Egipt.
Modelul egiptean a fost, însă, adaptat la scară redusă, iar jocul de linii verticale, orizontale şi
48
înclinate au rezultat din efectul surmontării coloanelor de către friză şi aşezarea acoperişului,
conceput în unghi ascuţit, conferind ansamblului o mare valoare estetică.
Dimensiunile armonioase ale templului grec arhaic sunt dimensiuni care
respectă măsura puterii omului. Marile temple din această perioadă deseori erau
încorporate într-un complex arhitectonic alcătuit din curţi interioare, terase, rampe,
altare, care formau ansamblul impozant al unui Sanctuar.
În perioada arhaică un loc aparte revine artei statutare, la fel influențată de
modelele orientale. Stilul geometric dominant în sec. X-XI e.n. este vizibil în cele
mai vechi statuete de bronz, databile cu sec. VIII e.n.
Plastica statutară din perioada arhaică se remarcă prin înnoiri stilistice care anunţă
viitoarele realizări din perioada preclasică şi din cea clasică. În centrul preocupărilor
artiştilor plastici se află deja omul, omul-cetăţean, armonios dezvoltat. În această
perioadă în care individualismul începe să triumfe, nu mai există stăpânitori de tipul
monarhilor din trecut, care să clădească „palate” sau monumente funerare regale.
Monumentalitatea în operele arhitecturale sau statutare reflectă în primul rând
consolidarea oraşului-stat, a sistemului politic şi social pe care este clădit.
Armonia proporţiilor distinge arta greacă de cea orientală. O altă trăsătură
distinctivă a realizării marilor opere arhitectonice şi plastice greceşti în această
epocă îndepărtată este şi funcţionalitatea lor.
În toate perioadele din cultura Greciei antice un rol important 1-a jucat arta
ceramicii. Ceramica greacă, influențată de cea orientală, pe la sfârşitul sec. VIII-lea
e.n. începe să ia conturul propriu; siluitele geometrice încep să se împlinească, feţele
să prindă contur şi ochiul uman să privească.
La finele sec. VII-lea e.n. predomina tehnica picturii în negru a figurilor umane pe
un fon cărămiziu sau roşu-închis, dar decoraţia florală şi geometrică însoțește adesea
scenele imaginate, imprimând o notă decorativă proprie fiecărui obiect de artă.
Prin divizarea muncii au apărut şi ateliere specializate, unde produsele erau
lucrate cu mijloace superioare de producţie, sub îndrumarea unui specialist. Pentru a
încuraja dezvoltarea forţelor de producţie şi exportul de mărfuri, Solon a luat la
Athena măsuri speciale în acest sens. În materie de arte frumoase încep să apară şcoli
originale în care triumfa individualismul pe toate planurile creaţiei artistice.
Tendinţele democratice ale evoluţiei sociale se reflectă în toate domeniile artei.
Unele opere încep să fie semnate, cum ar fi, de exemplu, semnătura meşterului
Polimedes. În felul acesta, individualizarea lucrării poate fi în legătură şi cu naşterea
conştiinţei cetăţeneşti, observată în modul cum creatorul de artă încearcă să imortalizeze
în piatră sau marmură tipuri umane reprezentative pentru epoca în care trăia.
Plastica monumentală, legată de împodobirea marilor lăcaşe de cult, începând
din a doua jumătate a sec. VI, cunoaşte acum şi tehnica turnării în bronz.
Războaiele dintre greci şi perşi de la începutul sec. V-lea au cauzat mari pagube
şi distrugeri de monumente, care au impus o reconstrucţie pe scară amplă. Această
reconstrucţie a stimulat o dezvoltare rapidă şi multilaterală a modului de producţie în
toate regiunile populate de greci.
În această perioadă datorită regimului politic democratic şi a unei repartiţii mai
judicioase a forţelor de muncă, Athena se impune ca principalul centru cultural al Greciei.
Secolul al V-lea era denumit adesea „Secolul lui Pericle", deoarece cu o voinţă
demnă de admirat strategul a iniţiat un program de reconstrucţie a cetăţii şi de organizare
49
a manifestărilor religioase şi culturale, care antrena în realizarea lui masele largi de
cetăţeni din toate părţile societăţii antice. Asemenea acţiuni îngăduiau manifestarea
publică a unor forme de cultură, inclusiv a celor provenite din afara cultivatorilor de
Pământ.
Pericle la fel a încurajat libertatea speculaţiilor filosofice şi a progresului în materie de
ştiinţă şi tehnică. Pleiada arhitecţilor, meşterilor şi oamenilor de cultură pe care i-a încurajat
au beneficiat nu numai de sprijinul lui moral, ci şi de neobosita lui strădanie de a asigura
fondurile necesare pentru materialele de construcţie şi pentru plata muncii depuse.
În sec. V se observă o continuitate a tehnicii de lucru (sculptura în piatră, în
marmură, în bronz) şi a canoanelor artistice ale secolului precedent. Dar proliferarea
construcţiilor monumentale care impuneau o ornamentare adecvată scopului căruia erau
destinate a determinat şi apariţia nenumăratelor şcoli şi a unor stiluri diferite. În raport cu
cererea de materiale - piatră şi metale - se dezvoltă explorarea carierelor şi a minelor
metalifere.
Un loc aparte în arta plastică îl ocupă celebrul Fidias. El este autorul giganticelor
statui ale Atenei şi Zeus, care împreună cu soclul se ridica la o înălţime de peste 15 m,
era un tradiţionalist, preferând în lucrul statutar calmul mobil al figurilor, o imobilitate
solemnă destinată să impresioneze profund pe contemplator, aşa cum era cazul acelor
care vizitau Olympia doar pentru a-l vedea pe Zeus. Statuia lui Zeus a intrat printre
cele şapte minuni ale lumii.
Fideas a fost totodată şi profesor, întemeietor de şcoală. Printre elevii lui s-a numărat
Alcamenas. Opera acestor artişti nu este câtuşi de puţin o artă gratuită, desfătare a
rafinaților, vizând simpla delectare a spiritului şi simţurilor. Opera lor are o semnificaţie, ea
răspunde unor nevoi şi intenţii exacte. Calitatea estetică este un plus dobândit drept rezultat
al activităţii creative. De fapt ei au realizat un obiect propriu scopului căruia îi era destinat:
templul este casa unui Zeu înainte de a fi un monument arhitectonic, statuia este o ofrandă
înainte de a fi o operă plastică. Stendhal a spus-o foarte bine: „La cei vechi frumosul nu este
decât exeresenţă a utilului”. Arta pentru artă este o teorie străină conştiinţei elenistice. Deşi
operele create aveau o mare valoare, nu ştim nimic despre figurile marilor artişti greci.
Puternica admiraţie nutrită pentru opera lor, nu-i cuprindea şi pe ei.
5. Creaţia literară.
Literatura greacă  îşi are izvoarele în Asia Mică. Că au fost opera unui poet
unic ori că numele de Homer desemnează două sau mai multe persoane, Iliada şi
Odiseea au fost compuse în cea mai mare parte în dialect ionian. Grecii vedeau în
aceste două monumente ale poeziei epice arhaice textele fondatoare ale literaturii lor
şi atribuiau „poetului orb” paternitatea acestei Biblii literare.
Nu foarte îndepărtată cronologic de opera lui Homer (aproximativ o jumătate de
secol), cea a beoţianului Hesiod se înscrie într-o perspectivă cu totul diferită. Cu
opera sa Teogonia şi, mai ales, cu Munci şi zile, redactate pentru fratele său, în care
enunţă o serie de sentinţe prozaice despre datoriile şi muncile de zi cu zi ale unui
ţăran din Grecia peninsulară, Hesiod pune bazele poeziei didactice. Idealul care se
degajă din opera sa nu mai este cel al războinicului ori al seniorului de la curţile
princiare, ci al ţăranului cuprins de griji şi pe umerii căruia vor sta curând soarta şi
măreţia cetăţii. Această operă a avut şi ea în epocă un binemeritat ecou.
Dacă genul epic avea să apună rapid, influenţa muzicii orientale (cea frigiană şi
lidiană) şi dezvoltarea individualismului în Grecia aveau să favorizeze în sec. VII-lea - VI-
50
lea î.e.n., dezvoltarea fără precedent a poeziei lirice. La dorieni, lirismul coral, însoţit de
dansuri şi evoluţii ritmate ale bărbaţilor, femeilor şi copiilor, a servit în special în a exprima
cu gravitate obiceiuri colective de celebrare . Acelaşi lucru este valabil şi în Sparta, unde
poeziile virile ale lui Tirteu au servit, secole de-a rândul, la educarea viitorilor Egali.
Totuşi, puţin câte puţin, poezia lirică s-a diversificat, atât pe plan formal, odată cu
apariţia unor genuri ca elegia, iambul, oda, epigrama etc., cât şi în ceea ce priveşte conţinu-
tul. Grecii au utilizat-o pentru a-şi exprima sentimentele personale, mânia, dragostea,
necazurile şi bucuriile.
Din nenumăratele subiecte tratate, nu avem astăzi decât fragmente şi nume de autori:
cele ale lui Teognis din Megara, Alcman din Sardes, Simonide din Ceos, Anacreon, un
lidian emigrat în Samos, apoi în Atena, unde a cântat vinul, plăcerea de a sta la masă şi cea
de a iubi. Trebuie să-i menţionăm, îndeosebi, pe cei doi barzi, Sapho şi Alceu, pentru care
la începutul sec. VI-lea î.e.n., lirismul s-a tradus printr-un val nestăvilit de pasiuni dintre cele
mai violente. Ca şi pentru multe alte forme ale culturii greceşti, sec. V-lea î.e.n., marchează
apogeul poeziei lirice, cu Bachilide din Ceos şi, mai ales, cu Pindar, care a trăit în epoca
democraţiei triumfătoare, a celebrat, în special în odele sale, idealul aristocratic, gloria
regiilor şi a tiranilor sau pe învingătorii concursurilor atletice şi hipice de la jocurile
panelenice. Aceste opere de comandă sunt totuşi compuse într-un stil înflăcărat şi purtătoare
ale unui mesaj care, dincolo de conformismul lor apologetic, exprimă fragilitatea destinului
omenesc, vanitatea de a spera şi imposibilitatea de a fi fericit.
Teatrul cunoaşte o remarcabilă înflorire la Atena, unde succesul său – eclipsându-l
imediat pe cel al poeziei lirice, adaptată mai curând să satisfacă gusturile aristocraţiei –
pare inseparabil de progresele democraţiei. Născut din tradiţii populare foarte vechi
legate de cultul lui Dionysos, teatrul răspunde, într-adevăr, dorinţei pe care o au oamenii
de stat democraţi de a înfrumuseţa viaţa educându-i pe cetăţeni, adunaţi într-un spaţiu
comun, copleşiţi de emoţii asemănătoare sau chemaţi să reflecteze asupra problemelor
întregii comunităţi civice. De aici amploarea sacrificiilor financiare care sunt cerute
visteriei publice ori particularilor bogaţi pentru a permite celor fără posibilităţi să-şi
achite dreptul de a intra la teatru, pentru a recruta şi întreţine corurile.
Eshil este fondatorul teatrului dramatic și tragediilor jucate pe scena teatrală
Evoluţia artei dramatice în sec. V-lea şi IV-lea î.e.n., are la bază, mai întâi, un
anumit număr de inovaţii de ordin tehnic. În Atena, de la simplul eşafodaj din lemn
ridicat pentru câteva zile în agora, s-a trecut la amenajarea permanentă a flancului sudic
al Acropolei, unde tribunele au fost săpate în stâncă, permițând unui număr de circa
20.000 de persoane să asiste la reprezentaţii în aer liber, într-un confort relativ dacă ar fi
să ţinem seama de durata spectacolului (10 ore pe zi, timp de 3 zile, cu ocazia Marilor
Dionisii). Pe scenă, decoruri pictate şi o maşinărie încă rudimentară aveau drept scop să
creeze iluzia necesară. Evoluând în orchestra circulară şi scandând strofe ritmate, corul
era compus din 12, apoi 15 „horenţi” pentru tragedie, 24, pentru comedie, aleşi din
rândul celor ce participau la concursurile ditirambice de către horegi.

TEMA 8. CULTURA ROMEI ANTICE ( 4 ORE )

Subiectele temei:
1. Caracteristici generale.
2. Mitologia, religia şi filosofia.
3. Ştiinţa şi învăţământului în Roma antică.
51
 4. Cultura artistică la romani.
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: Cunoașteți evoluţia
culturii atice, transformarea culturii eline mistice în cultura romană practică. Veți
cunoaşte dezvoltarea ştiinţei romane sub aspectul ei militar şi social.

Roma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp

cuprinsă între 753 î.e.n. și 476 e.n. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece
secole, civilizația romană a trecut de la monarhie la republică oligarhică și, apoi,
la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării
Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă, în final, a cedat în fața invaziilor
barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului Roman și
începutul Evului Mediu. Legenda referitor la fondarea oraşului Roma este expusă
în operele lui Vergilius şi Plutarh.
Conform mitologiei romane zeul Marte este tatăl celor doi fraţi gemeni -
Romulus şi Remus
Civilizația romană clasificată ca o parte din Antichitatea Clasică, împreună
cu Grecia antică, o civilizație care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antică
a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridică, artă
militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa
continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.
1.Caracteristici generale.
Apariţia culturii antice romane propriu-zise a fost un proces foarte
complicat. Ea a rezultat din interacţiunea complicată a culturii originala mai multor
popoare: a triburilor italice, şi mai ales, etruscilor, galilor, celţilor, germanilor, etc.
Un aport colosal la crearea culturii romane au adus coloniile greceşti din sudul
Italiei şi Siciliei. După cucerirea de către romani a Greciei influențe culturii antice greceşti
au devenit şi mai impunătoare. Ca urmare cultura Romei antice se deosebea prin varietatea
şi caracterului pestriţ al formelor, în care se reflectau trăsăturile caracteristice ale culturii
popoarelor cucerite de Roma şi supuse ei. În același timp Roma antică are o influenţă
impunătoare şi directă asupra vieţii socio-culturale a acestor popoare. Ca rezultat viaţa
social-culturală a imperiului Roman a căpătat un şir de trăsături caracteristice numai aceștia.
Cultura Romei antice se caracterizează printru şir de trăsături, pe care le
evidențiem:
Prima – policentrismul vieţii socio-culturale, adică viaţă culturală se dezvoltă în
zone cu oarecare diviziune (convenţională) a activităţii în domeniul culturii, ca, de
exemplu: Atena (în Grecia) - era centrul dezvoltării filozofiei, învăţământului,
pedagogiei; Alexandrina (în Egipt) - centru științific şi de pregătire a savanţilor, mai ales
în domeniul științelor natural; Pergam (în Asia Mică) - centru de învăţământ şi
instructiv;
A doua – interacţiunea, interpătrunderea tot mai adâncă a celor trei culturi din
antichitate – a celei romane propriu-zise, greceşti şi orientale. La început cultura română
în fond se baza pe cultura antică greacă, apoi cultura romană capătă un caracter mai de sine
stătător, interacţiunea şi influința reciprocă devine tot mai elastică, profundă,
creatoare,formând un izvor nou al procesului cultural. În această privinţă se evidenţiază în
mod special rolul oraşului Alexandria. Întemeiat de Alexandru cel Mare (Macedon) în sec.
IV î.e.n., acest oraş sa format mai târziu într-un centru puternic, foarte dezvoltat al vieţii
52
culturale, unde se adunau învăţaţii, savanţii şi toate provinciile imperiului, şi pe care
autorităţile îi ocroteau, unde se afla o biserică uriaşă. Oraşul deveni la figurat vorbind, un
adevărat muzeu al ştiinţei.
A treia – romanizare aşa numitor pupare „barbare” (din punct de vedere al
romanilor, care se autoapreciau ca „civilizaţii”). Procesul de romanizare s-a înfăptuit
prin diferite forme inclusiv şi prin constrângere şi a cuprins toate sferele vieţii
sociale: organizarea politică şi administrativă, obiceiurile şi moravurile, modul de
viaţă şi traiul, cultura şi limba. Pe baza limbii latine s-a format popoarelor
contemporane ale Italiei, Franţei. Spaniei, Portugaliei, României, Moldovei.
A patra – atitudinea dualistă, contradictorie a cercurilor guvernante şi clasei
dominante faţă de cultură. Pe de o parte acestea înţelegeau importanța culturii pentru
Imperiul roman, purtau respect faţă de oamenii ei, contribuiau şi stimulau dezvoltarea
ei, ocroteau oamenii de cultură . Pe de altă parte clasele dominante tindeau de a
folosi cultura, rezultatele dezvoltării ei în interesele lor proprii, pentru aşi întări
puterea sa. Această atitudine a şi adus la vestirea lozincă „Pâine şi distracţii” pentru
cetăţenii romani liberi, care trăiau pe contul societăţii.
2. Mitologia, religia şi filosofia.
Un rol important în geneza culturii romane 1-au jucat etruscii - popor din partea
de sud a Italiei. Etruscii, metalurgi iscusiţi, constructori de nave, negustori şi piraţi,
aveau legături cu diferite popoare de pe litoralul Mării Mediterane. Ei au însuşit
tradiţiile acestor popoare, creându-şi propria cultură, destul de înaltă şi specifică. De
la etrusci romanii deprind zidirea templelor, tehnica meşteşugăritului, experienţa de a
construi oraşe, tainele diferitor ştiinţe. În Etruscia învăţau tinerii romani. Prin
intermediul etruscilor romanii au luat cunoştinţă de mitologia greacă.
Religia romană timpurie reflectă stadiul primitiv al dezvoltării societăţii. Ei i-au
fost proprii elemente de totemism. Romanii venerau lupoaica de pe Capitoliu.
Deosebit de caracteristice pentru romani sunt reprezentările animiste.
Romanii se închinau diferitor forţe ale naturii - pământului, apei, focului. Romanii cre-
deau că întreaga lume înconjurătoare, toate domeniile de activitate ale oamenilor, senti-
mentele lor au spirite protectoare. La ei existau zeităţi ale primului ţipăt al copilului, primului
pas, primului cuvânt, zeităţile sărăciei, groazei, ruşinii, devotamentului etc. La început chi-
purile zeilor erau abstracte, nu era cunoscut nici sexul lor, înfăţişarea şi nici chiar numărul lor.
Pe măsura dezvoltării sociale şi consolidării comunităţii civile romane
reprezentările şi cultele romane se complicau. Printre numărul mare de zeităţi au
început să predomine zeii individualizaţi.
Jupiter, Marte şi Quirinus s-au ridicat până la nivelul zeilor romani generali. În
perioada instaurării bazelor organizării de stat vechii zei italici ai naturii producătoare
Jupiter şi Junona s-au transformat în zei supremi. Împreună cu Minerva ei
alcătuiau triada patriciană, al cărei loc de venerare a devenit Capitolinul.
Evoluţia reprezentărilor religioase s-a răsfrânt şi asupra organizării cultului.
La început oficierea lui se afla în mâinile colectivelor gentilico-tribale. În mediul lor
au luat naştere colegiile de preoţi. Unul dintre cele mai vechi a fost colegiul
lupercilor, care au promovat cultul Faunei, preluat de la grecii aheeni (mileniul II
î.e.n.). Sărbătoarea Lupercalii includea ritul magic al vestirii fertilităţii. La început
focul veşnic era venerat în curii, apoi el a fost întruchipat de zeiţa Romei - Vest.

53
 În perioada regalităţii colegiile de preoţi s-au transformat în organe ale statului
în curs de apariţie. Preoţii - feciales se preocupau de relaţiile externe ale comunităţii
romane. Colegiul suprem al preoţilor-pontifi supraveghea activitatea tuturor
colegiilor de preoţi, răspundea de aplicarea obiceiului pământului şi a calendarului.
Începând din sec. III î.e.n. asupra religiei romane exercită o puternică influenţă
religia greacă. Romanii îi identificau pe zeii greci cu zeii lor abstracţi. Astfel, Jupiter era
identificat cu Zeus, Marte cu Ares, Venus cu Afrodita, Junona cu Hera, Minerva cu
Atena, Ceres cu Demeter etc. Printre numeroşii zei romani s-au evidenţiat, sub influenţa
reprezentaţiilor greceşti, principalii zei din Olimp: Jupiter - zeul cerului, tunetelor şi al
fulgerelor; Marte-zeul războiului; Minerva-zeiţa înțelepciunii, ocrotitoarea meşteşugarilor;
Venus-zeiţa dragostei şi a fertilităţii; Vulcanus-zeul focului şi al metalurgiei; Ceres-zeiţa
vegetaţiei; Apollo-zeul soarelui şi al luminii; Iunona-protectoarea femeilor şi a căsătoriei;
Mercurius-crainicul zeilor din Olimp, protectorul călătoriilor şi a comerţului; Neptunus-
zeul mării; Diana-zeiţa vânătoarei şi a naturii vii.
Panteonul roman n-a fost niciodată închis, în componenţa lui erau primite zeităţi
străine. Se considera că primirea de noi zeităţi intensifica puterea romanilor.
Răspândire largă căpătaseră şi cultul „Marii Mame” a zeilor şi cultul lui Dionysos -
Bacchus, înscris în panteonul roman oficial.
În Imperiul Roman se bucurau de cea mai mare popularitate cultele zeilor
„salvatori”, despre care adepţii lor relatau, că ei au biruit moartea şi au găsit metode de
a le dărui celor care îi venerează nemurirea în lumea de apoi. După campaniile din
Orient ale lui Cnaeus Pompeus a fost preluat cultul zeităţii iraniene Mitra, iar din primii
ani ai principatului lui Augustus a început să capete o răspândire tot mai mare în
provinciile apusene ale Imperiului Roman cultul lui Isis şi Osiris. Mitra era ocrotitorul
dreptăţii, luminii. Principalii admiratori ai lui Mitra erau oştenii şi sclavii.
Apariţia religiei creştine. Pe la mijlocul sec. I e.n. Imperiul Roman a cunoscut o
profundă criză politică, care a adus la o serie de răscoale în provincii. Acest cataclism social
s-a manifestat deosebit de acut în Iudeea. Răscoalele împotriva romanilor şi a aristocraţiei
iudaice izbucneau mereu. După o luptă disperată legiunile romane au reprimat răscoala.
În ultima treime a sec. I e.n. în provinciile apusene din Asia Mică, în Macedonia
şi Alexandria au început să apară printre păturile de jos ale populaţiei orăşeneşti
comunităţi de oameni, care credeau că Messia lui Iahve - unsul lui Dumnezeu, în
limba greacă Hristos, a coborât pe pământ. Prima operă religioasă unde se
relatează despre viaţa lui Hristos este Evangelia
Chipul lui Messina - al lui Hristos, era menţionat la început în cea mai generală
formă şi abia ceva mai târziu, la sfârşitul sec. I e.n. şi în prima jumătate a sec II e.n., au
apărut biografii ale legendarului întemeietor al noii religii. Cele mai vechi comunităţi care
credeau în Messina - în Hristos - erau formate la început din păturile de jos ale populaţiei
orăşeneşti - sclavi, mici meşteşugari şi negustori. Abia la sfârşitul sec. II şi mai ales în sec.
III e.n. agravarea situaţiei social-politice în Imperiul Roman a dus la apariţia în rândurile
creştinilor a proprietarilor de sclavi, oştenilor, funcţionarilor de stat. În această perioadă
comunităţile creştine s-au transformat din mici grupuri sectare într-o puternică forţă socială,
fapt care i-a determinat pe cârmuitorii Imperiului Roman să acorde cea mai serioasă atenţie
relaţiilor reciproce dintre puterea imperială şi comunităţile religioase creştine.
Filosofia. Filosofia romană apare şi se dezvoltă spre sfârşitul epocii
republicane, fiind influenţată, în primul rând, de filosofia greacă. deosebit fără de
54
filosofia lui Epicur. Din tratatele lui Cicero aflăm că printre adepţii epicureismului au
fost Tilodem şi Sirona, Vergilius şi Horaţius.
Într-o măsură mai mare epicureismul roman s-a manifestat în poemul filosofic
„Despre natura lucrurilor” a lui Lucretius Car (prima jumătate a sec. I î.e.n.).
Lucretius e un mare optimist, care crede în cognoscibilitatea lumii, în puterea raţiunii
umane, care e în stare să pătrundă în tainele existenţei umane, şi, principalul, să nu
aibă frică de moartea individuală. Moartea e salvare de toate chinurile, iar pentru un
individ luat în parte, după cum afirmă Epicur, moartea "nu este nimic", deoarece
sufletul e material şi moare, se descompune împreună cu corpul.
Filosofia greacă a fost răspândită de către Marcus Tullius Cicero (106-43
î.e.n.). Un filosof original roman Cicero n-a fost. Conceptul lui filosofic poartă un un
interes caracter eclectic, fiind influențat atât de platonici, cât şi de stoici şi sceptici. El
a tradus în limba latină operele filosofilor greci. Cele mai cunoscute tratate sunt: „
Despre hotarele binelui şi a răului” , „Despre natura zeilor” , scrise de pe poziţia
stoicilor, sub influenţa epicureistă.
Reprezentanţii păturilor aristocratice din sec. I e.n. înclinau tot mai mult nu
numai spre scepticismul religios, ci şi spre concepţia filosofică despre lume-
stoicismul, expus în tratatele lui Seneca, Epictet şi în opera împăratului Marcus
Aurelius „Către mine însumi”. Conform învăţăturii stoicilor, lumea e frumoasă şi
invariabilă, unele manifestări ale răului nu pot să schimbe calităţile sale pozitive.
Fericirea constă în liniştea sufletească, în conştiinţa datoriei îndeplinite faţă de natură
şi societate. Această doctrină filosofică corespundea intereselor aristocraţiei
sclavagiste. Ea chema la răbdare păturile de jos ale societăţii.
Lucius Anneus Seneca (4 î.e.n. - 65 e.n.) în tratatele sale „Despre indurare”,
„Despre viaţa fericită”, „Scrisori morale către Lucius” a dezvoltat ideile etice ale
stoicilor şi cinicilor.
El reduce sarcina filosofiei la o teorie a vieţii. A trăi o viaţă virtuoasă şi fericită
înseamnă a trăi conform cu natura, a cărei esenţă Seneca o identifică cu Dumnezeu
-raţiune, cu providenţa, cu ursita. Supunându-se lui Dumnezeu, omul capătă
libertatea. Rațiunea perfectă, armonioasă (fiind o parte a divinului) îl ajută pe individ
să-şi formeze o atitudine justă faţă de lume, faţă de lucruri ce nu depind de voinţa
omului
În rândurile maselor de plebei a Italiei şi mai ales a provinciilor Imperiului trezeau
o mare compasiune propovăduitorii din mediul cinicilor. Adepţii filosofiei cinice
pribegeau prin oraşe şi sate, rostind discursuri demascatoare la adresa aristocraţiei.
Cinicii propovăduiau dispreţ faţă de cultura socială, completă independenţă a omului
faţă de societate, întoarcerea la starea "naturală". Ei afirmau că bogăţia şi nobleţea nu
oferă omului fericire. Poate fi cu adevărat fericit numai acela care îşi va reduce la minim
necesităţile sale, renunţând la toate plăcerile şi bunurile vieţii.
3. Ştiinţa şi învăţământului în Roma antică.
În Roma antică ştiinţa s-a dezvoltat în linii generale şi se caracteriza printr-un şir
de trăsături.
Prima trăsătura – ştiinţa purta un caracter vădit aplicativ, adică de folosire în
practică a cunoștințelor ştiinţifice elaborate sau dobândite de alte popoare.
În matematică, de exemplu, o acţiune deosebită se acordă problemelor de calcul şi
măsurare pentru aflarea distanţelor dintre oraşe, provincii pentru cunoaşterea suprafeţelor
55
aceloraşi oraşe, provinciei, numărului populaţiei, armatelor. Geografia în genere era
considerată știința de stat, ţinând cont de importanța ei în cadrul unui stat-imperiu aşa de
mare, pentru ai asigura administrarea cât mai reuşită. Caracter aplicativ avea şi astronomia,
cunoştinţele din domeniul căruia era extrem de utile în timpul călătoriilor pe marea
Mediterană.
Trăsătura a doua - tendinţa de totalizare, sinteză şi sistematizare a dezvoltării
ştiinţelor, de a le generaliza în lucrări mari, de tip enciclopedic.
Punctul culminat în procesul de generalizare a ştiinţei a fost lucrarea
enciclopedică „Istoria naturală” (Istoria firească), scrisă de Plenius cel Bătrân
compusă din 37 de cărţi şi care include în sine expunerea aproximativa zece
discipline ştiinţifice, inclusiv şi istoria artelor. Acest eveniment poate şi este prima
încercare de a generaliza istoria culturii.
Cuvântul „Enciclopedie” din limba greacă înseamnă „cerc de cunoştinţe” şi
primele enciclopedii, după câte se ştie, au apărut mult mai înainte, încă în China.
Antică, după cea arătare caracterul le reprezenta Aristotel şi a altora din rândul
titanilor Greceşti antice, şi, în sfârşit, în primele secole a e.n. în Roma antică, unde
principiul de sistematizare şi generalizare a cunoştinţelor se folosea mai frecvent şi
mai mulţi autori.
Trăsătura a treia - tendinţa de popularizare a științelor. În comparaţie cu
Grecia antică, la romani popularizarea cunoștințelor ştiinţifice e mai intensă, mai
largă În această activitate se evidenţiază în forme noi. În această activitate se
evidenţiază Lucreţiu Crus (99 î.e.n.-55 î.e.n.) - filozof, iluminist puiet, autorul
poemelor ştiinţifice „De rezum natura” (Despre ordinea lucrărilor), apreciat ca un
om deosebit, care contopeşte într-un tot întreg cunoștințele filozofice, etnice, estetice,
scrise poetice, într-o limbă simplă, înţeleasă de masele populare, spre a îndruma
oamenii să-şi făurească o viaţă mai bună aici, pe pământ, fără frică de viaţa de apoi.
A patra trăsătură – au fost elaborate bazele teoretice creştine (latura teoretică
a învăţăturii despre Dumnezeu). Apare teologia Acest eveniment e legat de numele
lui Aureliu Augustin, mai târziu canonizat şi numit sfântul Augustin. Lucrurile lui
au conștientizat piatra de temelie a teologiei creştine care e dominat în evul mediu şi
într-o măsură mare nu şi-au pierdut valoarea şi importanța în zilele noastre.
Ptolemeu Claudiu este un alt reprezentat al ştiinţei epocii, apreciat ca astronom
matematician şi reograf, cunoscut prin lucrarea Marea compunere, numită de arabi
Almagsta şi în care este expus sistemul geocentric al lumii. Conform acestei concepţii
Pământul este considerat centrul Universului, iar toate celelalte planete, inclusiv soarele,
se învârtesc în jurul lui. Această concepţie a fost depăşită de ştiinţa Renaşterii şi înlocuită
cu concepţia heliocentrică, legată de numele marelui astronom polonez N. Copernic. De
mare faimă se bucurau lucrările botanico-farmacologice ale lui Diocroride din Cilicia, în
care sunt descrise 600 de planete medicinale.
Primul filolog roman în sensul cel mai strict al cuvântului este considerat
Schilon Luţiu Eliu Preconiu din Ianuvia (sec. II-I î.e.n.), învăţător de retorică,
evidenţiindu-se ca autor al gramaticii latine, al comentariilor la mai multe lucrări vechi.
În acelaşi domeniu s-a manifestat Terenius – autor a cinci cărţi şi anume: despre limba
latină, despre proveniența lambei latine, despre poeţi. Terenius însă s-a manifestat nu
numai în lingvistică. El este autorul a peste 60 de cărţi, ce ţin de diferite domini ale
conştiinţelor, din rândul cărora fac parte Nouă cărţi ale ştiinţelor – pe bună dreptate
56
apreciată ca lucrare enciclopedică, care tratează chestiuni şi probleme ce ţin de
gramatică aritmetică şi astronomie, muzică şi medicină, arhitectură şi alte științe şi arte.
E mare numărul de lucrări ale autorilor romani consacrate tehnicii, hidrotehnici
şi construcţiilor tehnice. De exemplu: renumitul arhitect roman Gector Verturiu a scris
lucrarea enciclopedică „Zece cărţi despre arhitectură” sec. I î.e.n. faimosul apeduct
roman este descris în lucrarea hidrotehnicianului fontin Secst Juliu (sec. I e.n.), iar
Cezar – primul consult al Imperiului Roman, a descris amănunţit podul construit
peste râul Rain după proiectele şi sub conducerea lui nemijlocită.
Reprezentaţii ai științelor naturale, în înţelesul larg al cuvântului, au fost
Seneca şi Pliniu cel Bătrân. Până la noi au ajuns doar şapte cărţi ale lui Seneca „
Întrebări la ştiinţele naturale ”.
Unul din ultimii savanţi români poate fi socotit Boetius. Datorită lucrărilor lui
anumite elemente ale ştiinţei antice au devenit cunoscute în anii Evului mediu.
Învăţământul ca domeniu al culturii a cunoscut la romani o mare dezvoltare.
Asemenea grecilor, romanii au creat un sistem echilibrat, bine gândit de învăţământ,
în care se luau în vedere vârsta copiilor, starea socială părinţilor acestora, capacitățile
elevilor şi conţinutul obiectelor.
În sec. I şi mai ales, în sec. II a e.n., pe întreg teritoriu imperiului s-a mărit
numărul considerabil de şcoli primare, particulare şi a şcolilor, pe care noi putem să
le numim mijlocii. Funcţionau şi şcoli speciale, care pregăteau tinerii pentru anumite
activităţi practice.
În toate şcolile, care au atins punctul culminant în dezvoltarea lor în sec. II a
e.n., o atenţie deosebită se dădea educaţiei intelectuale, literar-estetice şi morale.
Învățământul în genere, era umanitar, însă ştiinţa tuturor ştiinţelor se socotea retorică.
După terminarea şcolii primare, unde elevii învăţau a citi şi socoti, copii părinţi
înstăriţi puteau să-și prelungească studiile la învăţătorul germanic. După terminare
cursului de gramatică, elevul trecea la retor, care îi făcea cunoştinţă cu secretele
întocmirii cuvântărilor, discursurilor, mai întâi în teorie, apoi în practică.
Se dezvolta mai departe şi ştiinţa pedagogică, ce-i drept instrumentul cel mai răs-
pândit al metodicei pedagogice rămânea ca şi în Orientul antic pedeapsa fizică, (vărguţe şi
biciul), fiind folosite şi altele metode, inclusiv cele liberale, adică convingerea şi
stimularea.
4. Cultura artistică la romani.
Primul pas de la cuvântul artistic oral (de obicei folclor) la literatura scrisă se
întreprinde la hotarele sec. IV-III î.e.n., de către Apius Claudius (consul), care a
înscris şi prelucrat o culegere de maxime, aforisme (aspect moralistic) în versuri.
În sec. III-II î.e.n., literatura romană însuşeşte toate genurile literale
literaturii: epic, liric şi dramatic.
Primul poet roman a fost Titus Livius Andronic (de origine grec) care a tradus
în latină tragediile lui Sofocle şi Euripide. Tot el a făcut şi traducerea „Odiseei”,
prima în istorie literaturii europene a operei tradusă. Creaţia poetului Ennius Qintus
indică începutul înfloririi literaturii latine.
Anul 240 î.e.n., pe bună dreptate se consideră anul naşterii literaturii romane.
Grecul din Tarentum Livius Andronicus, dramaturg, poet, traducător și actor, este
considerat fondatorul literaturii romane (latine).

57
 Fondatori ai dramaturgiei romane au fost Nivius din Campania şi Plant (Titus
Mertius), care compunea tragedii şi comedii după forme greceşti, iar dacă conţinut roma-
ne adică pe material selectat din istoria romanilor. Acelaşi Nivius s-a manifestat şi în genul
liric, fiind autorul lucrării „ Războiului Punic ”, la care a participat personal ca ostaş.
În sec. I î.e.n., cultura romană a însuşit în mod definitiv cultura grecească şi aceasta a
devenit baza înfloririi literaturii romane. Cultura romană a ieşit din cadrul cercurilor
artistice, răspândindu-se în mijlocul cetăţilor liberi (sclavii erau excluşi din cultură
complet) prin intermediul dialogurilor şi tratatelor filozofice populare, a şcolilor retorice.
Figura centrală în arta retorică era Cicerone, care a făcut foarte mult pentru
elaborarea tuturor nuanțelor stilului prozaic, apreciat ca „secol de aur al prozei
romane”. El lansează idei educării unui om cult, care, în viziunea lui, include cultura
filozofică, concepută ca mijloc de perfecţionare individuală (şlefuieşte gândirea,
antrenează memoria) şi retorica (ca mijloc de influenţă socială). Cicerone s-a bucurat
de o mare popularitate la scriitorii epocii Renaşterii. Așa dar în Roma Antică cel
mai de vază orator a fost Cicerone.
În perioada stabilirii Imperiului (a doua jumătate a sec. I î.e.n.) culmea înfloririi
a atins poezia. „Seculum Augustum”- secolul lui August a fost secolul de aur al
poeziei romane Caius Octavianus (63 î.e.n. - 14 a e.n., care devenind împărat
roman) este considerat mare ocrotitor al literaturii, artei şi științei. Exponenţii ai
ideologiei epocii noi a lui Octavian August, au devenit Vergilius ( Publius Vergilius
Maron – 70-19 î.e.n.) şi Horaţius ( Cuintus Horaţius Flance – 65-8 î.e.n.). Acestea
credeau cu toată sinceritatea şi profunzimea sufletului,că întoarcerea la puternicia şi
eroicul strămoşilor, la obiceiurile şi moravurile vechii roman.
Deja în lucrarea sa artistică „ Bucolice ” aparţinând lui Vergilius este exprimată
ideea, că instaurarea principatului oferă plugarului italian speranţa la o muncă paşnică
şi liniştită. În poemul didactic din patru cărţi „Georgicele”, el cântă munca ţărănească
şi viaţa bună şi frumoasă de la stat din Italia veche. În poemul eroic „Eneida”, poetul
încearcă să exprime autoconştiinţa poporului, sentimentul de comunicare istorică a
acestuia. Eposul eroic în timp apare a fi o prelungire în versuri a „Iliadei” şi
„Odiseei” lui Homer. Creaţia lui Vergilius reprezenta un fenomen profund original
strâns legat cu pământul Italiei care i-a dat naştere.
Un alt mare poet al „Veacului lui Augustin” a fost Horaţiu, care, asemenea lui
Vergilius, a salutat cu entuziasm epoca nouă, care a adus concetăţenilor pace,
stabilitate şi speranţe la renaşterea „moravurilor vechii dune” şi fosta putere a
statului. Poetul răspundea cu bucurie la victoriile lui August, proslăvea legile noi,
elogia lauda - renaştere oficială a moralei vechi romane.
Horaţiu şi-a început calea de creaţie cu „Satirele” şi „enodurile”, unde descrie, redă
tabloul larg al viciilor sociale, dar fără concluzii,mărginindu-se doar cu atacuri sarcastice,
usturătoare la adresa unor eroi negativi-oameni neplătiţi dar neatingând persoane concrete
supuse, adică de ranguri mai înalte. Apogeul creaţiei lui Horaţiu constituie „Odele”, care
includ patru cărţi, prin care autorul se dovedeşte a fi moştenitor legitim al liricii antice
greceşti. În „Ode” este cântată dragostea, farmecul vieţii izolate, biruinţa rațiunii asupra
morţii, şi în acelaşi timp-reuşitele armelor romane, măreţia cultelor religioase vechi,
veşnicia poeziei însăşi.
Unul din genurile literare însuşite de poeţi romani de la greci în a doua jumă-
tate a sec. I î.e.n. au fost elegiile de dragoste – mânuite de Hneus Cornelius şi
58
Albius Tibul şi care a atins apogeul în creaţia lui Pubilius Ovidius Nazon (43 î.e.n.
- 17e.n.) – neîntrecut în rândul eleniștilor romani prin talentul său şi diapazonul tema-
ticii dragostei ( „Arta iubirii” ) pentru tineri, lucru, care a venit în contradicţie cu ten-
dinţele politico - moralizatoare ale lui August şi din cauza cărora a fost în anul 8 e.n.,
existau pe malul Marii Negre în oraşul Tomis (astăzi or. Constanţa în România) de
unde au scris o mulţime de elegie, pătrunse de adâncă tristeţe şi dor de lucrurile
natale.
În epoca Imperiului a apărut romanul - un nou gen literar, care era destul de
popular. Deja în sec. II î.e.n. Aristotel din Milet a acumulat într-un tot întreg şi a prelucrat
în „Istoriile lui Milet” folclorul eroic local, care peste vre-o zece ani au fost traduse din
greceşte în latină şi a avut mare succes la romani. Însă primul roman a fost scris Luţiu
Apuleius în sec. II e.n., sub denumire de „Măgarul de aur” (altă numire „Metamorfoze”) –
în care se îmbină descrierea traiului cu povestea şi alegorismul mistic.
Apariţia teatrului în Roma e egală cu sărbătoarea strânsului roadei,
participanţii cărora executau cântece de glumă, cântece în formă de dialog. Aceste
începuturi de artă dramatică şi-au găsit continuarea în aşa numite satire – scene
comune, care includeau dialoguri, cântece, dansuri.
Aproximativ în anul 300 î.e.n., a apărut comedia populată (atelana), iar spre
sfârşitul sec. III î.e.n. – mimica (măiestria de a exprima diferite sentimente prin
gesturi sau prin expresia feţii). Autorii cu renume au fost Gneius Nevius (tragedii),
Cecilius Staţiu, Plaut, Terenţiu (comedii).
Primul teatru, construit din piatră, a fost înălţat de Pompeiu în anii 55-52 î.e.n.
Actorii romani proveneau de obicei din sclavi sau sclavi eliberaţi. Spre sfârşitul
perioadei republicane îndeosebi s-a evidenţiat renumitul actor tragic şi fabulist – Esop.
În perioada imperiului reprezentările teatrale aveau loc mai des, dar aveau de
obicei un caracter distractiv de masă. O popularitate şi mai mare aveau reprezentațiile
de circ şi luptele de gladiator, care se organizau şi se petreceau în Coliseum, în
amfiteatrele dramatice.
După căderea statelor Greceşti din sec. I î.e.n., însemnătatea primordială în
lumea antică o capătă arta romană. Absorbind foarte mult din realizările artei greceşti,
arta romană le-a întruchipat în practică artistică a statului imens Roman. În umanismul
artei greceşti romanii au introdus trăsături mai raţionale de interpretare a lumii.
În arta romană a perioadei ei de înflorire (perioada imperială) rolul de frunte îl
joacă arhitectura, monumentele căreia şi astăzi rămân uimitoare şi încântătoare. În
arhitectura locul de bază aparţinea construcţiilor obşteşti, calculate printr-un număr
enorm de oameni, semnificând măreţia şi puterea statului. În toată lumea antică
arhitectura romană n-are egal după gradul artei inginerești, diversitatea de edificii,
bogăţia formelor compoziţionale, amploare construcţiilor.
Viaţa obştească se desfăşura la forum, care servea drept centru al vieţii
comercialei a imperiului, arenă a activităţii politice, lor la adunărilor populare, loc,
unde se însemnau biruinţele militare. În ansamblul arhitectural intrau templele,
bazilici, dughenile şi prăvăliile negustorilor. Piețele se împodobeau cu statuile
cetăţenilor celebri, fruntaşii politici şi militari şi erau înconjurate de coloane şi ortice.
Forumul cel mai vechi în Roma era considerat forum republican Romanus (sec.
VI î.e.n.), la care se întâlneau toate drumurile (străzile) oraşului.

59
 În anii 70-90e.n. au fost construit cel mai mare amfiteatru din Roma artistică
– renumitul Coliseu, care putea primi 56 mii spectatori. Construită în formă de
elipsă, arena era înconjurată de un perete, după care concentric erau amplasate
locurile spectatorilor:avea 4 etajări, sau niveluri, o înălţime de 48.5 metri.
Bazilica romană îndeplinea funcţii curte de justiţie sau bursă, sediul
tribunalului
Secolul II este numit veacul de aur al arhitecturii romane. În această perioadă
este construit cel mai mare ansamblul arhitectural al Romei antice (arhitector
Apolodor Damaschin) – forumul împăratului Tărian, care se deosebea nu numai prin
dimensiunile şi realizările compoziţionale variate, dar şi prin bogăţia amenajării. O
altă operă strălucită a lui Apolodor Damashin – locul înmormântării celor mai
merituoşi militanţi ai Imperiului Roman – Panteonul (a.125
Avântul construcţiilor în sec. I-II avea loc nu numai în Roma, şi în provincii.
Mare zel şi râvnă a arătat şi împăratul Andriane. Pe timpul domniei a apărut multe
drumuri noi, poduri, teatre, portiţe, apeducte şi chiar oraşe întregi.
Trăsături noi în arhitectură apar în monumentele legate de apariţia creştinismului.
Primele construcţii creştine – Catacombele – galerii subterane cu o lungime de kilometri,
unde primii creştini îşi înmormântau confraţi – erau pictate cu tablouri pe teme din biblie.
După cunoașterea creştinismului şi transformarea lui în religie de stat se începe conştrucţia
templelor creştine – bazilici, forma şi numirea cărora a fost luată din antichitate.
Sec. IV este ultima etapă în dezvoltarea arhitecturii antice romane. În a.330
împăratul Constantin transferă capitala în Constantinopol.

