Obiectul FIZIOPATOLOGIE

FIZIOPATOLOGIA - FIZIOLOGIA PATOLOGICĂ

Greacă: physis- (funcțiile unui organism, natură), pathos- (suferință,

boală), logos- (știință, discurs, sistem de studiu formal)

Rudolf Virchov (1821-1902) - Fiziologie patologică

- renumit savant german
- fondator al patologiei celulare
- a integrat medicina clinică cu fiziologia și cu
anatomia patologică
- este unul din cei mai importanți creatori ai medicinii
moderne
- autorul celebrului dicton „Orice celulă provine din
altă celulă„
- a revoluționat știința medicală, înaintând un
concept nou, conform căruia apariția bolilor este o
consecință a turburărilor în structura și funcționarea
celulelor organismului.
Fiziopatologia este o ştiinţă medicală fundamentală.

Fiziopatologia este ştiinţa medicală fundamentală care studiază

procesele vitale în organismul bolnav.

Fiziopatologia studiază activitatea vitală a organismului bolnav –

funcţionarea celulelor, ţesuturilor, organelor, sistemelor şi a
întregului organism bolnav.

Fiziopatologia este studiul modificărilor care stau la baza fiziologiei

corpului (sistemelor moleculare, celulare și de organe) care rezultă
din anumite maladii sau leziuni.

Fiziopatologia este o știință biomedicală modernă integrativă, care

se bazează pe studii experimentale și clinice și are drept scop
elucidarea mecanismelor și împrejurărilor declanșării și evoluției
proceselor patologice, precum și ale tratamentului lor.
Importantă este însă componenta inextricabilă a suferinței și implicațiile
psihologice, spirituale, sociale, culturale și economice ale bolii.

Știința fiziopatologică încearcă să ofere o înțelegere a mecanismelor bolii

și să explice cum și de ce modificările structurii și funcției corpului conduc
la semnele și simptomele bolii.

Înțelegerea fiziopatologiei ghidează profesioniștii din domeniul sănătății în

planificarea, selecția și evaluarea terapiilor și tratamentelor.

Cunoașterea anatomiei și fiziologiei umane și a interrelației dintre

diferitele celule și sisteme de organe ale corpului este o bază esențială
pentru studiul fiziopatologiei, iar dezvoltarea continuă a acestora
îmbunătățește respectiv înțelegerea evenimentelor și proceselor
fiziopatologice.

Înțelegerea fiziopatologiei implică, de asemenea, utilizarea principiilor,

conceptelor și cunoștințelor de bază din alte domenii de studiu, inclusiv
patologie, genetică, epigenetică, imunologie și epidemiologie.
Fiziopatologia

- este un domeniu de studiu, care se schimbă mereu pe

măsură ce se fac noi descoperiri;

- înțelegerea fiziopatologiei oferă profesioniștilor din

domeniul sănătății cunoștințele despre cum și de ce se
dezvoltă boala, informații extrem de importante în procesul
de luare a deciziilor pentru a asigura rezultate optime în
domeniul sănătății.

- în studiul fiziopatologiei este inclusă înțelegerea faptului că

suferința este o experiență personală, individuală și o
componentă majoră a bolii.
 SARCINILE FIZIOPATOLOGIEI

• Studierea legităţilor generale ale originii,

apariţiei, evoluţiei şi rezoluţiei proceselor
patologice şi bolilor;

• Studierea modificărilor funcţionale în organism

în procesele patologice şi boală

6
 Obiectivele majore ale
disciplinei de Fiziopatologie

• Explicarea și interpretarea modificărilor funcţionale, biochimice

și morfologice, stabilind legitățile generale de apariţie, evoluţie şi
sfârșitul proceselor patologice și a bolilor la diferit nivel de
organizare: molecular, subcelular, celular, de organ, sisteme de
organe și întreg organism.

