INTRODUCERE

1. Obiectul fiziologiei patologice şi legătura ei cu alte ştiinţe biologice.

2. Noţiunea de boală.
3. Perioadele şi durata bolii.

1. Obiectul fiziologiei patologice şi legătura ei cu alte ştiinţe biologice.

Fiziologia patologică este ştiinţa care studiază modificările funcţionale din
organismul bolnav şi stabileşte legile generale ale originii, apariţiei, evoluţiei şi
sfîrşitului proceselor patologice. Cu alte cuvinte fiziologia patologică – este ştiinţa
care studiază activitatea vitală a organismului bolnav, adică – fiziologia
organismului bolnav.
Se disting mii de diferite tipuri, variante şi forme de boli la om. Conform
clasificării organizaţiei Internaţionale a ocrotirii sănătăţii există aproximativ 1000
de grupe principale şi 17 clase de boli la om. Studierea lor este obiectul de studiu a
patologiei clinice şi generale.
Fiziologia patologică însă studiază cele mai generale dereglări de la normă a
lucrului (activităţii) celulei, organelor, sistemelor şi a organismului în general la
boală.
Fiziologia patologică constă din 2 părţi principale: patologia generală care
cuprinde noţiuni generale despre boală (nozologia) şi procesele patologice,
reacţiile tipice generale ale organismului, indiferent de forma în care s-ar manifesta
boala (de ex. inflamaţia, febra, hipoxia etc.).
A doua parte – fiziologia patologică specială – care conţine date despre
dereglările funcţionale ale diferitor sisteme: a sîngelui şi hematopoezei, circulaţiei
sangvine, respiraţiei, digestiei, secreţiei urinare, reglării endocrine şi nervoase.
Sarcinile fiziologiei patologice devin mai clare cînd le comparăm cu cele a
fizilogiei clinice.
Fiziologia patologică studiază legile generale, care stau la baza procesului
patologic sau a bolii, iar clinica studiază numai unele boli. De ex. fiziologia

1
patologică studiază legile apariţiei şi evoluţiei unor astfel de procese patologice ca
febra şi inflamaţia, iar ştiinţele clinice studiază unele boli febrile (în special de
origine infecţioasă) şi boli care au la baza lor diferite forme de inflamaţie.
Fiziologia patologică este o ştiinţă experimentală care are drept scop
reproducerea (modelarea) pe animalele de laborator a proceselor patologice care
atacă omul.
Modelele experimentale ajută la clarificarea cauzelor şi mecanismelor de
apariţie a bolii.
Pentru studierea pe cale experimentală a proceselor patologice servesc
experienţele acute şi cronice.
Experienţele acute sunt limitate atît de timpul efectuării lor, cît şi de
cercetarea rezultatelor acţiunii agenţilor patogeni. Ele dereglează funcţia
organismului şi deseori în condiţii simplificate artificiale nu dau posibilitate de a
clarifica din toate punctele de vedere mecanismele de apariţie a proceselor
patologice.
Cu toate acestea, prin intermediul experienţelor acute fiziologia patologică a
acumulat un mare material referitor la procesele patologice de scurtă durată: cum
este şocul hemoragia, asfixia, diferite intoxicaţii.
Experienţele cronice au mari proprietăţi faţă de cele acute. Procesele
patologice reproduse în experienţele cronice, sunt mai apropiate de cele naturale.
Ele ne dau posibilitatea de a urmări un timp mai îndelungat activitatea vitală
a organismului.
Şi totuşi, datele obţinute cu ajutorul experienţelor făcute pe animale nu
lămuresc decît unilateral şi incomplet originea şi apariţia proceselor patologice. De
aceea, datele experimentale nu pot fi transpuse în mod mecanic asupra omului.
Spre deosebire de animale omul se dezvoltă într-un mediu social şi posedă un
sistem nervos superior.
În afară de aceasta, procesele fiziologice la om şi animale decurg în mod
diferit şi au specificul lor. De ex. la om produsul final de descompunere a
proteinelor îl constituie ureea, iar la păsări şi reptile – acidul uric. Multe boli ale