TEMA 9. CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GETO-DACĂ. (2 ORE )

Subiectele temei:
1. Apariţia şi evoluţia culturii şi civilizaţiei geto-dacilor.
2. Mitologia şi religia geto-dacilor.
3. Știința geto-dacilor.
4. Arta geto-dacilor.
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să:cunoaşteţi premizele
apariţiei civilizaţie geți-dacice. Apariţia primelor forme de religie, ştiinţei naţionale
proprie,artei şi medicinii tradiționale.
1. Apariţia şi evoluţia culturii şi civilizaţiei geto-dacilor.
Urme ale tracilor au fost descoperite în timpul investigaţiilor efectuate în Troia, pe
culmea Hisarlâc în straturile, care ţin de anii 1200-1195 î.e.n. În „Iliada” lui Homer se
spune că de partea troienilor luptau şi tracii. Astfel, cei care locuiau pe pământurile
dintre munţii Balcani şi râul Nistru, dintre Tisa şi Marea Neagră au fost numiţi traci
septentrionali, iar cei care populau teritoriul de la Sud de Balcani - tracii de sud. Printre
cele mai cunoscute erau: geţii, carpii, terizii, crobizii, apulii, piefigii ş.a.

60
 În perioada timpurie tracii locuiau în triburi separate. Fiecare din ele îşi ducea
existenţa în cadrul gospodăriei naturale. Moşiile tribale erau despărţite de fâşii de
pământ neutre, care nu aparţineau nimănui. De cele mai multe ori, după cum atestă şi
investigaţiile arheologice, triburile nu contactau între ele.
Conform unei surse literare, în sec. VI - V î.e.n. teritoriile dintre Balcani şi
Dunărea de Jos erau populate de geţi. Descriind campania perşilor contra sciţilor din
514-512 î.e.n., Herodot menţiona că Darius I, regele regilor, înainte de a ajunge la
Istru (Dunăre) s-a bătut cu geţii, care se credeau nemuritori şi pe care i-a învins. În
legătură cu descrierea acestui eveniment, Herodot îi numeşte pe geţi „cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci”. Aceasta este prima menţiune literară despre geţi. Alt autor
antic, Tueidide, contemporan al lui Herodot, referindu-se la evenimentele ce-au
petrecut la finele anilor 30 ai secolului V î.e.n.
Ocupaţia de bază a geților era agricultura, de aceea ei se aşezau cu traiul pe
pământurile mai fertile care erau concentrate în Ţara Moldovei. Descoperirile
arheologice atestă că principalele unelte de prelucrare a solului erau roaba de lemn,
cu partea de lucru de fier, şi sapa. Recoltarea se făcea cu ajutorul secerilor de fier.
Agricultorii măcinau cerealele cu ajutorul râşniţei. Culturile de bază cunoscute de
geţi sunt: grâul, orzul, viţa de vie, cânepa şi inul.
Geţii erau cunoscuţi cu tehnologia prelucrării metalelor, în primul rând al
fierului. Acest fapt este atestat de descoperirea furnalelor şi ale fierăriilor. Numeroase
giuvaiericale descoperite aproape în toate regiunile populate de geţi ne demonstrează
nu numai existenţa artei originale getice, ci şi meşteşugul prelucrării metalelor
preţioase cum ar fi aurul, argintul. Un loc deosebit îl ocupă confecţionarea vaselor de
lut, fragmente ale cărora sunt prezente pe teritoriul menţionat.
Dezvoltarea comerţului a dus la apariţia raporturilor băneşti. La început erau mai
răspândite monedele Istriei şi ale Tirei. În ultimul pătrar al sec. IV-lea î.e.n. în lumea
getică au pătruns monedele Macedoniei şi ale Traciei elenizate. Dezvoltarea producţiei,
diviziunea muncii, intensificarea comerţului au creat în societatea getică condiţii necesare
pentru apariţia propriei monede. Primele emisii de monede (sfârşitul sec. IV-lea î.e.n.)
reprezentau imitaţii ale celor de argint ale regelui Macedoniei Filip al II-lea. Mai târziu
erau imitate monedele lui Filip şi Alexandru Macedon, ce s-au răspândit în toată lumea
getică. Triburile geto-dacilor au fost unificate de Burebista şi create pe baza lor un stat
puternic în anii 70-44 î.e.n. Politica externă a statului lui Burebista, deosebit de activă şi
îndrăzneață, este îndreptată spre dobândirea vechilor ţinuturi dacice şi spre contractarea
pericolului expansiunii romane ce se contura pe întreaga linie a Dunării.
Puterea de stat Burebista a împărţit-o cu preotul Deceneu, care l-a ajutat să
instaureze ordinea şi să formeze moravurile neamului. Pentru a ţine în supunere
poporul, Burebista şi Deceneu au introdus obiceiuri noi, care au fost ridicate în
„rang” de lege „belegines”. Conform acestor legi, conducerea era concentrată în
mâinile regelui. În consolidarea statului un rol important 1-a avut armata, care pe
vremea lui Burebista devenise o forţă de neînvins.
Reformele înfăptuite de Burebista au creat un aparat militaro-administrativ, care era
capabil să satisfacă necesităţile daco-geţilor. Esenţa acestor reforme constă,: în primul
rând, în faptul că armata a fost scoasă de sub controlul căpeteniilor de triburi şi
subordonată direct regelui. În al doilea rând, religia a fost declarată unică, impusă
tuturor triburilor geto-dacice. Religia era chemată să divinizeze nu numai personalitatea
61
regelui, dar şi a legilor emise de el. Poporul credea că Burebista proclamă aceste legi, pe
care i le transmit zeii, în al treilea rând, introducerea codului de legi a adus la apariţia
unei categorii de funcţionari, care trebuiau să supravegheze muncile agricole, să strângă
dijmele, să controleze respectarea legilor în interiorul statului.
Timp de 131 de ani, de la moartea lui Burebista şi până la întronarea lui
Decebal, procesul de unificare a teritoriilor geto-dacice a decurs fără întrerupere.
Durus-Diurpaneus cedează tronul nepotului său Decebal (87-106). Decebal
diplomatic cere pace de la Împăratul roman, Domiţian, dar a primit refuz. Armata
romană trece Dunărea în anul 87, înaintând pe valea Oltului, dar în defileul Turnul
Roşu este învins, generalul comandant Cornelius Fuscus este ucis şi mulţi romani cad
prizonieri. În anul următor altă armată romană atacă Dacia, obţinând victoria, dar
refuză să înainteze spre capitala regatului. A fost încheiată o pace de compromis-
considerată la Roma ruşinoasă pentru romani. În anii 101-102 are loc primul război
dacic, pregătit de ambele părţi timp de trei ani. Traian traversează pe poduri de vase
Dunărea, pătrunzând în fruntea a 150 000 de soldaţi în Banat, cea mai mare parte a
Daciei este transformată în vara anului 106 în provincie romană.
În anii 106-271 se desfăşoară perioada romană a Daciei. Deşi a suferit pierderi mari
şi după instaurarea noii stăpâniri, populaţia dacă rămâne elementul etnic preponderent
numeric, continuând să vieţuiască ca agricultori, păstori, meşteşugari, plătind impozite
preceptorilor romani şi învăţând din necesitate sau interes limba latină. Prin contopirea
elementului autohton cu cel roman, se constituie populaţia daco-romană, de limbă latină,
componentul etnic determinat în procesul de formare a poporului român. În anul 271 e.n. în
timpul domniei împăratului Aurelian armata romană este impusă să se retragă de pe
teritoriul Daciei. Majoritatea populaţiei ireversibil romanizată continuă să locuiască pe
teritoriul străvechi al Daciei şi dezvoltă forma de organizare socială-obştea sătească.

Dacii la Roma
Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută
azi sub numele de Balcani Ei aveau mai multe preocupări, însă, în principal,
erau gladiatori, și li se potrivea destul de bine, ținând seama de caracterul dacilor,
care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite „ludus”.
Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus,
Matutinus. Existența arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau
ca gladiatori. Mai târziu, când Dacia a devenit provincie romană, ei și-au îndreptat
atenția mai mult către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale -
pretorieni, și în garda călare - equites singularei. Inscripțiile pietrelor funerare ale
soldaților ce au aparținut gărzii imperiale țin, în mod deosebit, să amintească locul de
origine al defuncților; de exemplu: natione Thrax - pentru traci.
Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în
marmură, în anul 70 e.n., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripție a fost
descoperită pe Via Flaminia, și este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei
regelui costobocilor, Pieporus, pusă de nepoții ei Natoporus și Driglisa. Se pare că
pe Via Flaminia erau găzduiți ostateci de origine regală și nobilă. Prezența dacilor la
Roma, în garda imperială, este relevată și de multele inscripții în marmură, dedicate
împăraților, și pe care se aflau și numele soldaților și unde erau precizate și locurile
62
de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus
Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice,
dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceștia se remarcă Claudiano,
centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione
Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani, în condițiile
în care, în acea vreme, rar se ajungea la vârsta de 60 de ani.
2. Mitologia şi religia geto-dacă.
Locul central în panteonul zeităţilor traco-dacice este ocupat de Zamolxis (alte
forme ale numelui fiind şi Salmoxis, Zalmoxis, Samolxis etc.). Porphiros, încercând
să explice etimologia numelui Zamolxis, opinează că acesta ar proveni de la cuvântul
trac zalmos, cu înţelesul de piele sau blană, explicaţie inspirată, probabil, de legenda
potrivit căreia, la naşterea sa, ar fi fost înfăşat într-o blană de urs
De unii autori antici este considerat Zamolxis ca rege şi mare preot, discipol al
lui Pitagora şi deţinător al unor cunoştinţe care, la vremea respectivă, au făcut ca
poporul său să-l zeifice după moarte. Primul autor antic ce vorbeşte despre existenţa
pământeană a lui Zamolxis este Herodot, acesta povestind cum zeul dac, pe când
vieţuia printre ai săi, i-a învăţat pe aceştia despre nemurirea sufletului.
Un alt autor antic, anume Strabon, relatează că zeul dac ar fi trăit ca muritor
cândva, fiind un discipol al lui Pitagora, de la care a preluat vaste cunoştinţe pe care
le-a transmis unui grup de iniţiaţi din ţara sa o dată cu întoarcerea în patria natală.
Foarte clar în relatări cu privire la zeul geto-dac este şi Iamblichos care afirmă că
„Zamolxis le-a întocmit legile şi a îndemnat la bărbăție pe concetăţenii săi ,
convingându-i că sufletul este nemuritor.. şi pentru că a învăţat pe geţi aceste
lucruri şi le-a scris legile, este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei”.
Legătura dintre Zamolxis şi Pitagora este amintită şi de Hesychios din
Alexandria, care preia informaţia de la Herodot: „Despre acesta (Zamolxis), Herodot ne
spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că
apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat
învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni
şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri”.
Religia geto-dacilor avea drept norme principale câteva elemente cu manifestări
practice în cadrul cultului şi al ritualurilor: credinţa în Zamolxis, resurecția ciclică a
zeului suprem (concept asemănător unor credinţe egiptene), ritualuri privind
“imortalizarea” şi iniţierea. De asemenea, se pare că muzica avea un rol important în
practicile cu caracter religios. Un obicei religios, atestat de o serie de autori, era cel
al sacrificării umane ritualice.
De altfel, atributele lui Zamolxis, precum profet, mare preot, asociat la domnie,
filosof, atestă un caracter uman, superior, e drept, dar nu divin al acestuia.
Analizând practicile religioase în lumea cunoscută la acea vreme, cercetătorii au
sesizat multe elemente comune între religia geto-dacilor, unele particularităţi ale
cultelor celtice, percepte eseniene şi elemente ale religie egiptene.  Destul de clar este
Diodor din Sicilia atunci când vorbeşte despre trei mari profeţi ai omenirii
Zarathrusta al perşilor, Zamolxis al geţilor si Moise al evreilor.
În afară de Zamolxis, autori precum Virgiliu sau Iordanes, de pildă, amintesc de
faptul că geto-dacii divinizau şi alte zeităţi, două dintre ele considerate
corespondente ale lui Marte şi Artemis. Cea din urmă zeitate este asociată cu zeitatea
63
locală Bendis, ca divinitate a lunii, pădurilor si farmecelor. O reprezentare a lui
Bendis, anume un bust găsit la Piatra Roşie, relevă un personaj feminin cu sânii
proeminenți, element care poate conduce la ideea că această zeitate era privită şi
drept protectoare a dragostei şi maternităţii.
În panteonul zeităţilor din spaţiul geto-dac apare şi Gebeleizis, confundat de unii
autori, aşa cum am arătat mai sus, cu Zamolxis, zeu al ploilor, al furtunii şi
fulgerelor. Se pare că atributele acestui zeu s-au păstrat în iconografia creştină nord-
dunăreană drept Sfântul Ilie.
Derzelas, de asemenea, este considerată o zeitate care aparţine panteonului antic
geto-dac. Unii cercetători îl privesc drept zeu al sănătăţii, un templu dedicat lui fiind
atestat la Histria, în secolul al III-lea e.n.
Alte obiecte descoperite de arheologi conduc la ideea unei dualităţi formate dintr-
un Mare Zeu şi o Mare-Zeiţă. Reprezentări ale acestei perechi au fost evidenţiate pe
obiecte aparţinând unor tezaure precum cele de la Lupu, Glice şi Letniţa.
Reprezentări zoomorfe sau antropomorfe ale unor zeităţi sau simboluri care
arată protecţia acestora asupra geto-dacilor au fost găsite în număr mare reliefate pe
statuete sau figurine, precum cele descoperite la Dumbrava, Piscul Crăsani, Murgeni
sau Cârlomăneşti, cele mai multe fiind datate din perioada secolelor II î.Hr.-II d.Hr.
Unele dintre aceste obiecte, în special cele de mici dimensiuni, ar fi putut avea un rol
în diverse practici ale magiei sau de amuleta protectoare pentru deţinător.
În cadrul practicii cultelor locale, un rol important îl aveau sanctuarele şi
locurile considerate sfinte. De departe, Kogaionul, muntele sfânt al dacilor,
reprezenta centrul spiritualităţii acestora, locul unde trăia Marele Preot şi unde
probabil erau iniţiaţi preoţii poporului geto-dac. Cu toate că există numeroase surse
literare care atestă existenţa acestui centru, totuşi nu se poate afirma cu exactitate
localizarea sa. Astăzi avem mai multe variante de localizare, fiecare dintre ele
susţinută de argumente mai mult sau mai puţin puternice. În discuţie se află, printre
altele, piscurile montane Ceahlău, Dealul Grădiştii, Gugu şi Omul.
Cât despre sanctuare, acestea erau, de cele mai multe ori, localizate în afara
zidurilor cetăţilor, în zone înalte, pe terase artificiale, fiind constituite, în general, din
tamburi de andezit sau calcar dispuşi simetric.
În simbolistica geto-dacă, un loc central este ocupat de lup, animal care, de
altfel, este prezent în simbolistica aproximații la toate popoarele antice indo-
europene. Puterea, adaptabilitatea şi inteligenţa acestui animal au făcut din el un
totem al războinicilor, însuşi steagul de luptă al geto-dacilor fiind o stilizare fantastică
a acestuia. Un alt animal reprezentat pe diverse obiecte într-un mod simbolic, cultic,
este berbecul, asociat cu virilitatea şi forţa.
Un rol deosebit de important în spiritualitatea geto-dacilor îl avea şi cultul
strămoşilor, care cunoaşte un avânt deosebit în special în timpul regatului lui
Decebal. O dată cu cucerirea regatului lui Decebal de către romani, religia autohtonilor
din acest teritoriu aproape că dispare, pe fundalul eliminării fizice a preoţilor daci şi a
distrugerii templelor. Totuşi, în spaţiul rural şi în zonele mai izolate, este de aşteptat ca
practicile cultice autohtone să mai fi supravieţuit o vreme, în paralel cu pătrunderea unor
culte noi din imperiu, aduse de colonişti şi soldaţii din armata imperială. Motivul care stă
la baza atitudinii total intolerante a romanilor în legătura cu religia geto-dacilor este

64
reprezentat de percepţia noilor stăpânitori potrivit căreia credinţa şi preoţii ar putea
acţiona în zona rezistenţei şi a unor acţiuni îndreptate împotriva noii administraţii.
Figura legendară a reformatorului Zamolxis a supravieţuit peste veacuri în
conştiinţa autorilor medievali.
Perceptul principal al spiritualităţii geto-dacilor, anume credinţa în nemurire şi
existenţa unei vieţi veşnice, în care individul este recompensat pentru un trai
pământean după norme şi dogme clar stabilite, va fi elementul principal care va
contribui la clădirea edificiului spiritual pe care se va aşeza, mai târziu, creştinismul.
Existenţa sacrificiului uman (practică destul de des întâlnită în spaţiul european la acea
vreme) în societate geto-daca este confirmată, însă în niciun caz nu se poate opina că
această practică ar fi avut amploarea şi cruzimea constatată în cazul altor civilizaţii antice,
precum fenicienii sau chinezii. Din cercetările de până acum, reiese că sacrificiul uman era
ceva excepţional, practicat rareori, cu rol cultic, în relaţia dintre indivizi şi divinitatea căreia i
se cereau favoruri. Mai mult, este de aşteptat ca mulţi dintre cei destinaţi sacrificiului să fi
fost prizonieri de război şi nu membri ai comunităţii locale care efectua sacrificiul.
Zeii și zeitățile traco - daco-geților.
Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte
originalitatea cultural-spirituala a traco - geto - dacilor. Figuri notorii ale filozofiei
antice cum ar fi Herodot, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon au dedicat capitole
însemnate din operele lor acestui subiect. Cele mai relevante si cele mai multe date
despre religia traco-geto-dacilor încă le întâlnim in Istoria lui Herodot care vorbește
despre credința geților in nemurire „ei se cred nemuritori”, întemeiata pe cultul lui
Zalmoxis: „credința lor este ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis, o
ființa divina”.
La același autor remarcam sunt semnificative cele trei ipostaze sub care ne este
prezentata zeitatea suprema a geto-dacilor: theos (zeu), daimon (intre zeu si om) si
antropos ca muritor de rând. Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o
Zalmoxis. El ii învăța pe oameni ca nici ei si nici urmașii lor nu vor muri, ci vor
merge si vor trai veșnic. Conform acestei doctrine pe lumea cealaltă pleacă sufletul
si nu trupul, adică este vorba de credința in imortalitatea sufletului.
Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului. Luând ca baza cele
expuse de Herodot putem vorbi despre Zalmoxis mai degrabă ca despre reformator
al religiei geto-dace si ca întemeietorul unei doctrine noi, In concluzie putem
rezuma ca Zalmoxis a fost un personaj real care mai apoi a fost divinizat/zeificat. O
interpretare exigenta a surselor de care dispunem ne pune in drept sa afirmam ca
Zalmoxis a fost o divinitate htonian-agrara, un zeu al fertilității si vegetației, căpătând
treptat si atribute uraniano-solare. In legătura cu cultul marelui zeu al geto-dacilor
sunt puse unele construcții de cult de la Sarmizegetusa, aici aflându-se după toate
probabilitățile acel Munte-Saint : Kogaionon.
Prezenta contradictorie a lui Zalmoxis in surse a suscitat discuții in ceea ce
privește definirea caracterului religiei geto-dacilor. Deși accente s-au pus si pe
caracterul dualist, monoteist, henoteism, marea majoritate a cercetătorilor s-au axat in
jurul teoriei politeiste, care actualmente este in preeminenta fata de cele expuse mai
sus. Aceasta concepție, susține existenta unui panteon religios geto-dacic, asemănător
celui grecesc sau roman, in care Zalmoxis își ocupa locul sau prioritar

65
 BENDIS – Zeița din mitologia dacică adorată de strămoșii noștri ca zeiță a
Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții si poate ca zeiță magiciană. Unele
reprezentări plastice ca bustul de bronz de la Piatra Rosie o arată cu sâni proeminenți
ca si presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu ca era
socotită poate în primul rând zeița dragostei si a maternității. Herodot ne spune în
Istorii(IV,94;V,7) că tracii au împrumutat-o de la daci.
CAVALERUL TRAC – Tânăr zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat
călare, adesea în scene de vânătoare, „Katahtonios” – Stăpânul mortilor, „Ktistes” –
întemeietorul de neamuri, mai des „Vetespios”. Iconografia românească l-a păstrat
în chipul SF. GHEORGHE.
DERZELAS – Zeu aparținând mitologiei daco-getice, având un cult de origine
autohtonă. E considerat fie zeu al sănătății, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o
divinitate subpământeană (I.H.Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria
în sec al III-lea îen.
GEBELEIZIS – Zeu geto-dacic al cerului înnourat si pluvial, diriguitor al
furtunii si al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu arcurile
(după unii spre a purifica fata zeului ceresc risipindu-i norii, după alții spre a-i
reproșa norii excesivi, aducători de grindină si de trăsnete primejdioase pentru păduri,
gospodării, grâne si pentru vita de vie. În iconografia românească s-a păstrat ca
Sf.Ilie.
VESTA - O altă zeitate importantă a tracilor a fost zeiţa vetrei şi a focului,
ocrotitoarea casei, cu numele de Vesta (Hestia). Tracii ţineau focul sacru aprins în
vetre, protejat de nişte pereţi, urmând ca în viitor casele să fie zidite în formă de
dreptunghi, în care se închinau şi o cinsteau pe această zeiţă. Căci fiecare cămin se
considera altarul ei.
SABAZIUS – zeul viţei-de-vie, al petrecerilor şi al dragostei eterne. Era unul
dintre cei mai populari zei la traci, în special sărbătorit la lumina făcliilor noaptea
într-o petrecere de zile mari, cu un consum necontrolat de vin. Sărbătoarea se ţinea în
fiece an, cu mare bucurie, la care participa toată lumea, cinstindu-1 cu dragoste pe
zeu. Grecii, preluîndu-1, l-au numit Dionysos, iar romanii Bacchus.
ARES – Cunoscut ca un neam de luptători, de viteji, tracii nutreau un respect
deosebit marelui zeu al războiului Ares. Sărbătorile închinate lui purtau pecetea
învingătorilor, care îi ucideau pe prizonieri, dînd o lecţie duşmanilor, care au vrut să
le cucerească libertatea. La romani el va intra în istorie sub numele de Marte.
HERMES – zeul păstorilor, călătoriei pe pământ, negustorilor, elocinţei,
literaturii, atletismului şi hoţilor. Era mesagerul zeilor. În afară de asta, el s-a
considerat un patron al poeziei şi ştiinţelor. În calitate de Hermes Trismegistul va
personifica gândirea. El călăuzea morţii în lumea de dincolo. Regii tracilor îl cinsteau
cu evlavie pe Hermes ai cărui coborâtori se credeau. Purta în mâini un baston magic,
caduceul şi o bonetă care îl făcea invizibil. Iubea nespus de mult să-i însoţească pe
oameni.
APOLLON – Unul dintre cei mai mari zei ai antichităţii este Apollo. Trac prin
naştere, el şi-a văzut lumina zilei pe pământurile hiperboreene. Lumea antică i-a
purtat o mare cinste. Căci el întruchipa înţelepciunea însăşi, dăruind oamenilor
lumina fizică şi spirituală. Popoarele antice i-au închinat nenumărate legende, a fost

66
cântat în imnuri, poeţii i-au dedicat cele mai frumoase poezii şi poeme. Era considerat
împărat ce domnea peste lumea muritoare.
DOMNUL NOPŢII – Un alt cult de mare importanţă şi de valoare, având o
influenţă largă în spaţiul vast tracic a fost cultul Domnului Nopţii, ce simboliza
viaţa frumoasă, plină de bucurii şi de iubire faţă de aproapele. Această mişcare a
Domnului Nopţii se opunea cultului lui Dionysos. Misterele Domnului Nopţii erau
cunoscute doar de preoţi şi acoperite de taină, ce se celebrau pe timp de noapte în
cercul celor iniţiaţi. Grecii vor însuşi acest cult, iar pe întemeietor îl vor numi
Orpheus. Aşadar, tracii l-au dat grecilor pe însuşi Orfeu, marele poet şi muzician al
antichităţii, inspirat în creaţiile sale de Apollon şi de muze, un mare civilizator care i-
a învăţat pe oameni tainele artei şi ale sufletului.
KOGAIONON Mitologicul munte dacic în care a fost sediul lui Zamolxis
sau locuința marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat.
Presupunerile au adus în discuție celebre vârfuri muntoase ca Gugu, Ceahlăul, Dealul
Grădistii, Omul, fiecare cu argumente pro si contra. Anumite asemănări semantice
din unele izvoare grecești impun prima ipoteză, semnificația numelui îl impune pe
Omul, de asemenea Sfinxul din pare să aibă o semnificație deosebită. Dar toate sunt
ipoteze romantice. Strabon scrie despre peștera de retragere a lui Zamolxis: „Tot așa
si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel îl numesc si geții; numele lui,
Kogaionon, era la fel cu al râului ce curgea alături.”(Geografia,VII,3,5). Acest citat
lansează o interesantă ipoteză: numele mai important al fi al râului după care a fost
numit si muntele deci muntele este lângă un râu însemnat (poate nu doar din punct de
vedere al debitului).
PREOTII DACI
1.KAPNOBATAII – „umblătorii prin nori”. Explicația denumirii s-a pierdut în
negura timpului. Probabilitatea o are călătoria în munții cu vârfurile înconjurate de
nori, deci, în chilii asemănătoare călugărilor de azi. Se înțelege că trăiau în simplitate,
regim alimentar si în meditație în fata zeului lor (si de ce nu poate si al nostru pentru
că există izvoare care ne spun că dacii credeau într-un zeu suprem căruia nu îi spunea
numele nu de frică, rusine, sau alte motive, ci pentru simplul fapt că nu îi puteau
exprima complexitatea).
2.KTISTAII-„întemeietorii de neamuri”. Voi face un nou apel la atât de
controversata „interpreto greaca” pentru a sublinia posibilitatea că grecii să se fi
înșelat: după părerea mea adevăratul înțeles al numelui acestor preoți era
„întreținătorii de neamuri”, „vindecătorii de neamuri”, deci renumiții medici daci.
3.POLISTAII- „întemeietorii de orașe”. La aceasta castă preoțească denumirea
ei îi propune membrii ca învățători care trăiau în orașe unde erau sanctuarele (vezi
calendarele, si care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a
susține aceasta teorie: Zamolxe, Deceneu. Acești preoți-învățători excelau în științe
(fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, implicând si religia.
4.PREOTII LUPTĂTORI - Strabo ne mai spune că tinerilor preoți daci li se
predica curajul. Aceștia fiind lipsiți de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenta
pe câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta ostenii, sau ca medici-militari, nu prea
stă în picioare în fata mea, acesta fiind unul mult mai complex. Așadar o nouă castă
care nu a fost înțeleasă de autorii antici deci nu a fost menționată decât de Iordanes

67
care ne spune că „armata lui Filip al Macedoniei fu împrăștiată de preoții geți”, așa că
eu pot doar să propun această variantă..
RITUALUL DE ZEIFICARE Am observat un fel de cale pe care marii preoți
trebuiau s-o urmeze. Să cunoască mari religii si concepte filosofice chiar dacă nu
aderau la ele. Aici as menționa că nu cred că e vorba de o instruire a preoților daci în
țări străine deoarece ei dețineau cunoștințe pe care egiptenii si grecii nu le aveau.
Poate un flux de la daci la egipteni si greci e mult spus, mai corect ar fi un schimb de
experiență dar cine știe? Apoi marii preoți întorși pe pământurile natale se asociau cu
regele. Din nou consider că preoții nu-si convingeau regii să li se asocieze ci doar
urmau un obicei existent deja (avem ca exemple pe Zamolxis, Deceniu, Vezina).
Undeva în acest răstimp marii preoți trecând de un anumit prag, o anumită probă
complexă sunt zeificați. Oricum cred că dacii aveau niște legi foarte vechi după care
se ghidau de multă vreme.
Unele descoperiri presupun existenta la traco-geto-daci a cultelor familiale:
cultul focului si cultul strămoșilor, precum si a unor culte publice, consacrate zeilor,
eroilor, sărbătorite de comunitatea in sanctuare. La fel se atesta existenta unui cult al
locurilor înalte a „muntelui sfânt”. Sursele scrise indica prezenta la geto-daci a
cultului izvoarelor, râurilor, fluviilor. Astfel, pe Columna lui Traian imaginea zeului
Danubius are împrumuturi din iconografia Nilului si a lui Pater Tiberius. Obiceiurile
si practicile funerare reprezintă, in general, o proiecție a credințelor si mentalității
oamenilor despre „lumea de dincolo”. Pentru traco-geto-daci era caracteristic ritul
funerar care îmbina incinerația cu înhumarea, adică era caracteristic biritualismul.
Proporția riturilor este reprezentata diferit, însa predomina incinerația.
Necropolele geto-dace sunt de doua tipuri: plane si tumulare.
Necropolele plane nu au nici un semn la suprafața solului spre deosebire de cele
tumulare care pot fi observate cu ochiul liber datorita movilelor de pământ ce s-au
păstrat pana astăzi cu o înălțime de la 0,5 m pana la 5 m. Viața religioasa a geto-
dacilor a cunoscut diverse forme de organizare. O dovada in acest sens sunt
construcțiile descoperite la Sarmizegetusa si alte așezări care au o menire religioasa.
Cercetările arheologice din ultimele decenii au evidențiat un numai 30 de
sanctuare in cadrul a 20 de așezări din arealul de locuire geto-dacic. Cronologic
sanctuarele geto-dace, in majoritatea lor sunt încadrate intre sf. sec. al II-lea i. Hr. si
epoca romana, însa unii specialiști considera ca, cele mai vechi sanctuare sunt cele de
la Butuceni si Dolineanu datate in sec. IV-III î e.n.
3. Știința geto-dacilor.
Medicina: Platon, îi atribuie lui Socrate unele afirmaţii despre medicii traci ai lui
Zamolxis, care credeau că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără a fi
vindecat capul, tot aşa nu trebuie să tămăduim capul fără a ţine seama de trup, cu atât
mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a încerca sa tămăduim sufletul.
Medicul grec Discoride reproduce 35 de denumiri de plante medicinale din
limba dacă la care Pseudo-Apuleius mai adaugă încă 14. La Sarmisegetuza a fost
descoperită o trusă medicală, care conţinea printre altele şi o tabletă medicamentoasă
din cenuşă de la vulcanii mediteraneeni, cenuşă folosită ca absorbant pentru răni.
Medicii daci ajunsesera sa posede un bagaj de cunostinte medicale destul de
mare pentru a efectua operatii inclusiv pe creier asa cum o demonstreaza craniul cu
trepanatie perfect vindecata, descoperit la Hunedoara.
68
 Astronomia. Cunostintele despre astronomie ale dacilor îşi depaseau timpul.
Iordanes ne comunica ca dacii stiau raportul dintre diametrul Soarelui si al Pamantului,
cunosteau in detaliu mişcările stelelor pe bolta cerească, mişcările planetelor din sistemul
solar, orbitarea Lunii in jurul Pamantului si efectul satelitului asupra planetei noastre.
Autorul got ne mai spune ca dacii aveau si cunoştinţe de astrologie.
Mersul vremii se pare ca a fost un fenomen pe care dacii l-au studiat timp
indelungat, iar cunoştinţele de astronomie le-au permis sa elaboreze unul din cele
mai exacte calendare cunoscute vreodata.
În Getica, Iordanes scrie în detaliu despre secretele astronomice şi teoria despre
cele 12 semne ale zodiacului, pe care Deceneu le-ar fi împărţit compatrioţilor săi.
Menţionează evoluţia globului de foc al soarelui şi al celor trei sute patruzeci şi şase
de stele, cunoștințe care dacă cu adevărat au fost stăpânite de geto-daci ar fi putut sta
la baza şi a unui calendar.
Hadrian Daicoviciu presupune ca la Sarmisegetuza, pe lângă construcţii religioase
există şi un templu-calendar. Demonstraţia lui se bazează pe faptul că marele sanctuar
circular din incinta sacră de la Sarmisegetuza cuprinde trei cercuri concentrice (un cerc
din blocuri de andezit, unul din stâlpi de andezit şi un cerc de stâlpi groşi din lemn).
Limba dacă. Limba dacă este o limba indo-europeană vorbită în antichitate de
daci. Este considerată de unii savanţi ca fiind înrudită cu limba tracă. Nu există
practic nici un text în limba dacă a cărui autenticitate sau a cărui apartenenţă la
această limbă să fie unanim certificată de specialişti.
Scrieri. Se pare că dacii foloseau alfabetul grecesc în mod curent, astfel că s-au
găsit anumite inscripţii, mare parte din ele fiind pe obiecte de uz casnic sau monede.
Cea mai lungă şi totodată cunoscută inscripţie este DECEBALUS PER
SCORILO. A fost interpretată divers de specialiştii care o consideră in limbă dacă,
în general ca "Decebal, fiul lui Scorilo". Există şi ipoteza că inscripţia ar fi pur şi
simplu în latină şi deci s-ar traduce „Decebalus prin Scorilo”.
Un set de plăcuţe de plumb se pare că includ un fel de cronică dacică scrisă în
limba dacă şi conţinând litere care în marea lor majoritate sunt de origine greacă.
Marele poet roman Ovidiu, exilat la cetatea Tomis, (vechi centru daco-getic pe
litoralul mării Negre) vorbeşte în poemele lui "pontice" despre daci şi limba lor
"barbară", afirmând că a învăţat-o şi chiar a scris poeme în ea, fiind apreciat pentru
aceasta de daci. Dacă cele spuse de Ovidiu sunt adevărate şi un volum cu poezii
scrise de către Ovidiu în limba dacilor chiar a existat, trebuie să însemne că volumul
ori nu a supravieţuit până în zilele noastre, ori a fost distrus, ori pur şi simplu nu a
fost încă descoperit.
Referiri la scrieri dace apar când scriitori clasici din secolul 3 e.n. şi secolul 6
e.n. menţionează legile lui Zalmoxis şi Deceneu ca fiind scrise pentru a-i instrui pe
geţi. Astfel, Iamblicus (circa 245- circa 325 e.n.) scrie “Pentru că i-a instruit pe Getae
în aceste lucruri şi pentru că a avut pentru ei legi scrise, Zalmoxis a fost considerat
cel mai mare dintre zei".
Jordanes despre Deceneu: împărtășindu-le cunoştințe de fizică i-a făcut să
trăiască în mod natural respectând legile lor pe care ei le au în formă scrisă până
astăzi şi le numesc belagine” .
4. Arta geto-dacilor. 

69
 Arhitectura geto-dacilor. Cele mai grandioase dintre construcţiile geto-dacilor rămân
fortificaţiile, unitare doar în concepţia de amplasare pe teren, nu în privinţa caracterului şi a
elementelor constructive. Din acest punct de vedere s-au preferat înălțimile de tip mamelon
cu pante repezi, legate de celelalte forme de relief prin săli înguste, ușor de barat. Singura
excepție o constituie fortificația liniară de la Cioclovina-Ponorici menita sa închidă accesul
dinspre Tara Hațegului spre Sarmisegetuza. Ea este, de altfel, singura fortificaţie de baraj
din zona capitalei dacilor și, alături de ceea de la Tapae, a doua cunoscuta in Dacia.
Celelalte fortificaţii, în marea lor majoritate, sunt de tip circular, adică elementele de
fortificaţie înconjurau partea superioara a mamelonului pe care sunt amplasate. Din punct
de vedere al modului de raportare la teren, fortificaţiile circulare materializează doua
procedee diferite: unul tradiţional, în care elementele de fortificare se adaptau
configuraţiei naturale a terenului, evitând, fără însă să le excludă cu totul, lucrările
de ,,corectare'' a terenului (Costesti-Cetatuie, Sarmisegetuza), altul preluat din lumea
elenistica târzie, in care amplasarea elementelor de fortificare a presupus ample
lucrări de amenajare a terenului soldate cu aducerea la tranşee rectilinii a curbelor
naturale ale mamelonului.
Elementele de fortificare ale cetăților sunt atât dintre cele tradiţionale (valurile,
palisadele simple, zidurile de pământ și lemn sau de piatră și lemn, și zidul din piatră
sumar fasonată si legată cu un lanţ din pământ amestecat cu apa), cât și dintre cele noi
apărute, din lumea greco-romana (zidul din piatră fasonată). Acest sistem de
construcţie elenistică a fost adaptat la posibilităţile locale, prin utilizarea acelui
murus Dacicus (Costesti-Blidaru, Luncani-Piatra Rosie, Sarmisegetuza). Din aceasta
perspectiva cetățile din zona capitalei statului dacilor constituie un unicat in lumea
europeana din afara Imperiului Roman şi sunt, în același timp, cele mai impunătoare
fortificaţii. Efortul pentru construirea fortificaţiilor este uimitor. Numai zidurile
fortificaţiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici, de exemplu, însumează aproximativ
120.000 metri cubi de piatră, luata toată de pe locul unde s-a ridicat fortificaţia.
La toate aceste dificultăți trebuie adăugate cele legate de organizarea exploatării,
transportului si zidirii acestor fortificaţii. Orice bloc de piatra trebuia transportat cu
precizie la locul destinat și așezat exact la locul său in zid, ceea ce presupunea ca
nimic sa fie luat la voia întâmplării. Dincolo de efortul în sine, pentru ridicarea
zidurilor erau necesare lucrări foarte anevoioase de terasare, de nivelare etc. De
exemplu, numai pentru amenajarea terasei a XI-a din zona sacra a Sarmisegetuzei au
fost necesari peste 100.000 de metri cubi de umplutură.
O problema viu discutată în trecut era cea referitoare la amploarea şi originea
influenţelor exercitate de civilizaţiile vremii asupra celei geto-dacice.
În domeniul arhitecturii se manifestă, cu precădere, influenţele greco-
romane. Pe lângă cele arătate mai înainte, avem în vedere cărămizile, ţiglele şi
olanele cu forme şi dimensiuni identice celor din ţinuturile pontice, dar confecţionate
în Dacia, la tuburile de teracota ale conductelor de apa, la cisterna de la Costești-
Blidaru, la continuarea în carabidă a zidurilor de piatra ale turnurilor-locuinţă, la
drumurile pavate cu lespezi de piatră, la scările monumentale din piatră ecarisată,la
planurile patrulatere ale unor cetăți, la zidurile de terasă, la construcţiile de tip
platforma din blocuri paralelipidice prinse cu scoabe de fier.

70
 Asimilarea acestor elemente, folosirea unor elemente tradiţionale, adaptarea
preluărilor la posibilitățile si gustul lor conferă un caracter original arhitecturii civile
si militare dacice.
Dintre construcţiile cu caracter religios cele mai importante sunt sanctuarele,
adevărate temple ale antichității dacice. Aceste sanctuare sunt rectangulare, de tipul
aliniamentelor de tamburi din calcar sau andezit, şi circulare, simple sau complexe. Din
totalul de 30 de sanctuare descoperite pe teritoriul fostei Dacii, 23 sunt de tipul
aliniamentelor, iar 7 aparțin celei de a doua categorii. In cadrul complexului de cetăți dacice
din Munţii Carpați, se găsesc urmele a 18 sanctuare, 15 rectangulare şi 3 circulare.
Aceste edificii de cult erau amplasate, de regulă, în afara incintei fortificaţiei
propriu-zise. Ele se ridicau pe terase special amenajate. Elementele constructive,
bazele de coloană în special, erau aşezate direct pe stânca de pe terasa sau de pe
fundaţii realizate prin separa in umplutura terasei a unor lentile in formă de pâlnie şi
umplute succesiv cu piatra de râu şi argila, în vederea consolidării terenului. Pe
bazele de coloane din calcar se ridicau apoi coloanele din lemn, care susţineau
acoperişul templului, în două ape, din lemn şi șindrila; în cazul bazelor din piatră de
adeziv, coloanele erau durate din acelaşi material.
Sanctuarele erau nişte construcţii impunătoare, adevărate edificii de cult de
genul templului. De exemplu, sanctuarul mare de calcar de pe terasa a XI-a de la
Sarmisegetuza era format din 4 şiruri a 15 coloane, aşezate la distantă de 3,20 metri
între şiruri şi de 2,50 metri între coloane (interax) ceea ce ar reprezenta o construcţie
cu o lungime de peste 35 de metri si o lăţime de aproximativ 10 metri.
Sculptura în piatră e reprezentată de elemente puţin numeroase şi extrem de
simple, ceea ce ne determina să apreciem ca geto-dacii nu au dezvoltat o artă
sculpturală in piatră de tip monumental, ci, mai degrabă, una minoră, cu rol decorativ.
Este posibil însa ca geto-dacii să fi dezvoltat o bogată artă în lemn.
Arta metalului, în special a argintului. Întâlnim amintește că geto-daci
confecţionau tot felul de obiecte de podoabe (fibule, unele aurite, inele, brăţări simple
sau plurispiralice, aplici, lanțuri ornamentale, majoritatea frumos ornamentate cu
elemente geometrice sau geometrizante), de orfevrerie si feronerie.
Ceramica geto-dacică. La ceramica lucrată cu mâna s-au practicat ornamentele
incizate (linii vălurite, motive in formă de creangă de brad, simple crestături oblice
etc.), dar şi cele în relief (butoni discoidali, proeminente conice, emisferice, orale,
uneori împodobite ele în inele, sau brâurile-orizontale, sub buza vasului, şi sau
verticale, de la gură spre fundul vasului).
Ornamentarea vaselor lucrate la roată e mai puţin variată, cu excepţia vaselor
pictate. Podoaba cea mai obişnuită e linia in val incizată, alternând uneori cu linii
drepte executate tot prin incizie.
O categorie specială o reprezintă ornamentica ceramicii pictate. Un tip de
asemenea ornamentare constă din benzi orizontale de culoare, mai rar şi linii
verticale, drepte sau in zig-zag, pictate pe suprafaţa vaselor. Cel mai interesant tip,
original, care nu-şi găseşte încă analogii contemporane, constă în aplicarea, pe fonul
gălbui sau negru al angobei vasului, a unor motive geometrice, vegetale sau animale
de culoare albă sau brun-roşcată.

TEMA 10. CULTURA EUROPEI OCCIDENTALE MEDIEVALE (2 ORE)

71
Subiectele temei:
1. Tabloul conceptual şi ştiinţific al lumii.
2. Filosofia medievală timpurie.
3. Valorile artistice ale Europei Occidentale medievale.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: Cunoaşteţi istoria
culturii secolelor negre. Rolul religiei catolice în statornicirea culturii şi impasul ei
datorită dogmelor religioase. Veţi face cunoştinţă cu influenţa culturii arabe asupra
culturii Europei occidentale în primele secolele ale Evului Mediu.