• Contribuția la formarea şi consolidarea unei gândiri medicale

complexe, necesară înţelegerii corecte a tulburărilor funcţionale
sesizabile clinic, asociate cu rezultatele de laborator.
 Compartimentele Fiziopatologiei
I. Fiziopatologia teoretică – nozologia generală (etiologie generală,
patogenia generală, sanogeneza generală, tanatogeneza generală)
II. Fiziopatologia generală - procesele patologice tipice
- moleculare (enzimopatii, gemoglobinopatii, colagenoze)
- celulare (leziuni celulare, distrofii celulare, apoptoza, necroza)
- tisulare (diferenţiere, regenerare, atrofie, hipertrofie, sclerozare)
- în organe (inflamaţia, alergia, procese discirculatorii, edeme)
- integrale (dismetabolisme, dismineraloze, dishidroze, dizoxii, distermii)
III. Fiziopatologia specială - fiziopatologia sistemelor organismului
bolnav (sistemul nervos central, endocrin, sanguin, cardiovascular, respirator,
digestiv, excretor, reproductiv, locomotor)
IV. Fiziopatologia clinică - fiziopatologia unitatilor nozologice,
sindroamelor
 Obiectul de studiu al Fiziopatologiei

Obiectul de studiu al fiziopatologiei este

organismul bolnav / boala
Subiect al studiului fiziopatologic este animalul
de laborator, precum și omul bolnav
 Metodele de studiu în
Fiziopatologie
I. Metoda principală de studiu este metoda experimentală /
experimentului fiziopatologic (investigaţii electrofiziologice,
morfologice, genetice, microbiologice etc.)
a) Pe animale de laborator: reproducerea și modelarea proceselor
patologice pe animale de laborator (didactice și științifice, acute
și cronice)
b) Experimente clinice – efectuarea unor teste pe oameni (efort
fizic ș.a.)
II. Metoda observațională – observarea și analiza proceselor
patologice la individul uman
III. Modelarea computerizată a proceselor patologice
 Etapele Experimentului fiziopatologic

I. Stipularea scopurilor şi sarcinilor pentru experiment

II. Alegerea modelului adecvat al procesului patologic sau al bolii,

care corespunde maxim procesului natural întâlnit la om
(selectarea metodelor de cercetări în conformitate cu scopul
şi sarcinile experimentului)

III. Formarea algoritmului experimentului (se determină

succesiunea intervenţiilor asupra obiectului, indicii funcţionali
etc.)

IV. Prelucrarea informaţiilor obţinute în experiment (statistica,

veridicitatea datelor obținute etc.)
NOZOLOGIA GENERALĂ

ŞTIINŢA DESPRE BOALĂ

1
Organizația Mondială a Sănătății (1946) - sănătatea
este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mental cât
și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților.

Sănătatea este starea de adaptibilitate optimă a

organismului la factorii ambianţi şi cei sociali, bazată pe
concordanţa structurii şi funcţiei, precum şi capacitatea
sistemelor reglatoare de a menţine homeostazia
organismului.

2
Sanogeneza este un complex dinamic de mecanisme cu caracter
protector-adaptativ de natură fiziologică și fiziopatologică, care
se dezvoltă ca urmare a expunerii organismului la un stimul
patogen, funcționează pe tot parcursul procesului patologic (de
la perioada premorbidă până la recuperare) și are ca scop
restabilirea autoreglării perturbate a organismului.

Mecansimele sanogenetice:
a) Primare b) Secundare

- adaptare - compensare
- compensare - aparare
- aparare - terminale
Mecanismele sanogenetice primare împiedică pătrunderea unui
agent patogen în organism, fie îl distrug, fie îl îndepărtează din
organism până ca acesta să determină dezvoltarea unui proces
patologic (lizozimul salivar, enzime lizozomale, tusa, vomă etc.)

Mecanismele sanogenetice secundare localizează, distrug sau

îndepărtază agentul patogen pătruns deja în organism, acestea
fiind mecanisme de restabilire a funcțiilor perturbate ca urmare
a procesului patologic (hipertrofia miocardului pe fundal de
suprasolicitare funcțională).
Procesul morbid este precedat de starea premorbidă,
care poate avea durată diferită, în funcție de o
multitudine de circumstanțe.