2
omului (boala ulceroasă, insuficienţa coronară, avitaminozele) nu pot fi reproduse
decît parţial în experienţele efectuate pe animale.
O serie de alte boli ca: gripa, boala lui Parkinson – în genere n-au putut fi
reproduse pînă acum cu ajutorul experienţelor făcute pe animale.
Insuficienţa experienţei făcute pe animale se completează prin cercetările
clinico-fiziologice ale bolnavilor în diferite condiţii ale activităţii lor vitale şi la
acţiunea diferitor eforturi fizice şi chimice. Dar, aceste metode de cercetare nu
trebuie nici într-un caz să cauzeze vre-o daună organismului.
Legătura fiziologiei patologice cu alte ştiinţe biologice.
Fiziologia patologică este organic legată:
1. cu biologia – fără înţelegerea justă a principalelor legi ale naturii vii nu este
posibilă cunoaşterea fenomenelor patologice.
2. cu fiziologia normală şi biochimia, care studiază organismul normal.
Fiziologia patologică foloseşte aproape aceleaşi metode de cercetare ca şi
fiziologia normală, biochimia, biofizica.
Fiziologia patologică utilizează datele anatomiei patologice, care studiază aceleaşi
legi ale proceselor patologice, dar cercetează modificările morfologice şi
histologice structurale, care au loc în organismul bolnav şi care pot fi observate la
diferite stadii ale bolii. Ambele ştiinţe se completează reciproc şi constituie
împreună un vast domeniu de cunoştinţe medicale – patologia.
Fiziologia patologică este în strînsă legătură cu clinica. În cercetările ei ea pe larg
foloseşte datele clinice.
2. Noţiunea de boală.
Nozologia generală – studiul despre boală (nosos din gr. boală). Aceasta este una
din cele mai antice (vechi) probleme a medicinei.
Boala şi sănătatea prezintă 2 forme de bază a procesului vital. Starea
sănătăţii şi bolii pot de multe ori să treacă din una în alta pe parcursul vieţii
individuale a omului sau animalului.
Sănătatea. Pentru a înţelege esenţa bolii este important de a da definiţia vieţii
sănătoase, normale după hotarele căreia apare boala.

3
 În practica medicinală foarte des folosesc aşa expresii ca: “temperatura
normală”, “electrocardiograma normală”, “înălţimea şi masa normală”,
“componenţa sîngelui normală” etc. În cazul dat se are în vedere norma ca media
datelor observate la majoritatea oamenilor sănătoşi (norma statistică). Deseori se
indică la aceasta şi variaţiile posibile. Însă, norma nu este numai pur şi simplu
media aritmetică a unui şir de determinări (măsurări).
Sub noţiunea de N sau sănătate se subînţelege aşa o formă a activităţii vitale
a organismului care-i asigură cele mai adecvate condiţii de existenţă şi adaptare în
natură.
Exemplul: în condiţiile presiunii parţiale scăzute a O 2 în munţi normal se socoate
mărirea numărului de eritrocite în singe faţă de acest număr la nivelul mării.
Pentru om ca fiinţă socială norma sau sănătatea este existenţa (viaţa) care
permite o participare amplă a omului în diferite activităţi sociale.
Boala – este viaţa organismului lezat, afectat la care participă procesele
compensatoare a funcţiilor dereglate şi scade capacitatea de muncă. Ea este pentru
organism un proces nou.
Sfîrşitul posibil al bolii sunt însănătoşirea sau moartea.
De a da o definiţie deplină a bolii este foarte greu. Deoarece boala este mai
întîi de toate un process al vieţii, este natural şi toate caracterele, simptomele vieţii
se manifestă şi la boală. În organismul bolnav se observă în diferite forme
metabolismul bazal şi al energiei. Organismul bolnav posedă reactivitate de
adaptare la mediul ambiant şi înmulţirea celulelor etc. Însă toţi aceşti indici
importanţi a vieţii în organismul bolnav întotdeauna într-o măsură sau alta sunt
modificate cantitativ.
În organismul bolnav ca şi în cel sănătos se manifestă o activitate a tuturor
organelor şi sistemelor. Organismul bolnav ca şi cel sănătos, respiră, la el
funcţionează inima, tractul gastro-intestinal şi alte organe. Însă la fiecare boală
apărută se dereglează mai mult sau mai puţin capacitatea de adaptare a
organismului. De aceea majoritatea savanţilor dau definiţia bolii ca o dereglare a
adaptării organismului la mediul ambiant.