1. Tabloul conceptual şi ştiinţific al lumii. Filosofia medieval timpurie.

Noţiunea de “Evul Mediu” a fost pusă introdusă în limbajul științific de către
umaniștii Renașterii,pentru a demonstra lunga perioadă anterioară, considerată
de ei ca epocă de ignoranţă şi barbarie?
Cultura Evului mediu din Europa Occidentală cuprinde o perioadă de peste
douăsprezece secole. În această epocă au fost extinse substanţial orizonturile culturii
europene,s-a format unitatea istorico-culturală a Europei cu tot caracterul eterogen al
proceselor din diferite regiuni; s-au format naţiuni şi state viabile;s-au format limbile
europene; apar oraşele, şcolile profesionale şi Universităţile; au fost create opere care
au îmbogăţit istoria culturii artistice mondiale;apar două dintre cele mai importante
stiluri din istoria artei universale: stilul romanic şi cel gotic; au fost realizate mari
succese în domeniul ştiinţei şi tehnicii, în cercetările filosofice etc.
Începutul epoca medievală se consideră anul 275 e.n., odată cu destrămarea
imperiul Roman de Apus.
Cultura europeană medievală s-a constituit sub influenţa culturii triburilor
barbare și să dezvoltat pe baza culturii antic-roman, creştin, cultural tribal al
barbarilor. Este însă recunoscut faptul că la perioada marii migraţiuni a popoarelor,
la primele secole ale Evului mediu se raportă începutul constituirii poemelor eroice
ale popoarelor din Europa de Vest şi Europa de Nord (vechile poeme eroice
germane, scandinave, anglo-saxone, irlandeze), care le înlocuiau istoria.
Barbarii din Evul mediu timpuriu au adus cu ei o viziune şi o percepere specifică
asupra lumii, plină încă de o vigoare primitivă, alimentată de legăturile gentilice
dintre om şi comunitatea căreia aparţinea, de energia războinică, de caracterul
inseparabil de natură al omului din obştea gentilică, de indivizibilitatea lumii omului
şi a zeilor. Evul mediu timpuriu este perioada creşterii conştiinţei popoarelor barbare,
care au ieşit pe avanscena istoriei europene. Devenirea culturii Evului mediu a fost un
proces complex al sintezei tradițiilor antice, creştină şi barbară. În acest timp se
cristalizează un anumit tip al vieţii spirituale a societăţii europene, în care rolul principal
îl joacă religia şi Biserica creştină.
Ascetismul ca concept mistico-religios al vieții severă retrasă de societate,
este răspândit în evul mediu.
Primele rezultate evidente ale acestei interacţiuni s-au înregistrat în perioada
renaşterii carolingiene - avântul vieţii culturale ce a avut loc în timpul domniei lui
Carol cel Mare şi a celor mai apropiaţi succesori ai săi.
Tabloul conceptual al lumii. Fiecare epocă istorică îşi are concepţia sa despre
lume, reprezentările proprii despre natură, timp şi spaţiu, sistemul orânduirii a tot ce
72
există şi relaţiile dintre oameni. Aceste reprezentări evoluează pe parcursul întregii
epoci, ele diferă în concepţia diferitor clase şi grupuri sociale, fiind, totodată, tipice,
caracteristice anume pentru această perioadă de timp a epocii istorice. Nu este de
ajuns să constatăm că omul din Evul mediu porneşte de la „tabloul lumii„ elaborat de
creştinism.
Creştinismul se afla la baza concepţiei despre lume, la baza reprezentărilor de
masă din Evul mediu, dar nu le domina. Separarea omului în corp şi suflet e
dogma principală a creştinismului ce a stat la baza scolasticii. Existenţa
pământească era calificată ca o reflectare a existenţei "lumii cereşti", supreme.
Interacţiunea dintre cele două lumi, pământească şi cerească , a constituit o
problemă care a preocupat conştiinţa medievală la toate nivelurile ei. În acest dualism
îşi au originea universalismul, simbolismul şi alegorismul, care au fost trăsături
inseparabile ale concepţiei despre lume şi culturii din Evul mediu.
Conştiinţa medievală tindea mai mult spre sinteză decât spre analiză.
Cu totul alta decât în epoca modernă era ideea despre timp. În civilizaţia ce
evolua lent a Evului mediu, punctele de orientare în timp erau vagi, neobligatorii.
Măsurarea cu exactitate a timpului începe abia în Evul mediu târziu. Timpul
personal cotidian al omului din Evul mediu evolua după un cerc închis: dimineaţa –
ziua - seara - noaptea; iarna - primăvara - vara - toamna.
Prin aspectul ei demografic, societatea medievală era mult mai tânără. Durata
vieţii nu era mare. Omul care depăşea vârsta de 40 de ani era considerat bătrân.
Evului mediu nu-i erau proprii atenţia deosebită faţă de copilărie, sentimentul emotiv
profund faţă de copii, atât de caracteristice pentru epoca noastră. Nu este întâmplător
faptul că în sculpturile medievale lipsesc imaginile poruncilor, ei sunt reprezentaţi cu
feţe şi figuri de oameni maturi, în schimb atitudinea faţă de tinereţe era foarte
pronunţată, emotivă. De tinereţe erau legate reprezentările despre forţa viabilă şi
magică. Energia tinereții trebuia să fie canalizată pe tradiţionalul făgaş social şi să nu
să se abată de la el. În relaţiile dintre oameni se acorda o colosală importanţă formei
lor. De aici şi cererea respectării cu stricteţe a tradiţiei, a ritualului. Eticheta detaliată
este, de asemenea, un produs al culturii medievale.
Simbolismul medieval. Mentalitatea simbolică nu este proprie numai
creştinismului. Dar Evul mediu a dat conştiinţei şi înţelegerii simbolice o extindere, o
complexitate şi un sens concordant cu doctrina creştină. În această viziune, întregul
Univers, este un rezervor infinit de simboluri. Lumea se compune din semne şi
lucruri, spunea Sf. Augustin. Lucrurile, care sunt adevăratele realităţi, rămân
ascunse; omul sesizează numai aparenţele, semnele, simbolurile lor. Un obiect sau un
fapt este un semn, care mijloceşte omului accesul la cunoaşterea realităţii obiectului
sau faptului. Simbolismul medieval începe să se exprima în planul cuvintelor.
A indica un lucru prin folosirea unui cuvânt, adecvat, înseamnă a-1 explica; a
numi un obiect înseamnă a-l cunoaşte; iar a cunoaşte realitatea prin intermediul
cuvintelor - care sunt tot atâtea simboluri - înseamnă a o poseda şi domina
(Cuvântul, deci, e dotat cu o forţă magică). Se manifestă simbolismul şi în domeniul
culorilor. În ordinea importanţei atribuite, primarul deţinea roşu - culoarea imperială
şi totodată culoarea aparatului ceremonial papal. Primarul îi revenea albastrului -
culoarea Fecioarei. Verdele - imaginea tinereţii. Galbenul era un simbol al răului şi
înşelătoriei. Mai ales suprafeţele cu dungi, împestriţate, indicau un inevitabil pericol
73
moral, timp ce aurul, nimbul divinităţii, care era altceva decât o culoare, simboliza
valoarea supremă, şi deci domina toate culorile.
2. Filosofia medievală timpurie.
Filosofia medievală este ca tematică şi mentalitate pătrunsă de o gândire
religioasă. Această filosofie considerată în totalitatea ei este mult mai puţin o
„slujnică a teologiei”.
În Evul mediu, la fel ca în Grecia antică, filosofia şi ştiinţa erau strâns legate una
de alta, dacă nu chiar considerate dependente una de cealaltă. În majoritatea
clasificărilor medievale ale domeniilor culturii ştiinţa intră ca o ramură a filosofiei.
De altfel, metodele de studiu le făceau să fie foarte asemănătoare între ele, ştiinţa
fiind în acele timpuri în cea mai mare parte abstractă şi deductivă.
Predarea filosofiei aristotelice era admisă cu condiţia să fie „purgată de
erori”, în anul 1227 profesorilor facultăţilor de arte din Paris li s-a interzis să
discute orice problemă teologică; iar mai târziu, Biserica a condamnat gândirea
averroistă care considera teologia şi filosofia ca domenii independente, fapt prin
care credinţa putea fi prejudecată. Savanţii apreciază cultura epocii medievale prin
constituirea unităţii cultural-europene, formării naţiunilor şi statelor naţionale.
În perioada cuprinsă între sec. II-VIII doctrina teologico-filosofică, patristica, a
pus bazele dogmaticii creştine, în care scop a apelat la platonism, aristotelism şi
neoplatonism, doctrine pe care caută să le acomodeze cu dogma creştină. Exponenţii
ei (Tertulian,Origene,Ioan Hrisostomul etc.) erau foarte buni cunoscători ai filosofiei
greco-romane şi încercau să dea o interpretare filosofică (raţionalistă) dogmelor.
Personalitatea dominantă de-a lungul Evului mediu până în sec. XIII-lea când apare
Toma din Aquino este Sf. Augustin (sec. VI e.n.), a cărui filosofie se prezintă sub forma
unor continue digresiuni pe teme dogmei. Opera sa „Despre cetatea lui Dumnezeu” este
o încercare de a justifica primatul autorităţii bisericeşti asupra celei laice.
În secolele VI-VIII, problema cea mai importantă ce se pune în cultura
occidentală nu este de a crea noi concepţii filosofice, ci de a salva de la dispariţie
tot ce se mai putea salva din patrimoniul filosofic al Antichităţii.
În sec. XII-XIV e.n. direcţia filosofică dominantă este scolastica (Filosofia
medievală este ca tematică şi mentalitate pătrunsă de o gândire). Principalii
exponenţi: Abelard, Toma din Aquino ş. a.). Ea a fost pregătită de patristică..
Scolastica este o filosofie care ia naştere din teologie şi care este indisolubil
legată de ea, dar care nu este identică cu aceasta. Esenţa ei constă în conştientizarea
premizelor dogmatice ale creştinismului de pe poziţii raţionaliste şi cu ajutorul
silogismelor logice. Personalitatea filosofică cea mai impresionantă este Toma din
Aquino-prin dimensiunile operei sale, subtilitatea gândirii şi multitudinea temelor
cercetate (de logică, metafizică, psihologie, etică şi filosofie politică).
Şcolile se împărţeau în şcoli mănăstireşti, episcopale (pe lângă catedrale
orăşeneşti), parohiale. Odată cu dezvoltarea oraşelor apar şcolile laice, orăşeneşti
particulare, precum şi corporative şi municipale.
În şcoli instruirea se făcea în limba latină. Abia în sec. XIV-lea au apărut şcoli
cu predarea obiectelor în limba naţională.
În sec. XII şi XIII Europa Occidentală a cunoscut un avânt economic şi
cultural. Dezvoltarea oraşelor ca centre ale meşteşugurilor şi comerţului, lărgirea
orizontului europenilor, familiarizarea cu cultura Orientului, în primul rând cu cea
74
bizantină şi cu cea arabă, au servit drept stimulente pentru perfecţionarea
învăţământului medieval.
Şcolile episcopale din cele mai mari centre orăşeneşti din Europa s-au
transformat în şcoli generale, iar mai târziu în Universităţi.
În sec. XIII-lea au fost create asemenea şcoli superioare la Bolonia,
Montpellier, Palermo, Paris, Oxford, Salerno ş.a. La începutul sec. XV-lea în
Europa existau circa 60 de Universităţi.
Universitatea dispunea de autonomie juridică, administrativă, financiară,
care îi era acordată prin documente oficiale de către suverani sau papa.
Independenţa exterioară a universităţii se îmbina cu disciplina severă a vieţii
interioare. Universitatea se diviza în facultăţi. Facultatea inferioară, obligatorie
pentru toţi studenţii, era facultatea de arte, la care erau studiate în volum deplin cele
şapte arte libere, apoi urmau facultăţile de drept, medicină şi teologie. În sec. XIV-
XV aria de răspândire a universităţilor s-a extins considerabil.
Apar colegiile, care treptat se transformă în centre ale cunoştinţelor, disputelor,
prelegerilor. Întemeiat în anul 1257 de către Robert de Sorbon, preotul regelui
Franţei, colegiul numit ulterior Sorbona, s-a mărit treptat şi a devenit atât de vestit,
încât numele lui a început să-l poarte întreaga Universitate din Paris.
Universităţile au accelerat procesul de formare în Europa Occidentală a
intelectualităţii laice. Acestea erau adevărate centre ale cunoştinţelor, jucau un rol de
cea mai mare importanţă în dezvoltarea culturală a societăţii.
Odată cu dezvoltarea învăţământului a crescut cererea la cărţi. În Evul mediu
timpuriu cărţile erau un obiect de lux. Ele erau scrise pe pergament - piele de viţel
special prelucrată. Foile din pergament erau cusute în coperte de lemn, căptuşite cu
piele, iar uneori împodobite cu pietre şi metale preţioase. Textul era scris de copişti.
Începând din sec. XII-lea, cărţile devin mai ieftine, se deschid ateliere orăşeneşti
pentru copierea cărţilor, în care lucrau nu călugări, ci meşteşugari.
Din sec. XIV-lea în producerea cărţilor începe să fie folosită pe larg hârtia.
Procesul de producere a cărţilor se simplifică şi se unifică, fapt deosebit de
important pentru pregătirea tipăririi cărţilor, a cărei apariţie în anii 40 ai sec. XV-lea
(tiparul a fost inventat de meşterul german Iohann Gutenberg) a imprimat cărţii în
Europa un caracter cu adevărat de masă şi a dus la schimbări esenţiale în viaţa culturală.
Până în sec. XII-lea cărţile erau concentrate mai ales în bibliotecile din mănăstiri. În
sec. XII-XV apar numeroase biblioteci pe lângă universităţi, la curţile regale; de
biblioteci mari dispun marii feudali, clericii şi orăşenii înstăriți.
3.Valorile artistice ale Europei Occidentale medievale.
Evul mediu are arta sa. O artă care, aproape exclusiv, era produsă pentru
Biserică, primindu-şi directivele, conţinutul şi sprijinul financiar din partea Bisericii.
Arta Antichităţii târzii (care va rămâne o sursă principală de inspiraţie pentru
artiştii perioadelor carolingiană şi romanică) acceptase influenţe-în arhitectură,
sculptură, frescă, mozaic, în artele decorative - venite din Grecia, din Bizanţ, din
Siria etc.
„Arta barbară” non-figurativă este esenţialmente o artă decorativă, exclusiv
ornamentală, caracterizată printr-un procedeu de stilizare, de abstractizare
geometrico-zoomorfică. Sursele ei erau în mod evident orientale: „arta stepelor”, pe

75
care popoarele germanice o preluaseră de la sciţi şi sarmaţi-care la rândul lor
asimilaseră vechi tradiţii mesopotamiene şi iraniene.
Evul mediu a creat formele sale de exprimare artistică, corespunzătoare
concepţiei despre lume din acea epocă. Arta era un procedeu de reflectare a
frumosului suprem, „invizibil”, aflat dincolo de existenţa pământească, în lumea
situată deasupra naturii.
Întrucât în conştiinţa oamenilor din Evul mediu elementul spiritual
predomină asupra celui material, tot ce era material, schimbător şi trecător îşi
pierde valoarea sa artistico-estetică.
În sec. X-lea se constituie stilul romanic, care a dominat în următoarele două
secole. El a fost reprezentat deosebit de pregnant în Franţa, Italia şi Germania.
Catedralele în stil romanic, construite din piatră şi cu cupole, sunt simple şi sobre.
Zidurile lor sunt puternice, transformându-le, de fapt, în nişte temple-fortăreţe.
Portalul ei simbolizează poarta cerului, deasupra căreia plana parcă Dumnezeu-
triumfător şi judecător suprem. Stilul romanic, primul stil generalizat în întreaga
Europă după căderea Imperiului Roman, s-a definit printr-o concepţie estetică
originală, în care cultura a înflorit în cadrul centrelor mănăstireşti.
Cele mai remarcabile edificii în stil romanic sunt: Poarta de intrare a oraşului
Gand (1180), Castelul del Monte (Neapole), Catedrala natre-dame la Grande
(Poitiers), Portalul bisericii Saint Trophime (Arles), Ansamblul din Modena,
Ansamblul arhitectonic din Pisa (catedrala şi baptisteriul, turnul din Pisa) etc.
Stilul gotic - al doilea stil internaţional - a fost elaborat în Franţa în sec. XII-
lea fiind, astfel, contemporan cu romanicul. Denumirea de „gotic” este un termen
convenţional, apărut în Renaştere şi atribuit artei în perioada afirmării oraşelor (sec.
XII-XV). Arta gotică este preeminent urbană: este prima formă de manifestare a unei
culturi generale europene, orăşeneşti şi „moderne”.
Sculptura gotică se caracterizează printr-o uriaşă forţă expresivă. Feţele şi
figurile alungite şi frânte, exprimă încordarea maximală a forţelor spirituale.
Suferinţele oamenilor, purificarea şi înălţarea prin ele constituie forţa tainică a artei
gotice. În ea există linişte şi împăcare, ea este pătrunsă de nelinişte, de un înalt elan
spiritual. Pictorii au atins culmea tragismului în redarea suferinţelor lui Hristos
răstignit, a lui Dumnezeu care este apăsat de creaţia sa şi pe care o deplânge.
Adevărate galerii ale unor tablouri minuscule sunt însă manuscrisele medievale
cu miniaturile lor policrome şi elegante. În sec. XIV-lea apare în Franţa şi Anglia
portretul de şevalet, se dezvoltă pictura monumentală laică.
Literatura. Au existat în decursul Evului Mediu două literaturi, una în limba
latină, alta în limba poporului, având o evoluţie paralelă, adeseori cu puncte de
contact comune, şi fără ca una să împiedice dezvoltarea celeilalte. În poezia scrisă în
limba latină apar inovaţii interesante şi hotărâtoare pentru viitorul poeziei: rima
interioară, ritmul, succesiunea regulată de accente, asonanţa şi în sfârşit rima,
chiar rima plină.
Încă din sec. VII-lea apare, în anglo-saxonă, o literatură într-o limbă
naţională. Secolul al IX-lea ne-a oferit modele foarte interesante de poezie religioasă
mănăstirească. Curentul laic în literatură este reprezentat de „poemele eroice” şi
„osanalele” la adresa regilor, de poezia cetelor. În această perioadă au fost făcute
primele înregistrări de folclor german şi transpuneri ale lui în limba latină, care au
76
servit mai târziu drept bază pentru poemul epic german „Waltharius”, compus în
limba latină.
Primele înregistrări ale operelor epice în Europa occidentală se raportă la sec.
VIII-IX. Etapa timpurie a poeziei epice este legată de poezia militară din perioada
timpurie a feudalismului, celtică, anglosaxonă, germană, scandinavă veche , care s-a
păstrat în fragmente unice.
În poemele eroice din Europa Occidentală pot fi distinse două straturi: istoric
(legendele istorice, care au o bază istorică reală) şi fantastic, mai apropiat de
folclor, de basmul popular. Capodopere de mari proporţii sunt poemele eroice: saga
irlandeză "Edda poetică"; "Cântecul lui Roland" în Franţa; "Cântecul Sidului" în
Spania; "Cântecul Nibelungilor" în Germania; "Cântecul despre oastea lui Igor" în
Rusia etc.
Literatura cavalerilor era nu numai un mijloc de exprimare a conştiinţei
cavalerilor, a idealurilor lor, ci şi contribuia în mod activ la formarea personalităţii lor.
De la sfârşitul sec. XI-Iea înfloreşte în Provence poezia trubadurilor - poeţi-
cavaleri. În nordul Franţei apar triumvirii, în Germania, minnesingerii, poezia de
curtoazie se răspândeşte şi se dezvoltă atât în Italia, cât şi Peninsula Iberică.
Din sec. XI-lea centre ale vieţii culturale în Europa Occidentală devin oraşele.
Orientarea anticlerical, libertină a culturii orăşeneşti, legătura ei cu creaţia poporului
s-au exprimat cel mai pregnant în dezvoltarea literaturii orăşeneşti, care chiar de la
apariţia ei a fost creată pe baza dialectelor populare, spre deosebire de literatura
bisericească care era scrisă în limba latină. Genurile preferate ale ei devin nuvelele,
fabulele, glumele în versuri.
Capodopere de mari proporţii sunt: fabulele „Popa Amis” şi „Romanul
Vulpoiul”, care apar în Franţa. Alegorismul devine o condiţie obligatorie şi pentru
literatura „înaltă”. Acest lucru este deosebit de evident în „Romanul Trandafirului”,
una dintre cele mai interesante opere din acea perioadă, scrisă consecutiv de către doi
autori, Guillaume de Lorris şi Jean de Meung.
Figura complexă a florentinului Dante Aligheri, poet şi gânditor italian (anii
1265-1321), încununează Evul mediu şi se află, totodată, la izvoarele Renaşterii.
Sinteza lui poetico-conceptuală –„Divina comedie” este rodul celor mai înalte
aspiraţii spirituale din Evul mediu matur, dar în acelaşi timp ea este un exponent al
viziunii asupra epocii cultural-istorice în devenire, al aspiraţiilor, posibilităţilor
creatoare şi contradicţiilor ei insoluţionabile.
Muzica. În sistemul medieval de învăţământ muzica era considerată o ştiinţă
studiată alături de aritmetică, geometrie şi astronomie: era un studiu al relaţiilor şi
proporţiilor numerice dintre sunete. În felul acesta, studiul muzicii devenea de-a
dreptul o ramură a matematicii. Muzica artistică, vocală şi instrumentală îi interesa
doar pe compozitori şi interpreţi, dar cel ce se dedica studiului muzicii era
teoreticianul, care poseda o cunoaştere speculativă a muzicii.
După ce timp de patru secole Biserica romană a rămas neîntrerupt sub
influenţa celei bizantine, în sec. al V-lea muzica liturgică a fost reformată şi
organizată de papa Grigorie I (Antifonarul gregorian cuprinde peste o mie de
cânturi bisericeşti, păstrate până azi)

TEMA 11. CULTURA BIZANTINĂ ( 2 ORE)

77
Subiectele temei:
1. Învăţământul, ştiinţa şi tehnica.
2. Filosofia.
3. Arta bizantină.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să:faceţi cunoştinţă cu

cultura Imperiului Roman de Răsărit. Influenţat de cultura greacă. Veţi analiza
apariţia religiei creştine ca religie oficială a Bizanţului. Veţi cunoaşte influenţa
culturilor vecine pentru îmbogăţirea culturii naţionale bizantine.

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin  sunt termeni folosiți, în mod

convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la 
Roma Nouă, mai tărziu numită Constantinopol. Denumirea oficială Romanía 
(Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data
de început a perioadei bizantine.
În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când
împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală pe malul strâmtorii Bosfor,
procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au
considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat
imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca
punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul
ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție
întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor,
au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor
migratoare (slavi și bulgari).
Numele Imperiul Bizantin este un termen istoriografic modern, care era necunoscut
celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului (adică Imperiul Roman de
Răsărit) o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium
Romanorum.
Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol
după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf (1516 -
1580), care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus
Historiae Byzantinae, cu scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria
medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și
continuității imperiale romane (în Est).
Standardizarea termenului a apărut în sec. XVII-lea, când autorii francezi,
precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat
de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi),
și franci.
Sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondaseră un imperiu în
vestul Europei și, având sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia,
nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. 
Donația lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate
din istorie, a avut un rol important. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca
împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit Imperator Romanorum (Împărat al
78
Romanilor). Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat,
cel puțin parțial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiți. Mai târziu, a
apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin
1. Învăţământul, ştiinţa şi tehnica bizantină medievală.
Ioan Damaschinul, unul din cei mai remarcabili teologi şi filosofi, părintele
scolasticii bizantine aşează la începutul operei sale Izvorul cunoaşterii proverbul
demult obişnuit Cine ştie carte are patru ochi şi îl argumentează destul de amplu.
Bizantinii manifestau o stimă deosebită faţă de orice instruire, cunoaştere şi
ştiinţă. Pregătirea intelectuală a laicilor era mult mai apreciată şi răspândită decât în
Occident. Deoarece puteau asigura şi celor de origine modestă o carieră frumoasă şi
funcţii în stat, literatura, artele erau cultivate de înalţi demnitari ai statului, episcopi,
patriarhi, împăraţi; înfloreau bibliotecile, şcolile, viaţa intelectuală, pe când în
Occident domina ignoranţa.
Sistemul de învățământ şi-a păstrat continuitatea din antichitate. Învăţământul
elementar şi mediu era accesibil dar numai băieţilor şi învăţau toţi acei, ai căror
părinţi puteau plăti, căci şcolile erau private. Copiii da la 6-7 ani învăţau să scrie, să
citească, să socotească. Cartea după care invadau să citească era Psaltirea şi nu
Homer. În şcolile de pe lângă mănăstiri erau pregătiţi viitorii călugări
În comparaţie cu statele din Europa Occidentală, în Bizanţ reţeaua de şcoli era
mai largă, iar nivelul general al ştiinţei de carte elementare era mai înalt. Un
stimulent important în continuarea studiilor era faptul că pentru a ocupa o funcţie
oarecare în imperiul cu administraţie centralizată era nevoie de un anumit nivel de
studii, pe care îl dădea şcoala medie şi superioară.
Şcolile medii funcţionau sub controlul Bisericii. În ele învăţau fiii negustorilor,
meşteşugarilor, ai proprietarilor, funcţionarilor. Aici se pregăteau cadrele necesare
administraţiei Imperiului şi se studiau operele autorilor din Grecia antică (Hesiod,
Pindar, Eshil, Sofocle, Euripide, Aristofan), texte biblice, poeme religioase, învăţau
gramatica, mitologia, geografia, istoria, aritmetica, astronomia, studiul ştiinţelor naturale,
învăţau a se exprima corect în dialectul antic, conform regulilor retorice. Elevii trăiau şi
mâncau în casa profesorului. Până în sec. XIII-lea nu s-au studiat limbile străine, limba
de studii fiind greaca şi koine-o limbă comună, neînţeleasă de popor.
Cei care doreau să se consacre ştiinţei, sau erau pregătiţi de părinţii înstăriţi
pentru a ocupa funcţii înalte, la vârsta de 20 de ani se puteau înscrie la Universitate.
În sec.V-lea funcţionau şcoli superioare în centrele culturale: Antiohia, Gaza, Nisibis,
Cezarea, Siracuza, Roma, Alexandria, Beirut, Atena, Constantinopol. Universitatea
din Constantinopol a fost fondată în anul 330, apoi reorganizată în 425 şi avea 31 de
catedre. Profesorii erau creştini, constituiau o corporaţie închisă, se bucurau de
diferite privilegii.
Existenţa şcolilor, bibliotecilor, copierea de manuscrise au contribuit la o
activitate ştiinţifică mai mare ca în Occidentul Evului mediu. Un interes deosebit se
manifesta faţă de istoriografie şi domeniul juridic. Cu toate acestea, aportul
bizantinilor la progresul ştiinţelor n-a fost însemnat. Ei au preluat percepţia antică a
ştiinţei ca o cunoaştere pur abstractă în opoziţie cu cunoaşterea experimentală şi aplicată.
În conformitate cu vechea tradiţie, toate ştiinţele, în sensul direct al cuvântului, se uneau
sub numele de filosofie. Acestea erau ştiinţe teoretice: teologia, matematica şi ştiinţele
naturii, ştiinţele aplicate: etica şi politica.
79
 Dezvoltarea ştiinţelor naturii, matematicii şi astronomiei era subordonată într-
o mare măsură necesităţilor vieţii practice: meşteşugarilor, navigaţiei maritime,
comerţului, artei militare, agriculturii. În matematică şi astronomie erau făcute
compilaţii şi comentarii la operele lui Aristotel, Euclid, Arhimede, Diofant, Ptolemeu.
S-au scris tratate diverse: „Tratat despre astrolab”, „Teoria luminii” (loanus
Philoponus), teorii asupra mecanicii, vidului, conceptul de inerţie. Calculele
matematice la construcţia cupolei Sf. Sofia le face Anthemios. G.Pachimeres rezolvă
probleme nedeterminate de gr. I, formulează observaţii privind teorema pătratului
ipotenuzei. Cifrele arabe şi cifra "0" sunt folosite pentru prima dată în Bizanţ de
către M.Plandes. În sec. IX-lea savantul Leon Matematicianul pune bazele algebrei,
folosind în calitate de simboluri literele, devenind vestit prin diferite invenţii ca:
telegraful luminos, mecanisme ingenioase, care îi uimeau pe străini.
O dezvoltare deosebită cunoaşte istoriografia, care îşi are începuturile în
istoriografia clasică greacă (Herodot, Thucidide, Polybiu). Operele majorităţii
istoricilor bizantini se deosebesc de cele ale cronicarilor prin caracterul expunerii
materialului, compoziţie, abundenţă de reminiscenţe antice, chipuri mitologice şi
limbaj (Procopie din Cezareea, Agathias din Mirina, Menandru, Teofilact Simocatta).
Cel mai remarcabil dintre ei a fost Procopie din Cezareea, contemporan al
împăratului Iustinian.
Demne de menţionat sunt operele medicilor, care, folosindu-se de sursele
orientale (siriene, arabe, armene, persane) şi de antici - Hipocrat, Celsus, Rufus,
Galenos au sintetizat experienţa practică, au perfecţionat diagnosticul. Interes
deosebit s-a manifestat faţă de simptomatologie,diagnostic, igienă alimentară,
tratament farmaceutic. Necesităţile medicinii, precum şi ale meşteşugurilor au
stimulat dezvoltarea chimiei.
Aici s-au păstrat reţete antice de confecţionare a sticlei, ceramicii, pietricelelor
pentru mozaic, emailurilor şi vopselelor, prin care este vestit Bizanţul. În general,
geniul Bizanţului s-a manifestat mai mult în realizări practice.
În sec. VII-lea a fost inventat „ focul grecesc ”- un amestec inflamabil folosit
pentru aruncare, care producea o flacără şi nu se stingea în apă (componenţa var
nestins, bitum, sulf). Inventarea lui a asigurat Bizanţului pentru mult timp supremaţia în
bătăliile navale şi în lupta împotriva arabilor. Erau folosite de asemenea maşinăriile de
asediu, se construiau apeducte în stil roman, cisterne tencuite cu mortar special. De o
faimă deosebită se bucurau imprimeurile textile din Bizanţ, iar orfevreria bizantină
atinge perfecţiunea, fiind încrustată cu pietre preţioase, email, filigrane de aur şi argint,
artă ce este împrumutată de la popoarele islamice. Pentru prima dată cifrele arabe şi
cifra „0” au fost folosite în Bizanțul medieval.
2.Filosofia.
În această perioadă cea dintâi personalitate remarcabilă este Ioannes
Philoponos de la Universitatea imperială-comentator al lui Aristotel. În opera sa
„Despre eternitatea lumii” el susţine că lumea nu este eternă, că creaţia este situată
înafara substanţei divine, că sufletul, odată separat de la trup, îşi duce viaţa singur, că
Îngerii sunt substanţe fără corporalitate, că Dumnezeu se prezintă în trei ipostaze de
natură comună, dar fiecare formând o persoană distinctă.
Un număr imens de scrieri ce constituie o doctrină mistică are şi Maximos
Mărturisitorul (580-662). El susţine că sufletul este nemuritor, simţurile îl înşeală pe
80
om, senzaţia nu duce la cunoaştere, deoarece este un organ iraţional al sufletului.
Lucrurile pot fi cunoscute numai dacă sunt concepute de inteligenţă-partea raţională a
sufletului. Omul poate comunica cu Dumnezeu nu prin raţiune, ci numai pe calea
inteligenţei (logos), prin temperanţă, asceză, iubire şi rugăciune.
Fondator al scolasticii bizantine a fost Leontios din Bizanţ (485-543), care,
folosind „Logica” lui Aristotel, a găsit argumentaţia formală pentru susţinerea şi
demonstrarea unor teze dogmatice.
Însă principalul reprezentant al scolasticii bizantine a fost Ioan Damaschinul
(675-749), mare teolog al Bizanţului. Opera lui „Izvorul cunoaşterii” este o sinteză
grandioasă a patristicii bizantine, o amplă şi metodică expunere a doctrinei oficiale
creştine.
Cel mai remarcabil reprezentant al filosofiei bizantine a fost Mihail Psellos,
profesor la Universitatea din Constantinopol, om de stat, prim ministru al
Imperiului, filosof, istoric, jurist şi filolog. S-a mai ocupat şi de alchimie, astronomie,
medicină şi literatură. L-a comentat pe Aristotel şi Platon. „Logica” lui a devenit
cunoscută nu numai în Bizanţ, ci şi în Occident.
În sec. XII-lea se intensifică simţitor tendinţele materialiste şi renaşte
interesul faţă de filosofia lui Democrit şi Epicur. Reprezentanţi ai acestei tendinţe au
fost călugărul-ascet Ioan Lestvicinic, misticul Simeon Noul Teolog, care au elaborat
doctrina despre posibilitatea ca omul, prin purificare spirituală, să pătrundă în mod
real senzorialesenţa divinităţii, şi mai ales arhiepiscopul de Thessalonic, Gregorios
Palamos. Conform doctrinei lui, comunitatea deplină a omului cu divinitatea se
obţine prin intermediul iluminării mistice, datorită rugăciunii îndelungate. Această
doctrină devine foarte populară în ţară, mai ales în rândurile clerului mijlociu şi
inferior.
Una din primele încercări de a construi un sistem filosofic-teologic o face
Proclos, îmbinând mistica creştină a lui Dionisie Areopagitul (sec.I) cu ideile
neoplatonice (Pseudo-Dionisie). El susţine că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, decât
prin Sfânta Scriptură, dar intelectul omului este imperfect şi singurul mijloc de a te
apropia de divinitate este să negi tot ce se poate spune despre ea, iar singura cale spre
Dumnezeu este extazul. Elementul principal al religiei în Bizanţ a fost cultul Imperial,
de oare ce Împăratul pe lăngă funcția liderului statului era și liderul bisericii creștine.
Biserica bizantină era independentă de stat, dar dispunea de bogăţii
considerabile, şi clerul juca un rol activ în viaţa statului. Biserica se afla sub
autoritatea spirituală a patriarhului.
O dezvoltare deosebită în Bizanţ capătă monahismul. Creşte numărul
mănăstirilor. În sec. X-lea este ridicat complexul monastic de pe muntele Athos.
Bizantinii credeau în puterea relicvelor, adunând o cantitate mare de relicve:
cămaşa, eşarfa, centura, sandalele lui Hristos, linţoliul în care fusese înfăşurat şi
înmormântat, crucea pe care a fost răstignit, cuiele, cununa de spini, lancea cu care a fost
împuns. Ei credeau în puterea anumitor coloane din biserici, icoane. În biserici existau
relicve ale lui Ioan Botezătorul, Pavel, Matei, Petru, Ştefan, Iacob, Filip, Timotei.
În sec. IV-lea călugării din Egipt, Siria, peninsula Sinai încep să picteze pe
lemn imagini sacre-icoane (din greacă econ-imagine, chip). Ei credeau că rugându-
se la personajul de pe icoană, el poate interveni cu ajutor. Icoana nu era confundată
cu un idol, căci ei nu se rugau la icoană în sine, ci la figura reprezentată. În sec. VII
81
icoana devine obiect de adoraţie fanatic, dar împăratul Leon III (a. 730) interzice
reprezentarea figurii umane în arta sacră şi cultul icoanelor. Astfel se răspândeşte
iconoclasmul, care este susținut mai mult de locuitori şi soldaţi recrutaţi în provinciile
orientale. Cultul icoanelor este reîntronat în anul 843, înfrângerea iconoclasmului a
stimulat dezvoltarea intelectualităţii bizantine. În continuare cultura religioasă
bizantină va prospera fără influenţe romane, caracterizându-se prin seninătate şi
delicateţe, care vor inspira şi pictura realistă.
Marea Schismă creștină : Încă de la începuturi, Biserica creștină a acordat un
statut special unor episcopi, numiți patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei
și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat episcopul Constantinopolului și episcopul
Ierusalimului, confirmați în cadrul Conciliului din Calcedon din 451 (vezi Pentarhia).
Patriarhii erau superiori celorlalți episcopi ai bisericii. În timp ce Constantinopolul se
baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era "Noua Romă",
patriarhul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre
apostoli, trebuia să aibă întâietate.
Delegații papei Leon al IX-lea (1049-1054), și patriarhul Constantinopolului
Mihail I Cerularie (1043-1058) au declanșat ruptura dintre cele două biserici în 16
aprilie 1054, în urma unor dezacorduri politice (lupta pentru supremație în lumea
creștină) și divergențe teologice etc. Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub
numele de Marea Schismă.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii.
Teodosie cel Mare, care a murit în anul 395, a fost ultimul împărat care a domnit
peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două
jumătăți, estică și vestică, fiecare având propriul împărat. La sfârșitul secolului al V-
lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în
timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate.
Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat.
3. Arta bizantină.
Artele plastice. Mozaicul, fresca, pictura iconografică constituiau domeniul, în
care cultura bizantină s-a proslăvit cel mai mult. Caracterul original, integral şi armonios
al principiilor artistice, profunzimea imaginilor, bogăţia de idei, diversitatea formelor şi
culorilor, perfecţiunea tehnicii şi îmbinarea acestor trăsături transforma arta bizantină în
una din cele mai remarcabile realizări ale culturii umane.
Maeştrii bizantini au păstrat tehnica statornicită în artele plastice din antichitate,
îmbogăţindu-le cu un conţinut nou, simbolic. În perioada iconoclasmului e creată
teoria imaginii în artele plastice şi este formulată concepţia funcţiilor icoanei
(Ioan Damaschinul, Nikiphor din Constantinopol). În a doua jumătate a sec. IX-lea
se încheie procesul formării esteticii patristice, care devine o normă a întregii culturi
bizantine.
Stilul bizantin al picturii se caracterizează prin îmbinarea siluetelor plate cu o
ritmică armonioasă a liniilor, cu o gamă de culori predominant purpurii, violete,
albastre. În sec. IV-VI mai domină încă în pictura bizantină tradiţiile antice. Ca exemplu
pot fi aduse mozaicurile marelui palat imperial din Constantinopol, care înfățișau intr-o
manieră realistă scene de gen din viaţa poporului. Hristos este figurizat în ipostaze
diverse. În primele secole figura lui este blândă, milostivă, plină de umanitate. În epoca
ereziilor şi după victoria Bisericii Hristos este înfăţişat ca luptător, iar după ce conciliul
82
de la Niceea a stabilit dogma Tatălui şi a Fiului într-o unică şi atotputernică fiinţă
divină - figura lui este cea a unui triumfător şi autoritar suveran al lumii.
Cele mai vechi icoane cunoscute datează din sec. VI. Punctul focal al picturii
erau ochii, poziţia personajului fiind totdeauna frontală. Figura sfântului este
alungită, dematerializată, ruptă de la pământ, plasată pe un fundal auriu. Opera de
artă capătă o valoare mistică, necunoscută în Occident.
În sec. IX-X se constituie un sistem integral de ornamentare a templelor: Ordinea
în care sunt expuse scenele biblice pe pereţii şi pe bolţile lor. În icoane predomină
un stil pur liniar, fonduri de aur, figuri în poziţii statice cu o expresie sever
ascetică, culori mai întunecate.
Abia la începutul sec. XIV-lea pictura bizantină înregistrează o nouă şi ultimă
perioadă de înflorire, care a fost legată de răspândirea tendinţelor umaniste în cultura
acelei epoci. Pictorii se stăruie să depăşească limitele canoanelor statornicite ale artei
clericale, sa-l înfățișeze pe omul viu. Sunt create icoane portative lucrate în
mozaic, cu o tehnică de mare minuţiozitate şi fineţe. Se dezvoltă de asemenea icoana
hagiografică: în centru un sfânt, de jur împrejur - scene miniaturale din viaţa lui,
aceasta dă icoanei mai multă naturaleţe.
Minunate monumente din acea perioadă sunt frescele mănăstirii Chora (astăzi
moscheea Kahrie-Djami) din Constantinopol. Dar aceste încercări au fost destul
de timide şi inconsecvente, de aceea arta bizantină a sec. XIV-XV e.n., n-a reuşit să se
ridice până la realismul Renaşterii italiene.
Mozaicul era în perfectă concordanţă cu estetica neoplatoniciană ce fundamenta
creaţia artistului bizantin-prin mijlocirea căruia strălucirea luminii şi a culorilor apropia
spiritul de perfecţiunea invizibilă. El îşi avea originile în mozaicul roman din epoca
târzie, dar se depărtează de la spiritul realist al lui, folosindu-se de imagini solemne,
plasate pe un fond de aur pentru a sugera supranaturalul credinţei. Mozaicul bizantin
foloseşte curbatura în valuri a peretelui plan şi o uşoară înclinare spre sursele de
lumină şi spre în jos, unde este plasat privitorul. În redarea figurii umane caracterul
simbolic al său se exprimă prin frontalitate, care împreună cu privirea fixă a ochilor
neobişnuit de mari, constituie un semn de grandoare, solemnitate, sacralitate. În profil
erau reprezentate numai personajele rele, vulgare, odioase, ca de exemplu Iuda.
Locul unde era plasat mozaicul era dictat de norme precise, dogmatice şi
liturgice. Bustul lui Hristos-pe bolta cupolei sau naosului; Fecioara - în abside;
sfinţii şi Părinţii Bisericii-pe pereţi; patru apostoli pe 4 pinacluri de la baza cupolei;
Judecata de apoi-pe peretele interior de la intrare, iar în pronaos - scene din viaţa
Fecioarei. Pentru o exactă percepere artistică mozaicul pretinde o lumină misterioasă
şi incertă, cum ar fi lumânările aprinse.
Mozaicul bizantin atinge faza de apogeu în sec. XI-XII e.n.. Predomină
spiritualismul, figura devine imaterială, chipurile capătă o expresie severă şi ascetică,
gama de culori îşi pierde nuanţele impresioniste, devenind compactă şi cu culori
separate. Se reduce şi numărul mozaicurilor, deoarece edificiile cu plan de cruce greacă
sunt limitate în spaţiu. Compoziţiile devin simple şi clare, cu un număr mai mic de
personaje şi sunt tratate în dimensiuni diferite în corespundere cu o ierarhie precisă.
începând cu sec. XII-lea, mozaicul apare mai rar, fiind înlocuit de frescă.
Din domeniul artelor plastice fac parte şi ilustraţiile de carte. Manuscrisele
sunt ilustrate în culori vii, cu scene, figuri, motive ornamentale. O înflorire deosebită
83
cunoaşte producţia de obiecte de artă decorativă. Sunt folosite variate genuri şi
calităţi ale materialelor, sursă de inspiraţie fiind Orientul. Prin fantezie, rafinament în
combinaţia mai multor materiale, măiestrie sunt create obiecte excepţionale.
Cantitatea şi strălucirea obiectelor de lux ca: ceramică smălţuită, porţi sculptate în
bronz, sticlărie de lux, vitralii (sticlă pictată cu email), piese de mobilier, vase
elegante lucrate cu pietre scumpe, veselă de argint decorată, icoane de argint aurit
ori nu , obiecte emailate în reţea metalică, monede, bijuterii, podoabe vestimentare,
ţesături de preţ, broderii cu fir de aur, argint, obiecte religioase, relicvate, cruci - se
datorează imenselor resurse economice de care dispuneau curtea Imperială, Biserica,
mănăstirile, aristocraţia, înalţii demnitari de stat.
Este mare contribuţia Bizanţului la dezvoltarea arhitecturii medievale. Încă în
sec. V-Vie.n., arhitecturii bizantini încep crearea unei noi sistematizări a oraşelor,
caracteristice pentru întreaga arhitectură medievală ulterioară. În centrul oraşelor
de tip nou se află piaţa principală cu catedrala, de unde, întretăindu-se în mod bizar,
porneau străzile. Tot în această perioadă apar şi casele cu mai multe etaje şi cu arcade.
Mai târziu se construiesc şi reşedinţe fortificate ale aristocraţiei şi oamenilor bogaţi.
Un înalt nivel al dezvoltării capătă în Bizanţ arhitectura clericală. în sec. IV-V
e.n., arhitectura rămâne în cadrele stilistice ale antichităţii târzii: domină tipul de
„bazilică” fastuoasă cu 1-3-5 nave, folosind arhitrava în locul arcului în plin centru.
Din sec. VI e.n., datează faimoasa capodoperă bizantină-biserica cu cea mai
mare cupolă din lume - Sf. Sofia, construită în anii 532-537 din ordinul Iui Iustinian.
Sculptura. În sec.IV-V e.n., existau la Constantinopol multe sculpturi ale
împăraţilor şi împărăteselor. În anul 787 Conciliul de la Niceea condamnă sculptura
care glorifică corpul uman în loc să glorifice frumuseţea spirituală. Sub influenţa
antică clasică se află doar basorelieful, motivele căruia capătă cu timpul în
suprafeţele decorate sensurile simbolismului creştin. Se sculptau capitelurile sub
formă de dantelărie influenţată de broderia orientală.
Literatura. Literatura bizantină s-a format sub influenţa creştinismului şi antichi-
tăţii greceşti. Contactul culturii bizantine cu literatura, istoriografia, ştiinţa, filosofia
şi arta antică greacă s-a menţinut timp de 1000 de ani, fapt unic în Europa
medievală. Literatura bizantină n-a avut genii ca Dante, dar a avut totdeauna o
pleiadă de scriitori de o inteligenţă şi cultură remarcabile.
Autorii scriau în limba koine şi şi-au format un mod de a gândi şi scrie foarte
aproape de modelele clasice. Sursele de inspiraţie sunt bogate, variate, includ teme,
subiecte, motive literare orientale (siriene, persane, arabe, indiene), aspecte din viaţa
imperiului. Limbajul de exprimare e frumos, sunt folosite multe mijloace stilistice. Se
scriu opere de retorică (panegirice, oraţii funebre, epistole), povestiri, biografii,
amintiri, satire, pamflete, romane etc.
Literatura bizantină se caracterizează prin tradiţionalism, ale cărui rădăcini
pornesc din elenism. Totodată în ea pătrunde concepţia clericală despre lume şi aceste
tendinţe se influenţează reciproc. În sec. IV-VI erau răspândite pe larg genurile
antice, discursurile, povestirea erotică.
Spre sfârşitul sec. VI apar noi forme literare ca poezia clericală (gimnografia) în
care se îmbină spiritualismul abstract cu melodica şi ritmica populară. În sec. VII-IX
se răspândeşte genul citirii povăţuitoare a vieţilor sfinţilor pentru masele largi.