Stare premorbida - perioada de la începutul acțiunii

factorului patogen asupra organismului pâna la apariția
leziunii, implict a procesului morbid, pe parcursul
careea actioneaza mecanismele sanogenetice primare.
Boala - reprezintă o stare calitativ nouă a organismului, care apare la
acţiunea factorilor nocivi şi se caracterizează prin dezechilibrul homeostatic
(morfologic, funcţional, biochimic şi psihic), dizadaptabilitate, dezechilibrul
social, pierderea capacităţii de muncă şi valorii social-economice pe o
anumită perioadă de timp.

Reacție patologică - cea mai simpla, elementară reacție neadecvată a

organismului la acțiunea unui factor adecvat.

Proces patologic - complexitatea de reacții fiziologice (adaptare, compensare)

și patologice la actiunea factorului nociv care modifica structura si functia
organismului, stau la baza bolii dar nu-i determina denumirea bolii.
Procese patologice tipice decurg similar indiferent de specie, sex, organism,
organ, țesut (inflamația, alergia, febra, hiperemia).

Stare patologică - proces patologic care decurge în timp, cu o dinamică

îndelungată.
 Perioadele bolii
A. Sursele școlii ruse de fiziopatologie
I. Latentă – de la declanșarea procesului morbid până la apariția primelor semne
de boală – debutul fiziopatologic
II. Prodromală - de la apariția primelor semne generale de baolă până la aparăția
semnelor specifice bolii – debutul clinic.
III. Manifestarea completă a bolii – perioada de timp pe parcursul cărea se
manifestă toată amploarea semnelor specifice ale bolii.
IV. Sfârșitul bolii – poate evolua prin însănătoșire sau moarte.

B. Sursele occidentale
I. Debutul bolii
I.I Debutul fiziopatologic
I.II Debutul clinic
II. Manifestarea completă a bolii – perioada de timp pe parcursul cărea se
manifestă toată amploarea semnelor specifice ale bolii – debutul clinic.
IV. Sfârșitul bolii – poate evolua prin însănătoșire sau moarte.
 Perioadele bolii
I. Perioadă latentă - un timp în care nici un simptom nu este
ușor evident la persoana afectată, dar boala este totuși
prezentă în organism; un exemplu este faza de incubație a
unei infecții sau faza timpurie de creștere a unei tumori.

II. Perioada prodromală a unei boli este perioada în care o

persoană experimentează simptome vagi, cum ar fi oboseala
sau pierderea poftei de mâncare, înainte de apariția unor
semne și simptome specifice. Termenul de simptome
insidioase descrie sentimente vagi sau nespecifice și
conștientizarea faptului că există o schimbare în interiorul
corpului.
 Perioadele bolii
III. Manifestarea completă a bolii

Evoluție acută a bolii - apariția bruscă a semnelor bolii care durează o

perioadă relativ scurtă de timp.

Evoluție cronică - boala cronică se dezvoltă mai lent, iar semnele bolii
durează mult timp, poate chiar și toată viața.

Bolile cronice pot avea un model de remisie și acutizare.

Remisiile sunt perioade în care simptomele dispar sau se diminuează

semnificativ.

Acutizările sunt perioade în care simptomele devin mai agravate

sau mai severe.

Complicație este apariția unei boli la o persoană care se confruntă deja cu

o altă boală existentă (de exemplu, o persoană care a suferit o intervenție
chirurgicală pentru îndepărtarea unui apendice bolnav poate dezvolta
complicația unei infecții a unei plăgi sau pneumonie).
 Evoluția bolii

Manifestările clinice sunt semnele și simptomele sau dovezile bolii.

Semnele sunt modificări obiective care pot fi observate sau măsurate de o

altă persoană, măsurători ale funcțiilor corpului, cum ar fi pulsul,
tensiunea arterială, temperatura corpului sau numărul de leucocite. Unele
semne sunt locale, cum ar fi eritemul sau tumefierea, iar alte semne sunt
sistemice, cum ar fi febra.

Simptomele sunt experiențe subiective raportate de persoana cu boală,

cum ar fi durere, greață sau dificultăți de respirație; și variază de la
persoană la persoană.