4
Exemplu: la multe boli omul fizic slăbeşte, muşchii repede obosesc. De regulă
omul grav bolnav stă la pat şi încercarea de a se ridica poate uneori duce la moarte
(la unele boli a inimii şi altele).
În organismul brusc se dereglează funcţiile S.N. – principalului sistem de
adaptare a organismului la mediul ambiant. În primul rînd în S.N. se dereglează
procesele de inhibare. Dereglarea proceselor de excitaţie şi inhibare în scoarţa
cerebrală duc la aceea că bolnavul devine iritat şi aceasta tot micşorează
posibilităţile lui de acomodare.
Boala este aşa o formă a procesului vital la care viaţa omului devine
neadecvată la condiţiile mediului ambiant.
Boala însă nu este o formă obligatorie a activităţii vitale a fiecărei fiinţe vii.
La condiţii adecvate a mediului şi la o eriditate sănătoasă viaţa individuală poate
trece şi fără boli.
Însă procesul final al vieţii şi trecerea la moarte – întotdeauna se prezintă ca
o boală de o durată mai scurtă sau mai lungă. Chiar şi moartea subită de la oprirea
inimii prezintă o dereglare scurtă, dar gravă a activităţii cardiace.
La omul bolnav întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai mică scade
capacitatea de muncă.
La unele boli (ca hipertireoza, stările neurotice etc.), capacitatea de muncă
timpuriu se măreşte, însă ea-i mai joasă ca la oamenii sănătoşi.
Simptomele bolii (semiatica). Ştiinţa care studiază simptomele bolii se
numeşte semiologie (din gr. semiotikos – pe baza simptomelor).
Cel mai frecvent simptom al bolii este – durerea. Însă nu toate bolile sunt
însoţite de durere. Fără durere se dezvoltă multe tumori, leucozele.
Şi totuşi durerea este unul din principalele simptom a bolii. Durerea – este o
alarmă, un signal despre o stare nefavorabilă a organismului, care se transmite din
porţiunea lezată a organismului la centrele superioare a encefalului.
În afară de durere există un şir întreg de alte simptome a bolii: slăbiciunea,
febra, tumefiere (edem) şi înroţirea organismului lezat.

5
 Însă există simptome a bolii, care puţin se observă şi se depistează la fel de
greu.
Grupa de simptome mai mult sau mai puţin constante şi caracteristice pentru
anumite boli se numeşte sindrom. Există pînă la 200 de simptome diferenciate.
Principiile generale de clasificare a bolilor
Există multe clasificări a bolilor, bazate pe diferite principii. După principiul
cauzal (etiologic) bolile se împart: ereditare, infecţioase, de intoxicaţie, traume etc.
După particularităţile patogenezei se disting boli a metabolismului bazal,
alergice, tumorile, bolile edemice, şoc etc.
După principiul organic se disting boli a inimii şi vaselor, a plămînilor,
rînichi şi ficat etc.
Bolile se clasifică şi după principiul vîrstei: a nou-născutului, a copilăriei, a
senilităţii. Există boli caracteristice numai femeilor (ginecologia).
Conform clasificaţiei statistice bolile se împart în 17 clase:
1. Infecţioase şi parazitare.
2. Neoplasm (tumori).
3. Alergice, a secreţiei interne, dereglări a metabolismului şi dereglări
alimentare.
4. Bolile sangvine şi a organelor hematopoetice.
5. Psihozele, neurozele şi dereglările personalităţii.
6. Bolile S.N. şi a organelor de simţ.
7. Bolile organelor vasculare.
8. Bolile respiratorii.
9. Bolile digestive.
10.Bolile urogenitale.
11. Bolile de parturiţie (naşterea, complicaţiile gravidităţii, bolile naşterii şi
cele postnatale).
12. Bolile pielii şi a ţesutului subcutanat.
13. Bolile aparatului locomotor şi de locomoţie.
14. Vicii congenitale.

6
 15. Bolile vîrstei de mică copilărie.
16. Bătrîneţea.
17. Accidente, traume, otrăvirile.

2. Noţiunea de boală.
Una din problemele principale ale fiziologiei patologice – ce constă în
definiţia ştiinţifică a bolii, în dezvăluirea conţinutului acestei noţiuni, deoarece de
concepţia ei justă depinde studierea cu success a legilor generale de apariţie şi
dezvoltare a bolii, ceea ce e necesar pentru profilaxia şi tratamentul ei.
La diferite etape de dezvoltare a patologiei concepţia asupra esenţei bolii se
schimbă în funcţie de nivelul cunoştinţelor.
1) Adoptînd valoarea medie a funcţiilor vitale drept stare normală, unii
savanţi (Samuel şi alţii) au definit boala – ca un proces vital în condiţii anormale
sau ca o abatere da la normă.
Însă limitele normei se stabileau prea arbitrar.
Ceea ce e normal în unele condiţii poate să devină anormal în alte condiţii.
Exemplu: lipsa unui rînichi nu se manifestă în condiţii obişnuite, dar în alte
condiţii (de muncă), el cauzează apariţia bolii.
2) În această privinţă o definiţie mai justă a bolii a fost propusă de fondatorii
medicinii clinice ruse S. Botchin şi A. Ostraumov.
După ei boala – este un proces complex care apare în urma dereglării
relaţiilor dintre organism şi mediul înconjurător, în rezultatul căreea apare o
modificare a capacităţii de adaptare a organismului la mediul ambiant.
Deşi această definiţie cuprinde una din trăsăturile principale ce
caracterizează boala, ea nu poate fi considerată ca perfectă în 1) rînd că nu ţine
seama de mediul social al omului şi de activitatea lui de muncă;
în al 2) rînd – nu dezvăluie conţinutul noţiunii de raport reciproc dintre organism şi
mediu;
în al 3) rînd – nu reflectă apariţia în timpul bolii a unor mecanisme noi de adaptare
şi compensare.