84
 În sec. X-lea scriitorii şi savanţii bizantini colectează activ lucrări ale autorilor
antici. Împăratul Constantin VII Porphirogenetul, Manuil II Paleologul,
patriarhul Photius, Giorgios Cipriotul, înalţi demnitari imperiali ca: M. Psellos,
Theodoros, Metochites; mitropoliţi, diaconi, călugări, funcţionari, dascăli, au
adus o mare contribuţie la cauza păstrării monumentelor culturii elenistice.
Patriarhul Photius alcătuieşte o colecţie de recenzii la 280 de opere ale autorilor antici
cu extrase amănunţite din ele, numite „Muziobiblion” (Descrierea unui mare număr
de cărţi). Multe opere pierdute ale autorilor antici sunt cunoscute numai din extrasele
lui Photius.
În domeniul prozei literatura bizantină şi-a adus contribuţiile cele mai
valoroase în scrieri cu caracter istoric, opere hagiografice şi câteva romane. Pasiunea
cititorului bizantin era literatura istorică scrisă de un mare număr de autori
(Procopius, M. Psellios, Ana Comnena).
Un alt gen epic cultivat în Bizanţ era romanul în proză. El este scris urmând un
stereotip după schema celebrelor romane ale lui Hesiod Şi Longos: doi tineri
îndrăgostiţi întâmpină tot felul de dificultăţi, până când intervin protectori generoşi
şi îi ajută.
În sec. XIII-lea se desfăşoară procesul de îmbogăţire reciprocă bizantino-latină.
Romania Latină devenise un mijlocitor în transmiterea moştenirii culturale elenistice
în Occident, mai ales în Italia. Au fost traduse în limba latină multe opere de autori
antici şi bizantini. Partea greacă îşi însuşea şi ea unele elemente ale culturii
Occidentului latin. Aşa apare, spre exemplu, romanul cavaleresc grec, iar în poezia
greacă se implantau elemente ale liricii de curtoazie.
În sec. XIV-XVe.n., în literatura bizantină se intensifică tendinţele umaniste,
interesul faţă de personalitatea umană în toate manifestările ei. Operele autorilor
bizantini sunt cunoscute de un număr tot mai mare de ţări şi popoare. Literatura
populară este reprezentată printr-un număr mare de opere talentate ca: fabule, satire,
cântece şi poezii de dragoste, bocete triste pentru ţinuturile ocupate de turci şi pentru
regina oraşului Constantinopol.
Muzica. Muzica bizantină cultă era legată de Biserică, deţinea un loc
important în serviciul liturgic. Fiind pusă pe note, ea ajunge cunoscută în Occident şi
transmisă. Muzica bizantină nu are nimic comun cu cea greacă, ci mai mult cu cea
ebraică. Are caracter monodic, nu cunoaşte armonia, preferă imnurile, pe când în
Occident sunt preferate psalmurile. La origine este de o mare simplitate, iar după sec.
X melodiilor li se adaugă diferire înflorituri şi modulaţii influențate de muzica arabă.
Imnurile erau cântate la slujbă dimineaţa, seara şi la liturghii în zilele de sărbătoare şi
duminici.
Către sec. IX e.n., cu ocazia anumitor sărbători în biserici sunt reprezentate
epizoade dramatice cu subiect biblic.
După cucerirea otomană moştenirea culturală bizantină este păstrată de către poporul
grec şi alte popoare balcanice, cât şi de unele popoare slave datorită unităţii tradiţiei
culturale şi religioase ortodoxe.
Icoanele bizantine.
După reinstaurarea imaginilor, cultul icoanelor care, pe durata crizei
iconoclaste, nu încetase niciodată sa fie celebrat in taina in case si in monastiri, a
putut sa înflorească in deplina libertate, in cursul controverselor cu iconofobii se
85
elaborase o doctrina care justifica venerarea imaginilor sfinte si eficacitatea protecției
pe care ele o acordau, chiar si a miracolelor pe care le săvârșeau. S-a pretins ca ele
conțineau o parte din energia divina. Ele deveniră un element al liturghiei. Cu prilejul
celebrării sărbătorilor se expunea o icoana ilustrând evenimentul comemorat, in
scopul de a sublinia in ochii credincioșilor, cu toata forța evidentei, semnificația lor
profunda. Numărul icoanelor a sporit deopotrivă si in urma favorii crescânde de care
se bucura cultul sfinților, atestata si de înflorirea literaturii hagiografice.
La Constantinopol, începând cu Ioan Tzimiskes (969-976), o icoana a Maicii
Domnului, protectoarea cetașii, a fost purtata in fruntea intrărilor triumfale ale
împăraților.
Stilul icoanelor a evoluat in general paralel cu acela al picturii murale si al
miniaturilor. Rarele icoane din a doua jumătate a sec. IX-lea si din sec. X-lea care au
supraviețuit prezintă acel aspect sever pe care îl aflam și în mozaicurile din pronaosul
Sfintei Sofia de la Constantinopol. Coloritul romane sobru.
In sec. XI-lea s-a impus o maniera mai clasica, având ca trasatori dominante
noblețea chipurilor, euritmia compozițiilor, simțul volumelor, gustul pentru culorile
pure si strălucitoare, combinate in armonii fermecătoare, demnitatea atitudinilor,
adesea inspirate, când este vorba de figuri in picioare, din statuile antice sprijinite pe
un picior si cu celalalt îndoit. Unele par imitate după pictura monumentala; altele,
dimpotrivă, se apropie de miniaturi.
Din canasta epoca au rămas pana la noi de asemenea si câteva frumoase icoane
in mozaic, ca Fecioara Hodighitria a Patriarhiei de la Constantinopol sau Hristos de
la Berlin.
Catedrala de la Trieste păstrează o imagine pictata pe mătase a patronului sau,
sfanțul Just, foarte probabil executata intr-un atelier de la Constantinopol. Materialul
din care este făcuta aceasta icoana a îngăduit sa se accentueze finețea desenului si
bogata coloritului.
Sec. XII-lea ne-a lăsat icoane impregnate de o frumusețe delicata si de o blânda
omenie. Creațiile atelierelor de la Constantinopol au fost atunci trimise la mari
depărtări, si astfel se face ca Rusia păstrează câteva dintre cele mai pure capodopere
ale acestei epoci, cum ar fi Fecioara din Vladimir, care fusese adusa la Kiev prin anii
1130 si pe care Andrei Bogoliubski a luat-o cu el, ca pe un simbol de protecție, in
1155, când s-a hotărât sa se stabilească la Vladimir. De atunci ea începu sa
săvârșească minuni, care ii aduseră o înalta reputație. Ea a fost transferata in 1395 la
Moscova, unde s-a bucurat de asemenea de o mare popularitate. Tipul Fecioarei
Hodighitria, arătând Pruncul fără sa manifeste fata de el vreo afecțiune, este înlocuit
de Fecioara Eleusa (adică a Milei, in limba rusa numit Umilenie = a induiosarii),
lipindu-si obrazul de cel al Fiului ei făgăduit jertfei. Privirea Mariei nu mai este
ațintita asupra credinciosului, ci este absorbita intr-o meditație trista asupra vieții lui
Iisus. Pentru a spori încă si mai mult acest sentiment de jale adânca, pictorul i-a
îndulcit trataturile chipului. O asemenea opera reflecta cu multa rezerva si delicatețe
suferințele care copleșiseră Imperiul sub Comneni si nevoia sporita a unei consolări
divine. In multe icoane bizantine din veacul al XII-lea, la fel ca si in marea pictura,
artiștii au făcut sa predomine linia stilizata asupra redării volumului. Exista piese in
care eleganta rafinata si fluiditatea figurilor evoca absida de la Cefalu. Altele, fără
îndoiala ceva mai recente, dezvăluie proporțiile alungite, atitudinile frământate si
86
drapările cu falduri abundente, care amintesc de mozaicurile de la Monreale pana si
prin revenirea la preocuparea de a reda mai sensibil prezenta trupului dedesubtul
vesmintelor. Aceasta este si epoca in care apar, încă timid, in pictura de icoane ca si
in marea pictura, iscăliturile unor artiști: icoanele de la Sinai ne fac cunoscute numele
zugravilor Stephanos si Ioan.
4. Influenta artei bizantine in Europa occidentala
Drept urmare a disputei iconoclaste, a invaziilor longobarde si a puterii
crescânde a dinastiei Pepinilor, Europa occidentala s-a îndepărtat treptat de Brizant,
pe plan politic si religios, făcând însa, in continuare, împrumuturi din arta bizantina.
Longobarzii care, după statornicirea lor pe amantul Italiei, au recurs nu o data
la arta bizantina pentru a compensa lipsa lor de tradiții in acest domeniu, așa cum am
văzut la bisericile din Pavia si Sfanta Maria de la Castelseprio, au continuat sa
recurgă, atunci când se ivea prilejul, la modele originare din Răsăritul mediteranean.
Altarul de piatra sculptata, dăruit de ducele Ratchis (aprox. 737-744) bisericii Sfanțul
Ioan de la Gividale si transportat la Sfanțul Martin, apoi in muzeul anexat catedralei
din acest oraș, nu se poate explica, nici din punct de vedere iconografic, nici stilistic,
fără înrâuririle venite din Imperiul bizantin. Aceasta acțiune se face simțita de
asemenea in reprezentarea lui Hristos in majestate si a șirului de sfinți pictați înainte
de anul 800 in capela palatina din același oraș.
Când, după înfrângerea longobarzilor la Pavia, datorita atacurilor date de
franci, centrul puterii lor politice s-a mutat din nordul Italiei in sud, Benevento,
capitala unui ducat înfloritor, si Salerno au cunoscut sub ducii Arechis al II-lea (758-
787) si Grimoald al III-lea (788-806) o viața activa si strălucitoare, in care tradițiile
complexe moștenite de la regatul longobard se împleteau cu supraviețuirile locale ale
elenismului si cu un surplus al influentelor din Imperiul bizantin de care aceste orașe
erau mai aproape decât Pavia.
Capela palatina de la Benevento, închinata sfintei Sofia si construita ca
rotonda, este un exemplu revelator al acestei sinteze, deoarece voința - afirmata in
textele epocii - de a avea alături de palat, numit si el sacru, o biserica inspirata de
omonima sa din Constantinopol si, la fel ca si ea, simbol al puterii si chezași a
protecției statului, se îmbina aici cu imitarea capelei palatine San Salvadore de la
Pavia. Italia meridionala a devenit atunci creuzetul unde s-au făurit forme de
civilizație si de arta care, mai pe urma, au alimentat activitățile vestitei abații
benedictine de la Montecassino.
Merovingienii, in ale căror scriptoria monastice se confecționau mai mult cârti
liturgice si teologice decât evanghelii si care aveau fata de imagini rezerve mai mari
decât papii, au introdus crucea iconoclaștilor in manuscrisele lor împodobite de un
stil atât de original. În Sacra - mentariul ghelasian de la Vatican (pe la mijlocul sec.
VIII-lea), crucea somptuoasa care se înscrie sub o arcada, amintește de crucile pe care
bizantinii le pictau in absidele bisericilor lor, le ciopleau in piatra, sau le executau din
metale prețioase. Anumite motive de umplutura din manuscrisele merovingiene, de o
execuție foarte supla, s-ar putea sa fie reluate din tevaturile bizantine. Pasările cu
gatul înconjurat de panglici, care fuseseră utilizate la inițialele Sacramentariilor
ghelasiene de la Vatican si din Biblioteca naționala de la Paris, sunt motive pe care
Bizanțul le împrumutase si el, la rândul sau, de la Persia sasanida prin mijlocirea
stofelor si pe care le transmisese poate Occidentului mai ales prin intermediul
87
emailurilor cloasonate, daca judecam după desenul si coloritul detaliilor interioare ale
acestor animale. In Sacramentariul din Biblioteca naționala (numit si al lui Gellon),
tema Descoperirii Sfintei Cruci, tratata intr-o inițiala, are o iconografie bizantina.
Renașterea carolingiana, cu voința sa de a reînnoi opera politica si civilizatoare
a Imperiului roman, avea sa producă o recrudescenta a bizantinismului in arta
Occidentului. Dar, întoarsa spre trecut, ea s-a raportat mai mult la fondul comun de
modele paleocreștine decât la operele contemporane ale Imperiului de la
Constantinopol care, așa cum am văzut, era el însuși destul de sărac in inovații la
aceasta epoca. Cu toate acestea, numeroasele ambasade bizantine care, începând din
757, s-au perindat la curtea regilor Pepini si care erau trimise la răstimpuri destul de
scurte după anul 812, aduceau cu ele daruri: tevaturi, fildeșuri. Coroana împăraților
carolingieni a fost imitata după aceea a basileilor. La curtea lui Carol cel Mare si a
urmașilor săi, se purtau stofe de purpura si de mătase. Loja princiara, înzestrata cu un
altar, si care, in bisericile cu atrium, se deschide de la vest către naos, in fata corului,
era fără îndoiala inspirata din tribunele constantinopolitane, unde împăratul si suita
lui asistau la slujbe si primeau împărtășania.
Capela octogonala a palatului de la Aachen, prevăzuta si ea cu tribune, își trage
originea din San Vitale de la Ravenna, oraș pe care Carol cel Mare îl jefuise de
bogații pentru a-si împodobi reședința. Planul rotondelor, care se bucura de o
oarecare trecere in Răsăritul paleocreștin, a fost adoptat spre exemplu la bisericile din
Wurzburg, la Sfanțul Heribert din Deutz si din Mettlach. Formula bazilicii cu trei
nave urmata de o rotonda la est, care a fost aplicata la biserica de sud a monastirii
Saint-Riquier, terminata cel mai târziu in anul 788, fusese practicata in Răsăritul
paleocreștin, unde cunoaștem o varianta vestita la care rotonda fusese înlocuita cu un
octogon: biserica Nașterii de la Betleem. Caracteristica aceasta de întoarcere la
modelele paleocreștine apare si mai evidenta in tema aleasa pentru decorul de
mozaicuri din cupola capelei palatine de la Aachen: este vorba de tema lui Hristos
înconjurat de cei douăzeci si patru de batmani din Apocalipsa, care fusese tratata pe
arcul de triumf din San Paolo fiori le mura la mijlocul veacului al V-lea si pe fata
da Sf. Petru de la Roma. Aceasta întoarcere s-a săvârșit cu atât mai lesne cu
cat pictura bizantina a timpului, supusa interdicțiilor iconoclasmului, nu putea sa o
contracareze prin farmecul unor mari scene religioase.
In domeniul manuscriselor împodobite cu miniaturi, modelele consacrate de
mai multe secole de existenta au slujit drept punct de pornire miniaturiștilor
carolingieni. Din tradițiile paleocreștine a fost reluat obiceiul de a se scrie cu litere
unciale de aur pe fond de purpura, manuscrisele destinate împăratului sau membrilor
familiei sale. Acesta a fost cazul Evangheliarului pe care Godescalc l-a executat
intre anii 781 si 783 pentru Carol cel Mare si șotia lui, Hildegarde (astăzi la
Biblioteca naționala de la Paris).
Cunoașterea vechilor manuscrise paleocreștine, in care desenele fuseseră
executate rapid in tuse mărunte de culoare pe un fond de purpura, ca in Geneza de la
Viena si in Evanghelia de la Sinope, a provocat reapariția unui stil iluzionist si
pictural in atelierele carolingiene de la înc. sec. IX-lea. Vom cita ca exemple trei
manuscrise, si ele pe fond de purpura: Evanghelia încoronării de la Viena,
Evanghelia din Biblioteca regala de la Bruxelles si aceea din catedrala de la

88
Aachen, unde regăsim, in peisajul pe care se profilează cei patru evangheliști,
albastrul si trandafiriul ce nuanțau cerul in manuscrisele paleocreștine.
Nu putem sa dozam contribuția pe care au avut-o la originea acestei renașteri,
pe de o parte, elementele bizantine pe care carolingienii învățaseră sa le cunoască in
Italia si, pe de alta, acelea care au putut veni direct din Brizant. Dar prezenta numelui
grec Demetrios, pe margine, la începutul textului lui Luca din Evanghelia încoronării
pare sa indice contactele cu Bizanțul si ar putea sugera ca in marile centre
carolingiene ar fi venit artiști greci. Este foarte probabil ca tot un grec sa fi fost si acel
George, episcop de Amiens, care, la sf. sec. VIII-lea, a pus sa se traducă in limba
latina Cronica alexandrina greaca, manuscrisul acestei traduceri fiind păstrat la
Biblioteca naționala de la Paris.
Deși se întemeiau pe tradițiile paleocreștine, miniaturiștii din școala de la
Reims au introdus, la începutul sec. IX-lea, in redarea cutelor vesmintelor înghesuite
unele in altele si in agitația personajelor, o nervozitate fremătătoare care le este
proprie si a Carei mărturie o constituie evangheliarul executat pentru episcopul Ebo
(sau Ebbon, frate de lapte al viitorului impara Ludovic cel Pios), precum si Psaltirea
de la Utrecht. Dar miniatura carolingiana s-a diversificat in ateliere care pot fi
deosebite cu o precizie ce ne lipsește in studiul școlilor provinciale de arta bizantina.
Acest lucru se datorează faptului ca Europa occidentala nu era supusa constrângerilor
de ordin politic si religios si fascinației unei capitale prestigioase. Arta figurativa
carolingiana este însuflețita de o libertate, de un gust al individualizării in portrete si
de un simt al realismului care o situează la mare distanta de idealizarea transcendenta
a Bizanțului.
In sfârșit, nu trebuie sa stârnească mirare faptul ca nu vom menționa aici capela
pe care spaniolul Teodulf, episcop de Orleans intre anii 799 si 818, a pus sa fie zidita
pe la 806 pentru vila lui situata nu departe de Saint-Benoit-sur Loire, la Germigny-
des-Pres. Arhitectura si decorarea cu mozaicuri ale acestui edificiu vin nu din
Brizant, ci din Spania, si bizantinismele care ar putea fi întâlnite aici au trecut prin
Peninsula iberica, unde s-au combinat cu elementele islamice. Vom nota doar ca
subiectul absidei, cei doi îngeri adorând Chivotul Legii păzit de doi heruvimi,
corespunde circumspecției pe care o manifestau francii fata de subiectele religioase
narative.

TEMA 12. CULRURA ARABO-ISLAMICĂ ( 2 ORE)

Subiectele temei:
1. Islamul şi dreptul islamic.
2. Învățământul, teologia şi filosofia arabă.
3. Arta arabă medievală.
4. Ştiinţa arabă medievală.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să:Cunoaşteţi formele şi

metodele de cercetare ştiinţifică medievală arabă, preluată în perioada modernă de
toată lumea ştiinţifică - experiența şi comparaţia. Veţi face cunoştinţă cu rolul
culturii arabe în formarea culturii epocii Renaşterii.

89
1. Islamul şi dreptul islamic.
Până în epoca formării statului unificat şi a marilor cuceriri, cultura arabă a avut
un caracter predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse de viaţa aspră
din deşerturile peninsulare. Acest caracter practic al culturii pre-islamice s-a
retransmis, ca o moştenire ancestrală şi ştiinţei arabe din secolele următoare.
Cultura clasică arabă s-a format treptat, în condiţiile islamizării ţărilor cucerite,
ale sintezei dintre vechea cultură arabă şi culturile din aceste ţări şi a atins culmea
înfloririi sale în sec. VIII-IX, perioadă în care au fost culese şi redactate poeziile orale
arabe pre-islamice din sec. VI - VII-lea. Din cauza influenţei islamului, arabii şi-au
însuşit în mod unilateral moştenirea culturii antice, interdicţia religioasă de a înfăţişa
chipuri de oameni şi animale (provenită din teama de idolatrie) a nimicit cu timpul
sculptura şi a avut o influență nefastă asupra picturii.
Triburile arabe, atât cele nomade, cât şi cele sedentare, au trecut prin faza
credinţelor timpurii şi gentilico-tribale. Astfel triburile nomade credeau în fetişism,
iar cele sedentare divinizau Luna, erau influenţate de anumite divinităţi de origine
siriană. Către anul 600, pentru cei mai mulţi arabi, divinitatea supremă devenise
Allah - creatorul lumii, atotputernicul şi atotştiutorul, protectorul celor aflaţi în
călătorii, cel care porunceşte furtunilor şi dăruieşte oamenilor ploaie (Coran, XXIX,
61-65). Există la această dată, la Mecca şi, probabil, în alte părţi ale Arabiei, o
tendinţă spre monoteism, prin însuşi faptul că credinţele în celelalte divinităţi locale
deveneau din ce în ce mai lipsite de importanţă.
Anume influenţele în acest sens veniseră, desigur, din partea creştinismului şi
iudaismului. După ocuparea Palestinei de către romani, mulţi evrei se refugiase în
Arabia, amestecându-se prin căsătorii cu băştinaşii, dar continuând să profeseze credinţa
lor şi în felul acesta contribuind la răspândirea unor idei monoteiste. În ceea ce priveşte
creştinismul, o influenţă mai puternică în Arabia au exercitat-o monofiziţii şi
nestorienii. În diverse regiuni din Arabia, unele triburi de nomazi trecuseră la
creştinism; chiar în Mecca locuiau familii de creştini. În sfârşit, prin ocuparea
Yemenului de către persani pătrunseră în Arabia şi ideile monoteiste ale zoroastrienilor.
Fondatorul islamismului nu se putea să nu fi fost la curent cu aceste idei.
În anul 610 Muhammad a avut prima revelaţie. După aceasta face o călătorie
la Ierusalim, care a jucat un rol fundamental în teologia islamistă, a făcut ca
Ierusalimul să fie considerat de musulmani al treilea oraş sfânt (după Mecca şi
Medina). După aceasta a început să predice la Mecca, până când ostilitatea marilor
negustori 1-a determinat să se expatrieze la Uatreb, oraş care ulterior va lua numele
de Medina. Aici profetur a continuat să-şi relateze revelaţiile, care conţin sfaturi,
şedinţe, norme de conduită în toate domeniile vieţii individuale şi sociale, dar mai
ales s-a dedicat unei susţinute activităţi politice, organizatorice şi militare.
Aceste norme, memorizate de discipolii săi n-au fost transmise decât mai târziu;
prima versiune oficială a fost întocmită din porunca califului Othman în anul 650, de
către fostul secretar al lui Muhammad, Zaid bu Zhabit, cu grupul de colaboratori.
Aşa s-a început formarea Coranului. Aranjamentul materialului n-a fost făcut în
ordinea cronologică a revelaţiilor; cele 114 capitole (surate) se succed cu excepţia
primului, care este de fapt o rugăciune în ordinea lungimii lor: de la al doilea, care
are 286 de versete, până la cel din urmă, de numai 3 versete. Toate suratele conţin în
total 6236 de versete.
90
 Sursele de inspiraţie dogmatică ale Coranului sunt mai ales ebraice-vechiul
Testament şi Talmudul-şi într-o măsură mai mică, creştine (evangheliile
aprocrifite). Religia islamică este o învăţătură practică, reflectând spiritul practic
al fondatorului său, o religie care se adresează oamenilor simpli: nu face apel la
misticism, nu pretinde la asceză şi nu instaurează o ierarhie clericală.
Dogma sa fundamentală este afirmarea monoteismului. Allah este divinitatea
supremă, este unic. Spre deosebire de dogma iudaică, care susţine că lumea a fost
creată în şase zile, Coranul afirmă că acţiunea creatoare a lui Allah este continuă.
Coranul, alături de Biblie, reprezintă textele de bază la care s-au făcut cele mai
frecvente referiri pe parcursul istoriei umane.
Obligaţiunile de bază ale oricărui musulman adult sunt cuprinse în învăţătura a
celor cinci stâlpi - stâlpi care susţin edificiul islamismului.
Aceste îndatoriri sunt:
 mărturisirea de credinţă,
 rugăciunea canonică,
 opera de binefacere,
 postul Ramazanului
 pelerinajul în locurile sfinte.
 A şasea datorie războiul sfânt - JIHAD.
În islamismul medieval Iipsea instituţia religioasă, ceea ce impunea hotărârea
problemelor stringente religioase prin consimţământul tuturor membrilor comunităţii,
însă de fapt verdictul îl elaborau teologii care se bucurau de un respect major. Lipsa
clerului şi a bisericii nu oferea posibilitatea ca în creştinism să apară o forţă care să
fie socotită intermediară între musulmani şi Dumnezeu. Nimeni din musulmani nu
avea dreptul să interpreteze problemele credinţei,impunându-le celorlalţi musulmani.
În anul 1153, un autor enumeră 73 de orientări teologice. Aceste orientări au oferit
posibilitatea să se dezvolte filosofia şi alte domenii ale ştiinţei medievale.
Egalitatea tuturor membrilor comunităţii, lipsa clerului şi a bisericii a impus
crearea unor norme de drept - una dintre cele mai mari performanţe intelectuale –
șariatul . Este un set de reguli, regulamente ale Celui Preaînalt, menite să protejeze și
să beneficieze omenirea. Da, conține codul penal și sistemul juridic, dar aceasta este
doar o parte. Deoarece Sharia include norme specifice de comportament moral, etic,
social și politic. Permite fiecărei persoane să formeze o relație permanentă cu
Supremul. Iar legile sale dau oamenilor îndrumarea necesară pentru victoria binelui
asupra răului.
Șiria nu presupune un ansamblu sistematic organizat de legi şi de practici
juridice, sfera sa este mult mai vastă, extinzându-se şi în domeniul eticii şi
comportamentului social, igienei şi ritualului religios.
2. Învățământul, teologia şi filosofia arabă.
Până în sec. X în lumea arabă nu exista un sistem de instruire. Copiii în
cadrul moscheii luau cunoştinţă de religie şi de anumite principii morale. Începând cu
sec. X-lea apar şcolile primare. Învăţământul primar începea la vârsta de 7 ani şi dura
5 ani. Copiii învăţau scrisul şi cititul, unele elemente ale Coranului. Apoi urma
învățământul secundar. Aici se predau studiul Coranului, dreptul şi jurisprudenţa,
dialectica, filologia, limba şi literatura arabă, geografia şi istoria, matematica şi
astronomia, chimia şi alchimia, muzica şi desenul geometric.
91
 Ali Mizaheri constată că sistemul de instruire care s-a statornicit în lumea
islamică a făcut posibil ca în sec. XIII jumătate din populaţia oraşelor imperiului
islamic să ştie să scrie şi să citească.
Oraşele arabe deveneau adevărate centre intelectuale. Fiecare oraş avea
librării, biblioteci. Bibliotecile aveau fonduri enorme. Astfel biblioteca din Bagdad
avea sute de bibliotecari, iar cărţile se numărau cu sutele de mii; orăşelul Najaf din
Irak avea o bibliotecă cu un fond de 400 000 de volume, iar cea din Cairo-1 600 000
de volume, dintre care 6500 în domeniul matematicii, iar 18 000 în domeniul
filosofiei.
Secolul X reprezintă epoca renaşterii arabe. Anume în această perioadă apar o
serie de centre culturale, activitatea cărora şi astăzi este socotită drept o pagină
strălucită a istoriei lor.
Ascensiunea culturală a acelei perioade a oferit posibilitatea să apară un şir de
şcoli conduse de gânditori de diferite direcţii, care în locul credinţei ortodoxele
islamice au propus idei îndrăzneţe în diferite domenii ale ştiinţei şi filosofiei. Drept
rezultat al pluralismului confesional, caracteristic pentru lumea medievală
musulmană, apare o bogată literatură comparativ-religioasă, reprezentată în opera an-
Naudahti, ali-Muhasibi, ali-Bagdadi, Ibn-Hazma, ali-Biruni, aş-Şahrastani.
Apar şi lucrări cu caracter istorico-etnografic. Aşa, Ibn-Fadlana povesteşte
despre obiceiurile, tradiţiile şi credinţele religioase ale bulgarilor de pe Volga, ali-
Biruni în mod obiectiv în lucrările „India”, „Monumentele generaţiilor
premergătoare”, „Geodezia” aduce date despre credinţele, obiceiurile, sărbătorile
egiptenilor, grecilor, romanilor, perşilor, indienilor, creştinilor, zaraostrienilor,
adepţilor diferitor curente islamice şi ale induşilor.
Filosofia arabă avea un marcant caracter religios, dar totodată ea acorda o
mare atenţie raţiunii. Filosofia se dezvoltă în cadrul contradicţiei dintre adepţii
curentului ortodoxul islamic şi scolastic.
Istoria filosofiei arabe începe în sec. IX, odată cu traducerile prin intermediul
traducătorilor creştini din operele filosofilor greci. Anume filosofia greacă,
percepută de creştini, ca o revelaţie divină a fost preluată de grupuri restrânse de
musulmani. Deseori se afirma că meritul filosofiei musulmane se reduce doar la
păstrarea de către ultima a moştenirii clasice şi transmiterea ei Apusului. Aceasta nu
corespunde realităţii. Realizările ei pot fi apreciate în contextul islamic, aşa cum a
făcut primul mare filosof arab Ishaq al-Kindi, care a studiat filosofia greacă pentru a
o adapta la maniera de gândire şi mentalitatea musulmană. Obiectivul cunoaşterii
trebuie să fie universal, care este imaterial.
Unicul mare gânditor care a acceptat caracterul nereligios al tradiţiei filosofice
greceşti a fost renumitul medic al-Răzi, numit cel mai mare nonconformist din
întreaga istorie a islamului. El a fost un cunoscut alchimist, fizician, clinician. Prin
credinţa în rolul educativ al filosofiei şi cunoaşterii ştiinţifice el era aproape de Kindi;
spre deosebire de teoreticienii epocii sale el era empiric. În operele sale filosofice se
simte influenţa lui Platon, iar în scrierile sale despre etică el adopta idei ale lui
Socrate. Critica pe care o face ideilor lui Aristotel despre vid şi mişcare îl apropie de
doctrina lui Democrit, cu a cărui concepţie atomistă este de acord.
3. Arta arabă.

92
 Oda pre-islamică s-a divizat în lirică de dragoste şi lirica peisagistă. După două
generaţii apar operele literare cu caracter religios, proslăvind misticismul, ascetismul.
Lirica de dragoste era reprezentată prin astfel de poeţi ca Rabia (719), Djamil
(700), Al-Ahnan (806). Către anul 900 teoria literaturii se transformă in ştiinţă, deşi
poezia era strâns legată cu muzica, care la fel înflorește în acest timp, iar teoria se ocupă
numai cu cuvântul. Din teoria grecilor ei au luat numai analiza formală şi critica.
Istoria literaturii se dezvolta mai rapid decât teoria literaturii. În linii generale
ea prezenta informaţii despre viaţa poeţilor. Biografiile erau plasate în plan
cronologic după clase, de exemplu, poeţii pre-islamici erau împărţiţi în marcanţi şi
mai puţin importanţi, cei ai etapei de tranziţie erau grupaţi într-o clasă aparte. Cea
mai importantă lucrare de acest gen a fost „Cartea cântecelor” a lui al-1sfahani,
care cuprinde sute de melodii, apoi introduce poeziile puse pe această muzică,
biografiile autorilor. Lucrarea cuprinde 20 de volume. De rând cu antologiile
biografice se dezvoltă şi tematica istorică, în cadrul căreia se apreciau operele create
în diferite genuri ale literaturii (satira, elegia)
Numai un singur gen a apărut în sec. X-lea şi a ajuns la desăvârşire către anul
1100 în opera lui al-Hariri - macama în traducere înseamnă blamare): o scenă
scurtă dramatică, nelipsită de sarcasm.
Epoca de aur a poeziei islamice se încheie cu dramatica figură a lui al-
Maarri, poet-filosof, un spirit chinuit de îndoieli şi contradicţii, un precursor arab al
persanului Omar Khayyam (savant arab a căpătat renume mondial), Al-Maarri prin
valorile estetice şi frământările sale filosofice este considerat şi astăzi în Siria drept
„gloria naţională”.
Proza, literatura arabă începe cu Coranul: proză ritmică, cu versete fără o
structură uniformă, cu rime finale.
Cea mai cunoscută operă a literaturii arabe medievale este "O mie şi una de
nopţi" - o poveste feerică de aventuri erotice. Adevărate opere literare sunt povestirile
ce schiţează figuri locale şi descriu mediul popular din Egiptul islamic; sau cele care
ilustrează ironic, dar şi cu realism aspru falsitatea, viclenia şi răutatea oamenilor. Azi,
în Orientul Apropiat tocmai aceste valori autentice din "O mie şi una de nopţi" sunt
apreciate.
Începând cu sec. XI-lea societatea arabă intră într-o criză politică şi economică
ce frânează dezvoltarea literaturii, ştiinţei şi gândirii filosofice. Islamismul ortodoxul
începe a domina întreaga viaţă a arabilor.
Subordonarea artei unor norme cu caracter religios va conferi artei islamice
o notă de originalitate şi o notă evidentă de unitate, deşi în imensitatea unui
asemenea spaţiu geografic va apărea şi varietate de stiluri, datorită atât momentului
istoric local, cât şi tradiţiilor popoarelor integrate în marea familie islamică.
Caracterele general-comune tuturor epocilor, regiunilor şi genurilor de artă vor
fi: lipsa unei distincţii nete între sacru şi profan, proeminenţa arhitecturii religioase,
absenţa sculpturii statutare, anonimatul aproape absolut al operelor, interdicţia de a
reprezenta figuri umane şi animale, enorma producţie de artizanat artistic.
În arhitectură se simţea stilul elenist mediteranean, dar eleganţa formelor
eleniste a fost pierdută, a fost schimbată printr-o caracteristică pentru casa lui Allah.
Arta islamică începe a căpăta caractere proprii. Modalităţile artistice se diversifică
după regiuni în particularităţile cultivate de diferite şcoli locale.
93
 Arabii au fost neîntrecuți în arta de a asocia arhitectura cu grădini, fâșii de
apă curgătoare, havuzuri şi bazine, în apa cărora se oglindea splendoarea
edificiilor, creând un efect „ fantastic” .
Un loc aparte în cultura islamică ocupă arta plastică, care este reprezentată în
două ipostaze: una dedicată decoraţiei edificiilor cultului şi alta dedicată
înfrumuseţării ambianţei cotidiene. Pentru arta cotidiană e caracteristică abundenţa
figurilor umane şi de animale.
Acestea se întâlnesc în toată lumea islamică în picturi murale ale palatelor, în ţesături
şi broderii, în scenele bogatei producţii de miniaturi ale Persiei şi Indiei musulmane.
Sporirea necesităţilor spirituale ale învăţaţilor arabi, pentru care dogmele
islamului deveneau o frână, a trezit interesul faţă de filosofia antichităţii. Marea
majoritate a creaţiei filosofice în Halifax o alcătuiau operele dedicate fixului
(jurisprudenţa musulmană), tafsirului (comentariile Coranului) şi hadiselor (povestiri
despre cuvintele şi faptele lui Muhammad).
Dar exista şi o literatură cu caracter laic, alcătuită din opere filosofice, tratate
dedicate ştiinţelor exacte, istoria statelor musulmane, diferitelor dinastii şi oraşe,
inclusiv şi istoria ştiinţelor, cum ar fi istoriografia, culegeri de poezii, lucrări în
domeniul muzicii, caligrafiei şi pictură, lingvistică şi critică literară.
Cultura medievală arabo-musulmană era reflectată de „alibi”- oameni instruiţi şi
multilateral dezvoltaţi. Adiții au influenţat profund cultura medievală europeană.
4. Ştiinţa arabă medievală.
În domeniul matematicii, arabilor le revine meritul de a fi preluat de la indieni
numeraţia cu nouă cifre-simboluri, căreia i-au adăugat cifra 0.
Aster perfecţionat, sistemul de numeraţie zecimală prin cifre se găseşte în
manualul de aritmetică scris pe la 830 de al-Horezmi (Khwarizmi), de la al cărui
nume provine termenul latinizat de algoritm. Noul sistem s-a răspândit în Europa
după anul 1000. Tot al-Horezmi a pus bazele şi calculului algebric scriind un Scurt
tratat despre calculul lui al-jabr şi al lui al-muqabala. Perfecţionarea operaţiilor
algebrice s-a datorat ulterior lui Omar Khayyam, autorul tratatului Demonstrarea
problemelor de al-jabr şi al-muqabala (1047).
Progresul matematicii a favorizat pe ce al astronomiei, a cărei dezvoltare a fost
condiţionată de necesităţile impuse de cultul musulman, ca întocmirea calendarului,
stabilirea lunii Ramazan şi a orelor de rugăciune, determinarea exactă a poziţiei
geografice a oraşului Mecca. Începând cu se. IX-lea, astronomii şi geografii arabi au
efectuat operaţii necesare măsurării unui arc de meridian terestru de 1 0 şi în secolul al
XI-lea ei au ajuns la un rezultat foarte apropiat de cel real, stabilind lungimea lui la
113 km, cu numai 2 km diferenţă faţă de lungimea reală de 111 km.
Arabii s-au remarcat în chip deosebit şi în medicină şi deşi nu au practicat deschis
disecţia, datorită interdicţiilor coranice, ei au ajuns totuşi, pe baza observaţiei şi
experimentului, să aducă contribuţii în domeniul fiziologiei. Unul dintre cei mai cunoscuţi
medici ai lumii arabe a fost cunoscut sub numele de Avicenna (Abu Ibn Senna).
Nivelul intelectual înalt al lumii islamice medievale este atestat şi de numărul şi
de marile proporţii ale bibliotecilor. În sec. X-lea, un vizir a fondat la Bagdad o
bibliotecă de 12.000 de volume - opere inedite, traduse recent din limbile greacă,
sanscrită şi chineză.

94
 În cele cinci secole (VIII-XIII) de strălucită afirmare în domeniile ştiinţei, cele
trei mari centre de cultură - Bagdad, Cordoba şi Cairo - s-au bucurat în mod deosebit
de un imens prestigiu, fiind adevărate izvoare de ştiinţă şi cultură.

TEMA 13. CULTURA RENAŞTERII EUROPENE ( 4 ORE )

Subiectele temei:
1. Renaşterea : Condiţii istorico-culturale.
2. Descoperirile geografice. Progrese în ştiinţă şi tehnică.
3. Renaşterea italiană.
4. Declinul Renaşterii.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să:Cunoaşteţi condiţiile apari-
ţiei mişcării cultural-socială Renaşterea. Specificul Renaşterii în statele Europei Occiden-
tale, Condiţiile apariției mişcării religioase Reformații. Cauzale declinului Renaşterii.
1. Renaşterea: Condiţii istorico-culturale.
Renaşterea este denumirea curentului sociala şi culturala, care a apărut în
Europa, la sfârșitul Evului Mediu, în sec. XV-lea până-n sec. XVI-lea, caracterizată
prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichității clasice.
Renaşterea a început în Italia şi s-a răspândit în Europa occidentala. În aceasta
perioada s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi
religioase, care au marcat tranziţia de la societatea medievala către societatea
moderna. Societatea feudala a Evului Mediu, cu structura sa ierarhica rigidă,
dominata de economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice a început
sa se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultura
şi artiştii, înclinați spre clasicismul greco-roman.
Schimbările profunde în sfera social-economică, lărgirea câmpului de
cunoaştere şi necesitatea explicării realului au favorizat apariţia Renaşterii.
Condiţiile istorice ce au contribuit la apariţia şi dezvoltarea Renaşterii italiene:
constituirea oraşelor-state, schimbările economice şi sociale, apariţia culturii de
tip urban
Noţiunea de Renaştere (in franceza: Renaissance) a fost folosită pentru prima data
la începutul sec. XIX-lea, mai întâi de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a
fost preluata de istoricul elveţian Jacob Burckhardt, în lucrarea sa fundamentala
Cultura Renasterii in Italia, 1860. Acesta din urma a definit Renaşterea (în italiana:
Rinascimento), perioada cuprinsa între pictorii Giotto şi Michelangelo. În acest timp,
omul recapta conștiința de sine ca individ, după o lunga perioada de anihilare filozofică a
personalității.
Condiţii istorico-culturale. În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul
Mediu nu mai este considerat drept o epoca întunecată, lipsită de creativitate
culturala. Datorită așa ziselor „scriptoria” din mănăstirile medievale, se păstraseră
exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel si
Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero şi Ovidiu. Gânditorii Renaşterii s-au ocupat mai
departe cu studiul gramaticii şi retoricii medievale.
În domeniul teologiei au continuat tradiţiile filozofiei scolastice, interpretarea
filosofiei platoniciene şi aristoteliene şi-a păstrat mai departe un rol decisiv. Şcolile
95
din Salerno (Italia) si Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru
studiul medicinii.
Renasterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat
trezirea la viaţa a antichității şi, în parte, a culturii bizantine în cultura şi arta
imperiului franc, în sec. VIII-lea şi IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare
de a continua şi înnoi tradițiile Imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări
ale Renaşterii carolingiene se număra ilustraţiile de carte din Evangheliarul lui
Carol cel Mare, păstrat la Viena, sau Capela Palatina din Aachen, care aminteşte de
Bazilica San Vitale (sec. VI-lea) din Ravenna, precum şi Capela Sankt Michael din
Fulda, in stilul bisericii Santo Stèfano Rotondo (sec.V-lea) din Roma. Prezenţa
învaţatului Alcuin la curtea imperiala a stimulat transcrierea textelor vechi şi
introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluţia ulterioară
în istoria culturală a lumii apusene.
Renașterea ottonica. Aceasta se refera la caracteristicile de stil în arta şi
arhitectura din timpul împăratului Otto III (983-1002), sub influența antichității şi a
Bizanţului, pentru obţinerea unei Renovatio imperii Romanorum. Aceste influenţe
s-au exercitat mai ales în ilustraţiile de cărți, artizanat şi în arhitectura (Capella Sf.
Bartolomeu din Padeborn).
2. Descoperirile geografice. Progrese în ştiinţă si tehnică.
Descoperirile geografice au schimbat radical reprezentarea asupra lumii. La 12
octombrie 1492, Cristofor Columb debarca pe insula Guanahani din arhipelagul
insulelor Bahamas şi descoperă, astfel, America. În acelaşi an, la 2 ianuarie, prin
cucerirea Granadei de către regii Castilliei din Spania, dispare, după 800 de ani de
dominaţie - ultimul bastion al prezentei arabe in Peninsula Iberica. În 1497, Vasco
de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian, pe la Capul Bunei
Sperante din sudul Africii. Prin expediţia întreprinsă de Magellan, între 1519-1522,
dispar si ultimele îndoieli asupra formei sferice a pământului.
În cursul sec. XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări
greceşti în domeniul matematicii şi s-a găsit soluţia ecuaţiilor de gradul trei.
Cunoștințele obţinute în astronomie de către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho
Brahe (1546-1601) si Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor
mișcării planetelor, depășesc viziunea geocentrica a lui Ptolemeu, conducând la
reprezentarea heliocentrica a sistemului solar. Către sfârșitul sec. XVI-lea, Galileo
Galilei (1564-1642) aplica modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un
eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere
mobile tipografiei de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la
răspândirea largă a cunoştinţelor.
Schimbări politice şi religioase. În aceasta perioada începe dezvoltarea unor
state teritoriale, începând cu statele orăşeneşti italiene şi continuând în Germania,
Franța şi Spania. Acest proces este favorizat de o diplomaţie modernă, care - în afara
războaielor - devine un important instrument politic.
Clerul, în special cel înalt, işi schimba modul de viaţa, renunțând la preocupările
exclusive de cult şi aspirând la o participare activă în politică. Papii, cardinali şi
episcopi nu se mai deosebesc în comportarea lor de negustori sau conducători politici.
Creştinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii. Predicatori ca
Bernardin din Siena si teologi sau prelați ca Sant'Antonio din Florența sunt ascultaţi
96
şi onoraţi de credincioşi. În același timp, însa, învățații umanişti se ocupă de
problemele teologice şi adaptează cunoștințele filologice şi istorice noi la studiul şi
interpretarea scrierilor religioase. Tot odată pentru concepțiile sale teologul contra
verse Testamentului, călugărul, filosoful Giordano Bruno a fost depresat de tribunalul
bisericesc (ars pe rug).
Viziunea umanistică asupra teologiei şi scripturilor sfinte a dus, în cele din
urma, la apariţia reformei protestante, iniţiată in Germania de către Martin Luther
(1483-1546) şi răspândită, apoi,în întreaga lume catolică. Combatanţii ideilor în
protestantismului în Elveția şi Franţa au fost: Huldrych Zwingli și Jean Calvin
Trasatori caracteristice ale Renașterii:

 Ruperea cu tradiţiile. Acest fenomen a fost decisiv, în special, în domeniul

istoriografiei. Opere „Historiarăm Florentini populi libri XII” (1420) de
Leonardo Bruni, „Istorie florentine” (1520) de Niccolò Machiavelli sunt
exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria şi problemele statale.
Istoricii Renaşterii renunţă la periodizarea istoriei dupa criterii religioase
(„Creatia, Nașterea lui Iisus si Așteptarea Judecații de Apoi ”), în timp ce
învățații Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea pagină a grecilor şi
romanilor, noua generaţie a Renaşterii era plină de admiraţie faţă de
civilizaţia antichității şi condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind
ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a
luminii.
 Umanismul. Baza spirituala a Renaşterii a constituit-o umanismul. Termenul
„umanism” înseamnă: sistem de valori cultural-intelectuale
Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea şi descoperirea
manuscriselor clasice: „Dialoguri” lui Platon, operele istorice ale lui
Herodot si Thucydide, creaţiile dramatice si poetice ale grecilor şi
romanilor. Învăţaţi din Bizanț, care, după căderea Constantinopolului sub
turci (1453) s-au refugiat în Italia şi predau acum în şcoli din Florenţa, Ferrara
sau Milano, au adus cu ei cunoştinţa limbii grecești clasice. Deşi adesea
apăreau simple imitaţii ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei şi filozofiei
contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forţa de
discernământ. Mulţi gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico
della Mirandola) se orientează în direcţia neoplatoniciana în filosofie, în timp
ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanta. Reprezentanţi
importanţi ai umanismului au fost şi Erasmus din Rotterdam si Thomas
Morus.
 Principiile individualismului renascentist: Dreptul fiecărui om la
dezvoltarea personală şi libertatea manifestării propriilor sale posibilităţi
Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat intr-una antropocentrică,
omul a devenit centrul atenţiei in studii științifice şi creaţii artistice.
Renașterea italiana. Primele manifestări ale Renașterii au avut loc în Italia.
După Pacea de la Lodi (1454), a intervenit un echilibru între diversele forţe politice,
ceea ce a dus la o perioadă de relativa liniște şi, în consecință, la dezvoltarea
economica a oraşelor din centrul şi nordul Italiei, favorizând înflorirea artei şi
literaturii, încurajata şi susținută financiar de bogatele şi influențele familii Medici
97
din Florenţa, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum şi de ducii de Urbino, dogii
veneţieni şi de papalitatea romana.
Literatura. Renaşterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin „La
Divina Compedia”, monumentala creație a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele
și scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-1374), care a formulat conceptul
renascentist „timpuri întunecate” de „barbarie”. Nuvelele lui Giovanni Boccaccio
(1313-1375) reunite în volumul „ Il Decameroane ”
Se reiau vechile genuri literare din antichitate - epopeea, satira, epigrama, biografia
- şi se creează genuri noi, ca sonetul şi nuvela (Novella). Reprezentanţi ai literaturii
italiene renascentiste sunt: Angelo Poliziano (1454-1494), „Stanze per la giostra”,
Niccolò Machiavelli (1469-1527), „Il Principe”, comedia „La Mandràgola”.
Arte plastică. Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul
secolului al XV-lea în Florența. Matematicianul Filippo Brunelleschi (1377-1446),
cel mai însemnat constructor al Renașterii, descoperă perspectiva liniară -
caracteristic artei din această perioadă - şi realizează cupola Domului din Florența
(1436).
Michelangelo : opera sa celebră este statuia de bronz a lui „David” , prima sculptură
care, ca în timpurile antichității, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veşminte.
Pictura in Renașterea timpurie. Masaccio (1401-1428), cu motivele sale
naturaliste şi aplicarea perspectivei în desen, este socotit deschizătorul de drum în
pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în „ Cappella Brancacci
” din biserica Santa Maria delle Carmine din Florența impresionează prin
individualitatea şi plasticitatea noului stil.
Pictorii din generaţia următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a
peisajelor, compunerea minuţioasă a tablourilor, fineţea redării figurilor. Printre
aceştia se număra: Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-
1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - in Florenta; Andrea Mantegna (1431-
1506) - in Padova. Aceştia din urmă au dat o orientare decisiva şcolii venețiene, prin
simţul nou al organizării spaţiale, al luminii şi culorii, în contrast cu stilul florentin, în
care predomina desenul.
Un loc aparte îl ocupa Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru
familia Medici din Florența si pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale
sale sunt de menţionat „ Nasterealui Venus” (La nascita di Vènere) (1482) şi
„Primavara” (1474).
Pictura în perioada de apogeu a Renașterii. În anul 1500, Leonardo da Vinci
(1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde pictase fresca „Cina
cea de Taina” pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo
(1475-1564) lucrează la statuia de marmura a lui David, care avea sa devina semnul
distinctiv al orașului Florența.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care
încurajează realizarea unor proiecte ambiţioase înăuntrul şi în afara Vaticanului.
În „Capela Sixtina” Michelangelo pictează plafonul şi fundalul („Judecata
de Apoi”). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello)
din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra Școala din Atena, în care sunt
figuraţi diverşi filozofi ai antichității.