Sechelele sunt rezultate nedorite ale unei boli sau sunt rezultatul unei
traume, cum ar fi paralizia rezultată dintr-un accident vascular cerebral sau
cicatricile severe rezultate în urma unei arsuri.
 Sfârșitul bolii
Însănătoșirea poate fi completă și incompletă.
Însănătoțirea completă presupune dispariția tuturor modificărilor
morfofuncționale.
Însănătoșirea incompletă presupune perpetuarea unor modificări
morfofuncționale.
Moartea – întreruperea respirației și contracțiilor cardiace - moarte
clinică și biologică.
Tanatogeneza – este studiul cauzelor și mecanismelor care duc la
moartea organismului.
Stările terminale – perioadele ce caracterizează procesul de murire
(preagonia, agonia, moartea clinică)
Moartea clinică este intervalul de timp de la constatarea morții pe
parcursul căreia organismul poate fi readus la viață complet, inclusiv din
punct de vedere social.
Etiologia (din greacă aitia – cauză; logos – ştiinţă) este ştiinţa care studiază
cauzele şi condiţiile apariţiei bolilor.

Cauza bolii (factorul cauzal) - orice substanţă, energie sau informaţie, care
interacţionează cu organismul omului şi provoacă modificări structurale şi
dereglări funcţionale, precum și determină particularitățile specifice ale bolii.

Bolile pot fi cauzate de infecții, ereditate, interacțiuni gene-mediu, modificări

ale imunității, malignitate, malnutriție, degenerare sau traume.

Bolile care nu au o cauză identificabilă sunt denumite idiopatice. Bolile care

apar ca urmare a tratamentului medical sunt denumite iatrogenice (de
exemplu, unele antibiotice pot afecta rinichii și pot provoca insuficiență
renală).

Bolile care sunt dobândite ca urmare a stării într-un mediu spitalicesc se

numesc nosocomiale. O infecție care se dezvoltă ca urmare a deprimarii
sistemului imunitar al unei persoane după ce a primit tratament pentru
cancer în timpul unei spitalizări este definită ca o infecție nosocomială.
 Cunoaşterea cauzei bolii permite:

Administarea terapiei specifice axate spre

înlăturarea acțiunii cauzei asupra organismului după
declanşarea bolii.

Este baza teoretică a profilaxiei specifice,

orientate spre evitarea/neadmiterea acţiunii cauzei
asupra organismului.
 Clasificarea cauzelor
A. Conform originei:
1. cauze exogene – rezidă în afara organismului, în mediul ambiant;
constituie majoritatea covârşitoare a cauzelor bolilor;
2. cauze endogene – rezidă în însăşi organism, prezentând anumite defecte
sau particularităţi ale structurii şi funcţiilor organismului.

B. Conform naturii factorilor cauzali:

1. mecanici – acţionează prin intermediul energiei mecanice potenţiale
2. fizici – acţionează prin intermediul energiei fizice a mişcării atomilor, a
particulelor elementare, a undelor electromagnetice, razele ionizante, a
câmpurilor - traumele fizice, combustii termice, congelaţii, boala actinică,
formarea de radicali liberi ş.a.;
3. chimici – acţionează prin iniţierea de reacţii chimice cu substanţele proprii ale
organismului, caracterul cărora depinde de natura chimică a substanţei şi pot fi
reacţii de oxidare, reducere, neutralizare, decarboxilare, dezaminare ş.a. -
dishomeostazii biochimice a organismului;
4. biologici – (virusuri, bacterii, fungi, protozoare)
5. psihogeni – acţionează prin intermediul conştiinţei (semnalele lingvistice) –
acţiune psihosomatică;
6. informaţionali (informații cu caracter negativ);
7. sociali – interrelaţiile dintre oameni, pierderea de către persoană a poziţiei
ierarhice în societate
 Clasificarea cauzelor
C. Conform potenţialul patogen:

• indiferenţi pentru organism; aceşti factori nu provoacă în organism nici un

fel de modificări sau reacţii (de ex., gazele inerte din atmosferă)

• fiziologici – acţionând asupra organismului în diapazonul optim de

intensitate şi durată provoacă reacţii rezonabile, fiziologic adecvate atât
calitativ, cât şi cantitativ. Ei devin patogeni doar atunci, când depăşesc
diapazonul fiziologic de intensitate şi durata acţiunii, acţionează asupra
organismului sensibilizat (de ex., în alergie) sau declanşează boala prin
mecanismul reflex condiţionat;

• convenţional patogeni – factorii, care devin nocivi doar într-un anturaj de

condiţii anumite, fie că aceste condiţii amplifică acţiunea cauzei, fie că
diminuează rezistenţa organismului (de ex., microflora saprofită din tractul
digestiv).