7
 Prin noţiunea de mediu extern se subînţeleg condiţiile atmosferice, lumina,
sunetul, fenomenele electrice, agenţii patogeni, caracterul alimentaţiei etc.
Acţiunea acestor factori asupra omului se reflectă prin prizma mediului
social.
Condiţiile sociale, în care trăieşte şi lucrează omul exercită o influenţă şi asupra
altor factori. De aceea apreciind just mediul social al omului, se pot stabili cauzele
şi mecanismele de apariţie a diferitor boli la om.
Se ştie, că în organism procesele fiziologice sunt subordonate funcţiilor de
reglare, formate în cursul dezvoltării evolutive şi adaptării organismului la mediul
extern.
Datorită acestor funcţii sau sisteme de reglare modificările mediului extern
pînă la anumite limite nu duc la abateri însemnate da la norma proceselor vitale.
Capacitatea organismului de a se adapta la condiţiile variabile ale mediului
extern şi de a menţine o constantă relativă a mediului intern este asigurată prin
reglarea fiziologică a funcţiilor, care caracterizează starea de sănătate.
Deci sistemele de reglare a organismului îndeplinesc rolul principal în
stabilirea unităţii dintre mediu şi organism.
Dar organismul poate fi supus unor excitanţi exteriori extrem de puternici
sau neobişnuiţi pentru el.
În asemenea cazuri se dereglează mecanismele de reglare, se stabilesc noi
relaţii între organism şi mediu, apare un nou fel de adaptări.
Uneori dereglările funcţionale pot fi atît de repede şi compect înlăturate,
încît procesul patologic nu ajunge pînă la capăt.
În alte cazuri, însă, procesul vital, care decurge în condiţii noi, neobişnuite
de reglare a funcţiilor, se tulbură şi se manifestă sub formă de boală.
De exemplu: pielea omului suportă fără fenomene morbide t0 apei de 37-400.
Dacă însă întroducem mîna pe cîteva min într-o apă cu t0 de 50-550, apare
inflamaţia care se manifestă prin:
1. dereglarea structurii şi funcţiei ţesutului;
2. dereglarea metabolismului ei;