98
 Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renașterii in
Veneţia. El pictează si pentru Carol Quintul, care il numește pictor oficial al curții
regale spaniole.
Giorgio Vasari pictor, arhitect și istoric de artă italian. În anul 1550 apare prima
ediție a operei de care este legat renumele lui Vasari: Viețile celor mai renumiți
arhitecți, pictori și sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre, în
care ordonează materialele culese încă din anul 1540 asupra vieții și operelor marilor
artiști. În această perioadă face cunoștința lui Michelangelo, care îl sfătuiește să se
ocupe și de arhitectură.
Arhitectura Renașterii. Tendinţa caracterizată prin folosirea formelor de
expresie ale antichităţii. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de
apogeu a Renaşterii, prin construcţiile clare şi armonice ale lui Donato Bramante, şi
se răspândește în tot restul Italiei, la care se adaugă cupolele (Domul din Florența,
Bazilica Sfanțul Petru din Roma.)
Muzica Renașterii. Muzica din timpul Renaşterii corespunde vârstei de aur a
polifoniei. Genurile cele mai frecvente sunt mesele, motetele, madrigalul si
cântecele cu acompaniament instrumental.
Renaşterea în diverse ţari europene. Din Italia, Renaşterea se răspândește şi în
alte ţari din Europa apuseana. Învățați, artişti, negustori sau meseriaşi călătoresc în
orașele italiene şi se întorc în Franţa, Fleandra sau în zona hanseatica nu numai cu noi
cunoştinţe, dar şi cu un alt gust în artă şi în modul de viaţa. Declinul feudalismului si
centralizarea puterii poetice deschid calea schimbărilor culturale, sociale şi
economice. Spre deosebire de Italia, unde se cultiva limbile latina şi greaca, în tarile
vest-europene, sub influenta protestantismului, se folosesc limbile naționale, fapt care
contribuie la formarea noilor state naţionale - caracterizate printr-un limbaj unitar.
Olanda. Rembrandt pictor olandez al sec. XVII-lea, unul dintre cei mai buni
pictori din istoria artei și cel mai strălucit reprezentant al epocii de aur a Olandei.
Chiar și în timpul vieții sale, el a câștigat faima, inclusiv datorită gravurilor care au
fost distribuite pe scară largă în Europa. Rembrandt și-a lăsat amprenta în multe
genuri de pictură: a pictat peisaje, eroi biblici, scene mitologice, portrete și
autoportrete. Toată lucrarea sa este îmboldită de umanism și de o înțelegere profundă
a naturii umane. Cele mai valoroase tablouri „Danaia”, „Întoarcerea fiului rătăcit”.
Franţa. Spiritul Renaşterii italiene a pătruns în Franţa datorită unor personalități
ca Leonardo da Vinci şi Benvenuto Cellini, prezenţi la curtea regelui Francisc I şi
participanţi la proiectarea decorării palatului regal, întruchipează tipul perfect al
umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560) redactează manifestul
Pleiadei, întitulat „Défense et illustration de la langue française”.
Germania. Arta germană era orientată, în special, spre tradiţiile stilului gotic.
Konrad Witz (ca.1400-1445) pictează peisaje sub influenţa artei flamande. Cu opera lui
Albrecht Dürer(1471-1528), pictor, desenator şi gravor, se realizează legătura cu arta
Renașterii, după modelul celei italiene. Ciclurile de gravuri in lemn, „Patimile şi Viata
Mariei” , sunt cunoscute în întreaga Europa. În special compoziţia sa „ Cei patru
Apostoli ” (1526) arată ataşamentul la eleganţa picturii italiene si forţa sa de exprimare.
Dürer întreprinde călătorii în Italia şi în Tarile de Jos si întreține strânse legături cu artiştii
epocii.

99
 În literatură sunt de menţionaţi: Sebastian Brant (1457-1521), scriitor
alsacian, autor de poeme satirice. Thomas Murner (1475-1537), scriitor si
predicator, traduce în versuri epopee „Aeneis” de Virgiliu.
Spania. Spania, abia eliberată de sub dominaţia arabă, se atașează cu întârziere
Renaşterii europene. În sec. XVI-lea, pictorul oficial al curţii regale spaniole este
Tiziano, deşi el, personal, nu a fost niciodată în Spania. Alonso Berruguete (1450-
1504), cel mai important pictor spaniol din această perioadă, lucrează în special in
Valladolid.
Anglia. Încă înainte de epoca Renaşterii, Anglia a cunoscut o literatură
înfloritoare, reprezentată prin: Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat
„părintele poeziei engleze”; (John Dryden), autor, printre altele, al „Povestirilor
din Canterbury”.
Sub denumirea, de altfel controversată, de „Renaștere engleza” se înţelege
mişcarea cultural şi artistică din Anglia de la începutul sec. XVI-lea pană la mijlocul
celui XVII-lea, perioada paşnica de dezvoltare după sfârșitul Războiului de 100 de
ani şi al Războiului celor două roze. Aceasta perioadă include lunga domnie a reginei
Elisabeta I, de aceea mai este denumita Epoca Elisabetana. Reprezentanţi de seamă
ai Renașterii engleze sunt:
Literatura. Edmund Spenser (1552-1599), autor de poeme pastorale si al unei
epopei alegorice John Milton (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice
„Paradise Lost”, Christopher Marlowe (1564-1593), poet dramatic, William
Shakespeare (1564-1616), autor al unui mare număr de piese de teatru, poeme şi
sonete; Thomas Morus (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului „Utopia”
(1516). Ministru cancelar al regatului, cade în dizgrație şi este executat din ordinul
regelui Henric al VIII-lea; Francis Bacon (1561-1626), filosof, dezvolta teoria
cunoaşterii empirice in lucrarea „Novum Organum” (1620).
Muzica. Se cultiva, mai ales, genul madrigalului, popularizat prin lucrarea
Musica Transalpina, publicata, în 1588, de Nicholas Yonge. Compozitori mai
însemnați sunt: Thomas Tallis (1505-1585), organist al capelei regale din Londra,
maestru al contrapunctului, compune muzica religioasa;
Tipul de Om al Renaşterii. Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri,
înflorirea culturală şi artistică ce a caracterizat Renașterea nu a produs nici o
schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne, însa, la
numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi
că noile orizonturi spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de Om al
Renașterii (Homo universalis renascentista), caracterizat prin înțelegere ascuţită,
deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţa de afirmare şi renume,
individualism cu posibilități de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor si
ideilor preconcepute. Este prieten şi cunoscător al artelor, colinda - fără dificultate -
filosofia şi literatură, înlocuieşte legile morale cu cele estetice. Omul Renașterii
este, în primul rând, un umanist cu larg spirit de toleranţă.
3. Declinul Renașterii.
Ca orice mişcare socio-culturala, şi Renaşterea, după o perioadă de apogeu,
cunoaşte un declin, în care ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează, în cel mai
bun caz, lucrări de imitaţie.

100
 Declinul Renaşterii a fost favorizat si accelerat împrejurările: Decăderea
politică şi economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a sec. XVI-lea,
bântuită de războaie nesfârșite, ce au culminat cu jefuirea Romei („Sacco di Roma”,
1527) de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea
puterii şi prestigiului papalității, la decăderea oraşelor-state, ca Florența si Milano.
Descoperirea unui nou drum spre India, prin înconjurul Capului Bunei Sperante,
slăbește substanțial situaţia economica a Veneţiei si Genovei.
Ca reacţie la Reforma religioasă iniţiata în Germania de Martin Luther, Biserica
Catolica instituie Contrareforma şi tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de
graţie împotriva libertăţii de gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se
alcătuiește o lista a cărților interzise, considerate eretice în cazul că vin în contradicţie
cu dogmele bisericeşti („Index librorum prohibitorum”,1559). Galilei este constrâns
să-şi abjure public convingerea asupra rotaţiei pământului în jurul soarelui. Filosoful
Giordano Bruno (1548-1600), combate teza aristoteliană, admisă oficial de Biserica,
a unui univers închis, reprezintă un umanism panteist şi va fi ars pe rug ca eretic.
Teologul şi medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub
semnul întrebării dogma „Sfintei Treimi” , sfârșește în același fel, condamnat pentru
blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant.
Ideile Renaşterii nu pot fi însă înăbușite, ele sunt apărate de oameni curajoşi ca
Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful
olandez Baruch Spinoza (1632-1677), care işi propun ca obiectiv fundamental
transmiterea unui mesaj eliberator şi purtător de bucuria pe care o da cunoaşterea iar
secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.
Interpretare istorica si filosofica. Fiecare perioada din istoria culturii a avut
propria ei viziune asupra Renaşterii, astfel:iluminiştii (David Hume, Edward Gibbon,
Condorcet, d`Alembert, Diderot, Voltaire), care se considerau continuatorii idealurilor
umaniste şi raţionaliste ale sec. XV si XVI, vedeau Renaşterea ca o mare epoca de
progres cultural, ce marchează trecerea de la întuneric la lumina, de la barbarie la
civilizaţie, o trezire a Occidentului din somnul dogmatic: romanticii (Novalis, August
Wilhelm Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de Staël, Victor Hugo, Byron,
Gioberti, Giusepe Mazzini) aveau o viziune asupra Renaşterii opusă celei iluministe.
La fel de diferit este văzută semnificaţia rupturii cu evul mediu, care este
idealizat şi privit ca o vârsta de aur. Sunt admirate cavalerismul medieval, ordinea,
autoritatea şi credinţa religioasă. Stilul gotic este privit ca suprema expresie a
creaţiei artistice. Hegelianismul Hegel vede în Renaştere un progres spiritual, o
reînnoire a culturii, după lunga noapte a Evului mediu. Studierea operelor antice are
semnificaţia întoarcerii de la divin la uman.

TEMA 14. CULTURĂ ROMÂNIASCĂ MEDIEVALĂ ( 2 ORE )

Subiectele temei:
1. Constituirea culturii şi civilizaţiei româneşti.
2. Rolul creştinismului în constituirea culturii româneşti medievale.
3. Învățământul religios şi laic.
4. Folclorul - bază originară a culturii naţionale.
5. Arta românească medievală.

101
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: Cunoaşteţi toate
aspectele formării culturii naţionale medievale ca parte componentă a culturii
Renaşterii. Rolul religiei creştine în dezvoltarea artei ,folclorului, arhitecturii,
filosofiei iluminismului naţional.

1.Constituirea culturii şi civilizaţiei româneşti.

Cultura şi civilizaţia românească s-a cristalizat prin interferenţa dintre marile
civilizaţii orientale şi occidentale. Ca şi alte naţiuni europene, poporul român s-a
format ca rezultat al unei evoluţii îndelungate..
Cultura şi civilizaţia românească medievală s-a constituit în condiţii istorice
complicate. Procesul de organizare politică a românilor a fost frânat de invazia şi
dominaţia străină din epoca marii migraţii a popoarelor (sec. III-XIV).
Maturitatea culturii şi civilizaţiei românești medievale este atestată în sec.
XIV-lea, când are loc formarea celor două state românești - Ţara Românească
(Valahia, Muntenia) în anul 1330 şi Ţara Moldovei în anul 1359.
Secolele XV-XVI sunt pline de frământări pentru poporul român. Este perioada
luptelor nesfârșite duse împotriva marilor puteri vecine în numele independenţei şi
menite să asigure dezvoltarea de sine stătătoare.
Poporul român era condus de legendarii domnitori Mircea cel Bătrân (1386-
1418), Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504), Neagoe
Basarab (1512-1521), Mihai Viteazul (1595-1601).
În sec. XVI-lea apare un fenomen devenit frecvent în secolele următoare. Este
vorba despre intervenţiile uneia din ţările române în treburile alteia, mergându-se până la
impunerea de domni, care ajung şi ocupă succesiv tronurile Moldovei şi Munteniei. Este
şi aceasta o formă prin care se consolidau relaţiile politice, se dezvoltă conştiinţa
comunităţii de origine, de neam, de limbă, de religie, de cultură se extindeau influenţele
reciproce. Mihai Viteazul uneşte în anul 1600 sub un singur sceptru cele trei ţări
românești, prefigurând astfel imaginea unui stat românesc unitar. Secolul al XVII-lea se
deosebeşte de cele precedente. Civilizaţia românească este caracterizată de o criză
profundă, pe când cultura se află intr-o ascensiune continuă.
Sec. XVII-lea pe drept cuvânt poate fi numit Mica Renaştere a culturii române
graţie realizărilor sale din învățământ, tipar, artă etc. Dar procesul acesta este înăbușit de
instaurarea domniei fanariote in anul 1711 in Ţara Românească şi in 1716 in Moldova.
În perioada medievală civilizaţia românească, în pofida hotarelor existente intre
ţările române, şi-a păstrat şi şi-a consolidat caracterul unitar.
2. Rolul creştinismului in constituirea culturii româneşti medievale.
În epoca medievală religia creştină a jucat un rol extrem de important în viaţa
întregului popor. Formarea statelor romăneşti medievale a fost urmată de
constituirea mitropoliilor acestor ţări, în 1359 Constantinopolul recunoaşte
Mitropolia a Ţării Româneşti, iar în 1401, biserica ortodoxă din Moldova cu sediul la
Suceava. Pe parcursul intregului Evului Mediu biserica a susţinut lupta împotriva
contropitorilor străini. În timpul invaziilor străine, bisericile şi mănăstirile deveneau
adevărate centre unde îşi găseau refugiu şi consolare bătrănii, copiii şi femeile. La
mănăstiri erau vindecaţi răniţii. Prin aceste activităţi biserica din ţările romăneşti şi-
a căştigat respectul populaţiei şi aprecierea înaltă din partea domnitori lor.

102
 Secole la rînd biserica a jucat un rol deosebit în viaţa culturală a românilor. Ea
a contribuit şi a stimulat dezvoltarea invăţămăntului, a cultivat respectul faţă de carte,
a lansat personalităţi de prim rang în cultura medievală, datorită activitгţii cărora
valorile culturii române devin cunoscute şi în Europa. Pe lângă biserici şi mănăstiri
se copiau şi se tipăreau cărţi. Ca formă dominantă a culturii româneşti medievale
religia creştină pătrunde adînc în toate genurile de artă.
Manuscrisele şi tiparul. E cunoscut faptul că scrisul ca fenomen cultural şi ca
purtător al culturii a început să-şi depene propria istorie pe teritoriul vechii Dacii în
primele secole ale erei noastre. Din oraşele-colonii greceşti, Tiras, Tomis, Histria a
început să se răspândească alfabetul şi scrisul în limba greacă. Concomitent în spaţiul
carpato-danubian a pătruns şi scrierea latină. După retragerea trupelor romane unicul
păstrător şi continuator al formelor de cultură scrisă de origine latină a fost
creştinismul, iar mai apoi instituţiile ecleziastice.
Majoritatea cărţilor răspândite în mediul populaţiei romanizate din nordul
Dunării erau, în Evul mediu timpuriu, în limba latină.
Cel mai vechi gen literar în cultura românească sunt cronicile.
O etapă nouă în răspândirea scrisului pe meleagurile româneşti o constituie sec.
X-XVI, când se afirma scrisul în limba slavă veche.
Primele cronici slavo-române au fost scrise în Ţara Moldovei în timpul domniei
lui Ştefan cel Mare.
Scrierea pictată şi miniatura, atestată din sec. XII-lea, se constituie ca gen
autonom la începutul sec. XV-lea. Ne-au parvenit până astăzi numele unui grup de
călugări, care au desfăşurat o activitate manuală prodigioasă de copiere a textelor
vechi. Primul din acest grup este călugărul Nicodim, care învăţase la mănăstirea de pe
muntele Athos arta caligrafiei şi miniaturii. El a scris cunoscuta Evanghelie în
limba slavonă (1404-1405). Scrierea este uncială prin literele verticale îngrijite.
Nicodim pune temelia unei grafii artistice, care necesită un atelier special, un
scriptoriu, înzestrat cu toate cele necesare pentru a scrie o carte. Un alt reprezentant
al acestei perioade este călugărul Gavriil cu renumitul său Tetravanghelul (1429) de
la mănăstirea Neamţ. Gavriil este fondatorul cunoscutei şcoli de miniatură de „tip
moldovenesc”. În Evangheliile lui Gavriil impresionează portretele evangheliştilor,
fiecare pictat pe o pagină, iar frontispiciile ocupă jumătate de pagină. Frumoase
viniete marchează sfârşitul fiecărei evanghelii.
Şcoala moldovenească de la mănăstirea Neamţ şi-a intensificat activitatea în epoca
lui Ştefan cel Mare, când a fost transferată la mănăstirea Putna şi devine centru de
pregătire a copiştilor şi miniaturiştilor. Nicodim a realizat prima miniatură cu subiect
laic - portretul lui Ştefan cel Mare, în manuscrisul pentru mănăstirea Humor.
Cel mai talentat miniaturist al şcolii de la Putna a fost, totuşi, Anastasie Crimca,
autorul Tetravanghelicului din 1609 şi a unei opere bogate din care s-au păstrat doar
12 manuscrise. Autorul introduce din abundenţă motivul antropologic, pictând pe o
pagină întreagă portrete umane, apoi numeroase scene religioase, o întreagă tipologie
umană cu semnificaţii simbolice.
Apariţia tiparului în Europa (1440-1450) a fost urmată de o intensă dezvoltare
a culturii, de lărgirea sferei de răspândire a cărţii şi a ştiinţei de carte. Spre sfârşitul
sec. XV-lea apar primele tipografii care au publicat cărţi cu caractere chirilice în
limba slavonă (1491, la Cracovia, 1494, în Muntenegru).
103
 Prima carte românească în limba slavonă a fost Liturghierul, tipărită de
Macarie în 1501, care a mai editat Octoihul (1510) şi Evanghelia (1512). În 1546,
în Moldova, este tipărit Tetraevanghelul de Filip Moldoveanul, iar în 1545, Ia
Târgovişte, a editat Molitvenicul şi Apostolul.
Un cuvânt aparte merită diaconul Coresi, care în condiţiile de dominaţie oficială
a limbii slavone, a îndrăznit să tipărească, la Braşov, cărţi în limba română care
cuprindeau învăţături, explicaţii, dispoziţii de drept canonic şi moral - Catehismul
(1511), Evanghelia (1560), Apostolul (1556), Cazania I (1567), Pravila (1570),
Cazania II (1580).
Pentru că a dat unitate limbii române scrise şi tipărite, Coresi a fost numit
„părintele limbii româneşti”. Cărţile editate de Coresi sau răspândit în toate
provinciile româneşti.
Întronarea lui Matei Basarab în Ţara Românească (1632) şi a lui Vasile Lupu în
Moldova (1634) deschide o perioadă nouă în dezvoltarea culturii şi a tiparului
românesc. Domnitorii au apreciat adecvat rolul tiparului în viaţa politică şi de aceea
au deschis în 1635 la Câmpulung şi 1642-la Iaşi noi tipografii, transformând tiparul
într-un monopol al domnitorului şi acordându-i o atenţie specială. Așa dar, prima
tipografie în Moldova a început să funcţioneze în anul 1642.
Dintre monumentele literare vechi „Cazania” lui Varlaam editată în 1643 la
Iaşi a avut cea mai mare răspândire în lumea cititorilor.
Merită atenţie şi Pravila lui Vasile Lupu, tipărită în anul 1646 primul cod de
legi în limba română şi unul din primele coduri în limbile naţionale din Europa.
3. Învăţământul religios şi laic.
Oficierea serviciului religios de pe cărţi scrise, copierea şi răspândirea cărţilor de
cult, pregătirea elementară a clerului, necesita o anumită instruire. Primele cunoştinţe
sunt transmise de către preoţi, călugări, stareţi, episcopi cărturari. Concomitent
constituirea statelor româneşti avansează noi cerinţe faţă de curte şi de dregătorii ei.
Astfel atât constituirea structurilor ecleziastice, precum şi organizarea politică a
statelor româneşti au stimulat dezvoltarea învățământului.
În Ţara Românească şi în Moldova primele centre de instruire au fost deschise pe
lângă biserici şi mănăstiri. Cele mai vechi acte slavo-române emise de cancelariile
domneşti datează din sec. XIV-lea. Faptul că aceste documente conţin anumite formule
stereotipe şi sunt scrise într-o limbă cărturărească mai mult sau mai puţin formată, atestă că
deja în această perioadă există o anumită tradiţie a scrisului slavon, care într-o formă sau alta
trebuia învăţat, însuşit prin instruire în anumite instituţii de învăţământ.
Rolul principal în procesul de instruire în ţările române 1-au avut mănăstirile. Pe
lângă mănăstiri se formau scriptorii, biblioteci, erau copiate cărţile pentru serviciul
religios. Aici erau deschise şcoli, care pregăteau viitorii clerici, monahi, preoţi,
episcopi şi slujitori ai aparatului de stat, educau şi instruiau odraslele celor bogaţi.
Asemenea centre de instruire apar şi pe lângă mitropolii, episcopii şi chiar pe lângă
bisericile orăşeneşti şi săteşti.
Alături de învăţământul bisericesc o oarecare răspândire capătă şi şcolile
orăşeneşti care atrăgeau şi populaţia romano-catolică. Domnitorii şi boierii invitau
profesori din alte localităţi, chiar din străinătate, şi le încredințau instruirea copiilor în
familie. Lipsa sistemului de învăţământ de rang mai înalt i-a determinat pe tinerii români

104
să plece la studii în instituţiile din străinătate. În sec. XIV-XVI tinerii români puteau fi
întâlniţi în Universităţile din Europa centrală: Cracovia, Viena, Praga.
În programa de instruire erau incluse studierea literaturii teologice,
gramaticile, citirea şi scrierea în limbile slavonească, latinească şi grecească, se
predau elemente matematice şi cântarea bisericească. Mitropolitul Ţării Moldovei
Varlaam s-a format în şcoala mănăstirească de la Secu. În sec. XVII-lea formele
tradiţionale de instruire sunt completate cu înfiinţarea şcolilor domneşti la Iaşi şi
Bucureşti. Vasile Lupu întemeiază Academia domnească de la Iaşi (1639-1640).
Cursul de inginerie civilă în limba română în Academia domnească din Iaşi a
fost predat de: Gh. Asachi
La instituţiile de învățământ superior deschise în ţările româneşti în sec. XVII-
lea se studiau unele părţi din ciclurile colegiilor iezuite trivium şi cvadrium:
gramatica, retorica, oratorica, limbile greacă, latină şi slavonă, multe discipline
teologice, între care operele sfinţilor părinţi ai bisericii, muzica religioasă. O parte
dintre aceste cursuri erau studiate în limba română.
După studierea în şcolile domneşti sau cele orăşeneşti unii tineri îşi desăvârşeau
studiile în şcolile superioare din Lvov, Constantinopol, Roma, Viena. În centrele
universitare ale lumii românii iau cunoştinţă de ideile progresiste cu caracter umanist
ale culturii renascentiste. Graţie lui Grigore Ureche, Petru Movilă, Nicolae Milescu
Spătarul, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Miron Costin, Dimitrie Cantemir. În
cultura românească scrisă se efectuează trecerea lentă de la sistemul valorilor creştine
la cel umanist, iluminist. O particularitate a sec. XVII-lea o constituie lărgirea
influenţei asupra procesului de instruire a limbii vorbite de popor.
4. Folclorul-bază originară a culturii naţionale.
Folclorul concentrează în sine etica şi estetica populară. Prin fondul său sănătos,
avansat şi autentic popular, folclorul constituie tezaurul nesecat al tuturor formelor de
cultură. Folclorul românesc a reflectat viaţa poporului în toate aspectele ei,
acumulând în decurs de secole.
Cântecele, poezia, obiceiurile şi datinile relevă eroismul şi patriotismul,
puritatea sufletească şi demnitatea omului, critica faţă de diferite metehne omeneşti.
Manifestările artistice ale poporului nostru s-au cristalizat de-a lungul existenţei lui în
poezie şi în muzică, dans şi teatru, în arta decorativă. Folclorul românesc a păstrat
numeroase datini şi credinţe, obiceiuri şi tradiţii, cristalizate intr-o multitudine de
specii şi genuri. Printre cele mai dezvoltate specii şi genuri filosofice sunt obiceiurile
calendaristice legate genetic de tradiţiile vechi de muncă.
Bogate materiale folclorice conţin obiceiurile şi datinile de Anul Nou. Speciile
de bază ale obiceiurilor de Anul Nou sunt: Hăitura, Pluguşorul, Colinda, Vergelul,
Sorcova, Malanca,Capra, Ursul.
Un loc important în cultura medievală l-au ocupat diversele manifestări, legate
de momente mai importante din viaţa de familie: descântecele şi ghicitorile,
proverbele şi zicătorile, precum şi variatele înscenări şi reprezentaţii teatrale,
legendele şi tradiţiile istorice, eposul istoric şi eroic, poveştile şi snoavele, cântecele
lirice şi de dragoste, baladele şi doinele.
Diversitatea obiceiurilor de familie cuprinde creaţii legate de datinile de la
naştere, de folclorul bogat al nunţii, de ritualul înmormântării. Ceremonialul nunţii
ocupă un loc central în folclorul românesc. Nunta românească este bogată sub
105
aspectul ei pur etnografic, deosebindu-se şi în ceea ce priveşte uzul formelor
folclorice. Toate etapele nunţii-logodna, răspunsul, aducerea darurilor, conăcăria,
schimbul colacilor, oraţia bradului, iertăciunea, jocul zestrei, masa mare-se impun
prin frumuseţea poeziei etico-oratorice şi lirice. Nunta este considerată din vechime o
taină la fel ca şi naşterea şi moartea.
Cântecul şi dansul sunt strâns legate atât de sărbătorile de familie, precum şi de cele
calendaristice. Cântecul popular se clasifică din punct de vedere funcţional în cântece ritua-
lice, ce ţin de anumite datini şi obiceiuri calendaristice, de familie (cântec de scăldătoare,
cântecul miresei, iertăciunea) şi ne-ritualice, care sunt foarte numeroase, variate ca tematică,
evocând cele mai profunde sentimente ale omului, preocupările, idealurile şi aspiraţiile lui.
Un compartiment important al folclorului românesc medieval îl formează
legendele şi tradiţiile istorice, eposul eroic şi istoric. Legendele explică originea unor
aşezări româneşti, coline, izvoare, faptele eroice ale personalităţilor cunoscute din
istorie, precum şi ale răzbunătorilor populari. Evidenţiem aşa perle ca „Toma Alimoş”,
„Novac şi Gruia”, „Vulcan”, „Mihu-copilul” (sec. XIV-XV II); „Badiu I”, „Peneş”,
„Corbea”, „Codreanu”, „Stanciul” (sec. XVII-XVIII); cântecul despre Dragoş Vodă,
Negru Vodă, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Duca Vodă, Neagoe Basarab (sec. XVI-XVII) şi
despre haiducii Bujor, Darie, Tăbultoc, Voicu, Voichiţă (sec. XVIII-XIX).
Un loc deosebit în folclorul românesc medieval îi revine doinei şi baladei.
Doina este cea mai cunoscută şi cea mai răspândită specie a liricii populare. Pe
parcursul îndelungatei sale circulaţii, Doina a alinat, a îmbărbătat şi a chemat la luptă
împotriva cotropitorilor, a exprimat cele mai gingaşe sentimente umane şi cele mai
luminoase idealuri ale poporului. Uneori doina se începe cu formula „Frunză verde”,
simbol al vigorii, persistenţei, frumuseţii meleagului natal şi al poporului.
Balada se caracterizează prin dramatismul subiectului, oglindirea unor momente de
viaţă privată. Tematica baladelor este foarte variată. Ele se afirmă în epoca medievală tim-
purie pe baza unor tradiţii mai vechi. Se reliefează balada cu elemente fantastice, mitologice
- „Soarele şi Luna”, „Holera”, „Voichiţa”, „Brumărelul”, „Meşterul Manole”. Un rol
important revine baladelor păstoreşti - „Ciobănaş de la miori”, „Ciobănașul care şi-a pierdut
oile”, „Mioriţa” şi baladelor ce cântă patriotismul - „Chira”, „Femeia vândută”, „Tilincuța”.
Balada „Mioriţa” reprezintă unul dintre cele mai valoroase monumente ale
folclorului românesc. Unii cercetători consideră că nucleul baladei a fost conceput in
sec. XVI-lea, alţii la începutul sec. XVIII-lea. „Mioriţa” a fost descoperită de
cunoscutul scriitor Alecu Russo in timpul așezării sale la mănăstirea Soveja (1846)
şi tipărită de Vasile Alecsandri in anul 1852. Până in prezent se cunosc peste 900 de
variante şi fragmente de variante.
5. Arta românească medievală.
Adevărate monumente de artă românească sunt cetăţile de la hotarele statelor
medievale. În edificarea cetăţilor se evidenţiază prin iscusinţă meşterii din Moldova. Zidită
în vremea lui Petru I Muşat (1375-1391) pe locul unor fortificaţii mai vechi, cetatea Neam-
ţului are forma unui patrulater aproape regulat, cu laturile de 40x45m, cu ziduri de 3 m
grosime. Cu ziduri de contraescarpă, cu drumuri, curtine, turnuri, creneluri, cu pod ridicător
peste prăpastie, această cetate amintea intru totul de marile construcţii militare din alte ţări.
De dimensiuni şi aspecte asemănătoare este Cetatea de scaun a Sucevei, construită tot
pe vremea lui Petru Muşat. Spre deosebire de Cetatea Neamţului, care avea turnurile în incin-
ta zidurilor, la Cetatea de scaun turnurile patrulatere - 8 la număr, ieşeau în afara incintei.
106
 Prima biserică de zid ce s-a păstrat în Moldova datează din 1365 şi poartă hramul Sf.
Nicolae. Din punct de vedere stilistic biserica de la Rădăuţi, destinată a fi şi necropolă
domnească, constituie un eclectism perfect al stilurilor romanic, gotic şi bizantin. Planul
bisericii este asemănător cu cel al bazilicii cu trei nave, despărţite de două şiruri de stâlpi.
În sec. XVI-lea domnitorii sunt impuşi prin unele interdicţii ale Portei să
acorde o atenţie mai mare arhitecturii civile şi ecleziastice. Vechile cetăţi care
încingeau ţara ca o centură fortificată au căzut sub stăpânirea otomană. Este vorba
despre cetăţile Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, Cetatea Hotinului şi a
Tighinei. În acest domeniu al arhitecturii militare sunt remarcabile eforturile lui Petru
Rareş care a încercat să consolideze capacitatea defensivă a Moldovei. În acest scop
el întreprinde un şir de măsuri îndreptate spre edificarea cetăţilor de la Soroca şi
Tighina. Cu ziduri masive, înalte de 15-20 m, Cetatea Sorocii a fost construită în anul
1543.
Între anii 1504-1527 au fost înălţate doar 6 biserici, dintre care una a fost
ctitorită de Bogdan cel Orb şi Ştefăniţă, iar celelalte susţinute de boieri. Petru Rareş a
desfăşurat o intensă politică culturală. Cea mai valoroasă operă patronată de Rareş
este biserica mănăstirii Probota, destinată a fi necropolă. În concepţia lui Rareş,
ansamblul mănăstiresc de la Probota trebuia să concureze cu mănăstirea Putna.
În sec. XVII-lea arta plastică românească se racordează la marile stiluri
internaţionale post-renascentiste: manierism şi baroc, fără a-şi pierde trăsăturile de
structură şi de formă ale tradiţiei. Stilul baroc este caracterizat de eclectism. În
arhitectura românească de stiluri pure, întâlnite în altă parte, nu poate fi vorba nici într-o
perioadă, deoarece elementele străine aici se asimilează, se contopesc cu tradiţiile locale.
În Moldova goticul făcuse o lungă carieră şi se integrase în sinteza stilul
moldovenesc, încât chiar şi după ce în Transilvania, de unde fusese împrumutat,
pierdu-se terenul în favoarea Renaşterii şi barocului, în Moldova el continuă să fie
una dintre componentele noilor sinteze. Meşterii moldoveni se familiarizează într-atât
cu stilul gotic, încât vedeau în el un element al tradiţiilor locale. Aşadar, la
elementele bizantin şi gotic se adăugaseră timide elemente ale artei renascentiste.
Şcoală de miniatură moldovenească este reprezentată în timpul domniei lui
Ştefan cel Mare de diaconul Teodor Mărășescu de la mănăstirea Neamţ. Autor a
mai multor tetra-evangheliare, dintre care două copiate în 1491.
În epoca medievală pictura murală excelează atât din punctul de vedere al structurii
iconografice, precum şi ca viziune estetică. Reprezentative sunt ansamblurile bine
conservate de la biserica din Dolheşti, Pătrăuţi, Milișăuți, Voroneţ, Sf. Ilie şi Păpăuţi. În
secolul al XVI-lea artiştii moldoveni ating perfecţiunea în pictura exterioară. Prima biserică
zugrăvită a fost din iniţiativa lui Petru Rareş. În pictura bisericii de la Dobrovăţ este
inaugurată o trăsătură fundamentală a programului iconografic pus în aplicare de Rareş şi
anume politizarea lui. Programul va fi desfăşurat la Hârlău, la biserica Sf. Gheorghe.
Grandiosul ansamblu al picturii interioare şi exterioare de la Suceviţa , finisat în
anul 1601, este ultimul monument al picturii româneşti din sec. XVII-lea, care atestă
perfecţiunea formei şi conţinutul bogat.

TEMA 15. CULTURA OCCIDENTALĂ ÎN SEC. XVII ( 2 ORE )

Subiectele temei:
107
 1. Caracteristica generală.
2. Ştiinţa şi filosofia în cultura secolului al XVII-lea.
3. Cultura artistică a sec. XVII.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să:Cunoască cultura

modernă europeană bazată pe principiul iluminismului modern. Veţi face cunoştinţă
cu apariţia elementelor ştiinţei moderne şi apariţiei filosofiei umaniste.