• patogeni – factorii, care provoacă boala în orice condiţii cu o probabilitate

aproape absolută egală cu 100%.
 Medicamentul ca factor patogen

Reacţiile adverse şi stările patologice produse de medicamente

• reacţiile adverse la medicamente sunt reacţiile patologice, care apar la

dozele folosite obişnuit la om în scop profilactic, curativ sau pentru
diagnostic.
• de exemplu xerostomia provocată de atropină, care pot fi neplăcute, dar
nu sunt de obicei nocive
• intoxicaţii acute care apar la dozele mari, ce depăşesc cele utilizate în
practica terapeutică
• frecvent reacţii adverse provoacă asociaţiile estro-progestative (folosite ca
contraceptive), unele preparate antibacteriene (ampicilina, izoniazida),
antideprimantele (clorpromazină, diazepam), antiinflamatoarele
nesteroide (fenilbutazona, indometacina) ş.a.
 Reacţiile adverse de tip toxic

Reacţiile adverse de tip toxic sunt dependente de doză.

• apar în cazul, în care dozele terapeutice ale medicamentelor au efecte
toxice, provocând tulburări funcţionale sau leziuni ale diferitelor aparate şi
sisteme.
• aceste modificări sunt determinate de particularităţile de metabolizare a
medicamentului, sensibilitatea excesivă a pacientului determinată de
reactivitatea individuală.
• situația în care doza terapeutică este foarte apropiată de cea toxică
determină dificultăţi de dozare şi incidenţa mare a reacţiilor toxice.
• astfel se întamplă în cazul tulburărilor vestibulare, auditive şi afectarea
rinichiului, cauzate de antibioticele aminoglicozidice, pentru care dozele
toxice pot coincide cu dozele terapeutice mari.
 Efecte dismorfogene

Substanţele medicamentoase administrate femeii însărcinate.

• Aceste preparate induc defecte morfologice congenitale,

acționând toxic asupra embrionului şi mai puţin asupra
fătului.
• Exemplul cel mai elocvent este cel a citotoxicelor
anticanceroase, capabile să producă avort sau malformaţii
congenitale; tratamentul cu asemenea substanţe este
contraindicat în timpul sarcinei.
• Alte medicamente cu efect dismorfogen sunt antibioticele,
anticoagulantele cumarinice, dozele mari de chinină,
vitaminele A şi D.
 Medicamente cu risc mutagen

• Medicamente cu risc mutagen sunt citostaticele

anticanceroase şi imunosupresivele, unele
antiepileptice şi pesticidele organofosforice.

• Efectele mutagene au drept consecinţă modificări

durabile ale genotipului, care ulterior pot determina
modificări ale fenotipului.
 Reacţii adverse alergice

• Reacţiile adverse alergice la medicamente sunt datorate

includerii reactivităţii imune exagerate.

• Medicamentele pot provoca reacţii alergice indiferent de

calea de administrare. Pentru dezvoltarea alergiei este
necesar ca medicamentul, care are de regulă o moleculă mică
sau relativ mică, să formeze conjugaţi prin legătura covalentă
cu o proteină sau o polipeptidă din organism (antibioticele,
sulfamidele).
 Condiţiile bolii sunt substanţe, energie sau informaţie, care
nemijlocit nu provoacă boala, însă însoţeşte acţiunea cauzei şi
poate să favorizeze (nefavorabile) sau să împiedice acţiunea
acesteia (favorabile).