8
 3. apariţia edemului şi a altor fenomene.
Odată cu lezarea ţesutului apare în mod reflex o reacţie de apărare sub formă
de:
1. modificare circulaţiei sangvine pe porţiunea respectivă;
2. de migrare a leucocitelor;
3. de intensificare a fagocitozei;
4. de înmulţire a celulelor în zona periferică a focarului inflamator.
Datorită acestei reacţii organismul se adaptează la noile condiţii de existenţă
şi în cele din urmă se restabileşte funcţia şi structura ţesutului lezat.
Adaptarea neuroregulatoare şi dereglarea funcţiilor la acţiunea factorilor
neobişnuiţi ai mediului extern pot fi demonstrate şi experimental pe cîine
producîndu-i o hemoragie în cantitate mai mică sau mai mare din artera femurală şi
determinînd concomitent presiunea sangvină.
1) Evacuarea unei mici cantităţi de sînge (de ex. 1/8 din toată
cantitatea) se echilibrează repede şi nu provoacă de obicei
modificări în presiunea sangvină.
2) Emisia unei cantităţi mari de sînge (1/4 sau chiar 1/3) cauzează
scăderea presiunii sangvine. După un anumit timp presiunea se
restabileşte (mai ales în mod reflex) datorită funcţiei mecanismelor
compensatorii sub formă de:
 contractare a vaselor periferice;
 eliminarea sîngelui din depozitele sangvine;
 intensificarea activităţii inimii;
 pătrunderea lichidului tisular în sistemul vascular.
După hemoragie aceste mecanisme sunt puse în acţiune datorită funcţiei S.N.C.
Prin aceasta se exprimă adaptarea regulatorie a funcţiilor organismului faţă
de acţiunea anormală – hemoragie.
După pierderea unei jumătăţi din întreaga cantitate de sînge sau mai mult
funcţiile de compensare şi adaptare sunt insuficiente, presiunea sangvină scade
brusc şi nu se mai restabileşte, iar animalul moare.
9
 Orice acţiune patologică provoacă la bun început o reacţie de apărare a
organismului împotriva leziunii şi în acest caz dereglările funcţionale pot fi
înlăturate atît de repede şi de complet încît boala nu apare.
Însă nu întotdeauna se poate stabili o limită precisă între procesul patologic
şi cel fiziologic, adică între sănătate şi boală.
Sunt posibile diverse treceri, uneori abia perceptibile, de la o stare la alta.
Acelaşi agent patogen, în funcţie de condiţiile de existenţă a organismului şi
de caracterul reacţiilor de adaptare poate provoca sau nu o acţiune patogenă. De
aceea fiziologia patologică studiază nu numai procesele patologice deja dezvoltate
în organism, ci şi formele intermediare între sănătate şi boală.
Pentru ca un fenomen să fie considerat patologic, se cere prezenţa unor
dereglări de reglare, care nu se constată într-un organism sănătos şi sunt
caracteristice pentru boală.
Manifestîndu-se deseori sub forma unui complex de devieri cantitative ale
proceselor fiziologice în sensul scăderii sau creşterii lor, boala capătă o serie de
particularităţi calitative. Ea constituie un proces nou din punct de vedere calitativ.
Exemplu: procesul febril este condiţionat de dereglările cantitative ale corelaţiei
dintre termoliză şi termogeneză, dar febra apărută constituie un proces cu
particularităţi specifice de metabolism şi de termoreglare. Particularităţile
termoreglării la febră se manifestă bunăoară, printr-o oarecare reducere a
capacităţii de adaptare a organismului la oscilaţiile brusce de temperatură ale
mediului extern.
Pe lîngă funcţia de apărare febra poate influenţa uneori negativ asupra
întregului organism. La fel, nu se poate afirma, că proliferarea tumorală constă
numai în creşterea cantitativă a celulelor, fără a se ţine seama de particularităţile
calitative ale ţesutului tumoral, de particularitatea metabolismului din celule şi de
dereglările întregului organism.
Orice boală este o reacţie a organismului în ansamblu. Ea reprezintă o nouă
calitate şi trebuie studiată în toate etapele ei de dezvoltare, în toată diversitatea
manifestărilor ei.

10
 Deci, prin urmare boala este o reacţie complexă a organismului la acţiunea
agentului patogen, un proces biologic nou din punct de vedere calitativ, ce apare în
urma dereglării legăturii reciproce dintre organism şi mediul înconjurător care se
caracterizează prin limitarea sau dereglarea tulburării reglării funcţiilor şi a
capacităţii de adaptare, prin scăderea capacităţii de muncă şi a activităţii utile.
În orice boală există o strînsă legătură între leziunea propriu-zisă a
organismului şi reacţia de răspuns la ea sub formă de adaptări fiziologice de
apărare, care duc la restabilirea funcţiilor dereglate şi sunt asigurate la animalele
superioare şi om prin activitatea S.N.C.
Noţiunea de boală include noţiunile de proces patologic şi stare patologică.
Procesul patologic – este reacţia organismului la o excitare neobişnuită, ce are la
baza ei dereglarea funcţiei, uneori şi a structurii, dar care nu reprezintă încă un
anumit tablou de boală.
Exemplu: creşterea tensiunii arteriale în boala hipertonică este unul din procesele
patologice, specifice acestei boli. Pe lîngă creşterea tensiunii arteriale această boală
mai cuprinde şi alte modificări în diferite organe şi sisteme ale organismului.
Starea patologică – se caracterizează printr-o slabă dinamăcă de dezvoltare a
modificărilor apărute, fiind deseori una din etapele procesului patologic sau
urmarea lui.
Exemplu: endocardita (inflamaţia membranei interioare a inimii) poate să treacă
într-o stare patologică – viciul valvular al inimii.
Deci starea patologică la acţiunea diferitor factori poate trece în proces
patologic.
Exemplu: pigmentaţia unei porţiuni a pielii – „pută din naştere” (stare patologică),
la acţiunea iritanţilor mecanici, chimici sau a radiaţiei poate trece în tumoare –
melanoma, adică în proces patologic cere se dezvoltă destul de repede.
Însă prezenţa procesului patologic sau a stării patologice nu înseamnă încă
boala întregului organism deşi poate să treacă în ea.