1. Caracteristica generală.
În epoca Renaşterii se încheagă sistemul capitalist de producţie şi acumulare
de capital, creşte forţa tinerii burghezii, se intensifică centralizarea statelor europene.
Aceste procese se întăresc în sec. XVII-lea şi le permit ţărilor europene avansate
deja la începutul secolului al XVIII-lea să intre în epoca civilizaţiei industriale, care
a durat timp de aproape trei secole, până la mijlocul sec. XX-Iea, când în ţările
avansate are loc trecerea la faza postindustrială a dezvoltării civilizaţiei.
Cu secolul al XVII-lea începe istoria modernă. Anume de aceea sec. XVII-lea
joacă un rol esenţial şi crucial în procesul de trecere de la orânduirea feudală la noua
formaţie capitalistă. În Anglia, Olanda, Franţa civilizaţia se dezvoltă mai intensiv. În
ţările Europei Centrale şi de Est, în Germania, Italia, Spania - principiile orânduirii
feudale s-au dovedit a fi mai stabile.
Dezvoltarea neuniformă şi schimbările vertiginoase din ţările europene s-au
manifestat şi în sfera politică. Apar noi clase politice, se constituie statele naţionale,
izbucnesc revoluţii burgheze şi la putere vin noi forţe politice. Revoluţiile din
Olanda, Anglia și Franţa în sec. XVII, revoluţiile burgheze din alte ţări europene în
sec. XIX-lea au devenit cataclisme sociale de amploare universal-istorică, care au
transformat complet aspectul civilizaţiei umane. În sec. XVII-lea apar noi forme
politico-statale de organizare a societăţii, cum ar fi: monarhia constituţională în
Anglia, monarhia absolută în Franţa, Danemarca, Suedia. Distrugătorul război de 30
de ani-o catastrofă de proporţii naţionale din Germania-a aruncat această ţară din punct
de vedere economic şi politic cu câteva secole în urmă. Cu toate acestea sec. XVII-
lea a demonstrat civilizaţiei europene legităţile istorice universale şi ireversibilitatea
lor în procesul de trecere a omenirii spre civilizaţia industrială.
Această dominantă istorică s-a manifestat pregnant în sfera spirituală. Progresul
cardinal în mentalitate, modul de cugetare şi de interpretare a realităţii, imaginea nouă
a lumii, problematica filosofică din sferele religioase şi artistică ne permit să
afirmăm, că are loc formarea unei noi paradigme a culturii, care dezvoltându-se va
exista până la sfârşitul sec. XX-lea.
Secolul al XVII-lea s-a remarcat printr-o adevărată revoluţie a mentalităţilor,
devenind primul secol al ştiinţei în sensul contemporan al cuvântului. Sistemul
teologic, scolastic şi speculativ este înlocuit prin cunoştinţe care pot fi verificate prin
investigaţii pe baza matematicii şi a experimentului. Se produce diviziunea
definitivă a credinţei şi ştiinţei.
De acum înainte omul se consideră stăpân al lumii, puteres upremă căreia îi este
menit să învingă în lupta cu natura care i se opune. Anume în sec. XVII-lea această
dicotomie s-a fixat în raţiunea filosofică ca contradicţie a subiectului (principiul activ,
omul) şi obiectului (principiului pasiv, natura).
108
 În conformitate cu necesităţile dezvoltării sistemului de producţie capitalist, care
avea nevoie de o concepere adecvată a legilor naturii, ştiinţa şi alte sfere de activitate
spirituală capătă o orientare practică, devine vitală şi utilă, menită să se materializeze în
viaţă, să ilumineze raţiunea şi să asigure dezvoltarea progresivă a societăţii. F. Bacon a
exprimat acest lucru prin laconicul: „Ştiinţa este putere”. Cunoştinţele îl fac pe om să
fie activ, întreprinzător, puternic. Cât de evident se deosebeşte această idee de
concepţia creştină despre păcatul orgoliului uman, superioritatea credinţei faţă de
cunoştinţe şi „ fericirea celor săraci cu duhul”. Conform revoluţiei intelectuale,
concepţia despre lume a omului Epocii moderne se secularizează, se eliberează de
dogmele religioase, teologie şi etica creştină.
Distrugerea imaginii Universului stabil dirijat de iubitorul şi dreptul Creator îl
lasă pe om singur cu imensul univers, cu infinitul cosmosului, îi inspiră un sentiment
tragic de singurătate, părăsire şi disperare. Ştiinţa, pretinzând la rolul lui Dumnezeu,
aşa şi n-a fost în stare să ocupe locul lui. Se înteţeşte procesul dezvoltării istorice a
societăţii, în conştiinţă apare ideea dominantă a mişcării şi progresului. Dacă
Renaşterea pune la bază ideile trecutului - clasicismul antic, idealizându-le, cultura
epocii moderne este avântată în viitorul, care este reperul adevărat al prezentului.
Noua cultură europeană se dezvoltă în spaţiul vital real al omului capabil să se
perfecţioneze pe căile raţionalismului, instruirii şi a vieţii active. Omul Epocii moderne
este arhitect al propriului destin, este în stare, după sfatul lui N. Machiavelli „de a
ghionti destinul pentru a-1 supune”. Toate aceste idei inspirate şi dinamice îşi au
originea într-un singur principiu - credinţa în raţiune ca forţă reformatoare a istoriei.
2. Ştiinţa şi filosofia în cultura secolului al XVII-lea.
Dacă în Evul mediu forma dominantă a culturii era religia, în Epoca modernă
acest rol îi revine ştiinţei. Totodată, trebuie să menţionăm că acestea erau ştiinţele
naturale: astronomia, fizica, chimia, mecanica, botanica, fiziologia şi, desigur,
matematica ca instrument universal folosit de toate ştiinţele naturale.
Sec. XVII-lea e remarcabil printr-un salt calitativ în dezvoltarea cunoştinţelor
ştiinţifice. Cunoştinţele ştiinţifice din sporadice şi răzleţe se constituie într-un
sistem logic, în care fiecare ştiinţă se dezvoltă în cadrul unei paradigme de cunoaştere
unice. Bază a cunoştinţei ştiinţifice devine experimentul, datele cercetărilor, care
sunt îndreptate spre obţinerea cunoştinţelor obiective, exacte. Acest salt în ştiinţă
era determinat de dezvoltarea tehnicii şi a producţiei materiale: descoperirea
telescopului şi a microscopului, prafului de puşcă şi a armei de foc, busolei,
maşinilor-unelte, dezvoltarea manufacturii, extinderea comerţului, descoperirea
căilor maritime noi. O importanţă deosebită a avut perfecţionarea tiparului inventat
încă în 1434 de către Y. Guttenberg.
O primă acţiune a revoluţiei ştiinţifice a fost dezvoltarea teoriei heliocentrice
,formulate la început de N. Copernic. Un aport considerabil la aprofundarea ei au
adus G. Galilei, T. Campanella, Y. Kepler. În locul sistemului geocentric al lui
Ptolemeu, care domina din epoca elenismului, şi în conformitate cu care pământul
reprezenta un centru nemişcat al unei lumi închise şi finite, a fost recunoscută
concepţia cu privire la un univers dinamic, în care Pământul se roteşte nu numai în
jurul axei sale, ci şi în jurul Soarelui. Argumentarea heliocentrismului Universului a
transformat Pământul dintr-un centru al lumii într-o planetă obişnuită şi a pus la
îndoială măreţia şi divinitatea omului.
109
 Noua mecanică cerească şi fizica este elaborată în mod intensiv de G. Galilei,
care a extins cunoştinţele despre limitele Universului. Au fost obţinute succese mari
în diferite domenii ale fizicii: mecanică, optică, hidraulică. Legile staticii au fost
studiate de către savantul englez Steven. W. Gilbert a descris fenomenul
magnetismului şi a pus temelia ştiinţei despre electricitate. E. Torricelli a studiat
presiunea atmosferică şi a inventat termometrul cu mercur. Descoperirea de către
W. Harvey a sistemului circulaţiei sangvine la om şi a mecanismelor activităţii vitale
a organismului a marcat începutul revoluţiei în medicină.
Sunt mari realizările în matematică. G. Cardano rezolvă ecuaţii de gradul trei
şi patru. P. Fermat şi R. Descartes întemeiază geometria analitică. R. Descartes,
G.V. Leibniz, B. Pascal lucrează asupra mărimilor infinite zecimale. În matematică
se introduce noţiunea de "mărime variabilă", fapt care pregăteşte terenul pentru
apariţia calculului diferenţial şi integral.
Are loc acumularea de cunoştinţe în chimie, biologie, zoologie, mineralogie,
geologie. Sunt incontestabile realizările în medicină, fiziologie şi anatomia omului.
Revoluţia ştiinţifică din sec. XVII-lea s-a încheiat cu lucrările lui I. Newton (1643-
1727). Explicarea descoperirilor făcute până la el în astronomie, fizică şi mecanică,
îmbinarea lor intr-un sistem unic armonios, la baza căruia sunt puse dovezi
matematice, a fost obţinută în descoperirea de către Newton a legii gravitaţiei
universale. Principala sa lucrare „Principiile matematice ale filosofiei naturii”
conţine un nou tablou al universului armonios şi fundamentat matematic.
În sec. XVII-lea ştiinţa se afirmă ca un factor unanim acceptat al culturii. Din
punct de vedere instituţional, aceasta se manifestă prin apariţia unor societăţi
ştiinţifice . Primele societăţi de acest fel, care interpretau ştiinţa ca o parte integră
a învăţământului general, au fost: Academia râşilor (adică celor ageri ca râşii) din
Roma (1600), Academia practică din Florenţa (1651), Societatea Regală
Londoneză (1662) şi Academia Regală de Ştiinţe din Franţa (1666).Problema
metodei ştiinţifice devine problema principală.
Filosofia modernă. La începutul sec. XVII-lea în filosofie a apărut o orientare
mecanicistă-matematică. G. Galilei afirmă că lumea materială se supune legilor
mecanicii şi pentru cunoaşterea ei este necesară metoda matematică. Fondatorul
materialismului englez F. Bacon (1561-1627) a argumentat metoda inductivă a
cunoaşterii bazată pe experiment. Acest filosof, o personalitate cu interese şi
cunoştinţe multilaterale, rupe toate legăturile cu filosofia tradiţională şi scolastica
teologică, pe care el le-a asemuit cu o „călugăriţă sterilă” şi fundamentează o nouă
cale a cunoaşterii ştiinţifice ,metoda experimentului inductiv a ştiinţelor naturale. El
vedea scopul cunoaşterii ştiinţifice în „ creşterea puterii omului asupra naturii” .
F. Bacon e considerat pe drept cuvânt unul dintre primii oameni remarcabili,
care a dat ştiinţei o nouă orientare, punând-o în dependenţă directă de progresul culturii
materiale.
Un rol deosebit în procesul de afirmare a noii metode ştiinţifice a avut R.
Descartes (1596-1650), însă, spre deosebire de F. Bacon, el a promovat pe primul
plan nu experimentul, ci perspicacitatea pătrunzătoare a intuiţiei.
Descartes afirma, că fiind dotat cu o minte ageră poţi în mod raţional sesiza
lumea, experimentul fiind în acest caz un mijloc auxiliar al gândirii. „Cuget, deci
exist” afirma el, croind astfel calea spre elaborarea metodei deductive. În filosofie
110
această concepţie a primit denumirea de raţionalism, spre deosebire de empirismul
lui Bacon. Bazându-se pe logica deductivă, postulatele evidente ale raţiunii şi
dovezile matematice, Descartes a creat un sistem ştiinţific al cunoştinţelor filosofice
despre natură, sau "„filosofia ştiinţelor naturale”, însă tot ce se află în afara fizicii şi
matematicii-domeniile credinţei, pasiunilor, dragostei, voinţei, moralei - n-a intrat în
acest sistem. Această substanţă spirituală ne-spaţială e trecută de el în sfera
revelaţiei, a ideilor divine şi Providenţei.
3.Cultura artistică a sec. al XVII-lea.
Sec. XVII-lea mai este numit şi „secolul geniilor”. Pe lângă numele marilor
savanţi şi filosofi amintiţi mai sus istoria a păstrat o pleiadă de genii de cultură
artistică, care prin nivelul lor general şi filosofic de concepere a lumii nu cedează, ci
chiar depăşesc inteligenţa savanţilor. Aceştia sunt: Racine, Corneille, Moliere,
Rembrandt, Rubens, Bernini, Velasquez, Poussin, Lope de Vega, La Fontaine, La
Bruiere, Domne, Calderon, Boileau, La Rochefoucault.
Din punct de vedere artistic sec. XVII-lea într-o anumită măsură cedează
epocii precedentă a Renaşterii, care se caracterizează printr-o erupţie a activităţii
estetice, ce nu s-a mai repetat în istoria societăţii umane. Sec. XVII-lea în mare
măsură a rămas succesor demn al marii culturi renascentiste. Principalul constă în
faptul că noua orientare teoretic-ştiinţifică nu numai că n-a frânat dezvoltarea
artei, ci a şi îmbogăţit-o cu noi laturi şi a favorizat apariţia noilor metode de
creaţie ale clasicismului şi realismului.
Viaţa artistică a căpătat în sec. XVII-lea un caracter multinaţional şi
dramatic. Spre deosebire de epoca Renaşterii, arta s-a divizat în câteva curente
artistice, unde s-a găsit loc şi pentru claritatea raţională, şi pentru adevărul
realist al vieţii. În arta sec. XVII-lea pot fi menționate următoarele direcţii:
manierismul, barocul, clasicismul şi realismul.
Manierismul (din latină manits,mână, manieră, scris) este un curent artistic apărut
în Italia în a doua jumătate a sec. XVII-lea. Se deosebeşte prin rafinament, exaltare,
inspiraţie şi subiectivism. E preţuit tot ce este original şi nu are nimic comun cu normele
clasice ale Renașterii. Manieriştii accentuau perfecţiunea artistică a operei, caracterul
neobişnuit al efectelor estetice, experimentarea în domeniul formei şi virtuozitatea.
Adesea arta manierismului apelează la ideile mistico-religioase. Reprezentanţi ai
acestui curent au fost pictorii A. Bronzino, A. Parmigianio, G. Văsari, B. Cellini în
Italia; El Greco în Spania; poeţii T. Tasso, G. Marino, T. de Vio.
În muzică manierismul s-a manifestat deosebit de viu în creaţia
madrigalului, formă muzicală deosebită, care exprima declaraţii de dragoste, fiind
interpretată de patru muzicanţi virtuoşi. Prin imaginile sale dramatice şi tensionate, prin
rafinamentul ideii artistice manierismul a deschis calea unui nou curent esenţial al artei sec.
XVII-lea, barocul.
Barocul (ital. Barocco-scoici de formă ciudată) este un curent artistic în arta
sec. XVII-XVIII, care se caracterizează prin dinamism, expresivitate sporită,
contrast şi sensibilitate. Barocul s-a extins asupra tuturor genurilor de artă, lăsându-
şi amprenta şi în filosofie, viaţa culturală şi modul de trai. Arta barocului este
pătrunsă de ideile tragismului, este frecventă tema morţii, frământărilor sufleteşti
şi singurătăţii. Uneori arta aceasta este numită "umanism tragic". Ea recurge des la
hiperbole, metafore, exagerări exotice. În toate predomină dinamismul, tendinţa spre
111
extremă. Această expresivitate deosebită a artei, capacitatea ei de a influenţa
lumea spirituală a omului a fost folosită frecvent de către biserica catolică, şi mai
ales de către iezuiţi în condiţiile Contra-reformații, de către biserica protestantă
(barocul protestant în arta religioasă).
Arta barocului era reprezentată la curţile regale, la nobilime, care tindea să se
înconjoare de lux, să-şi proslăvească grandoarea şi puterea sa.
Este foarte expresivă arhitectura stilului baroc: havuzul lui Bernini in Roma,
Palatul Zvingher în Dresda, palatul Belvedere în Viena, bisericile catolice ale
lui G. Guarini în Turin şi Veneţia, vilele lui Borromini şi G. Bernini în Roma.
La sfârșitul sec. XVII-lea barocul capătă răspândire în Rusia. Palatul de Iarnă din
Sant Petersburg, Palatul Domnesc de la Ţară și Palatul Petergof - sunt capodopere ale
marelui arhitect B. Rastrelli, ce încununează acest stil printr-o perfecţiune
desăvârşită. În artele plastice, în pictură şi sculptură stilul baroc e reprezentat prin
renumiţi pictori A. Caracci, M. Caravaggio, G. Bernini în Italia; P. Rubens în
Flandria; discipolul lui A. van Deic, I. Iordans ş.a.
În literatură s-au proslăvit poeţii şi dramaturgii: P. Gongora, P. Calderon, Tisso de
Molina, Quevedo (Spania); S. Sorel, d'Aubigue (Franţa); Grimmelshauzen (Germania).
în sec. al XVIII-lea elementele barocului se întâlnesc în creaţia lui D. Cantemir (versuri
despre moartea lui Petru cel Mare),V. Tretiacovskii, M. Lomonosov.
În muzică se afirmă forme simple, cum ar fi drama muzicală, apare un nou
limbaj muzical-expresiv, patetic, multicolor. Sunt create primele opere „ Dafna” lui
G. Schutz (Germania), „Didona şi Eneu” a lui G. Purcell (Anglia).
Stilul baroc s-a manifestat de asemenea şi în sfera traiului: în decor, îmbrăcăminte,
modă. Bogăţia neobişnuită a draperiilor, dantelelor, formele complicate, luxul ţesăturilor,
bijuteriilor surprind imaginaţia. În modă intră perucile ondulate, coafurile înalte şi
complicate, susţinute de o carcasă, panglicile, bijuteriile folosite chiar şi pe încălțăminte.
Spre deosebire de baroc, stilul clasicismului, constituit în sec. XVII-lea, din
contra, evită tot ce e alambicat, neechilibrat şi neliniştit. Clasicismul (de la lat.
Clasicus-desăvârşit, rafinat) este o orientare artistică a sec. XVII-lea, care se
caracterizează prin raţionalism, canonist, caracter normativ în creaţie, claritate,
ponderaţie şi simplitate nobilă. Una dintre cele mai importante trăsături ale
clasicismului a fost apelul la imagini şi teme din cultura antică greacă, şi îndeosebi
cea romană din timpul Romei Imperiale.
Centrul atenţiei devine problema raportului om-societate. Conceptul estetic al
clasicismului se bazează pe metoda raţionalistă a lui Descartes cu idealul lui de luciditate
şi ordine, cu cultul raţiunii asupra sentimentelor, primatul socialului asupra personalului.
Pentru clasicişti etalon al frumuseții şi al firescului este natura, logic organizată şi
în mod creator înnobilată de cuget. Frumuseţea, simetria, proporţia, armonia-proprii
lumii trebuie reproduse în artă după modelul perfect al antichităţii.
În artă predomină sistemul de reguli care vizează toate genurile. În această
perioadă teatrul şi literatura devin genuri principale.
În teatru, domină principiul celor 3 unităţi: unitatea locului (piesa se
desfăşoară într-un singur loc), unitatea timpului (acţiunea trebuie să încapă în 24
ore), unitatea acţiunii (conţinea o linie de subiect sau cel mult două). Toate acestea
trebuiau să contribuie la claritatea subiectului, ordonarea evenimentelor, o logică
strictă şi ponderea chipurilor artistice. Bineînţeles, toate acestea manifestau un surplus
112
de raţionalitate, chipurile deveneau abstracte şi convenţionale, era absent adevărul
vieţii. însă perioada de trecere avea nevoie de o astfel de „scoabe”, minţile
tulburate dobândeau în clasicism stabilitatea şi intangibilitatea temeliilor vitale.
În literatură canonul estetic al clasicismului a fost expus în tractul lui N.
Boileanu „Arta poetică”, în care erau dezvăluite principalele reguli şi norme ale
versificaţiei şi care urmau să fe respectate obligatoriu de către toţi poeţii.
Arhitectura şi arta plastica clasicismului pot fi caracterizate ca „frumuseţe
sublimă şi măreaţă”. Partea centrală a faţadei amintea un templu antic grecesc: colonadă
încununată cu fronton triunghiular. Simplitatea şi sobrietatea acestor edificii produc o
impresie impunătoare, dar oarecum rece. Constituindu-se în sec. XVII, clasicismul în
arhitectură s-a manifestat deosebit de viu în sec. XVIII-lea. În acest stil au fost edificate
Palatul din Versailles, palatele pariziene ale lui F. Mensar. Sculptura clasicistă
totdeauna reproducea chipuri antice. Statuile din marmură netedă, foarte discrete, în
veşminte antice, cu trăsături idealizate, alungite, zvelte toate se asemănau între ele prin
frumuseţea lor rece şi reprezentau idealul estetic inaccesibil.
Clasicismul s-a afirmat destul de specific în sfera traiului, o etichetă elaborată
în detalii a vieţii de la curte, norme şi reguli precise privind lungimea trenei la rochii
şi culoarea vestimentaţiei. În Franţa şi în alte ţări europene aceste reguli demonstrau
normele clasice şi reglementarea raţională în sfera culturală a vieţii cotidiene.
Direcţiile dominante în arta sec. XVII-lea a barocul şi clasicismul-atât de
diferite aparent ca aspect exterior, erau totodată cele două extreme ale culturii
artistice unitare.
În dezvoltarea artei sec. XVII-lea mai era prezentă o tendinţă, care lega aceste
două direcţii - curentul realismului. Realismul (din lat. Realis-autentic, real, material)
este o tendinţă în artă care reflectă viaţa în imagini reale şi tinde spre conceperea
amplă a realităţii cu toate contradicţiile ei. Realismul este larg prezentat în opera
lui W. Shakespeare, M. Servante, J.-B. Moliere.
În arta plastică realismul s-a manifestat în creaţiile pictorilor spanioli: H. Ribera
(„Diogene”, „Oloaga”), F. Surharan (naturmort) şi a marelui pictor al epocii moderne
D. Velasqez (1599-1660), numit pictor al adevărului pentru tendinţa aprofundării
psihologice a caracterelor eroilor, interesul faţă de viaţa poporului şi forţa plastică a figurilor
Maestru al tablourilor istorice, al subiectelor biblice, portretelor, Rembrandt a
creat capodopere nemuritoare, pline de psihologism, profunzime morală şi filosofică:
„Întoarcerea fiului rătăcitor”, „Danaia”, „Patrula de noapte”, „Portretul
bătrânului”, „Autoportret cu Sasqia”, „Flora”, „Sasqia în beretă roşie”.

TEMA 16. CULTURA OCCIDENTALĂ ÎN EPOCA ILUMINISMULUI.

(SEC.XVIII-LEA) ( 2 ORE)

Subiectele temei:
1. Caracteristica generală a culturii Iluminismului.
2. Filosofia Iluminismului.
3. Cultura artistică a Iluminismului.

113
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: Cunoaşteţi reformatele
transformărilor culturale care au fost dictate de avântul economic social din sec. XVIII.
Veţi face cunoştinţă cu filosofia, arta,ştiinţa epocii Iluminismului European.

1. Caracteristica generală a culturii Iluminismului.

Sec. XVIII-lea este epoca celor mai grandioase progrese social-politice şi
culturale în viaţa societăţii, secolul celei mai mari cotituri istorice. Acesta este secolul
retragerii de pe arena istorică a feudalismului şi stabilirii unei noi orânduiri sociale —
a capitalismului.
Premisele unei avansări fulgerătoare apar în rezultatul revoluţiei burgheze în
Anglia (sec. XVII-lea), iar în Franţa întreg sec. XVII-lea decurge sub semnul
pregătirii celei mai mari dintre revoluţiile burgheze. Pe valul unui mare avânt social,
în condiţiile de criză a sistemului feudal ia naştere o amplă mişcare culturală, care a
căpătat denumirea de iluminism.
Termenul „Iluminism” , întâlnit la Voltaire, Diderot, Herder s-a afirmat
definitiv după publicarea lucrării lui I. Kant „Ce este Iluminismul” (anul 1784).
Iluminismul se caracterizează ca etapă a credinţei nelimitate în raţiunea omului,
în posibilitatea reorganizării raţionale a societăţii cu ajutorul ştiinţei şi artei,
instruirii şi civilizării poporului. Trăsăturile de bază ale Iluminismului este cultul
raţiunii, egalitatea în drepturi, optimismul istoric
Iluminismul este strâns legat de epoca Renaşterii: el se bazează pe idealurile
umanistice, pe tradiţiile antice, pe optimismul istoric, pe credinţa nemărginită în
posibilităţile omului. Însă Iluminismul, spre deosebire de Renaştere, avea o atitudine
mai raţională faţă de toate institutele feudale şi, în primul rând, faţă de biserică,
monarhie şi normele moralei medievale, fiind orientat spre transformarea practică a
lumii. În condiţiile unui aşa mod de concepere a rolului raţiunii şi ştiinţei se formează
cultura epocii moderne, când se reliefează o nouă idee principală de dezvoltare a
culturii şi civilizaţiei.
Spre deosebire de ştiinţa medievală, funcţia de bază a căreia era crearea
concepţiei despre lume, în cultura epocii moderne predomină orientarea practică a
ştiinţei, aplicarea ei tehnică, influenţa asupra dezvoltării tehnice şi producţiei.
Pornind de la F. Bacon, care a proclamat principiul „ştiinţa este putere”, ştiinţa
efectuează o invazie în viaţă şi în practică, devine forţa motrică a progresului, insuflă
omului putere asupra naturii şi bogăţiilor ei, constituie fundamentul eticii lui de
muncă. Prin aceasta se manifestă spiritul nou al civilizaţiei industriale, căreia îi sunt
caracteristice şi multe contradicţii.
Particularităţile epocii luminilor: ideea echităţii sociale, cultul raţiunii,
optimismul istoric.
Noţiunea de cultură este folosită de către iluminişti pentru a dezvălui
înţelepciunea omului şi a evidenţia realizările lui în sfera spirituală.
Noua epocă, astfel, a dat naştere contradicţiei dintre cultură şi natură. Această
problemă a fost interpretată de către I. Kant, care a delimitat ştiinţa despre natură şi
ştiinţa despre cultură. Astfel nu este întâmplătoare apariţia filosofiei culturii anume în
sec. XVIII-lea.
De ideile filosofiei culturii ţine şi apariţia în sistemul de ştiinţe a ideii dominante
- ideea progresului istoric, adică a progresului de mişcare ascendentă şi cumulativă a
114
cunoaşterii, de acumulare a valorilor culturale. Se creează istoria civilizaţiei, se scrie
istoria ştiinţei, artei, industriei. În Franţa apare „ Enciclopedia ştiinţelor, artelor şi
meşteşugurilor” sub conducerea lui D’Alambert şi Diderot.
Iluminismul este o mişcare ideologică, politică, filosofică, artistică, morală, care se
bazează pe raţionalism ca rezultat al cunoaşterii de către om a naturii şi respectării legilor ei.
Iluminismul e orientat împotriva religiei, relaţiilor feudale, având ca scop
iluminarea poporului, destrămarea ignoranţei lui, atenţia deosebită faţă de problemele
instruirii şi educaţiei omului, pregătirea pentru revoluţia burgheză.
2. Filosofia Iluminismului.
Ideile filosofice ale Iluminismului s-au constituit în contextul dezvoltării lui
sociale şi au fost la fel de variate, dramatice şi contradictorii ca şi viaţa socială.
Sec. XVIII-lea dezvoltă mai departe ideile filosofilor din sec. XVII-lea (Bacon,
Descartes, Hobbes), însă într-o direcţie mai radicală, mai critică, negând scolastica şi
metafizica, în strânsă legătură cu practica socială, experienţa şi experimentul. În
Anglia filosofia iluminismului şi-a găsit reflectare în creaţia lui J. Locke, T. Hobbes,
G. Toland, D. Hume, în Franţa a Iui Voltaire, J.-J. Rousseau, D. Diderot, J.
d'Alembert, C. Helvetius, P. Holbah, J. Lamettrie, în Germania-a lui G. Lessing, I.
Herder, I. Kant, I. Goethe.
Mulţi iluminişti au dezvoltat filosofia în formă deictică, conform căreia
Dumnezeu, creând lumea, nu intervine în dezvoltarea ei de mai departe, care se
desfăşoară în conformitate cu legile naturii (Voltaire, J.-J. Rousseau, G. Toland).
Deismul, astfel, se opune atât teismului, conform căruia totul în lume este determinat
de Dumnezeu, panteismului care îl dizolvă pe Dumnezeu în natură, cât şi ateismului
care neagă existenţa lui Dumnezeu. În afară de deism, în filosofia Iluminismului se
dezvoltau ideile materialiste în creaţia lui Locke, Diderot, Holbah, Helvetius. Lumea
în concepţia lor capătă o explicaţie ştiinţific naturalistă, natura este reprezentată ca o
integritate organizată, care se supune legilor naturale. Natura se manifestă ca un
model ideal pentru dezvoltarea societăţii şi a omului.
În teoria cunoaşterii iluminiştii dezvoltau senzualismul, care considera
senzațiile şi percepţiile drept sursă a cunoaşterii umane. În raţiune, conform opiniei
lui J. Locke, nu este nimic ce n-ar fi în senzaţie.
Un loc central în filosofia Iluminismului îl ocupă problema omului. A fost
elaborată teoria dreptului natural, care pornea de la ideea despre egalitatea firească a
oamenilor. Tot odată conform iluminiştilor cauza tuturor nenorocirilor din societate
este ignoranța.
Omul are trei drepturi fundamentale: la viaţă, proprietate şi libertate. Dar
dreptul la proprietate este condiţionat de aprecierea înaltă a muncii omeneşti. Această
concepţie a fost elaborată de etica protestantă a muncii, care a contribuit în mare
măsură la formarea unei personalităţi creatoare, pline de iniţiativă, de tip nou: orice
muncă care aduce folos şi venit este o ocupaţie venerabilă. Onestitatea, hărnicia,
chibzuinţa sunt calităţile pozitive principale ale omului în filosofia Iluminismului
(Lessing, Locke, Pestalozzi).
Filosofia iluministă a istoriei consideră procesul istoric ca o şcoală a moralei şi
politicii. Pentru concepţiile iluministe asupra istoriei sunt specifice negarea teologiei,
atitudinea negativă faţă de Evul mediu, considerat veacul ignoranţei şi tiraniei,

115
"lacună" în istorie; admiraţie faţă de antichitate; credinţă în progres, concepţia despre
omenire ca o integritate ce se supune în dezvoltarea sa legilor naturii.
Cu privire la ideea despre marea forţă transformatoare a raţiunii un rol deosebit
în Iluminism i se atribuie educaţiei. Iluminiştii criticau sistemul medieval de educaţie
şi au elaborat concepţiile despre influenţa decisivă a mediului asupra procesului de
formare a omului, despre egalitatea firească a capacităţilor lui, despre corespunderea
acţiunilor educative aptitudinilor naturale ale omului. Aceste idei aparţin lui Locke
„Eseu asupra intelectului uman”, „Câteva gânduri despre educaţie”. Voltaire
„Tratat metafizic”, Rousseau „Emil, sau despre educaţie”.
În domeniul eticii iluminiştii au opus moralei ascetice religioase etica
eudemonismului, scopul căreia este obţinerea fericirii umane. Uneori această morală
este numită egoistă, fapt ce nu corespunde adevărului, deoarece ea a fost orientată
spre umanizarea relaţiilor dintre oameni, consolidarea ideilor despre autolimitare,
disciplinare, conştiinţa civică înaltă a personalităţii, când binele societăţii şi al statului
e mai presus decât binele unui om luat aparte (I. Kant „Imperativul categoric”).
Estetica iluminismului este pătrunsă de ideile armoniei şi raţionalismului ce
domină în univers, de speranţa în perfecţionarea şi armonizarea vieţii prin intermediul
frumosului şi al artelor.
Estetica examinează legile perceperii artistice, ale gustului estetic, esenţa artei şi a
creaţiei, folosind descoperirile sale în scopul educaţiei estetice, acţiunii morale, a
frumosului şi artei asupra omului. Iluminiştii au efectuat o analiză teoretică substanţială
orientărilor artistice care se dezvoltau în albia culturii artistice a sec. XVIII-lea, a
sentimentalismului, manierismului, clasicismului, realismului, barocului şi rococo.
Astfel, ştiinţele filosofice în epoca Iluminismului se dezvoltau în unitate cu
problemele sociale, cu sarcinile ideologiei iluministe-perfecţionarea societăţii pe
calea iluminării, instruirii şi educaţiei omului.
3.Cultura artistică a Iluminismului.
În sec. XVIII-lea arta capătă un caracter complex, plin de contradicţii interne. Decade
definitiv modelul epocii Renaşterii-al unui Univers armonios, organizat, al cărui centru este
omul frumos, divinizat - creatorul. Epoca nouă creează un alt tablou artistic al lumii, ideea
centrală, a căruia o constituie dramatismul şi caracterul contradictoriu al vieţii, ce simte nevoia
unei perfecţionări şi modificări permanente din partea omului, înzestrat cu raţiune, cult şi
civilizat. Dramatismul intern al culturii artistice se manifestă în varietatea curentelor artistice
(clasicism, realism, manierism, sentimentalism, rococo), în senzaţiile de necorespundere a
idealului şi realităţii, fapt ce a servit drept bază pentru apariţia la sfârşitul sec. XVIII-lea a
curentului romantic, în confruntarea diferitelor orientări social-artistice (academismului şi
democratismului în artă), în începutul sciziunii culturii în elitară şi de masă.
Literatura. Ideile Iluminismului au influenţat şi scriitorii acestei epoci, care s-au
manifestat ca gânditori profunzi şi originali (Voltaire, Rouisseau, Diderot, Lessing, Schiller,
Ghoete, Swift, Lomonosov ş.a.). literatura s-a manifestat ca un mijloc important de educare
şi re structurare a societăţii, întruchipând în sine principii a estetice noi. O caracteristică
importantă a literaturii epocii Iluminismului este legătura ei strânsă şi organică cu filosofia.
Problematica filosofică trece prin toată creaţia lui Ghoete, Voltaire ş.a. Tendinţa
scriitorilor iluminişti de a exercita influenţă asupra inimii şi intelectului contemporanilor săi
a determinat şi astfel de calităţi ale literaturii cum ar fi caracterul publicistic şi tendenţios al
creaţiei lor. Principiul „a povăţui amuzând ” s-a manifestat în aşa genuri literare ca
116
romanul, dramaturgia, lirica, în tracte, schiţe, dialoguri. În literatură îşi găsesc continuare
şi concretizare ideile creatorilor enciclopediei (d'Alambert, Diderot), popularizarea
cunoştinţelor şi a influenţei educative a artei, sporeşte importanţa genurilor memorialistic şi
epistolar, zilnicelor şi notiţelor de călătorie.
Curentele artistice şi stilurile principale în literatura sec. XVIII-lea sunt:
clasicismul, realismul iluminist, sentimentalismul, rococoul.
Clasicismul ca stil în arta sec. XVII-XVIII apelează la moştenirea antică ca
normă şi model ideal. Genurile principale ale clasicismului iluminist sunt romanul,
comedia, dramaturgia. Spre deosebire de clasicismul sec. XVII-lea clasicismul
iluminist e legat de problemele sociale ale timpului său, ţine mai mult de senzualitate,
decât de raţionamentele abstracte, urmează mai puţin regulile şi normele drastice în
creaţie (3 unităţi în teatru etc.), capătă un caracter filosofic şi o tendenţiozitate
vădită. Genurile principale ale clasicismului iluminist sunt: tragedia, epopeea, oda.
Trebuie evidenţiat în special „clasicismul revoluţionar”, apărut în Franţa în anii
revoluţiei burgheze. Aici tragedia filosofică se schimbă cu cea politică, este mai
evidentă analogia imaginilor antice cu probleme politice contemporane. Clasicismul
iluminist s-a format pe baza ideilor raţionalismului, a legăturilor rezonabile de
dezvoltare a naturii şi societăţii, tinzând spre idealuri eroice, linie armonioasă.
La clasicismul iluminist pot fi raportate creaţiile lui Voltaire, Ghoete,
Shiller, Lomonosov. Realismul iluminist are drept obiectiv oglindirea veridică a
realităţii, problemele sociale actuale, destinul omului simplu, interacţiunea lui cu
mediul ambiant. Trăsăturile caracteristice ale realismului iluminist sunt redarea
vieţii cotidiene a societăţii şi omului, ce nu corespunde idealului moral,
tendenţiozitatea vădită, democratismul în alegerea eroului, credinţa în triumful
bunului simţ şi al moralităţii, dorinţa de dezvăluire a adevărului vieţii. Genurile
realismului iluminist sunt: romanul, tragedia şi drama, comedia cu lacrimi, drama
burgheză. La curentul realist pot fi raportate creaţiile lui: Ghoete,Defo, Filding,
N.A.Radişcev.
Sentimentalismul proclamă cultul sentimentului natural, pune accentul pe starea
individuală a sufletului, a caracterului lui sensibil. Spre deosebire de clasicism ce
plasează pe locul întâi raţiunea, sentimentalismul promovează un criteriu nou -
sentimentul, ca o expresie firească a naturii umane. În sentimentalism accentul se
transferă de la reflectarea realităţii sociale spre cercetarea lumii interne a eroului, a
emoţiilor lui. Un rol important îl joacă peisajul ce devine deseori oglinda sentimentelor
umane. Eroul este de obicei un om simplu, sensibil şi sentimental, apropiat de natură.
Deseori operele sentimentaliştilor poartă nuanţe de tristeţe, contemplaţie melancolică,
percepere idilică a naturii. La sentimentalişti se referă creaţia lui J.J. Rousseau,
Diderot, Ghoete şi Schiller în tinereţe, H.M. Carmazin ş.a.
Rococoul prezintă o artă rafinată, elegantă, manierat frivolă şi uşuratică. În ea
domină neseriozitatea , lipsesc problemele sociale, este glumeţ-ironică după conţinut,
crează un chip efemer şi tragic al lumii. Pentru literatura acestui stil sunt caracteristice
creaţii de forme mici: sonetul, madrigalul, poemul, epigrama, pastoralul, nuvela.
Clasicismul şi rococoul şi-au găsit o reflectare amplă în arhitectură,
sculptură, pictură şi arta decorativă.
În arta plastică a luat amploare redarea realistă a vieţii, care a devenit
exponentul civic activ al ideilor iluministe, plasând pe primul plan idealul omului
117
liber, înzestrat cu sentimente morale nobile. Scopul artei este de a imita natura, dar o
natură organizată raţional, a reda sentimentele umane sincere, tendinţa spre echilibrul
spiritual armonios, proporţionalitatea.
În corespundere cu teza lui Rousseau Omul este măreţ numai prin sentimentele
sale, arta reflectă chipuri psihologice în diferite genuri: peisaje, portrete, tablouri
istorice, pastorale. Oamenii de artă redau variate situaţii din viaţă, chipuri individuale
autentice, stări de conflict, intrigi dramatice, chipuri comice, scene galante-toate
acestea prezintă tabloul artistic complicat al sec. XVIII-lea.
Arhitectura clasicismului s-a răspândit atât în Europa, cât şi peste hotarele ei.
Arhitectura clasicismului era luminoasa, proporţională, simetrică. Partea centrală a
edificiului întotdeauna semăna cu suprafaţa frontală a unui templu din Grecia antică -
o colonadă încununată cu un acoperiş în formă de triunghi-fronton.
Clădirile erau simple şi sobre, produceau o impresie impunătoare, însă întru
câtva rece. Monumente măreţe ale clasicismului sunt: Panteonul din Paris (loc de
înmormântare a oamenilor iluştri ai Franţei), o privelişte impunătoare produce Arcul
de Triumf din Paris, plasat pe o piaţă de la care pornesc 12 străzi largi. În Rusia
(Sanct-Petersburg) în stil clasic sunt construite clădirea Amiralităţii, Institutul
Smolnîi, catedrala Cazanskii.
Sculptorii clasicismului reproduceau chipuri şi obiecte antice, creau statui din
marmoră şi bronz, proporţionale şi de o frumuseţe ideală.
Pictura e orientată de asemenea spre chipurile antice, deseori imită sculptura,
creând iluzia unor figuri voluminoase. Era răspândit genul portretului. Un pictor
ilustru al clasicismului a fost J.L. David. Unul din cele mai cunoscute tablouri ale lui
este „Moartea lui Marat”. Alţi pictori remarcabili sunt: N. Poussin şi J.D. Ingres.
Stilul rococo a dominat în amenajarea interiorului. Se construiau edificii
comparativ nu prea mari, cu un aspect exterior simplu-palate şi case de locuit pentru
o singură familie. Pereţii erau tapetaţi cu lambriuri de culoare deschisă sau cu oglinzi
în rame cu compoziţii elegante decorative din flori, ramuri şi frunze. Deseori
obiectele şi podoabele aveau o formă capricios asimetrică.
În pictură se bucurau de prioritate culorile pastelate: roz, bleu, fundaluri de peisaje
tainice, cu lumină vibratoare. Deosebit de des pe tablourile stilului rococo erau zugrăviţi
păstori şi păstoriţe, reprezentând aristocraţi ce imitau scene pastorale convenţionale.
În sculptură domină de asemenea frivolitatea, delicateţea şi graţia-se repetă la
nesfârşit femei scăldându-se, având chip de băieţei dolofani cu aripioare.
Epoca rococoului a adus noi curente în proiectarea parcurilor. În contrast cu
parcul simetric al epocii barocului, care este numit franţuzesc, a apărut un parc ce
imită natura vie, cu cărăruşe întortocheate şi cu boschete risipite, chipurile la
întâmplare, ca în parcul englezesc.
Arta rococoului s-a răspândit în întreaga Europă. În Germania s-a manifestat
mai pregnant în arhitectură. Realizarea cea mai importantă a stilului rococo german
este Palatul Sans-Souci din Potsdam. În epoca rococoului erau la modă diferite
bibelouri din porţelan, care pentru prima dată în Europa au fost confecţionate la
Meisen, unde se descoperă secretul producerii porţelanului ce se păstra în Asia.
În Anglia era răspândit genul portretistic. Cei mai mari maeştri în acest domeniu a
fost W. Hogarth ,dintre cea mai cunoscută este seria „O căsătorie modernă” , înfiera
viciile societăţii engleze. El a fost şi unul dintre primii caricaturişti în istoria artei.
118
 Muzica. Ideile Iluminismului au avut o influenţă esenţială şi asupra muzicii,
mai ales în Franţa, Germania, Austria. Mulţi iluminişti s-au ocupat de studierea
problemelor estetice muzicale, elaborând un sistem nou de idei în acest domeniu.
A fost realizată reforma în operă, care a proclamat principiile simplităţii,
veridicităţii şi naturaleței în spectacolele muzical-dramatice. Pe aceste principii se
bazează creaţia compozitorului Gluck. Opera sa se caracterizează printr-o melodie
expresivă şi un ritm derivat din arta declamatorie.
A fost înființată o şcoală clasică ce include creaţiile compozitorilor din Italia: G.
Pargolese şi Vivaldi, Germania: J. Bach, din Austria: J. Haydn şi W. Mozart.
În a doua jumătate a sec .XVIII-lea, Viena devine centrul muzicii europene.

TEMA 17. CULTURA ROMĂNIASCĂ ÎN EPOCA MODERNĂ ( 2 ORE)

Subiectele temei:
1. Specificul culturii naţionale în epoca modernă. Învăţământul şi ştiinţa.
2. Arta românească din epoca modernă.
3. Cultura română în Basarabia sub stăpânirea rusă.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: Cunoaşteţi

specificul culturii naţionale în epoca modernă. Veţi face cunoştinţă cu sistemul de
învățământ modern, etapele dezolării artei naţionale pe tot teritoriul principatelor
române. Specificul dezvoltării culturii în Basarabia sub dominaţia rusă.

1. Specificul culturii naţionale în epoca modernă . Învăţământul şi ştiinţa.

La sfârşitul sec. XVII-lea în societatea şi cultura românească au loc transformări
al tuturor sferelor sociale de la starea veche la cea modernă.
Epoca modernă este dominată de lupta pentru restaurarea independenţei politice, de
dorinţa de a făuri un stat unitar, de a democratiza viaţa social-politică. Sentimentul unităţii
naţionale, ca origine, ca limbă, credinţă şi aspiraţii de viitor ocupă întreaga perioadă, iar
realizarea acestei unităţi constituie un ideal al românilor de pretutindeni. În timp ce în
literatură pătrund principiile esteticii clasicismului şi romantismului, întreaga cultură este
dominată de valorile umaniste integrate în concepţia iluministă despre organizarea social-
politică, dezvoltarea economică şi spirituală a societăţii româneşti.
Prin intermediul profesorilor, formaţi la Constantinopol, la Padova, la Paris, la
Viena şi în alte centre în ţările române pătrund ideile progresiste ale timpului. În
aceste condiţii se considera necesară introducerea în programele de învăţământ alături
de greacă şi latină, a limbilor moderne: franceza şi italiana, importante mijloace de
contact cu Europa luminată şi totodată instrument de difuzare a progreselor realizate
în ştiinţă şi învăţământ.
În epoca modernă, statele româneşti manifestă o preocupare sporită pentru şcoală.
Interesul este determinat de cerinţele avansate faţă de doritorii de a contribui la
conducerea statului şi la organizarea vieţii politice. Pentru ceea ce visau la viaţa politică
activă studiile erau obligatorii. În această perioadă funcţionau mai multe categorii de
şcoli. În şcolile elementare se predau noţiuni de citire, scriere, aritmetică. Şcoala de nivel
mediu punea temelia studierii gramaticii slavone şi române, se învăţa aritmetica şi ceva
geometrie, cronologia şi caligrafia de acte. Acest nivel le oferă posibilitate absolvenţilor
119
să se ocupe cu un domeniu concret. În şcoala superioară se preda: gramatica, retorica,
dialectica, aritmetica, geometria, muzica, care avea drept scop pregătirea cadrelor
calificate de care avea nevoie societatea în plin proces de dezvoltare.
Evenimentele importante din istoria învăţământului românesc laic sunt:
înfiinţarea Academiei Mihăilenă din Iaşi (1835), deschiderea Universităţii din Iaşi
(1860) şi din Bucureşti (1864), a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele (1864, 1887),
a Societăţii literare române (1866), care din august 1887 este numită Societatea
Academică Română, iar in anul 1879 se transformă in Academia Română. De
asemenea, au fost organizate un şir de institute specializate cum ar fi: Institutul
Geologic, Societatea Română de Geografie, Şcoala superioară de medicină veterinară
(Bucureşti, 1873).
Academia Mihăileană - prima instituţie de învăţământ mediu şi superior din
Moldova cu predare în limba română a fost înfiinţată în timpul domniei lui Mihail
Sturza din iniţiativa lui Gheorghe Asachi. La deschidere, Academia Mihăileanu avea
trei facultăţi: de filosofie, teologie, de drept şi o serie de cursuri de ingineri,
economişti, meşteşuguri frumoase, filologie. Se studia istoria, dreptul, chimia,
matematica, aritmetica ş.a. Au fost citite cursuri extraordinare de arhitectură şi desen,
de pictură, de zugrăvire a figurilor. În anul 1839 pe lângă Academie se înființează
prima bibliotecă publică din ţară cu caracter universitar.
În prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost inaugurată prima
universitate românească - Universitatea din Iaşi. Pornind de la necesităţile practicii
care simţea lipsa cadrelor inginereşti, la cele patru facultăţi: de drept, filosofie şi litere,
ştiinţe şi teologie, a fost adăugată o secţie la facultatea de ştiinţe cu profil specializat.
La 1 aprilie 1876 a fost înființată Societatea literară română. Statul format de
pe urma Unirii din 1859 depune eforturi în direcţia creării instituţiilor ştiinţifice
capabile să continui şi să intensifice cercetările efectuate în mod izolat de savanţii din
cele trei provincii. În acest context devenea necesară crearea unei instituţii ştiinţifice
care să reunească cărturarii de prestigiu, pentru a se ocupa de „sorginţile istorice ale
neamului român”. Astfel a fost înființată Academia Română.
De la preocupările strict filosofice ale începutului (elaborarea ortografiei,
gramaticii şi a dicţionarului limbii române) activitatea Academiei Române s-a extins
asupra cunoaşterii, contribuind la dezvoltarea ştiinţei, tehnicii, culturii în genere.
Pe parcursul sec. XIX-lea s-au conturat puternice şcoli ştiinţifice. Şcoala română de
matematică a acumulat pe drept cuvânt o largă reputaţie. La Academia Mihăileană, apoi
la Universitatea din Iaşi şi Bucureşti s-a afirmat un învăţământ matematic şi investiţii în
acest domeniu de înaltă ţinută ştiinţifică. În acest context menţionăm: Cursul de
geometrie descriptivă, elaborat de profesorul Alexandru Orăscu (Bucureşti,1851); Lecţii
de calcul diferenţial, de Nicolae Gulianu (Iaşi,1870) ş.a. dată în limba maternă
matematica, geodezia şi arhitectura. Prin străduinţa sa se deschid uşile mai multor şcoli
ţinutale: şcoala de fete (1834), şcoala de arte şi meşteşuguri (1841). Asachi a semnat şi
editat numeroase manuale şcolare, s-a îngrijit de pregătirea cadrelor didactice, a
promovat spiritul ştiinţific în învăţământ. Căutând să pună temelia unui teatru naţional
permanent, întemeiază Conservatorul filarmonic-dramatic (1836), contribuie la
formarea repertoriului teatral prin traducere, prelucrări ale unor piese scrise de scriitori
străini.

120
 Gheorghe Asachi a scris o serie de nuvele istorice, fabule, piese, articole. Din
iniţiativa lui în 1829 în Iaşi se editează „Albina românească”, prima gazetă din
Moldova, care a jucat un rol important în dezvoltarea literaturii, artei, jurnalisticii.
Din anul 1819 Gheorghe Lazăr predă matematica şi filosofia în prelegeri
destinate elevilor, dar şi publice, prin care urmărea nu numai educaţia culturală a
auditoriului, ci şi pe aceea patriotică şi naţională. Principala operă a lui Lazăr este
activitatea pedagogică, bazată pe ideea luministă Că răspândirea culturii şi ştiinţei
în limba poporului va pune capăt înapoierii sociale şi asupririi naţionale.
Descendent dintr-o familie cu tradiţii cărturăreşti, Constantin Stamati vede în
folclor un trecutul istoric al ideii de naţionalitate şi critică boierimea. Lucrările şi
articolele publicistice: „Pentru săraci”, „Omul şi sovestea”, „ Drahonul”, „Ştiinţele
istorice şi filosofice ”, conţin meditaţii despre om, despre natură, referitoare la locul
şi rolul în viaţa socială, despre monarhie şi formele conducerii de stat, despre religie
şi judecată, despre datorie şi creştinism.
Constantin Negruzzi înfiinţează şi conduce gazeta „Săptămâna” (1853-1854).
El concepea literatura şi arta drept o reflectare, o oglindă a tot ceea ce este pe lume,
în istorie, în om, un mijloc eficient de propagare a ideilor progresiste. Literatura şi
arta au menirea nobilă de a înfrunta „pe cel rău”. În lucrarea „ Elementele dreptului
politic ”, Negruzzi meditează asupra formelor de guvernare a statului, ideile despre
republică şi monarhie se aseamănă cu cele expuse de Montesquieu. Una din condiţiile
necesare pentru instaurarea sistemului politic progresist este libertatea cuvântului şi
presei. Istoria neamului, problemele sociale le abordează în nuvela istorică
Alexandru Lăpuşneanu”, povestea „Toderică”, „Scrisorile”, „Negru şi Alb”.
Din toate genurile literare, fabula este cea mai aproape de folclor. Fabulele lui
A. Donici evocă o atmosferă nouă, condiții de viaţă specifice Moldovei. Toate
lucrările lui Donici sunt pătrunse de idei democratice şi o orientare evident naţional-
patriotică. Donici stigmatizează în fabulele sale viciile claselor dominante, nedreptele
relaţii sociale, justiţia de clasă, fărădelegile şi cruzimea dregătorilor..
La începutul sec. XIX-lea umanismul românesc îşi completează problematica
investigaţiilor cu ideea de libertate şi progres. Diferite aspecte ale dobândirii libertăţii
neamului şi poporului în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei au fost studiate de Mihail
Kogălniceanu(1817-1891), Bogdan Petriceicu-Haşdeu(1838-1907), Titu Maiorescu
(1840-1917), Mihai Eminescu (1850-1889)
Un neobosit militant pentru realizarea visurilor generaţiei sale „Unire şi
independenţă naţională” a fost Vasile Alecsandri. La Braşov Alecsandri a compus
un vehement memoriu politic „Protecţie în numele Moldovei, a omenirii şi a lui
Dumnezeu”. Vasile Alecsandri este considerat un deschizător de drumuri, care
încetăţeneşte în literatură genuri noi, cultivând mai toate speciile.
Bogdan Petriceicu Haşdeu umanistul său îl expune în propriile periodice:
„Aghiuţă” (1863-1864), „ Satirul” (1866), „Traian” (1869-1860), „Columna lui
Traian”(1870-1871).
Mihai Eminescu a cântat în versurile sale frumuseţea existenţei umane, a abordat
problemele politice, sociale, economice ale individului, ale neamului şi ale societăţii. O
primă dimensiune a operei eminesciene poate fi considerată cea socială, care include şi
conceptul naţional, şi cel filosofic.