Condiţiile exogene sunt parte componentă a mediului

ambiant (atmosfera, hidrosfera, tehnosfera, sociosfera,
condiţiile de trai, condiţiile profesionale, alimentaţia ş.a)

Condiţiile endogene rezidă în însăşi organism, sunt

proprietăţile organismului (ereditatea, constituţia, reactivitatea,
metabolismul, particularităţile morfofuncţionale ale tuturor
sistemelor şi organelor)
 Factorul etiologic
Factor etiologic este complexul dintre factorul cauzal si
conditiile nefovarabile care declanșează procesul morbid.
FE = FC + CN proces morbid/boală

Tratament etiologic/etiotrop:
a) specific – orinetat spre înlăturarea acțiunii factorului cauzal
(ex. administrarea preparatelort antibacteriene, antivirale)
b) nespecific – orientat spre înlăturarea condițiilor nefavorabile
care au contribuit la apariția procesului morbid (metabolice,
circulante, anticoagulante, antiagregante ș.a.)
Patogenia/patogeneză
- este ştiinţa care studiază mecanismele apariţiei, evoluției şi
sfârșitului bolii;
- modelul modificărilor tisulare asociate cu dezvoltarea bolii.

Întrebările de bază ale patogeniei generale:

1. Rolul factorului etiologic în procesul apariţiei şi evoluţiei bolii.

2. Leziunea – efectul primar a acţiunii cauzei asupra organismului
şi punctul de start al bolii.
3. Corelatia dintre modificările structurale și functionale.
4. Rolul factorilor patogenetici în evoluţia bolii.
5. Interrelaţiile cauză-efect în evoluţia bolii.
6. Lanțul patogenetic. Veriga principală a patogeniei. Cercul vicios.
7. Căile şi mecanismele generalizării și localizării procesului patologic.
8. Rolul reactivităţii organismului în apariţia şi evoluţia bolii.
9. Mecanismele sanogenezei.
Rolul factorului etiologic în evoluția bolii:

a) determinant - declanșează procesul morbid, acționează pe

tot parcursul bolii, determină evoluția și sfârșitul bolii
(cianuri, electrocutări, traume incompatibile cu viața ș.a.)

a) de imbold/declanșator – acționează o perioadă scurtă

asupra organismului, declanșează procesul morbid, după
care nu mai acționează asupra organismului, iar procesul
morbid se desfășoară desinestătător (traume mecanice,
termice ș.a.)

a) diferit in diferite perioade ale bolii – aționează asupra

organismului în anumite etape ale bolii (agenți infecțioși).
Factorii patogenetici - manifestările care apar în organism în
rezultatul acțiunii factorului etiologic, legate prin corelația cauză-
efect.
Corelația cauză-efect în patogenie - relaţia dialectică dintre
factorii patogenetici când ei evoluează succesiv şi repetat.
Lanțul cauzal/patogenetic este consecutivitatea factorilor
patogenetici bazată pe corelația cauză-efect. Poate fi deschis
(liniar, ramificat) sau inchis (cerc vicios).
Cercul vicios este lanţul patogenetic închis, în care ultimul efect
amplifică acţiunea primei cauze (veriga principală).
Veriga principală în patogenie este factorul patogenetic care stă
la originea lanțiului cauzal, menţine întregul lanţ patogenetic şi la
înlăturarea căreia întregul lanţ se dezintegrează, iar evoluţia bolii
se întrerupe.
 Atrofia mucoase
stomacale

Compromiterea Diminuarea secreției

divizării și maturizării factorului intrinsec
celulare (f. Castle)

Deficit B12 în Compromiterea

organism absorbției vit. B12
Tratamentul patogenetic
a) orientat spre înlăturarea verigii principale ale
lanțului cauzal, respectiv înlăturarea întregului lanț
patogenetic (medicamentos sau chirurgical)
b) Orientat spră înlăturarea unui/unor factor
patogenetici (tratament simptomatic, ex.
anestezice)
Fiziopatologia
celulei
Celula este unitatea structurală şi funcţională a lumii vii, a stat
la originea apariției lumii vii prin delimitarea membranei
celulare.

Componentele majopre - membrană, citoplasmă şi nucleu.

Protoplasmă (citoplasma și carioplasma) - apă, electroliţi,

proteine, lipideși glucide.

Proteinele - proteine funţionale şi proteine structurale.

Celula este alcătuită din microstructuri subcelulare - organite

intracelulare: nucleu, mitocondrii, ap. Golgi, reticolul
endoplasmatic (rugos și neted), lizozomi, microzomi,
polizomi/poliribozomi
Leziunea celulară este modificarea persistentă a
homeostaziei biochimice, structurale şi funcţionale a
celulei apărute la acţiunea factorului nociv.