11
 Exemplu: inflamaţia în jurul bulbului pilos (furuncul) – proces patologic, dar
nu a organismului integru. Apariţia multiplelor furuncule – furunculoză – este o
boală gravă, care-i însoţită cu dereglări a tractului gastro-intestinal, febră, etc.
3. Perioadele şi durata bolii.
În evoluţia bolilor se disting următoarele perioade principale:
1. perioada latentă;
2. perioada prodromală;
3. perioada de manifestare a bolii;
4. sfîrşitul bolii.
1. Perioada latentă – este intervalul de la începutul acţiunii sau pătrunderii
agentului patogen pînă la manifestarea reacţiei organismului sub forma unor
simptome patologice.
La bolile infecţioase această perioadă se numeşte perioadă de incubaţie.
Această perioadă depinde de:
 de rezistenţa organismului la acţiunea agentului patogen;
 de gradul de înfruntare a dereglărilor apărute.
Numai după acţiunea unor otrăviri puternice, intoxicaţia survine aproape subit sau
peste cîteva minute.
Stabilirea perioadei latente a bolii are o mare importanţă practică pentru
profilaxie şi tratament.
2. Perioada prodromală (de la cuv. grecesc predromvestitor) – este intervalul de
la descoperirea primelor simptome ale bolii pînă la manifestarea ei deplină.
Exemplul: începutul bolilor infecţioase se caracterizează deseori prin fenomene
nedeterminate, sub formă de indispoziţie generală, uneori frisoane, dureri de cap,
lipsa poftei de mîncare, ridicarea temperaturii, etc.
3. Perioada de manifestare a bolii – survine de obicei după perioada prodromală.
În această perioadă are loc dezvoltarea tuturor fenomenelor morbide principale.
Unele boli (în special cele infecţioase) au o durată mai mult sau mai puţin
determinată.
De exemplu: tifosul (exantematic) durează de obicei 13-16 zile, rugeola 8-10 zile.

12
 Alte boli, mai ales cele cronice, n-au o durată de evoluţie strict determinată.
După durata lor bolile se impart: în acute, subacute şi cronice.
Cele acute – au o durată relativ scurtă – de la cîteva zile pînă la 2-3 săptămîni.
Cele subacute – de la 3 pînă la 6 săptîmîni, bolile cronice , care sunt de obicei o
urmari a celor acute, durează peste 6 săptămîni.
În linii generale aceste termene nu pot fi stabilite cu precizie.
Durata bolilor depinde atît de: 1. particularităţile agentului patogen, 2. intensitatea
şi durata acţiunii lui asupra organismului respective, 3. însuşirile organismului
însuşi, 4. sfîrşitul bolii – în unele cazuri boala se sfîrşeşte prin restabilirea
funcţiilor şi printr-o însănătoşire completă. Însă restabilirea completă a funcţiilor
nu poate fi decît aparentă. Astfel după o boală infecţioasă proprietăţile
organismului se modifică: apare imunitatea la boala respectivă (ex. la scarlatină,
tifos, etc.).
Mecanismele însănătoşirii
Se disting următoarele grupe de mecanisme a însănătoşirii:
1. urgente, nestabile, avariate, procese sau reacţii compensatoare - de apărare (se
includ în secunde, minute).
2. mecanismele compensatoare,de apărare relativ stabile (stadiu, etapa de adaptare
după Selye), de durată moderată (zile, săptămîni).
3. procesele compensatoare stabile, de o lungă durată(luni,ani).
În orice moment mecanismele de însănătoşire pot include şi componente
negative pentru organism (de ex. la febră, inflamaţie, stres, şoc) şi se manifestă
prin aceea că ele decurg neeconom pentru organism cu pierderi mari de energie şi
substanţe.
Toate aceste procese se reglează prin mecanisme nervoase şi umorale:
1. Reacţiile urgente de apărare-compensatoare-prezintă reflexele de apărare cu
ajutorul cărora organismul se eliberează (voma,tusa,strănutul,eliminarea salivei,
lacrimilor, mucoasei etc.). Reflexele urgente de apărare sunt şi eliminarea Ad şi a
glucocorticosteroizilor, corticosuprarenalei la stres-reacţie şi reacţiile îndreptate la