121
 Din primele poezii M. Eminescu îşi exprimă dragostea faţă de ţară, dorind ca viitorul
să-i fie vrednic de trecutul glorios. În concepţia lui M. Eminescu despre diversele laturi
spirituale limba ocupă un loc preponderent, fiind înțeleasă nu doar ca modalitate de
exprimare a unui conţinut, ci şi ca element definitoriu al naţionalităţii. Savanţii şi
scriitorii iluminişti români au aspirat la eliberarea individului din mrejele religioase, la
afirmarea dreptului său la fericire.
2. Arta românească din epoca modernă.
Muzica. La sfârşitul sec. XVIII-lea, când în Europa Apuseană s-a afirmat
clasicismul muzical, în Moldova şi în Ţara Românească se înfiripau primele forme de
muzică occidentală. Pe Lângă mănăstiri, biserici şi Seminarul teologic din Chişinău
este introdusă cântarea corală. În anul 1837 este deschis Conservatorul Filarmonico-
dramatic din Iaşi, elevii căruia montează peste un an opera „Norma” de V. Bellini,
tradusă de Gheorghe Asachi.
O contribuţie importantă în dezvoltarea artei muzicale, în educarea gustului
pentru muzică şi teatru îl înscrie Elena Asachi. în casa familiei lui Gheorghe Asachi
aveau loc serate literare şi muzicale. La aceste întruniri Elena Asachi interpreta cu
vocea ei distinsă romanţe, arii din operele compozitorilor italieni, francezi şi germani.
Elena Asachi propaga valorile apusene, dar împreună cu soţul ei creează şi
numeroase opere originale pastorale, vodeviluri, scrie muzică la diferite piese, opera
„Dragoş-Vodă”.
La Începutul secolului trecut se manifestă deplin în parcuri, la baluri şi petreceri
populare şi particulare orchestra lui Barbu Lăutaru (Vasile) cântăreţ, cobzar şi viorist
(1780-1858). În anii 1814-1822 orchestra lui Barbu Lăutar a dat concerte la Chişinău.
Către anul 1880 literatura şi pictura românească se maturizaseră, iar muzica abia trecea
la cristalizarea formelor clasice. Dorind să înlăture elementele muzicii greco-orientale şi
să adopte principiile etice dominante în Apus, compozitorii sec. XIX-lea au găsit propria
cale de dezvoltare, formele originale de manifestare.
Teatrul. Primele trei piese de teatru prezentate în limba română în cele trei
provincii româneşti, sunt traduceri, in cadrul filarmonicii se iniţiază o largă acţiune
orientată spre constituirea unui repertoriu pentru trupa de tineri actori ai societăţii.
Este stimulată activitatea de traducere, sunt scrise piese originale sau prelucrări. După
câţiva ani, când societatea îşi încetează activitatea, în repertoriul trupei figurau peste
90 de piese, multe dintre care au fost reprezentate.
Întâietatea dintre autorii străini o deţine Moliere, apoi urmează Voltaire. Dintre
piesele originale menţionăm: „Comedia vremii sau Franţuzitele” de Constantin
Faca; „Tăierea boierilor la mănăstirea Dealului” de Cezar Bolliac.
Exemplul Filarmonicii este urmat în Moldova de Gheorghe Asachi, sub
conducerea căruia au fost înscenate piese originale, semnate de domnia sa , şi un
şir de traduceri. Cu prilejul întronării lui Mihail Sturza, în capitala Moldovei au avut
loc reprezentări teatrale cu piese originale: „Dragoş, întâiul domn al Moldovei ”,
semnat de Gheorghe Asachi; „Serbarea ostăşească” a lui Matei Millo.
Un eveniment important în dezvoltarea artei teatrale a Moldovei se produce în anul
1840, când conducerea Teatrului românesc este preluată de reprezentanţii tinerei
generaţii, de scriitorii: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri şi C. Negruzzi. Noua conducere
a teatrului este preocupată de crearea unui repertoriu naţional şi de asigurarea unei
interpretări calitative. Deşi toţi reprezentanţii direcţiei scriau piese de teatru, doar Vasile
122
Alecsandri se va afirma ca un autor original, foarte productiv, cu mare succes la public.
El devine cel mai important dramaturg al epocii până la Caragiale.
Cel mai popular şi cel mai talentat actor român din sec. XIX-lea, Matei Millo,
timp de cinci decenii a creat peste 200 de roluri. Matei Millo este fondatorul şcolii
realiste de joc actoricesc. El a reuşit să apropie jocul actorului de „adevăr şi natural”,
negând exagerarea în vorbă şi în comportarea scenică. Matei Millo a scris şi
numeroase piese de teatru, printre care menţionăm: „Poet romantic”; „Baba Hârca”,
care adună obiceiurile de nuntă, vrăjitorii, elemente spectaculoase şi de efect scenic.
Autorul pieselor „Amestec de dorinţe” şi „Furiosul”, Costache Caragiale ne
familiarizează cu moravurile societăţii româneşti de la mijlocul sec. XIX. Piesele de
după revoluţie: „Doi coţcari sau Feriţi-vă de răi şi de foc”(1849), vizează
moravurile lumii feudale. lon Luca Caragiale este un pătimaş al scenei, autorul unei
opere concepute organic, inspirată acut din realităţile autohtone. El reflectă în
comediile sale o epocă, aflată în plin progres istoric. Scriitorul îşi fixează, într-o
anumită categorie psihologică şi etică, mahalaua. Piesa „O noapte furtunoasă”
(1879), capodopera dramaturgiei româneşti „O scrisoare pierdută” (1884), farsa
„D-ale cârna-valului”(1885), îl prezintă pe autor ca pe un cunoscător bun al
psihologiei omului.
3. Cultura română în Basarabia sub stăpânirea rusă.
După anul 1812 pentru cultura română din Basarabia se începe o lungă
perioadă de „Înstrăinare”. Dacă cultura principatelor române din sec. XIX-Iea se
alimenta din valorile iluminismului, romantismului şi umanismului european, apoi
în Basarabia avea loc un proces de rusificare forţată a culturii şi un proces intens de
asimilare spirituală a românilor.
Învăţământul. În Principatul Moldovei, apăreau începuturi de şcoală
românească. În afară de şcolile de pe lângă mănăstiri şi parohii, la Chişinău a
funcţionat şi o şcoală domnească. Era practicat învăţământul particular şi familial.
După 1812 sistemul de învăţământ românesc a fost diminuat şi înlocuit cu cel rusesc.
În condiţii extrem de grele cultura română în Basarabia a reuşit să supravieţuiască. La
31 ianuarie 1813, graţie energiei şi intervenţiei mitropolitului Gavriil Bănulescu-
bodoni, se deschide Seminarul Teologic, prima şcoală sub dominaţie rusească din
Basarabia, unde limba română se studia obligatoriu 10 ore pe săptămână. Seminarul
din Chişinău era organizat după modelul vechilor seminarii ortodoxe din Rusia, care,
la rândul lor, erau o imitaţie a Academiei greco-latino-slavone din Kiev, înfiinţată de
Petru Movilă în sec. XVII-lea. După moartea lui Bănulescu-bodoni, Seminarul de la
Chişinău a suferit un regim de reforme, de pe urma cărora a fost reorganizat după
regulamentele ruseşti.
Învăţământul basarabean a cunoscut o oarecare dezvoltare în primele decenii
după anexare. Un rol deosebit 1-au jucat şcolile lancasteriene, „şcoli pentru
învăţătura reciprocă”, după sistemul pedagogului englez Iosif Lancaster. Prima
şcoală lancasteriană a fost deschisă la Chişinău în 1824. Mai târziu asemenea şcoli au
fost deschise la Bălţi, Ismail, Tighina, Hotin. Către anul 1848 funcţionau deja 12 şcoli
lancasteriene cu 540 de elevi. Administraţiei ţariste nu-i convenea situaţia din
învăţământ, de aceea aceste şcoli în majoritate au fost închise.
Forma liceală de instruire se constituie în Basarabia în anul 1833, când este
deschis liceul de băieţi din Chişinău, la care se preda în limba română. În anul 1866 a
123
fost suspendată predarea ei. Paralel cu învăţământul laic în Basarabia s-a dezvoltat şi
învăţământul bisericesc. În afară de Seminarul Teologic au fost înfiinţate şcoli
parohiale la Chişinău, Cetatea Albă, Dubăsari, Orhei. Începând cu anul 1838 se
deschid şcoli primare bisericeşti. În deceniul cinci funcţionau şcoli particulare şi
pansioane, în care se instruiau fetele nobililor şi funcţionarilor din Basarabia.
Situaţia şi locul învăţământului în politica statului ocupă un loc diferit pe
parcursul sec. XIX-lea. Datele statistice ne confirmă că intre anii 1844-1850 în
Basarabia funcţionau 326 de şcoli, în 1859 numărul lor a fost redus la 159, iar la
sfârşitul secolului-creşte până la 591. Statistica rusească din 1911 afirmă că în
Basarabia funcţionau 1522 şcoli cu 101 375 elevi. Un rol deosebit în dezvoltarea
învăţământului îi revine tiparului, care multiplica cărţile bisericeşti şi româneşti. O
contribuţie colosală în dezvoltarea domeniului o înscriu Gavriil Bănulescu-bodoni,
mitropolit, şi arhiepiscopul Dimitrie Sulima. În activitatea sa Gavriil Bănulescu-
bodoni a pus temelia culturii româneşti din Basarabia. În condiţii complicate el a
luptat pentru respectarea autonomiei Basarabiei, făcând apel la întreaga autoritate pe
care o avea. Cauza lui Gavriil Bănulescu-bodoni a fost continuată de arhiepiscopul
Dimitrie Sulima, care a condus eparhia până la 1844. Dimitrie Sulima a susţinut
învăţământul şi tipărirea cărţilor în română. Merită atenţie contribuţia adusă de Iacov
Hâncu (Ghinculov), directorul primei şcoli lancasteriene din Chişinău (1824).
Menţionăm de asemenea aportul lui Ioan Doncev, Gh. Codreanu, Iurie Grosu
(devenit în 1928 mitropolit al Basarabiei), Ştefan Margellă, care au propagat
necesitatea unui sistem de instruire şi au insistat asupra susţinerii învăţământului de
către stat. Ei au apărat şi au inclus limba română în programul de studiu. Din 1867
învăţământul se rusifică complet. Numai după revoluţia din 1905, 1a insistenţa
seminariştilor şi feţelor bisericeşti, limba română a revenit la învățământul bisericesc
din Basarabia. În învăţământul laic problema limbii române va fi pusă în discuţie la
congresul învăţătorilor basarabeni din anul 1917, drept rezultat al căruia limba
română cu grafia latină îşi va ocupa locul său în programul de studii, iar şcolile
ruseşti de la sate vor fi transformate în şcoli româneşti.
Arta. Problemele cu care se confrunta societatea basarabeană sunt reflectate de
toate genurile artistice. La hotarul celor două secole se afirmă ca scriitor şi publicist
Victor Crăsescu (1850-1917). Scrierile lui uneori cu totul inedite ca tematică, în
proza românească au fost concepute ca reprezentări fidele ale moravurilor cunoscute.
În lucrările „Fost-a el de vină?”, „Ion Buzdugan vătaful” descrie aspecte ale vieţii
ţăranilor basarabeni.
La sfârşitul sec. XIX-lea activitatea lui Zamfir Arbore-Rallea (1848-1933)
capătă o nuanţă cultural-reformistă, de orientare liberală. Lucrările sale: „Comuna
din Paris”(1874), „Sătuii şi flămânzii”(1875) au o poziţie civică clară, iar
importanţa cognitiv-educativă este accentuată în „Temniţă de exil”(1894).
În anul 1880 la Chişinău este înfiinţată societatea muzicală „Armonie”, care a
contribuit la organizarea primelor şcoli muzicale. La Chişinău au realizat spectacole
dirijori şi interpreţi cu renume mondial, G. Enescu, A. Screabin, T. Şaleapin, L.
Sobinov, M. Fokin.
În domeniul arhitecturii în anul 1840 este înscrisă o realizare remarcabilă-
edificarea Arcului Victoriei, compus din patru piloni cu coloane angajate în
antablament de ordin corintic. Monumentul este realizat de arhitectorul L.
124
Zauşchevici. Mai mult de 20 de ani a meditat asupra arhitecturii oraşului Chişinău
A. Bernardazzi (1831-1907). Folosind elemente din arhitectura bizantină şi gotică, el
a ridicat peste 30 de edificii din piatră naturală şi cărămidă fără tencuială.
Bernardazzi este primul arhitector, care a folosit piatra şlefuită, deseori combinând-o
cu decorul funcţional al fâşiilor orizontale de cărămidă Concepţia artistului este
reflectată de clădirea gimnaziului de fete (1900).
Manifestări ale culturii româneşti sesizăm în istoria teatrului naţional. Istoria
teatrului românesc din Basarabia începe în a doua jumătate a sec. XIX. În prima
jumătate documentele timpului menţionează unele spectacole reprezentate de artiştii
odesiţi. Forma dominantă de distracţie a boierilor moldoveni erau nunţile şi
petrecerile la care erau invitaţi lăutarii.
Printre lăutarii vestiţi în diferite documente şi materiale istorice sunt menţionaţi:
A. Lemiş, I. Perju, C. Marin, Gh. Heraru, Barbu Lăutaru. Unele încercări de a
monta piese româneşti sunt atestate la Liceul regional din Chişinău. Aceasta se
intensifică odată cu desfăşurarea turneelor trupelor ieşene. Primele reprezentaţii sunt
realizate de trupa condusă de Gh. Teodorini în anii 1862-1863, apoi a iui N. Luchian,
care a avut o microstagiune în noiembrie 1868 - martie 1869. Deşi a avut mai multe
obstacole impuse de autorităţile ruseşti, legate de cenzură, li s-a permis să joace scene,
piese, vodeviluri, comedii cu cântece, majoritatea semnate de Vasile Alecsandri - în total
40 de spectacole. Turneele ieşene au trezit din amorţire românii basarabeni. Momentul a
fost apreciat negativ de autorităţile străine şi cenzura de la Chişinău, care a interzis
organizarea lor în continuare. Din anul 1885 reprezentaţiile teatrale sunt reluate. La
Chişinău vine trupa lui Bălănescu, cunoscut comic, care a realizat 30 de spectacole.
Având un mare succes, trupa a fost invitată şi la Odessa, unde pe scena teatrului
„Mariinsk” a prezentat cinci spectacole.
Reprezentaţiile culturale ieşene au animat viaţa culturală a Basarabiei. În
rezultatul trezirii din amorţirea secolului, a conştientizării naţionale, a înţelegerii
rolului enorm pe care îl joacă teatrul în organizarea vieţii politice, în procesul de
luminare al naţiunii, la sfârşitul sec. XIX-lea şi început sec. XX la Chişinău sunt
realizate spectacole locale de amatori. În anul 1906, în satele Băcioi şi Ialoveni, de
lângă Chişinău, profesorii V. Hartia şi V. Graur au înscenat „Cinel-cinel” şi „Baba
Hârca”, iar în anul 1908, cunoscutul ziarist Gh. Madan, cu ajutorul unor boieri
basarabeni, a organizat o trupă teatrală, care timp de câţiva ani a prezentat mai multe
spectacole. În anul 1912, la unul din spectacole a fost invitat şi bătrânul Petru
Alexandrescu din laşi.

TEMA 18. CULTURA SEC.XIX-LEA (2 ORE)

Subiectele temei:
1. Caracteristica generală.
2. Ştiinţa şi filosofia în cultura secolului al XIX-lea.
125
 3. Arta în cultura secolului al XIX-lea.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să:Cunoaşteţi specificul

dezvoltării culturii europene în sec XIX-lea. Apariţia noilor curente şi tendinţe în litera-
tură, pictură ,arta plastică. Veţi face cunoştinţă cu specificul filosofiei sec. XIX-lea.

1.Caracteristica general.
Progresul fără precedent al cercetării științifice şi inovaţiile tehnice din sec.
XlX-lea, promovarea ideilor liberale şi naţionale in plan politic, s-au reflectat în
mediile culturale prin diversificarea curentelor intelectuale şi artistice, ca şi prin
accentuarea rolului social al culturii,respectiv a interesului public pentru creaţie.
Această evoluţie a fost favorizată de dezvoltarea presei, de crestarea tirajelor
publicaţiilor, a interesului general pentru lectură şi instruire.
Formarea societarii moderne a impus condiţii favorabile înfloririi literaturii si
artelor. Factorii care au făcut ca realizările culturale sa fie accesibile unor cercuri din ce în
ce mai largi neoameni: dezvoltarea presei şi tiparului, creşterea procentului de oameni
instruiţi.
Cultura a fost asumată în sec. XlX-lea ca o problemă de stat fiind adoptate masuri
politice pentru susţinerea ei.
Trăsături fundamentale epocii au fost perfecţionarea învățământului şi
eforturile pentru reducerea analfabetismului. Totodată, au fost încurajate constituirea
de asociaţii culturale, academii naţionale, manifestări expoziţionale. În domeniile
literaturii şi artei, sec. XlX-lea a debutat prin afirmarea romantismului, curent cultural
care respingea canoanele impuse de academism. La mijlocul sec. XlX-lea, realismul
aducea o viziune nouă în creaţia artistică.
La cumpăna sec. XIX - lXX-lea, simbolismul şi parnasianismul exprimau
dorinţa de desprindere de realitatea imediată şi de căutare a unor noi valori culturale.
In artele plastice, ultimele decenii ale sec. XlX-lea au fost marcate de impresionism,
exprimare a căutărilor pentru redarea unor nuanţe şi fenomene subtile ale luminii şi
ale mişcării.
În sec. XIX-lea se înfăptuiește o adevărată transformare a procesului de
producţie ce a servit drept stimul pentru dezvoltarea rapidă a civilizaţiei capitaliste în
întregime. Sec. XIX-lea este secolul măreţelor realizări atât în economie, cât şi în
ştiinţă, în sfera politică, în filosofie şi creaţie, dar acesta este şi secolul marilor
perturbări şi cataclisme sociale, secolul revoluţiilor, războaielor coloniale, a teroarei,
destrămării imperiilor. Se poate spune că acesta este acel act al dramei istorice
mondiale, căruia îi este specific caracterul unei măreţii sumbre.
Caracterul şi ritmurile dezvoltării civilizatei au fost determinate de o desfăşurare
dinamică a revoluţiei industriale, care a început în ţările europene dezvoltate încă în a
doua jumătate a sec. XVIII-lea şi, luând amploare, a trecut câteva etape, până când în
sec. XIX-lea s-a transformat în revoluţie tehnico-ştiinţifică. Fondarea producţiei de
maşini, care a permis depăşirea cadrului limitat al muncii manuale, a deschis cale
liberă pentru dezvoltarea dinamică a întregului sistem de producţie. Apariţia
strungurilor, a maşinilor pentru fabrici şi uzine, a maşinii cu aburi, industriei miniere
şi metalurgiei, motoarelor noi, a industriei chimice, transportului feroviar (prima
locomotivă va apărea în Anglia în 1814), aeronauticii (fraţii Montgolfier in Franţa
126
în 1783), revoluţia în energetică (prima staţie termoelectrică în 1882 în S.U.A.),
inventarea telegrafului (cablul transatlantic a fost tras în 1860) sunt numai unele
verigi ale lanţului progresului tehnico-ştiinţific în dezvoltare furtunoasă.
A crescut brusc rolul ştiinţei în dezvoltarea producţiei: ramurile noi (electroteh-
nica, construcţia de motoare) au luat naştere pe baza descoperirilor ştiinţifice.
Producţia devenea din ce în ce mai mult un domeniu de aplicare tehnologică a
ştiinţei, iar maşina (utilajele) întruchipa cunoştinţele devenite obiect. Ştiinţa se
plasează pe primul loc în ierarhia valorilor civilizaţiei industriale. Progresul
tehnologic şi producţia de maşini au pretins transformări în calitatea şi calificaţia
muncitorilor. A sporit brusc numărul de savanţi, ingineri, tehnicieni. Cerinţele
formulate faţă de nivelul lor au condus la o nouă revoluţie în învăţământ.
Sporeşte productivitatea muncii, creşte numărul de bunuri materiale noi, creşte
nivelul şi calitatea traiului. Se creează un mediu material mult mai confortabil, se
transformă sfera modului de trai, un rol din ce în ce mai important îl joacă timpul
liber ca o posibilitate de dezvoltare culturală a personalităţii.
Modificările radicale din industrie, dezvoltarea furtunoasă a comerţului mondial,
evoluţia intensivă a mijloacelor de comunicare contribuie la formarea civilizaţiei
industriale mondiale, apariţia ideilor despre o umanitate şi cultură integră.
În afară de momentele principale menţionate mai sus revoluţia industrială a
condus şi la multe alte urmări economice şi sociale, ceea ce a influenţat cardinal
dezvoltarea proceselor culturale. S-au evidenţiat contradicţiile progresului tehnic.
Necesitatea unei schimbări permanente a generaţiilor de maşini a dat naştere crizelor
economice, care zguduiau economia, aruncau periodic in stradă milioane de muncitori.
A luat amploare intensitatea muncii, dependenţa omului de maşină. Realizările tehnicii
tot mai din plin erau folosite pentru crearea mijloacelor de nimicire în masă a oamenilor.
Dezvoltarea industriei şi sporirea productivităţii muncii a condus la scăderea populaţiei,
a activităţii ei in gospodăria agricolă, fapt ce a determinat strămutarea oamenilor de la
sat la oraş. Procesele de urbanizare capătă un caracter global. Urbanizarea, creşterea
rapidă a producţiei industriale, a mijloacelor de informaţie, revoluţia în învățământ au
condus la democratizarea culturii. Se dezvoltă intens editarea cărţilor şi revistelor. În
cultură se încadrează noi pături oameni de categoria a treia, proletari, lumpeni, cei
care nu demult erau numiţi gloată.
2. Ştiinţa şi filosofia în cultura secolului al XIX-lea.
În cultura sec. XIX-lea ştiinţei îi aparţine un loc de frunte. În viaţa spirituală a
ţărilor industrial dezvoltate creşte brusc rolul ideilor ştiinţifice şi al concepţiilor despre
natură, societate şi despre om. Sporeşte prestigiul cunoştinţelor ştiinţifice, interesul faţă
de ele din partea diferitelor pături ale societăţii, fapt ce conduce la progres în sistemul
Învățământului, înrădăcinarea conştiinţei ştiinţifice în gândirea oamenilor.
Descoperirile ştiinţifice ale sec. XIX-Iea au schimbat din rădăcină concepţiile
despre structura materiei, spaţiu, timp, mişcare, dezvoltare a naturii, locul omului în
lume. Se ruinau ideile vechi, ştiinţa submina bazele fanteziilor religioase. Ca exemplu
poate fi adus răspunsul astronomului francez Laplace la întrebarea lui Napoleon unde
este locul lui Dumnezeu în sistemul său: Eu n-am nevoie de această ipoteză.
Dezvoltarea industriei necesită, în primul rând, dezvoltarea ştiinţelor naturale
atât a celor aplicate, cât şi a celor fundamentale. Iau amploare investigaţiile în
domeniul matematicii (Gauss, Laplace, Lobacevski), astronomiei (P. Laplace, I.
127
Kant). Se pun bazele teoriei matematice a probabilităţii, se formulează ipoteza
originii naturale a universului dintr-o nebuloasă incandescentă, se fac concluzii
privind pieirea inevitabilă a Sistemului Solar. Cu ajutorul telescopului cu oglindă au
fost descoperite noi planete, multiple nebulozităţi şi aglomeraţii de stele. Toate
acestea au contribuit la crearea concepţiei despre univers, aflat în permanentă
transformare şi dezvoltare.
Descoperirea în fizică a legii conservării energiei (T. Helmgolz), a condus la
deducţia cu privire la circuitul veşnic al materiei în mişcare,a principiilor
termodinamice (Thomson şi Clausius) şi a concluziei despre pieirea termică a
Universului. Se afirmă ştiinţa despre electricitate (M. Faraday), teoria
electromagnetică (D. Maxwell). Sunt importante succesele obţinute în domeniul
chimiei (Lavoisier, Dalton,Dumas), iar descoperirea grandioasă a lui D.Mendeleev
- tabelul periodic - a permis aranjarea într-un sistem unic nu numai a elementelor
deja descoperite, ci şi a celor prognozate. E interesant a menţiona faptul că un ajutor
activ şi elev destoinic al lui D. Mendeleev a fost I. Cuculescu, originar din Moldova.
O realizare importantă în dezvoltarea biologiei a fost teoria evoluţionistă a lui
Ch.Darvin. Cartea sa „Originea speciilor”(1859) a stârnit discuţii nu numai în
cercurile ştiinţifice, ci şi în ediţiile popularizatoare, presă, lecţiile publice.
Călugărul G.Mendel, efectuând experienţe asupra mazării în grădina
mănăstirii, a formulat legile fundamentale ale geneticii, depăşind cu un secol
timpul său, deoarece descoperirea lui a fost recunoscută abia la mijlocul secolului al
XX-lea. iar descoperirea de către L. Pasteur a lumii devine o prevestire a revoluţiei
în biochimie în sec. XX-lea. Au loc schimbări cardinale şi în geologie (C. Lyell
„Bazele geologiei”), care au dezvăluit evoluţia Pământului; în geografie e descoperită
Arctica, Antarctica, este cercetată Asia, Africa, America de Sud. Toate aceste
descoperiri ştiinţifice au schimbat tabloul lumii, au aprofundat concepţiile despre
Univers, au perfecţionat metodica cunoaşterii, au lărgit posibilităţile omului în ceea
ce priveşte transformarea naturii.
În ştiinţele sociale pe primul plan este promovată economia politică, care în mod
teoretic dezvăluie mecanismul sistemului capitalist de piaţă. Piatra de fundament în
întemeierea acestei ştiinţe a fost pusă de economistul şi filosoful scoţian Adam
Smith (1723-1790). În lucrarea sa „Cercetări despre natura şi cauzele îmbogăţirii
popoarelor” el a elaborat bazele teoriei valorii. O cercetare profundă a problemelor
cu privire la economia de piaţă a fost făcută în lucrarea lui K. Marx „Capitalul”.
În ritmuri rapide se dezvoltă ştiinţa istorică: lucrările lui O. Thierry şi F.
Guizot în Franţa, I. Herder şi G. Hegel in Germania, N. Danilevskii şi V.
Kliucevskii în Rusia, B.-P. Haşdeu în principatele românești.
Sec. XIX-lea a fost şi secolul istoriei: universale, a ştiinţei, a filosofiei şi religiei,
a statului, a literaturii şi artei.

3. Arta în cultura secolului al XIX-lea.

Imaginea vieţii artistice a sec. XIX-lea este diversă şi contradictorie ca şi viaţa
socială cu problemele şi varietatea sa. Pentru curentele artistice esenţială a devenit
problema cu privire la faptul cum să trăiască omul în secolul acesta impetuos, ce să
devină el, după expresia lui I. Goethe, „ciocan” sau „nicovală ”. Diverse curente şi
128
artişti dădeau răspunsuri diferite, deseori opuse, dar profund emoţionante, legate de
descoperirile estetice de importanţă universală. Curentele artistice principale ale
secolului al XIX-lea sunt: romantismul, clasicismul, realismul critic, simbolismul,
impresionismul.
Romantismul este unul dintre curentele fundamentale în cultura de la sfârşitul
sec. XVIII - XIX-lea. Romantismul (fr. romantisme) provine din spaniola. Cu acest
termen era numit tot ce era neobişnuit, fantastic, straniu, ceea ce se întâlnea numai în
cârti şi nu în viaţa reală cotidiană. Filosofia şi arta romantismului de fapt tindea să
fugă de realitatea care crea o impresie de ceva prozaic şi inert în lumea imaginilor şi
ideilor artistice, în lumea visurilor şi iluziilor.
Drept bază socială a romantismului au servit dezamăgirile cu privire la
rezultatele revoluţiei franceze. Romanticii au sesizat necorespunderea dintre idealurile
care au fost proclamate de Iluminism şi realitatea, care s-a instaurat în urma revoluţiei
burgheze. Centru principal al mişcării romantismului a devenit Germania. Anume în
operele poeţilor şi filosofilor germani preluau ulterior ideile sale romanticii din Anglia
şi Franţa, America şi Rusia, Polonia şi România. În Germania (oraşul Iena) a luat
naştere cercul romanticilor germani (romantismul ienez), care a pus bazele
concepţiei romantice despre lume şi esteticii romantismului. Filosofii şi scriitorii A.
Schlegel, A. Schelling, L. Tieck au elaborat filosofia romantică a artei. Principiile
fundamentale ale romantismului: atitudinea critică faţă de realitatea socială,
nerecunoaşterea civilizaţiei burgheze, scepticismul faţă de progresul social, industrial,
ştiinţific. Romantismul opune prozei melancolice a vieţii libertatea şi nepăsarea
lăuntrică a spiritului individualităţii umane. Omul este pentru ei un mic univers, un
microcosmos. De aceea sensul artei romantismului constă în oglindirea lumii interne a
omului, a artistului ca proroc şi purtător de adevăr.
Respingând viaţa de toate zilele a societăţii civilizate contemporane ca fiind
incoloră şi prozaică, romanticii tindeau spre tot ce este neobişnuit. Ei erau atraşi de
fantastică, tradiţiile populare, poveşti, epocile istorice anterioare, erau pasionaţi de
priveliştile naturii, viu colorate şi lejere, de viaţa şi obiceiurile ţărilor şi popoarelor
îndepărtate şi nu prea cunoscute, de pasiunile puternice (dragostea romantică), de
sferele superioare ale spiritului — religie, artă, filosofie.
Negând normele clasiciste ale artei şi principiul imitării naturii, romanticii au
proclamat libertatea creaţiei artistului. Geniul nu se supune regulilor, ci le creează-
această idee a lui I. Kant era în întregime susţinută de romantici. Libertatea creaţiei s-
a manifestat şi în inaugurarea unor noi forme şi genuri de artă cum sunt: romanul
istoric, povestirile fantastice, poemul, creaţiile lirice.
Creaţie supremă era considerată muzica ca artă a spiritului liber, iar toată arta tinde
spre o elocvenţă muzicală. Început în Germania, romantismul ia apoi amploare şi în alte ţări.
În Anglia romantismul timpuriu era reprezentat de poeţii W. Wordsworth şi S.
Coleridge, în Franţa de Chateaubriand. Apoi romantismul se bifurcă rapid şi se
restabileşte în forme tot mai noi: în Anglia - W. Blake, G. Byron („Pelerinajul lui
Charles Harold”, „Cain”, „Corsarul”) în Franţa - A. de Vigni („Moise”), V. Hugo
(„Catedrala Natre Dame de Paris), în S.U.A - E. Poe („Grotescuri şi arabescuri”,
„Motanul negru” ) în Rusia - V. Jucovskii („Împăratul pădurilor”), M. Lermontov
( „Demonul”, „ Balul mascat” ), A. Puşkin (timpuriu) - „Havuzul din Bahcisarai”,

129
„Ţiganii”), E. Baratânskii, F. Tiutcev, în România - M. Eminescu („Luceafărul”,
„Înger şi demon”), V. Alecsandri („Sânziana şi Pepelea” , „Doine.)
În arta plastică romantismul s-a manifestat mai puternic în pictură: în Spania
-creaţia lui F. Goia („Capricios”) în Franţa - T. Gericault („Pluta Meduzei”), A.
Delacroix („Libertatea”).
Romantismul muzical a întruchipat în sine ideea dinamismului infinit al
emoţiilor omului. El s-a manifestat în Austria (F. Schubert), în Germania (K. Weber,
R. Schuman, R. Wagner), Italia (N. Paganini, Dj. Verdi timpuriu), Franţa (G. Berlioz,
F. Auber), Polonia (F. Chopin), Ungaria (F. List), Rusia (M. Glinka, I.A. Rimskiu-
Korsakov, P.I. Ceaikovski).
Romantismul a influenţat asupra apariţiei unor aşa curente artistice cum sunt:
simbolismul, expresionismul, suprarealismul şi existenţialismul. Dar ele vor apărea
deja în sec. XX-lea. În sec. XIX-lea alături de romantism ia amploare curentul
realismului critic.
Realismul critic (de la grecescul kritike - atitudine critică, judecată, şi lat. realis)
ţine de sec. XIX-XX. Pentru el este caracteristic interesul concret faţă de activitatea
reală, faţă de reprezentarea veridică şi amplă a evenimentelor din viaţa socială şi
particulară a oamenilor, ce fac parte din diferite pături sociale, faţă de atmosfera ce-i
înconjoară. Legităţile vieţii sociale constituiau pentru artiştii realişti baza de la care
porneau în înțelegerea contemporanilor. Chipul individului era interpretat în funcţie
de relaţiile acestuia cu mediul şi societatea. Oamenii de artă acordau o mare atenţie
analizei psihologiei umane. Ei dezvăluiau cauzele materiale şi motivele psihologice
ale comportării omului. Nivelul de înţelegere de către artişti a legităţilor social-
istorice nu ceda în faţa ştiinţei avansate a timpului, iar H. de Balzac era numit de
contemporani „doctor altelor sociale”.
Atitudinea critică a acestor arte faţă de realitate era însoţită de căutări şi afirmare
a valorilor şi idealurilor pozitive. Realismul critic s-a afirmat cel mai mult în
literatură. În Franţa opera lui H. de Balzac („Comedia umană”- ciclu de romane),
Stendhal („Roşu şi negru”), P. Mărime („Carmen”), în Rusia - A. Puşkin („Evghenii
Oneghin”), N. Gogol („Suflete moarte”, „Revizorul”), I. Turghenev („Părinţii şi
copii), L. Tolstoi („Război şi pace”), A. Cehov („Livada de vişini”, nuvele) ş.a.
Simbolismul (de la grecescul simbol-semn, simbol) este un curent artistic în
arta de la sf. sec. XIX-lea. Rădăcinile teoretice ale simbolismului se trag din
romantism şi din filosofia lui I. Kant („Lucrul în sine”), A. Schopenhauer, F.
Nietzsche, V. Dilthey. Simbolismul tinde spre o exprimare artistică prin simbolul (ca
chip polisemantic şi logic impenetrabil), „lucrurilor în sine” şi al ideilor ce se află
după limitele perceperii senzoriale..
Principiile de bază ale simbolismului sunt: o concepere intuitivă a unităţii lumii
prin simbol, muzica-ca fundament al vieţii şi artei, lirica poetului ce posedă o forţă
magică iraţională, care se contopeşte cu principiul divin universal, apelul la arta
antichităţii şi a Evului mediu în căutarea înrudirii sale genealogice. Simbolismul este
neomogen, deoarece în el se îmbină diferite orientări spirituale. Reprezentanţii mai vestiţi
ai simbolismului în literatură sunt: P. Verlaine, P. Valery, A. Rimbaud, Sh. Baudelaire,
M. Maeterlinck, S. Malarme; în Rusia -Z. Ghipius, K. Balmont, A. Blok, A. Belîi, V.
Ivanov; în arta plastică M. Ciurlionis (lituanian de origine), M. Vrubell.

130
 Un loc aparte în filosofia simbolismului îl ocupă muzica. Spre deosebire de
cuvinte, care sunt limitate de raţiune şi forma exterioară a lucrurilor, muzica este în
stare să dezvăluie profunzimea şi misterul voalat al naturii. Cea mai bună poezie,
considerau simboliştii, este muzica, însă apogeul muzicii este tăcerea, poezia
neexprimată. Simbolul muzical îl reprezintă opera lui A. Skreabin, M. Ciurlionis.
Impresionismul (fr. Impression - impresie) este un curent în arta de la sfârşitul
sec. XIX-lea. El s-a afirmat în arta franceză a anilor 60-70. Denumirea a apărut după
expoziţia din 1874 la care a fost expus tabloul lui K. Monet „Impresie”. Un răsărit
de soare”, reunind un grup de pictori-novatori. Pe lângă Monet, din această reuniune
mai făceau parte: O. Renoir, C. Pizarro, A. Sisley, A. Degas ş. a. impresioniştii au
opus convenţionalismului artei oficiale şi de salon frumuseţea realităţii cotidiene,
sărbătorescul în perceperea lor. În genurile lor îndrăgite (peisaje, portrete, compoziţii
polivalente) ei tindeau să redea impresiile lor trecătoare referitor la lumea
inconjurătoare. Apreciind concepţiile imparţiale despre viaţă, ei o redau ca fiind plină
de poezie, unde omul se află in unitate strânsă cu mediul veşnic în schimbare, ce
impresionează prin bogăţia sa, strălucirea culorilor curate şi vii (scene de pe stradă, în
cafenele, schiţe ale plimbărilor duminicale ş.a.).

TEMA 19. CULTURA SEC. XX-LEA ( 2ORE)

Subiectele temei:
1. Caracteristica generală.
2. Revoluţia tehnicii şi noul tablou ştiinţific al lumii.
3. Cultura artistică a secolului al XX-lea.

Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să: Percepeţi unitatea vieţii
social-politice cu cea culturală în sec. XX. Posibilitatea afirmării în diferite curente ale
artei contemporane, adesea ori neînţeleasă de societate. Multiplele curente în arta plas-
tică europeană permit să facem concluzia de democratizarea vieţii sociale a europenelor.

1. Caracteristica generală.
Când vorbim despre cultura sec. XX-lea se are în vedere o nouă sinteză, nou
„aliaj”, noi interacţiuni ale vieţii politice şi economice, ştiinţei, filosofiei, artei,
moralei, dreptului, religiei, modului de viaţă etc. Idealurile şi valorile culturii
contemporane prezintă o sinteză a tot ce a creat omenirea din timpurile cele mai
străvechi şi până în zilele noastre.
În cultura contemporană şi-au găsit o largă răspândire principiile şi idealurile
umaniste. Esenţa umanismului contemporan constă în universalitatea sa: el e adresat
fiecărui om, proclamă dreptul fiecăruia la viaţă, prosperitate, libertate, acest umanism
nu este elitar (cum e în epoca Renaşterii), ci e democratic. Orientarea umanistă a
culturii sec. XX-lea se manifestă în diferite domenii ale vieţii societăţii contemporane
- economice, politice, morale, artistice etc. Această tendinţă a determinat, de
exemplu, constituirea culturii politice în ţările dezvoltate.
Valorile culturii politice contemporane pentru prima dată au fost fixate în „
Declaraţia drepturilor omului şi a cetăţeanului”(1789). Această primă declaraţie (cu

131
mici modificări) a stat la baza „Declaraţiei generale a drepturilor omului”, primită de
către Organizaţia Naţiunilor Unite.
O altă trăsătură specifică a culturii contemporane, ce se bazează pe moştenirea
culturală din trecut, e orientarea către cunoaşterea raţional-ştiinţifică a lumii şi
sistemul socio-cultural legat de ea-ştiinţa. Încă în sec. XIX-lea apar primele premize
că ştiinţa devine un fenomen cultural mondial datorită eforturilor depuse de către
savanţii din diferite ţări. Cu timpul au apărut, s-au dezvoltat relaţiile ştiinţifice
internaţionale.
La începutul sec. XX-lea toate clasele şi păturile sociale simţeau că se petrece un
fenomen neobişnuit-un fenomen calitativ nou, o cotitură crucială în dezvoltarea
tehnicii, o înnoire a tehnologiei de producţie, o schimbare radicală în structura ei.
Lumea întreagă trăieşte o schimbare radicală în domeniul tehnicii, care era
urmată de o dezvoltare intensă a ştiinţelor concrete. Lărgirea domeniului de influenţă
a ştiinţei şi tehnicii schimbă în mod radical condiţiile materiale ale oamenilor din
diferite ţări capitaliste dezvoltate, include inovaţii în modul de viaţă, îl schimbă pe
om ca participant şi creator al revoluţiei tehnice şi ştiinţifice. Toată lumea, într-o
măsură mai mare sau mai mică, trăieşte în atmosfera schimbărilor ce au loc în
existenţa materială şi spirituală, se folosesc de rezultatele dezvoltării tehnicii şi a
noilor tehnologii, simt influenţa lor asupra vieţii spirituale.
Creşterea nivelului spiritual al omenirii continuă şi chiar se intensifică în
comparaţie cu epocile precedente. Se bazează acest proces pe acumularea de noi
cunoştinţe în domeniul ştiinţelor umanitare şi concrete, pe perfecţionarea metodelor
de cunoaştere a lumii, dezvoltarea învăţământului, a capacităţilor creatoare ale
omului în procesul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, pe noul mod de concepere estetică a
realităţii, a relaţiilor sociale, a lumii interioare a omului, a valorilor general-umane.
Savanţii sec. XX-lea au creat un „nou tablou conceptual şi ştiinţific al lumii”, o
nouă mentalitate, mod de a gândi, ce se deosebeşte de cel al romanticilor şi al
pozitiviştilor sec. XIX-lea. Datorită marilor descoperiri în ştiinţele concrete şi umanitare
apare o nouă înţelegere a legităţilor dezvoltării naturii, societăţii şi a omului, se pune
accentul pe noi probleme, care sunt legate nemijlocit de spiritul epocii date.
Integritatea ştiinţifică mondială ce s-a format în sec. XX-lea a pus baza unirii
economice a lumii, răspândirii pe tot globul pământesc a mijloacelor înaintate a
culturii de producere.
Arta sec. XX-lea a creat un „ tablou artistic al lumii ” destul de straniu. Ea a
demonstrat că hotarele artei nu pot fi limitate numai la arta realistă. Conceptul
romantic despre lume (sec. XIX) treptat îndepărtează arta de realitate, ceea ce şi-a
găsit reflectare la început în impresionism, iar mai târziu în cubism, abstracţionism,
unde atenţia omului de artă e îndreptată nu spre conţinutul şi forma reală a operei de
artă, ci spre o formă abstractă, care, datorită combinării culorilor, armoniei lor,
transmite anumite stări sufleteşti, emoţii ale omului. Această artă poate fi comparată
cu armonia sunetelor în operele muzicale.
Arta pop la fel ne demonstrează că pot fi estetizate şi privite ca opere de artă
obiectele ce ne înconjoară (cutii de conserve, diferite deşeuri, piese de maşini ş.a.),
fiind folosite în creaţia artistică. Trebuie de menţionat, că multe opere ale artei
contemporane nu şi-au primit justa apreciere, erau şi sunt încă socotite ca non-art.