Clasificarea leziunilor celulare:

I. După localizare:
a) membranare
b) mitocondriale
c) lizozomale
d) reticulului endoplasmatic
e) aparatului Golgi
f) nucleului (inclusiv leziuni mutaţionale)
II. După secvența dezvoltării:
a) primare - cauzate de acțiunea directă a factorului nociv
b) secundare - ca urmare a acțiunii factorilor patogeni primari
III. După caracterul factorului etiologic
a) mecanice f) limune (alergice)
b) fizice (termice, electrice, radiații) g) toxice
c) osmotice h) enzimatice
d) prin peroxidarea lipidelor i) hipoxice
e) infecțioase j) dismetabolice
IV. După gradul de leziune
a) reversibile
b) ireversibile
 Patogenia leziunilor celulare
Mecanismele de bază ale leziunilor celulare:
- hipoxia celulară
- stresul oxidativ

Mecansimele secundare declanșate intracelular:

1. Dereglarea permeabilităţii membranei celulare şi a trans-
ferului transmembranar de substanţe.
2. Dereglarea transportului activ transmembranar de
substanţe.
3. Anihilarea gradientului electrolictic (K, Na, Ca).
4. Activarea enzimelor intracelulare
 Patogenia leziunilor celulare hipoxice

Conținutul de O2 în celule este determinat:

a) debitul de O2 livrat către celulă
b) consumul de O2 în celulă,
Hipoxia este un proces patologic tipic, caracterizat prin reducerea
conținutului de oxigen în celule, ca urmare a dezechilibrului între
procesele de livrare și consum a oxigenului în celulă.
Hipoxia:
a) absolută - reducerea importului de O2 - hipoxică, disrespiratorie,
discirculatorie (centrală și periferică), anemică, histotoxică.
b) relativă - creșetrea consumului de O2 – intensificarea
funcțională și metabolismului aerob.
Hipoxie – penurie energetică!
Efectele hipoxiei celulare sunt iniţiate de lipsa energiei sub pragul
compatibil cu activitatea vitală celulară.
 Patogenia leziunilor celulare hipoxice

Lanţurile patogenetice de efecte nocive sunt numeroase ca variante:

a) hipoxia celulară  diminuarea proceselor oxidative  micşorarea cantităţii

de ATP disponibil  diminuarea activităţii pompei Na+,K+ -ATP-aze  abolirea
gradientului de Na+ şi K+  hiperosmolaritatea intracelulară  tumefierea
celulară  citoliza;

b) anihilarea potenţialului membranar de repaus  inhibiţia depolarizantă a

celulelor excitabile;

c) diminuarea activităţii pompei Ca++ –ATP-aze  abolirea gradientului de

concentraţie a Ca++  creşterea activităţii fosfolipazelor, proteazelor,
endonucleazelor, ATP-azelor  tumefierea mitocondriilor, a reticulului
endoplasmatic, destabilizarea lizozomilor;

d) activizarea proceselor glicolitice  acumularea de acid lactic  acidoza

celulară  activarea proteazelor şi fosfolipazelor  citoliza.
 Patogenia leziunilor celulare

Stresul oxidativ - provocat de acţiunea radicalilor liberi de oxigen.

Radicalii liberii ai oxigenului - oxigenul sau compușii oxigenului, care conţine

pe ultimul strat electronic un electron fără pereche, electron celibatar, cu
reactivitate extrem de mare, denumite specii reactive de oxigen (SRO)
(superoxidul de oxigen O-2, peroxidul de hidrogen H2O2, hidroperoxizii HO,
radicalul hidroxil OH-).

SRO sunt formate ca produși secundari naturali ai metabolismului fiziologic

al oxigenului și au un rol deosebit în homeostazia celulară (ex. un proces
fiziologic generator de radicalii liberi este lanţul transportului de electroni în
mitocondrii/lanțul respirator)

În condiţii fiziologice acţiunea lor nocivă este contracarată de sistemele

antioxidante.
 Patogenia leziunilor celulare
Stresul oxidativ

Din procesele patologice generatoare de radicali liberi sunt

inflamaţia, fagocitoza, hiperoxia, hipoxia, razele ionizante,
intoxicaţia cu cloroform, tetraclorură de carbon, inclusiv în unele
boli hepatice, ulcerul gastric, infarctul miocardic ş.a.