13
păstrarea unor constante: tensiunea arterială,tensiunea osmotică a sîngelui şi
ţesuturilor, nivelul de zahăr în sînge etc.
2. Mecanismele relativ-constante (de apărare şi compensatoare) funcţionează pe
parcursul bolii. Din această grupă fac parte: includerea posibilităţilor de rezervă a
organelor lezate şi sănătoase în condiţiile bolii.
Exemplu: Organismul sănătos foloseşte numai 20-25% din suprafaţa respiratorie
pulmonară. La pneumonie se include suprafaţa respiratorie, care în stare de repaus
nu funcţionează şi asigură metabolismul gazos. Se poate de trăit numai cu un
plămîn, după exterparea celuilalt.
În acest caz respiraţia este mai profundă şi mai deasă. Procesul acesta se
include reflector.
Omul sănătos foloseşte numai 20% din puterea muşchiului cardiac, 20-25 % a
aparatului glomerular a rinichiului, 12-15% a elementelor parenchimatoase a
ficatului etc.
La diferite boli în organism se include aşa numitele puterile de rezervă ceea ce
duce la însănătoşire:
a) Includerea aparatelor multiple a sistemelor de reglare (exemplu:
mărirea numărului de leucocite – leucocitza reactivă).
b) Procesele de neutralizare a toxinelor (legarea lor cu proteinele
sîngelui şi a ţesuturilor, neutralizarea loretc.)
c) Reacţia din partea sistemului activ a ţesutului conjunctiv, care include
celulele reticulare, celulele Cupfer a ficatului, celulele splinei, a
nodurilor limfatici, a corticosuprarenalei, măduvei roşii, a oaselor şi
macrofagele (histocitele), ţesutului conjunctiv lax.
Celulele acestui sistem joacă un rol extreme de important în mecanismele de
cicatrizare a plăgilor, la inflamaţie în reacţiile imune şi alergice.
3. Din procesele compensatoare stabile de o lungă durată fac parte: hipertrofia
compensatoare, regenerarea reparativă (exemplu – regenerarea sîngelui
dupăhemoragie). Tot din această grupă fac parte reacţiile immune (prodecerea

14
anticorpilor, proliferarea T şi B – limfocitelor) care se păstrează uneori luni şi ani
după sfîrşitul bolii infecţioase.
Recidiva bolii (întoarcerea).
Una din trăsăturile însănătoşirii incomplete este recidiva bolii.
Exemplu: inflamarea rădăcinii nervilor (radiculita) după însănătoşirea clinică a
bolnavului poate de multe ori să se repete la acţiunea răcelei, traumelor mecanice
etc.
Recidiva se întîlneşte la boala erizipel (porua), exeme, urticarie, etc.
Cauza recidivei – lichidarea incompletă a factorului etiologic a bolii (infecţia,
etc.) sau a mecanismelor ei patogenetice.
Bolile cronice. Lichidarea incompletă a factorului etiologic şi dereglarea
restabilirii funcţiei care duce la trecerea bolii într-o stare cronică de lungă durată.
Exemplu: viciul cardiac la rheumatism, atrofierea musculaturii după poliomielită,
etc.
Din bolile cronice fac parte bolile vîrstei de senilitate (exemplu scleroza în
creier, inimă, vase, rînichi şi alte organe).
Moarte – încetarea vieţii organismului.
Se distinge moarte naturală şi patologică.
Moartea naturală (biologică) apare în urma încetării naturale a vieţii, uzură
iepuizării organismului şi stingerea funcţiilor lui, adică prezintă rezultatul final
natural de existenţă a individuumului.
Moartea patologică poate fi precoce (timpurie) în orice vîrstă. Ea poate fi violentă
(forţată), (omor, sineucidere) sau apare după boală.
Moarte subită este aceea, care apare subit, pe neaşteptate.
O astfel de moarte apare: de la ruptura aortei cardiace, a trompei uterine la o
graviditate extrauterină, pancreatită acută.
Cauza directă a morţii:
Moartea omului poate să apară sau de la oprirea inimii sau întreruperea
mişcărilor respiratorii.
Se distinge moartea clinică şi biologică.

15
La cea clinică se opreşte lucrul inimii şi respiraţia, dispar toate reflexele.
Moartea clinică este reversibilă, dacă ea durează 5-6 min.
Moartea biologică – se numeşte etapa ireversibilă de agonie a organismului.
În primul rînd au loc schimbări ireversibileîn sistemul nervos.
Însănătoşirea incompletă are loc în cazurile cînd dereglarea funcţiilor,
provocată de boală nu dispare definitive. Uneori rămîn modificări persistente
funcţionale şi structurale, cum ar fi de exemplu: modificările valvulelor inimii
după inflamarea lor sau imobilitatea articulaţiilor în urma unui process de
tuberculoză articulară.
Cînd organismul nu mai poate să se adapteze la condiţiile modificate de
existenţă, posibilităţile lui de adaptare, se iepuizează şi activitatea sa vitală
ulterioară, devine imposibilă şi survine al 3-lea sfîrşit al bolii – moartea.
Cauza directă a morţii este:
1. oprirea activităţii cardiace, care poate fi provocată de lezarea inimii (astuparea
arterelor coronare, etc.);
2. oprirea respiraţiei (în cazul paraliziei centrului respirator),este cauzată de
hemoragie sau anemie, de compresiunea lui de o tumoare sau în urma intoxicaţiei
cu diferite substanţe toxice (morfină, cianură, etc.).
Agonia şi moartea clinică.
Acestea sunt 2 stări terminale care precedează moartea biologică.
În procesul agonic se stinge înainte de toate funcţia S.N.C. Se întrerupe în I
rînd activitatea scoarţei cerebrale, apoi activitatea diencefalului, mezencefalului,
bulbului şi măduvei spinării adică activitatea segmentelor S.N.C. se stinge cu atît
mai tîrziu, cu cît sunt mai vechi din punt de vedere al dezvoltării.
Agonia se caracterizează prin dereglarea activităţii S.N.C. şi a tuturor funcţiilor
vitale ale organismului: respiraţia neregulată şi întreruptă, dereglarea activităţii
inimii, relaxarea sfinctelor.
Are loc excluderea (întreruperea funcţiei) scoarţei cerebrale, apoi a centrelor
subcorticali, măduvei spinării. Mai tîrziu se întrerupe funcţia glandelor cu secreţie
internă, a organelor parenchimatoase şi a altor ţesuturi.