132
 O problemă deosebită e problema destinului religiei in sec. XX-lea. Religia, la
fel ca şi arta, din timpurile cele mai străvechi a fost şi este folosită în interesele
statale. Religia n-a fost scoasă din sufletele credincioşilor. Ea s-a păstrat şi cu atât
mai mult astăzi are loc o renaştere a religiei. Religia a apărut în timpurile cele mai
străvechi pentru a satisface anumite necesităţi ale omului. Cu timpul religia devine
tot mai perfectă şi are diferite forme de exprimare în diferite ţări (buddhismul,
hinduismul, şintoismul, iudaismul, islamul, creştinismul ş.a.). Ea dă răspuns la un
şir de probleme conceptuale (despre originea omului şi a lumii ce îl înconjoară ş.a.),
morale (devine un factor, ce reglementează conduita oamenilor in societate).
Renaşterea religiei e legată, fără doar şi poate, cu criza spirituală, care devine
tot mai acută în sec. XX-lea. Unii socot că credinţa e unica cale de a ieşi din criză. În
acelaşi timp nu trebuie să uităm, că pe lângă funcţia umanizatoare, propovăduirea
ideilor general umane orice religie are şi momente mistice, conservatoare, care pot
frâna dezvoltarea socială..
Datorită dezvoltării intense a mijloacelor de comunicare, transportului aerian şi
feroviar, cinematografului şi televiziunii au devenit mult mai accesibile în sec. XX-
lea contactele internaţionale, ceea ce a adus la integrare şi schimbul de valori
spirituale dintre diferite ţări, la dialogul culturilor Orientului şi a Occidentului. În
ţările din Occident a apărut un interes deosebit faţă de medicină, artă, religiile din
Orient, ele îşi găsesc o răspândire tot mai largă în ţările din Europa şi din America. Şi
invers, în ţările din Orient se răspândeşte creştinismul, arta (muzica, teatrul,
literatura) şi unele tradiţii europene.
Dezvoltarea culturii ca integritate e un proces contradictoriu. Constituirea
culturii mondiale a sec. XX-lea era urmată de o puternică dezvoltare în ascendenţă a
culturilor naţionale. Anume timpurile noastre au arătat neajunsul cercetărilor euro-
pocentriste ale culturii, în care cultura europeană era pusă mai presus decât cultura de
pe alte continente. Experienţa contemporană a arătat că ţările din Orient au putut
adapta realizările ştiinţei la sistemele lor de producţie şi învăţământ. Ţările din Orient
(Japonia, Coreea de Sud etc.) au contribuit considerabil la progresul tehnico-ştiinţific.
În acelaşi timp, baza culturală a vieţii lor rămâne destul de specifică. Chiar şi pentru
Orient cultura japoneză sau indiană posedă trăsături specifice, obţine succes unic.
2. Revoluţia tehnicii şi noul tablou ştiinţific al lumii.
Arta filmului a crescut o data cu secolul. Îmbunătăţirile tehnologice au adus
sunetul, culoarea si apoi aparent nesfârșite posibilităţi de efecte speciale. Dezvoltarea
religiei si a tehnicilor de interpretare potrivite filmării a dat filmului adevărata sa
putere, dar dezvoltarea industriei de film in Hollywood, India si Australia a oferit
finanţarea necesară răspândirii filmelor în întreaga lume.
Filmul a devenit forma de artă tipică secolului. Televiziunea s-a născut în anii
1920 şi s-a dezvoltat în mod similar cu filmul devenind forma de artă ce şi-a găsit loc
in fiecare casă. Puterea televiziunii consta în varietatea ei şi in capacitatea ei de a
asigura informaţii ,documentare, transmisii sportive şi ştiri-ce transmit evenimentele
secolului pe măsură ce se întâmplă.
Dacă din punct de vedere al artelor sec. XX este caracterizat de o serie întreagă
de crize, în ceea ce privește știința, situaţia este cu totul alta. Aceasta şi pentru faptul
ca nici o perioada din istoria omenirii nu a fost atât de dependentă de științele naturii
ca sec. XX.
133
 O caracteristică a ştiinţei sec. XX este faptul că ea a încetat sa mai fie
eurocentrică. Din anii 1930 producându-se un transfer al centrului de gravitate al
acesteia în SUA, unde a şi rămas.
Intre anii 1900 si 1933 numai şapte premii pentru ştiinţă fuseseră acordate
SUA, iar între 1933 şi 1970, numărul acestora a fost de şaptezeci şi şapte. După
1945 şi alte centre de cercetare independente se afirmă: Canada, Australia,
Argentina, Noua Zeelanda, Africa de Sud. În acelaşi timp, afirmarea oamenilor de
știință ne-europeni, mai ales a celor din Asia de Est şi din sub-continentul indian a
fost izbitoare. Cu toate acestea, la sfârșitul secolului, sunt încă zone ale globului care
au generat putini oameni de știință: Africa si America Latina. Frapant este faptul că o
treime din laureaţii asiatici ai premiilor Nobel pentru ştiinţă nu apar sub steagul ţării
lor de origine, ci sub cel american. (Dintre laureaţii americani douăzeci şi şapte sunt
prima generaţie de imigranţi). Într-o lume tot mai globalizată a avut loc şi are în
continuare loc un proces de concentrare a științelor în relativ puţine centre, care
dispun de resurse adecvate pentru dezvoltarea lor, mai ales in SUA şi unele state
occidentale: Germania, Anglia, Franța
O problemă de mare actualitate este aceea a raportului dintre dezvoltarea științei şi
consecinţele acesteia asupra Pământului ca habitat al organismelor vii. Cu alte cuvinte se
pune problema stabilirii unor limite practice şi morale ale cercetării științifice. Aceasta
datorita unor pericole reale sesizate si semnalate opiniei publice in ultimul sfert de veac.
Este vorba de distrugerea stratului de ozon din atmosfera pământului de către
fluorcarbon ( utilizat în refrigerare şi la spray-uri), apariţia „efectului de seră” adică
încălzirea necontrolabilă a temperaturii pământului din cauza gazelor produse de om;
moralitatea reproducerii umane în eprubetă şi a clonării umane, etc.
Analiza evoluţiei dezvoltării culturii științifice ne face să afirmăm că după
explozia primei bombe nucleare din 1945, ştiinţa devine parte componentă a
conştiinţei comune şi nu poate exista nici o îndoiala cu privire la faptul ca sec. XX a
fost un secol în care ştiinţa a transformat şi lumea şi cunoştinţele noastre despre ea.
Vorbind despre ştiinţa sec. XX nu putem să nu semnalăm faptul că au existat
momente de politizare a acesteia. Au existat doua tipuri de regimuri politice care s-au
amestecat în cercetarea ştiinţifică, fiind amândouă interesate la maximum de
progresul tehnic nelimitat. În a doua jumătate a secolului știința a devenit mai politică
în zona de influenţă sovietică a globului.
Oamenii de ştiinţă sovietici erau consideraţi de către elitele comuniste mai
importanţi decât omologii lor occidentali întrucât în concepția acestora doar ei puteau
face ca o ţara mai puţin dezvoltată ca URSS să poată înfrunta o superputere ca SUA.
Aşa se explică şi faptul că ei au reuşit sa faca ca Uniunea Sovietica să depăşească
pentru un timp Occidentul în cea mai înaltă dintre tehnologii, cea a spaţiului cosmic.
Primul satelit artificial (Sputnik, 1957), primul zbor spaţial al unui bărbat şi al unei
femei (1961, 1963) şi primele ieşiri în spaţiu au aparţinut, toate, ruşilor. Situaţia s-a
schimbat radical în deceniile următoare în favoarea S.U.A.
3. Cultura artistică a secolului al XX-lea.
În arta sec. XX-lea pot fi evidenţiate mai multe tendinţe. Se dezvoltă mai
departe tradiţiile artei realiste şi a romantismului, apare şi se dezvoltă arta
modernistă, care are aproape 40 de şcoli, curente, direcţii şi care a fost şi este
interpretată în mod diferit de către savanţi. Multe opere ale artei moderniste nici până
134
astăzi n-au fost înţelese şi estimate just. Timpul ne va arăta ce opere moderniste vor
intra în tezaurul artei universale.
Arta modernistă (din franc. Moderne, contemporan) apare în anii 20 ai sec. XX-
lea ca urmare a crizei spirituale ce cuprinde întreaga societate.
Modernismul cuprinde mai multe curente, şcoli şi direcţii independente din arta
contemporană (expresionismul, dadaismul, futurismul, cubismul, constructivismul,
abstract (suprarealismul, arta absurdă, pop-art ş. a.), fiecare dintre ele are specificul
său identic şi estetic, stilistic şi artistic, anumită concepţie filosofică.
Constituirea modernismului ca sistem artistico-estetic şi ca anumit mod de
concepere estetică a lumii a fost pregătită de aşa etape ale sale ca decadentismul şi
avangardismul. Aceste etape şi forme ale modernismului au fost ca un protest
specific la tendinţele şi procesele sociale, pe de o parte, pe de alta, la aşa fenomene
caracteristice pentru cultura artistică, ca repetarea epigonică a formelor şi stilurilor
canonizate, elaborate de către realismul şi romantismul sec. al XIX-lea.
Arta abstractă. Denumirea pe care şi-o revendică o serie de tendinţe, de grupări,
de creaţii, suspendându-se nu fără o anumită atitudine polemică - care, asemeni
impresionismului, au la bază un protest împotriva academismului şi naturalismului,
îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii vizibile şi așezând în locul lor un
sistem de semne, linii, pete, volume, ce exprimă în formă pură acţiunea raţionalităţii
şi sensibilităţii umane. Plecând de la ideea că arta plastică, arhitectura sau muzica
sunt prin excelenţă abstracte-ele presupunând în acelaşi timp o sumă de legături cu
realul, şi fiind, drept regulă, acceptate drept construcţii-primii artişti atraşi de
abstracţionism „ascultă” impulsurile lirice, manifestându-şi impresiile, întreaga
încărcătură emoţională. Este, de fapt, momentul de început când viaţa artistică agitată
a acestui secol este pusă în faţa unor imagini configurative, a unor imagini ce nu
conţin date din lumea obiectivă.
Revelaţia posibilităților noi de expresie a făcut obiectul unui amplu şi celebru
studiu a lui V. Kandinsky „Despre spiritual în artă” ce a contribuit la afirmarea artei
abstracte.
În mesajul dinamic al artei sec. XX-lea, arta abstractă înregistrează manifestări
dintre cele mai diferite, dezvoltând şi extrapolând unele dintre scopurile
impresionismului, mai ales în domeniul culorii şi al accentului pus pe universul
interior al artistului. Sub diferite forme, nume şi explicaţii, arta abstractă rămâne o
constantă a artei contemporane. Personalităţile diverse, care nu se suprapun cu
exactitate doctrinei estetice şi filosofice a artei abstracte, se manifestă în ultimele
decenii, ocupând un loc de primă importanţă în configuraţia artei moderne a lumii. În
istoria artei abstracte trebuie amintite pânzele lui V. Kandinski, R. Delounay, M.
Russel.
Suprarealismul. Mişcare artistică apărută în Europa după primul război
mondial. Până în anul 1966 (Breton, Giacometti şi Brauner), suprarealismul
cunoaşte câteva decenii de maximă înflorire, după care, părăsind prim-planul artei
universale, continuă să se manifeste izolat în creaţia unor artişti. Apariţia în 1924 a
primului Manifest al suprarealismului - considerat actul de naştere al
suprarealismului-este marcat de o serie de precedenţe culturale.
Eforturilor de cunoaştere ale impresionismului, futurismului şi cubismului, care
vizau realitatea obiectului, suprarealismul le adaugă o perspectivă mai apropiată de
135
simbolism şi expresionism-viziunea interiorităţii subiective, detaşate de obiectul
superior.
Arta absurdă e o manifestare a artei moderne, un grup de fenomene artistice ce
au loc în literatura (şi mai cu seamă în dramă) şi teatrul din Occident în anii 50-70 ai
sec. XX-lea. La baza conceptului despre lume al reprezentanţilor artei absurde se află
teza filosofiei existenţialiste despre existenţa lipsită de sens, absurditatea existenţei.
Arta absurdă exprimă dezamăgirea intelectualităţii europene în finalul celui de al
doilea război mondial. În viaţa înconjurătoare arta absurdului vede lipsa unei logici, a
legăturilor cauză-efect, neagă postulatul despre libertatea spirituală a omului. Cei mai
de seamă artişti sunt E. Ionesco („Cântăreaţa cheara”,„Scaunele”), S. Becket („În
aşteptarea lui Godo”).
Pop-art (artă accesibilă pentru toţ) mişcare apărută în preajma anului 1960 în
SUA şi Anglia. Mai întâi de toate, pop-art şi-a găsit exprimare în pictură şi sculptură,
încercând să înlocuiască arta abstractă neînţeleasă de mase cu un „nou realism”; mai
târziu se răspândeşte şi în alte domenii ale culturii pentru mase (muzica-rock,
cinematograf). Repetând mijloacele extravagante ale dadaismului, reprezentanţii pop-
art folosesc în compoziţiile sale obiecte din viaţa cotidiană (cutii de conserve, obiecte
vechi, detalii de maşini etc.) şi copiile lor mecanice (fotografii, mulaje, reproduceri
extrase din reviste ilustrate), estetizând şi ridicând la nivel artistic combinaţiile lor
unite întâmplător.
Op-art (apare la sfârşitul anilor 50 ai sec. XX-lea) direcţie în arta modernă care
face din percepţie, din condiţia vizuală a operei un principiu de formare şi existenţă a
creaţiei. Op-art îşi are rădăcinile în preocupările futurismului şi a constructivismului
de redare a mişcării.
Op-art se defineşte tot mai precis ca un mod de acţiuni ale ambianţei (prin
expresia creaţiei) asupra ochiului şi sensibilităţii umane. În atmosfera încărcată a
aşezărilor moderne, lucrările artiştilor op provoacă un şoc vizual-procedeu exploatat
de afiş, în general de noastre imediate ce ne invită să participăm la explorarea operei,
la toate nivelele-filosofic, perceptual, intelectual, social.
Hiperrealismul - mişcare artistică derivată din tendinţele realiste ale artei
moderne, apărută în anii 60 în SUA. Denumirea vrea să facă distincţie, uneori cu o
intenţie polemică, între programul acestei mişcări şi realismul conţinut, măsură mai
mare sau mai mică, în impresionism, cubism, dadaism, suprarealism, arta pop etc.
Ceea ce afirmă, înainte de toate, noul curent artistic este că aparenţele lumii vizibile-
adică ceea ce se oferă nemijlocit observaţiei sau înregistrării conştiincioase a
aparatului de fotografiat-trebuie să constituie centrul de interes al artistului plastic.
Adevărul se află în însuşi chipul realului, şi el nu trebuie interpretat , trecut prin filtru
subiectiv, ci doar reprodus, pentru mesajul pe care îl poartă în sine.Printre principalii
reprezentanţi a acestei orientări sunt P. Pearlstein, P. Sarkisian,D. Hanson, J. Sălt
ş.a.
Arta conceptuală. Sub această denumire, la sfârşitul anilor 60 încep să fie
reprezentate diferite manifestări şi lucrări artistice în care pe primul plan se situează
ideea, concepţia, procesul operei considerate mai semnificative decât forma concretă
a unei anumite creaţii. Aşa cum apare în prezent, arta conceptuală este o modalitate
de autoanaliză, de prezentare a laboratorului de creaţie, într-un amestec de imagini şi

136
inscripţii pot fi citaţi următorii reprezentanţi ai acestei mişcări: J. Kosuth, R. Berri,
B. Venet ş.a.
Arta realistă. Prin realism (fr.realisme, de la lat.realis, ceea ce înseamnă
substanţial), înţelegem un anumit tip de gândire, metodă artistică în artă, ce implică
zugrăvirea veridică a realităţii, chipuri care contribuie Ia o cunoaştere mai profundă a
fenomenelor vieţii, a contradicţiilor şi conflictelor ei inerente. Arta realistă are tradiţii
destul de vechi, e o linie neîntreruptă în dezvoltarea artei: realismul antic, medieval,
renascentist, iluminist, critic, socialist. În fiecare epocă istorică realismul depinde de
mentalitatea epocii, ideile politice şi filosofice dominante, idealurile general-umane.
Noile idei ale sec. XX-lea şi-au găsit întruchipare şi în operele adepţilor
realismului critic şi socialist: în literatură M.Gorkii, A. Serafimovici, V. Maiacovskii,
M. Andersen-Necsiu, A. Barbius,Rolan, B. Şou, T.Mann, Lui Sin, E.
Hemmingwai, R. Tagor ş.a., în pictură F. Mazerel (Belgia), D. Ribeira, D.
Sicheiros (Mexica), A. Refregie (SUA), A.Fugeron, B. Tasliţchii (Franţa),
R.Guttuso (Italia), G. Erni (Elveţia) etc.
Realismul socialist - metodă de creaţie de bază a artei sovietice şi socialiste de
peste hotare, metodă ce constă în zugrăvirea realităţii veridice, de pe poziţii partinice
consecvente, a realităţii concret-istorice trecute prin prisma dezvoltării revoluţionare
şi perspectivei idealului comunist.
În a doua jumătate a sec. XX-lea binecunoscute sunt operele scriitorilor A.
Tvardovskii, C. Simonov, Iu. Bondarev, V. Şucşin, E. Mejhelaitis, Ci. Aitmatov,
R.Gamzatovş.a., Artiştilor plastici G.Iocubonis, M. Saraian, compozitorilor D.
Şostakovici, D. Cabalevskii, A. Haciaturean, cineaştilor M. Romm, G. Ciuhrai, etc.
În arta moldovenească acest fenomen la fel îşi găseşte reflectare. În centrul
atenţiei scriitorilor moldoveni stau teme comune tuturor literaturilor sovietice.
Realismul socialist în literatura moldovenească a evoluat considerabil prin creaţia lui
E. Bucov, L. Deleanu, A. Lupan, G. Meniuc, B. Istru, I. Druţă, G. Vieru, V.
Vasilache,Vangheli etc.
În artele plastice se manifestă operele pictorilor V. Rusu-Ciobanu, M. Grecu,
I. Vieru, G. Sainciuc, V. Zazerscaia, a graficieni- lor E. Merega, I. Bogdescu, F.
Hămuraru, sculptorilor L. Dubinovskii, N. Epelbaum; în muzică-ale lui E. Coca,
Şt. Neaga, V. Zagorskii, Z. Tcaci, E. Doga, S. Lungul, E. Lazarev, C. Rusnac, T.
Chiriac etc.
Arta realismului socialist are la baza sa conceptul marxist despre lume şi
dezvoltarea socială, care a dat faliment în a doua jumătate a sec.XX-lea. Principiile
metodei date de creaţie au stat la baza dezvoltării întregii arte socialiste -artei
politizate şi ideologizate până la maxim, artei bazate pe principiul norodnic şi al
partinităţii leniniste, artei canonizate în anumite hotare stricte.

TEMA 20. CULTURĂ NAŢIONALĂ CONTEMPORANĂ ( 2 ORE)

Subiectele temei:
1. Muzica moldovenească contemporană.
2. Teatrul naţional contemporan.
3. Literatura contemporană.
4. Cinematografia moldovenească în perioada contemporană.
137
Obiective: după studierea acestei teme veţi fi în măsură să:Cunoaşteţi etapele
evoluţiei ale culturii naţionale în perioada de tranzacţie de la socialism la
formaţiunea capitalistă în R. Moldova. Veţi analiza virtual aportul culturii naţionale
în formarea cetăţeanului civilizat din Moldova. Veţi cunoaşte cauzele declinului
cinematografului naţional, al picturii şi literaturii.

1. Muzica moldovenească contemporană.

Muzica moldovenească reprezintă întreaga varietate a vieţii poporului şi în ea se
reflectă sufletul fiecărui moldovean, ea înseamnă şi profunzime muzicală, şi
temperament, şi omagiul adus strămoşilor, şi libertatea gândirii muzicale. Cultura
muzicală moldovenească este ceea, ce ne uneşte cu statele vecine, în pofida diferenţelor
naţionale şi confesionale. Asupra culturii muzicale moldoveneşti ale cărei rădăcini se
trag din Tracia antică, o oarecare influenţă a avut-o dependenţa politică de circa 200 de
ani a Moldovei faţă de Turcia. Nici influenţele slavone străvechi nu sunt străine
folclorului moldovenesc. Cultura muzicală moldovenească s-a format ca una integrală şi
originală, cu trăsăturile sale specifice, a reuşit să îmbine influenţe diferite, uneori
contradictorii, bazându-se pe fundamentul cultural solid al strămoşilor săi.
Un loc aparte în dezvoltarea culturii muzicale moldoveneşti îl are creaţia
compozitorilor clasici din Moldova. Astăzi numeroase străzi şi instituţii de
învățământ din întreaga ţară poartă numele lui Gavriil Muzicescu, Ciprian
Porumbescu, Eugen Coca, Stefan Neaga, iar studiul creaţiei lor a fost inclus ca
subiect obligatoriu în programele academice ale şcolilor şi universităţilor. Aceştia
sânt compozitorii, care au adus faimă Moldovei. Ei au reuşit să abordeze în creaţia sa
majoritatea genurilor şi curentelor muzicii clasice. Chiar dacă muzica moldovenească
are tradiţii naţionale profunde, în ultimele decenii se dezvoltă tot mai mult curentele
muzicii contemporane - jazz, rock, muzica electronică. Nu putem lăsa fără atenţie
nici  arta muzicală din filme, mai ales creaţia lui Eugen Doga. Acest compozitor a
compus muzică pentru mai mult de 200 de filme, printre care pot fi numite
„Jamila”,,Lăutarii”, „O şatră urcă spre cer”, „Dulcea şi tandra mea fiară” şi multe
altele. Aceste melodii sânt cunoscute şi adorate de un număr mare de persoane nu
numai în Moldova, ci şi în afara hotarelor ei.
În Moldova activează zeci de asociaţii etno-culturale. Asemenea minorităţi
naţionale, precum ucrainenii, ruşii, bulgarii, găgăuzii, evreii, polonezii, nemţii, italienii,
ţiganii etc., dispun de asociaţii şi fonduri culturale proprii. În Moldova este respectat
principiul egalităţii şi universalităţii legislaţiei în domeniul culturii, de aceea, minorităţile
etnice au posibilitatea să-şi dezvolte cultura tradiţională şi creaţia populară.
La începutul sec. XX-lea Chişinăul devine unul dintre cele mai mari centre
culturale din sudul Imperiului Rus. În oraş vin cu concerte asemenea interpreţi
renumiţi precum: Serghei Rahmaninov, Alexandru Scriabin, Leonid  Sobinov, Iaşa
Heifetz, Fiodor Şaliapin, Leopold Auer, Iosif Gofman, Alezandru Ziloti ş.a.
Până în 1940, compozitorii din Moldova lucrau, în primul rând, asupra
cântecelor cu caracter de masă, apoi a  pieselor instrumentale de dimensiuni mici.
Abia mai târziu a început crearea pieselor mai mari ca durată. Au fost deschise
următoarele instituţii muzicale: Conservatorul de Stat, Filarmonica Naţională,
Teatrul Muzical–Dramatic, Şcoala Medie Muzicală. În componenţa filarmonicii
138
Sergei Luncevici au intrat  atât orchestra simfonică, capela corală „Doina”, cât şi un
grup de artişti de estradă. Din cele mai vechi timpuri muzica însoţea activităţile
poporului şi era strâns legată de obiceiuri, era prezentă la cele mai importante
ceremonii, precum nunta şi cumătria, petrecerea în armată. De asemenea, erau larg
răspândite şi alte forme ale muzicii populare: bocetul, cântecul de dragoste, romanţa.
Tarafurile erau formaţiile care acompaniau, de regulă, interpretarea muzicii
populare. Repertoriul  unor asemenea orchestre includea, de obicei, cântece şi dansuri
populare, fantezii instrumentale, piese cu caracter ceremonial. Izvorul muzicii populare
moldoveneşti provine de la creaţia muzicanţilor ambulanţi –  lăutarii. Orchestrele
lăutăreşti cântau la petreceri, nunţi, acompaniau spectacolele. În timpul sovietic şi post-
sovietic creaţia muzicală a lăutarilor a fost continuată de numeroasele orchestre de
muzică populară printre care se numără din 1957 - orchestra „Fluieraş”, „Folclor”,
„Mărţişor”, din 1967 ansamblul de cântece populare „ Mugurel” şi „Lăutarii”.
Orchestra naţională de muzica populară „Lăutarii” şi-a început activitatea în
1970, conturându-şi de la bun început un stil propriu, continuând tradiţiile din
strămoşi ale lăutarilor, folosind posibilităţile moderne pentru creaţie. Soliştii vocalişti
a orchestrelor de muzică populară T. Ceban, M. Drăgan, V. Cojocaru, I. Bas, N.
Sulac, N. Glib, Z. Julea, V. Mihai, înregistrează noi cântece ce ne proslăvesc plaiul.
Muzica populară moldovenească este îndrăgită şi apreciată nu numai la noi în
ţară. Cele mai bune colective sunt practic permanent în turnee. Mulţi interpreţi sânt
invitaţi în alte ţări pentru participarea la proiecte de creaţie comune, ceea ce
contribuie la întărirea relaţiilor cu alte ţări.
Muzica clasică. Unul dintre primii compozitori de muzică clasică din Moldova a
fost Gavriil Musicescu. Meritul său deosebit constă în faptul, că el e întemeietorul
muzicii academice moldoveneşti, unul dintre primii care a adaptat  muzica etnică
pentru interpretare corală.
E. Coca - compozitorul, care a scris muzică pentru prima comedie muzicală
moldovenească „Fericirea Mărioarei”, îmbogăţind muzica clasică moldovenească cu
asemenea genuri precum opera, muzică simfonică, muzică corală şi muzică pentru pian.
Şt. Neaga este unul dintre fondatorii uniunii compozitorilor din Moldova, care a
făcut cadou muzicii clasice mondiale astfel de creaţii precum „Poema Nistrului”;
cantatele „Ştefan cel Mare” şi „Basarabenii”. Maria Cebotari (Maria Cibotaru),
soprană emerită originară din Basarabia ţaristă  şi cunoscută în toată lumea. L.
Gurov, S. Lobeli, E. Lazarev, Al. Stârcea, V. Zagorschi – aceste nume sunt, de
asemenea, cunoscute în lumea întreagă, iar moştenirea muzicală lăsată de ei, este o
mândrie a arhivei naţionale şi ocupă un loc de cinste în inimile oamenilor diferitor
generaţii, cu preferinţe muzicale diverse.
Muzica uşoară este genul de artă muzicală de divertisment destinat unui public
foarte larg. Acest gen de muzică a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare în secolul al
XX-lea. Genul respectiv de muzică include muzica modernă de dans, diverse cântece,
piese pentru orchestre de estradă şi ansambluri vocal-instrumentale.
Trăsăturile specifice ale muzicii uşoare sânt simplitatea, melodicitatea, accentul
pe vocal şi ritm cu puţină atenţie faţă de partea instrumentală. Forma principală şi
practic unica în muzica uşoară este cântecul. Textele cântecelor, de obicei, sînt
dedicate sentimentelor şi trăirilor personale. Datorită faptului că este adresată unui

139
public foarte larg şi mai ales popularităţii sale, muzica de uşoară are un rol important
în educaţia estetică a generaţiei tinere.
Muzica uşoară a atins nivelul cel mai înalt de dezvoltare în anii 60 ai sec. XX-
lea. În primul rând, este vorba despre activitatea formaţiei „Noroc” (mai târziu
„Contemporanul”). Colectivul a fost fondat în cadrul Filarmonicii Naţionale din
oraşul Chişinău în 1967 de către M. Dolgan, muzician şi compozitor talentat. Piesele
acestei formaţii au devenit cunoscute nu numai în Moldova. Câţiva ani buni cântecele
acestei trupe se numărau printre cele mai populare printre cele 240 de milioane de
locuitori ai URSS. Trebuie să amintim printre formaţiile artistice ale anilor ’70 şi ’80
ale sec. XX-lea „ Sonor”, „Orizont”, „Plai”, formaţia lui Ion Аldea-Teodorovici,
care scriau şi interpretau o muzică superbă de nivel mondial, dar şi interpreţii care
evoluau solo  S. Rotaru, N. Cepraga, M. Codreanu, A. Lazariuc, O. Ciolacu, N.
Crulicovschi, I. Suruceanu, Şt. Petrache, Iu. Sadovnic, Al. Lozanciuc, Ion şi Doina
Aldea–Teodorovici . Activitatea cărora a fost continuată de următoarea generaţie de
formaţii şi artişti: „ Zdob şi Zdub”, „Cuibul”, N. Ciobanu, G. Burlacu, D. Sulac, V.
Dani, A. Puică, N. Gordienco, N. Barbu.
Trebuie să menţionăm neapărat şi compozitorii moldoveni, care în toţi aceşti ani au
compus muzică frumoasă şi de calitate pentru cântăreţii de estradă – Е. Doga, C. Rusnac,
Gh. Mustea, B. Polin, А. Chiriac, Т. Chiriac, I. Аldea-Teodorovici, P. Teodorovici, I.
Enachi, M. Toderaşcu, I. Raiburg, M. Stârcea, V. Gorgos, D. Radu, М. Oţel.
În Republica Moldova se organizează frecvent festivaluri şi concursuri, care
scot în valoare persoanele talentate şi le oferă posibilitatea să-şi manifeste talentul şi
să se afirme în industria muzicii uşoare moderne. Printre cele mai populare pot fi
numite concursul „Steaua Chişinăului”, festivalul „Faces of Friends” din Cahul,
festivalul „Vocile de aur”. Festivalul-concurs musical „Moldova-patria mea”, în
mod special trebuie să menţionăm festivalul-concurs internaţional al tinerilor
interpreţi „Cântecele lumii”.
Alături de diferite evenimente muzicale din ţară, începând cu anul 2005,
interpreţii din Republica Moldova reprezintă ţara la concursul European de prestigiu
„Eurovision Song Contest”. În anul 2005 Moldova a fost reprezentată de către
formaţia „Zdob şi Zdub”, în 2006-de N. Gordienco, în 2007- N. Barbu, în 2008 - G.
Burlacu, 2009 - N. Ciobanu, în 2010 - O. Tira, în 2011 din nou de formaţia „Zdob şi
Zdub” şi în 2012- P. Parfeni.
2.Teatrul naţional contemporan.
Teatrele din Republica Moldova au o istorie frumoasă, marcată de multiple
realizări, o tradiţie scenică afirmată, actori consacraţi şi un public fidel. Colectivele
teatrale se află într-un continuu  proces de căutare de noi forme şi mijloace
expresive, familiarizând publicul cu cele mai noi realizări în domeniul artei teatrale
şi a dramaturgiei naţionale şi mondiale. Colectivele teatrale formate în perioada
postbelică, dar şi după declararea independenţei Republicii Moldova au contribuit
substanţial la trezirea conştiinţei naţionale a moldovenilor, renaşterea tradiţiilor şi
afirmarea valorilor strămoşeşti.
Pentru Republica Moldova, ca de altfel pentru marea majoritatea statelor euro-
pene, Teatrul de Operă şi Balet reprezintă o conştientizare de nivel superior a
valorificării spirituale a esenţei naţionale a poporului.

140
 Istoria Teatrului de Operă moldovenesc începe în 1956 cu montarea operei
„Grozovanul” de David Gherşfeld. În prima perioadă de activitate a teatrului (1956-
1970)  se cristalizează repertoriul care include atât opere naţionale, cît şi  creaţii din
patrimoniul liric universal. La finele anilor’70 repertoriul include patru opere
naţionale:„Grozovanul”  şi „Aurelia” de D. Gherşfeld, „Balada eroică” de A.
Stîrcea, „Casa mare” de M. Kopytman şi un număr impresionant de opere din
patrimonial universal – „Rigoletto”, „Traviata”, „Aida”, „Othello”.
În 1967, la Tokio, la Concursul internaţional al interpreţilor lirici în numele
lui Miura Tamaki, Maria Bieşu devine deţinătoarea titlului de Prima Cio-Cio-San
a lumii. Un aport important în promovarea artei lirice naţionale l-au adus regizorii G.
Ghelovani şi E. Platon; dirijorii: M. Şepper, B. Miliutin, I. Alterman, L. Hudolei şi
dirijorul de cor Gh. Strezev.
Perioada 1970-1991, este o  etapă de înflorire a teatrului. Se îmbogăţeşte
repertoriul teatrului, este completată trupa artistică, se dezvoltă dotările tehnice şi
relaţiile de colaborare cu omologii, atât din spaţiul unional, cât şi din afara hotarelor
URSS. În anii' 70-80 au fost lansate nume cunoscute a scenei lirice din Moldova ca:
Mihai Munteanu, Vladimir Dragoş.
Începând cu 1990, se lansează un proiect artistic de maximă importanţă pentru
arta lirică din Moldova: Festivalul Internaţional al Vedetelor de Operă şi Balet
„Invită Maria Bieşu”. Graţie acestui important eveniment cultural, arta lirică în
Moldova cunoaşte o frumoasă deschidere către noi orizonturi de explorare
componistică de percepţie şi mediatizare.
Perioada (1991-2009) Teatrul Naţional de Operă şi Balet al Republicii
Moldova etapa intră într-o nouă etapă a evoluţiei sale. În anii' 90 se remarcă solişti de
forţă: T. Busuioc, I. Vinogradov, regizori: Eu. Platon, El. Constantinov; dirijori:  Al.
Mocealov, L. Gavrilov.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din oraşul Bălţi a fost fondat la 16
mai 1957, iniţial ca trupă moldovenească pe lângă teatrul rus care activa în Bălţi din
anul 1947. La 16 mai 1957 la Bălţi a fost formată o trupă alcătuită din 25 de tineri
actori, printre care: V. Savca, A. Cazacu, Gh. Cincilei, V. Ciutac. Spectacolul de
debut al trupei a fost „Chiriţa în Iaşi sau două fete şi-o neneacă” de V. Alecsandri.
Acest spectacol a fost prima montare din dramaturgia lui V. Alecsandri, care a fost
prezentat în toate raioanele Moldovei, în cadrul celor 97 de reprezentaţii. Regizorul
Boris Harcenco a montat pe scena teatrului bălţean spectacolele „Căsătoria” de
N.Gogol (1958), „Jertfa” de G.Timofte (1959),
Teatrul îşi îmbogăţeşte repertoriul cu spectacole după piesele scriitorilor locali.
Primul spectacol din dramaturgia moldovenească pe scena teatrului din Bălţi a fost
„Evadare din rai” după piesa lui Gh. Malarciuc (1964). La mijlocul anilor ’70 trupa a
fost completată cu un grup de tineri actori absolvenţi ai Institutului de Arte „G.
Musicescu” din Chişinău: M. Mustea, E. Gavriluţă, Vi. Todiraş, B. Bechet, An.
Burlacu, E. Dodiţă, I. Marcoci, An. Răcilă.
La 26 ianuarie 1990 Teatrului V. Alecsandri din Bălţi i se conferă statut de „
Naţional” – primul Teatru Dramatic Naţional din republică. În repertoriul teatrului sânt
circa 200 de spectacole pentru adulţi şi copii, puse în scenă pe parcursul celor 54 de ani
de activitate. Piesele montate ţin de dramaturgia naţională şi universală, clasică şi
modernă. Printre acestea se remarcă „Oltea” de A. Strîmbeanu; „Ultimul Urmaş al lui
141
Ştefan-Voda” de Gh. Calamanciuc; „Hoţul cinstit” de V. Butulescu; În anul 2007 pe
scena teatrului sînt montate spectacolele „Brăţara de aur” de V. Bădiţa şi „Baltagul”
de Mh. Sadoveanu. În anul 2009 Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Bălţi montează
trei premiere: „Tîrfa de marţi” de Gh. Calamanciuc, în regia lui An. Răcilă, „Vine apa”
de Dm. Matcovschi, şi „Visul unei nopţi de mai” după Bogdan Petriceicu Haşdeu, în
regia lui Mh. Volontir.
Spectacolele pentru copii ocupă un loc important în repertoriul teatrului. De un
mare succes la public se bucură spectacolul „Izbândă şi iubire”, „Un suflet pentru o
păpuşă”, „Brăţara de aur”, „Capra cu 3 iezi”, „Scufiţa roşie”, „Tândală se
însoară”, „Creangă, umblă creangă” , „Greieraşul şi furnica” şi altele. Din anul
1994 pe lângă teatru funcţionează şi o trupa de păpuşari, „Gâgâlici”, care prezintă
spectacole pentru copii.
Teatrul Dramatic Rus de Stat ,,A.P.Cehov” din Chişinău. În teatru au  fost
montate numeroase piese din dramaturgia clasică rusă şi universală: „Unchiul
Vanea” (1954), „Ivanov” (1961), „Livada de vişini” (1975), „Pescăruşul” (1982)
de A. Cehov, „ Ana Karenina” (1960) după L. Tolstoi, „Micile tragedii” de A.
Puşkin (1976), „Căsătoria” de N. Gogol (1978), „Îmblînzirea scorpiei” (1950). În
diferite perioade de timp la teatru au activat regizorii: R. Grigorean, K. Vedernikov,
E. Vengre, V. Axionov, M. Abramov, I. Petrovskii, N. Basin, aici şi-au desfăşurat
activitatea pictorul-scenograf K. Lodzeiskii, actorii N. Massalskaia, artistă a
poporului din URSS, V. Belov, V. Burhart, D. Lîsenco, Din anul 1985 pe scena
teatrului evoluează M. Babkina, V. Izmailov, artişti ai poporului din RSSM; A.
Vasiliev, V. Cruglov, artişti emeriţi din RSSM, R. Kirilova, artistă emerită din
RSFSR. Din 1985 în calitate de  regizor-şef al teatrului a activat Veniamin Apostol,
maestru emerit al artei din RSSM. Teatrul a întreprins numeroase turnee la Moscova,
Leningrad, Kiev, Odesa, Breansc, Krasnodar, Stavropol, spectacolele sale fiind înalt
apreciate de publicul spectator.
3. Literatura contemporană.
Literatura moldovenească contemporană a moştenit frumoasele tradiţii ale
literaturii sec. XX-lea prin operele celor mai viguroşi scriitori, contemporani cu
generaţia mileniului al III-lea. Îşi continuă cu efervescenţă activitatea „ultimii mohicani”
ai literaturii sec. XX-lea. Aceşti autori avansează în câteva genuri concomitent. 
Ion Druţă în dramaturgie şi publicistică artistică, deşi ciclul lui poetic intitulat
„Rugă”, tinde să umbrească chiar nişte poeţi consacraţi. Dm. Matcovschi rămâne
fidel sieşi, scrie şi dramaturgie şi poezie. N. Esinencu a ajuns la al şaptelea volum de
scrieri, care cuprinde povestiri şi romane, comedii şi poeme. Petru Cărare continuă
cu epigrama şi parodia, dar nu-l părăseşte gândul de a-şi edita romanele şi piesele
publicate în periodice N. Dabija concomitent cu poezia, publicistica bătăioasă
„Literatura şi Arta”, debutează cu un roman. Mh. Gheorghe Cibotaru şi Gheorghe
Madan  activează pe ogorul prozei, Mh. Cibotaru – în poezie. Apar frecvent în presă
scrieri care aparţin lui H. Moraru − publicistică şi nuvele, V. Dumbrăveanu −
romane şi mărturii despre colegii de breaslă. I. Hadârcă a editat în ultimele decenii
valoroase volume de versuri şi de publicistică. Se menţin pe linia de plutire: în proză
– St. Saca, N. Rusu şi V. Prohin, în poezie – V. Romanciuc şi L. Butnaru în critică
şi istoria literară Hr. Corbu, Mg. Cimpoi, Mh. Dolgan, I. Ciocanu, în satiră şi umor
I. Diordiev şi Ef. Tarlapan. Au apărut şi multe nume noi în literatură, dar
142
deocamdată n-a fost probată în timp durabilitatea lor artistică, deşi critica literară s-a
pronunţat laudativ asupra prozei lui V. Babanschi; asupra lucrărilor de ştiinţă literară
ale lui P. Balmuş, Al. Burlacu, A. Bantoş; asupra versurilor satirice ale lui Gh.
Bîlici şi Gr. Drăgan; asupra dramaturgiei lui V. Butnaru şi a lui Gh. Calamanciuc;
asupra versurilor pentru copii ale lui C. Dragomir, I. Anton; asupra criticii teatrale şi
eseistice a V. Tăzlăuanu; asupra publicisticii lui N. Roibu, V. Ciobanu ş.a.
4. Cinematografia moldovenească în perioada contemporană.
În a doua jumătate a anilor '80 lideri ai producţiei cinematografice erau
documentariştii. Mecanismul masiv de producere al filmelor de ficţiune nu permitea
să se reacţioneze rapid la schimbările istorice din viaţa republicii.
Chiar la începutul anilor '90 documentariştii moldoveni încercau cu ajutorul
mijloacelor publicistice să oglindească cele mai actuale probleme ale vieţii cotidiene
ale republicii şi istoria ţării. „Alegerile sau singur cu sine”, astfel şi-a numit filmul
regizorul O. Tulaev, unde povesteşte despre primele alegeri democratice alternative
în Moldova.
O peliculă publicistică  „Cuceritorii Siberiei” despre represiunile din Moldova
şi deportările în Siberia ale locuitorilor moldoveni în anii „colectivizării totale” a fost
realizată de regizorul Nc. Ghibu. Tot el, după scenariul Zn. Circova, filmează o
peliculă documentară „Deasupra Moldovei cer senin”, unde continuă tema
deportărilor din Moldova anilor 1949. O peliculă documentară despre deportările în
masă în timpul colectivizării totale a realizat An. Buruiană. Acute ca conţinut, aceste
peliculele erau lipsite de valoare artistică. Din cauza faptului că cenzura, n-a permis
mult timp abordarea acestei teme, ele erau, pur şi simplu, noi ca temă, şi regizorii,
creînd aceste filme se gîndeau mai puţin la nivelul lor artistic.
Documentariştii moldoveni creează un şir de filme în anii '90 despre oamenii
iluştri din trecutul Moldovei:  Dimitrie Cantemir, Ştefan cel Mare, despre clasicii
literaturii naţionale: Mihai Eminescu, Ion Creangă. La acest compartiment, cele mai
multe filme au fost realizate regizorul şi scenaristul An. Codru.
Despre limba, cultura şi tradiţiile naţionale se filmează peliculele „ Limba
noastră” (scenariul şi regia A. Dumbrăveanu); „Mioriţa” (scenariul şi regia A.
Deleu). Tot A. Deleu a realizat pelicula ce povestea despre un nou teatru din
Moldova „Eugen Ionesco”. O dilogie filozofică despre destinele istorice ale
poporului moldav „Quo vadis, popule?”, folosind materialul istoric şi contemporan a
creat regizorul şi scenaristul Vl. Druc.
În prima parte a acestei dilogii documentare „Alternanţe” au fost oglindite
evenimentele revoluţionare din România din decembrie 1989. În această peliculă
publicistică Vl. Druc analizează minuţios relaţiile dintre popor şi regimurile
dictatoriale în plan istoric. Al doilea film al său „Frontiere”,  V. Druc 1-a dedicat
românilor, ce locuiesc în Bucovina de Nord în componenţa Ucrainei. La începutul
anilor '90 scenaristul Dumitru Olărescu şi regizorii Vl. Druc şi M. Chistruga lansează
pe ecrane două filme-parabole: „Cheamă-i, Doamne înapoi ” şi „ Mîine iar va
răsări soarele”.
Anul 1992 e semnificativ nu numai prin aceea că Republica Moldova s-a
dezbinat, dar şi prin situaţia catastrofală în industria filmică. Filmul regizorului
Andrei Buruiană „Noi suntem acasă”, ce povestea despre conflictul sângeros de pe

143
Nistru în vara anului 1992, a devenit un fel de linie tragică, după care procesul
cinematografic din motive economice a început să fie stopat.
Un film în 5 acte dedicat artistului poporului N. Culac a fost creat de
regizorul V. Gagiu. O schiţă publicistică pe temă socială „No problems” după
scenariul lui D. Olărescu a filmat Ion Mija. Cunoscuţilor scriitori Gr. Vieru şi Dm.
Matcovschi scenaristul D. Olărescu şi regizorul M. Chistruga le-au dedicat
filmele „Cel care sunt” şi „Aici departe”, iar An. Crudu după propriul scenariu a
filmat o peliculă de lung metraj Ion Creangă. O situaţie şi mai gravă s-a creat în
domeniul filmului de ficţiune. Pe parcursul ultimului deceniu al sec. XX-lea
„Moldova-film” au fost create numai 6 pelicule artistice şi acelea mai mult cu
ajutorul sponsorilor. Cu surse exclusiv din buget au fost create numai filmele artistice
„Vîltoarea” (regizor O. Tulaev), „Dănilă Prepeleac” (regizor T. Tătaru, după
basmul cu acelaşi nume a lui Ion Creangă şi „Patul tui Procust”(regizor S. Prodan).
La finalizarea ultimei pelicule, totuşi, a fost nevoie şi de banii sponsorilor, care au
luat asupra sa şi angajamentul de a difuza pelicula după hotarele Moldovei.
Pelicula „Unde fugi, maestre?”, a fost creată la studiau, dar cu participarea
cineaştilor din România, iar „Tangoul fatal” cu studioul particular „ Profilm”.
Situaţia dramatică în cinematografia naţională de azi se datorează nu numai
problemei banilor pentru turnarea peliculelor noi, uneori sponsori, totuşi, se găsesc.
Dificultatea constă mai mult în faptul, cum să realizezi pe piaţa de filme opera deja
finisată. În acest sens, putem constata cu tristeţe că pelicula lui T. Tătaru „Dănilă
Prepeleac” n-a întors nici măcar a zecea parte din banii, ce au fost cheltuiţi pentru
realizarea acestui film.
Practic, toate cinematografele din Moldova în ultimul deceniu al sec. XX-lea au
fost închise, iar pe ecranul mondial „Dănilă Prepeleac” nu era aşteptat. N-a putut
realiza scenariul său despre Puşkin nici chiar renumitul regizor Em. Loteanu. Iar,
când bani pentru realizarea unui alt proiect al său - cu denumirea „Iar” au fost găsiţi
nu i-au ajuns zile ca să-l realizeze.
Producerii filmice în Republica Moldova la etapa actuală e foarte problematică.
Centrul de producere al filmelor a trecut la televiziune, unde în toate ţările lumii se
produc tot mai multe filme, inclusiv seriale cu sute de episoade. Anume în cadrul
televiziunii, ar trebui să căutăm căile de reanimare ale producerii filmice, mai ales,
pentru o ţară atât de mică ca Moldova. Filme cu buget mic, buget econom, totuşi,
suntem în stare să producem. E necesar să elaborăm numai o concepţie strategică de
renaştere a cinematografiei naţionale şi să o aplicăm în viaţa, căci acest lucru este
necesar.

144
 Bibliografia.
Lista surselor bibliografice obligatorii la curs:
1. Ariés, Ph., Duby, G. Istoria vieţii private. Vol. I-II. Bucureşti. Meridiane, 1994.
2. Bérence Fred. Renaşterea italiană. Bucureşti, Meridiane, 1969.
3. Bonnard André. Civilizaţia greacă. Vol. I-II. Ed. Ştiinţifică. Bucureşti, 1969.
4. Botez-Crainic, A. Istoria artelor plastice. Vol. I-II, Bucureşti, 1995.
5. Bastide de la Henri. Patru călătorii în inima civilizaţiilor. Bucureşti, 1994.
6. Bâtlan, I. Istoria culturii şi civilizaţiei universal. Bucureşti, 1995;
7. Chamoux François. Civilizaţia greacă. Vol. I-II. Bucureşti, 1985.
8. Daniel Constantin. Civilizaţia asiro - babiloniană. Bucureşti, 1981.
9. Deshayes Jean. Civilizaţiile Vechiului Orient. Bucureşti, 1976.
10. Delumeau Jean. Religiile lumii. Humanitas, 1996.
11. Drîmbă, O. Istoria culturii şi civilizaţiei. Bucureşti, 1997.
12. EliadeMircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. 3 volume. Chişinău, 1992.
13. Elisseeff Vadime, Elisseeff Danielle. Civilizaţia japoneză. Bucureşti, 1996.
14. Jaspers Karl. Oameni de însemnătate crucială. Bucureşti, 1996.
15. Istoria civilizaţiei şi culturii universale şi naţionale. Chişinău, 1998
16. Marile religii. Coordonator Philippe Gaudin. Bucureşti, 1995.
17. Panofsky Erwin. Renaştere şi renaşteri în arta Occidentului. Bucureşti, 1974.
18. Potter C. F. Fondatori de mari religii. Bucureşti, 1998.
Surse suplimentare.
19. Fleming William. Arte şi idei. Bucureşti, 1983.
20. Бэшем А. Чудо которым была Индия. Москва, 1977.
21. Григорьева Г. Красотой Японии рожденный. Москва, 1993.
22. Данилова И. Искусство Средних Веков и Возрождения, М., 1984.
25. Добиаш-Рождественская О. Культура средневекового Запада, М., 1986.
27. Игнатович А. Иллюстрированная история религии в 2-х тт. Москва., 1992.
28. История и культура Китая. М., 1974.
29. Куманецкий, К. История культуры Древней Греции и Рима. М., 1990.
30. Немировский А. Мифы и легенды Древнего Востока. М., 1994.
31. Фицджеральд С. Китай. Краткая история культуры. Евразия. M., 1998.
32. Фрэзер Д. Золотая ветвь. М., 1984.

145