Excesul de radicali liberi poate fi cauzat si de epuizarea sistemului

antioxidant natural – alfa-tocoferolul, carotinoizii, riboflavinul,
superoxiddismutaza, arilsulfataza, catalaza, glutationreductaza,
peroxidaza.
 Patogenia leziunilor celulare
Stresul oxidativ
Patogenia: Radicalul hidroxil OH- este cel mai agresiv, cu dimensiuni mici,
pătrunde uşor în porţiunea interioară a bistratului lipidic, unde supune
peroxidării acizii graşi polinesaturaţi din componenţa fosfolipidelor
membranare, care conţin legături duble de carbon.

Rezultatul final este peroxidarea şi denaturarea unui număr mare de molecule

de fosfolipide, ceea ce are mai multe efecte membranodistructive și
dereglarea funcţiei organitelor celulare

Reducerea grupărilor sulfhidrile ale enzimelor tiolice (Ca2+ – ATP-aza) până la

grupări disulfidice cu pierderea activităţii enzimatice

Alterarea ADN cu efecte mutagene

Epuizarea sistemului antioxidant natural – alfa-tocoferolul, carotinoizii,

riboflavinul, superoxiddismutaza, catalaza, glutationperoxidaza.
 Patogenia leziunilor membranare

Mecanismele de deteriorare a membranelor celulare

a) specii reactive de oxigen
b) dereglări de sinteză/scindare a fosfolipidelor
c) anomalii citoscheletice

Consecințe ale leziunilor membranare:

1. Plasmatice – dishomeostazie osmotică
2. Mitocondraile – dishomeostazie energetică
3. Lisosomale – dishomeostazie enzimatică
4. RE – detașarea și dezintegrarea poliribosomilor
5. Nucelare – cariopicnoza (condensarea și marginalizarea
cromatinei), cariorexis (fragmentarea cromatinei condensate),
carioliză (dezintegrarea totală a cromatinei).
 Manifestările leziunilor membranei celulare

Acidoza celulară

Glicoliza anaerobă  acumularea intracelulară a lactatului, a

ionilor de hidrogen  acidoza celulară decompensată.

Consecinţe:
- tulburarea funcţionalităţii proteinelor în urma modificării
conformaţiei moleculei,
- activarea enzimelor hidrolitice lizozomale,
- mărirea permeabilităţii membranelor celulare ca rezultat
al dereglării structurii lipidelor membranare
 Consecințele leziunilor celulare

Hiperkaliemia

Leziunile celulare  eliberarea din celulele alterate a K+

hiperkaliemie.

Consecinţe: reduce potenţialul de repaus (depolarizare), 

excitabilitatea celulelor excitabile – mai întâi o măreşte, iar
apoi o micşorează până la inhibiţie depolarizantă.
 Consecințele leziunilor celulare
Toate leziunile celulare pot conduce la dereglarea funcţiilor
fundamentale şi la moartea celulei.
Moartea celulară:
Apoptoza - moartea programată a celulelor îndreptată spre
menţinerea cantitativă şi calitativă a populaţiei celulare.
Necroza poate fi definită ca moarte accidentală survenită în
urma acţiunii factorilor nocivi.

Alte consecinţele:
a) distrofii
b) atrofii
c) sclerozarea.
 Consecințele leziunilor celulare

Răspunsul fazei acute

Răspunsul fazei acute este un proces patologic integral

consecutiv proceselor patologice celulare, tisulare şi
organice caracterizat printr-un complex de reacţii din
partea sistemelor de reglare şi protecţie cu modificări ale
homeostaziei organismului.

Cauzele răspunsului fazei acute sunt procesele patologice

celulare şi tisulare – leziuni celulare, necroză celulară,
distrofii, dereglări circulatorii regionale, inflamaţie, alergie,
neoplazie.
Vă mulțumesc pentru atenție!