16
 Unele organe (funcţionează) timp de cîteva zile după oprirea inimii, la omul
mort un timp oarecare cresc unghiile, părul, se înmulţesc celulele epidermului
cutanat şi a tunicelor mucoase.
La disecţia cadavrului în curînd după moarte se observă peristaltica
intestinelor.
Unele organe după extragerea lor din cadavru pot fi reanimate in vitro
(inima, ficatul, rînichii, etc.).
Celulele epiteliului, a ţesutului conjunctiv şi alte luate de la cadavru pot fi cultivate
în afara organismului.
Agonia şi moartea clinică – sunt 2 stări terminale care precedează moartea
biologică.
Agonia. În unele cazuri timpul de trecere de la viaţă la moartea clinică se
prelungeşte de la cîteva ore pînă la cîteva zile şi este foarte chinuitoare pentru omul
moribund.
Perioada aceasta se numeşte agonia (din gr. agonia – luptă). Agonia este
precedată de pauza terminală, în timpul căreia tensiunea arterială scade aproape
pînă la “0” şi mişcările respiratorii se opresc (încetează).
Agonia precedează moartea clinică şi poate dura da la cîteva ore pînă la 2-3
zile.
Moartea clinică se caracterizează prin dereglări mai profunde ale funcţiilor
S.N.C. În S.N. se dereglează procesele metabolice, se iepuizează rezervele de
energie, dar modificările din ţesuturi sunt încă reversibile.
De aceea în perioada morţii clinice, care durează 5-6 minute este posibilă
uneori restabilirea funcţiilor vitale ale organismului.
Dar, odată cu apariţia modificărilor nereversibile în ţesuturi (care apar în I
rînd în etajele superioare ale S.N.C) survine moartea biologică.
Pentru restabilirea funcţiilor vitale aşe organismului moribund se aplică:
1. masajul inimii
2. respiraţie artificială
3. administrarea intracardiacă a Ad.

17
 4. metoda acţiunii complexe care constă în ingectarea intraarterială
sub presiune a sîngelui cu Ad şi glucoză în direcţia inimii odată cu
respiraţia artificială (B.A. Negovschii).
Restabilirea activităţii vitale poate fi eficientă în perioada de agonie sau în perioada
morţii clinice (după şoc, hemoragie etc.).
Reanimarea este imposibilă în cazurile cînd moartea a survenit în urma unei
boli grele şi îndelungate, care a provocat dereglări profunde în creer, inimă,
plămîni.
În timpul agoniei tensiunea arterială se ridică puţin (15-20 mm Hg) şi se
restabilec mişcările respiratorii. Ele poartă caracterul de inspiraţii profunde cu gura
deschis larg. Omul parcă prinde aer. Scăderea tensiunii arteriale şi oprirea
activităţii cardiace adduce organismul moribund la o stare de hipoxie. În sînge
creşte nivelul de acid lactic şi piruvic.
Simptomele morţii:
1. răcirea corpului;
2. rigiditatea corpului;
3. apariţia petelor cadavrice.
Inhibiţia treptată şi încetarea metabolismului bazal duc la scăderea temperaturii
corpului.
Rigiditatea cadavrică apare după 6-10 ore după moarte, datorită acumulării în
muşchi a acidului lactic şi îmbibării cu acid a coloidului muşchilor. Peste 24 ore
rigiditatea cadavrică dispare.
Petele cadavrice sunt nişte acumulări de singe în vene în urma contractării
arteriolelor cadavrului şi trecerea lui în vasele venoase. Petele cadavrice se observă
în părţile corpului îndreptate în jos.
Hemoglobina din eritrocite trece în plasmă şi ţesuturile înconjurate unde se depune
sub formă de pete şi dungi de culoare purpurie închisă. Ele se numesc cadavrice.

18