DISCIPLINA SEMIOLOGIA

Semiologia - (gr, „semeion” - semn; „logos” - ştiinţă)

reprezintă știința medicală, care studiază semnele și simptomele,
cu gruparea lor în sindroame constituind fundamentul
diagnosticului oricărei boli.
Se cunosc 2 forme ale vieții:
 Sănătatea;
 Boala.
Organizația Mondială a Sănătății a propus în 1946 definiția
următoare: „Sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic,
mental cât și social, și nu doar absența bolilor sau a cărorva
defecte”. Mai târziu a fost inclusă în această definiție
și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”.
 Definiția OMS nu este lipsită de critici, după cum unii susțin, că sănătatea nu poate fi definită ca o
stare, ci trebuie să fie văzută ca un proces continuu de adaptare la condițiile schimbătoare a
mediului extern, dar și intern, la cerințele în schimbare ale vieții și ale sensurilor pe care le dăm
vieții.

Sănătatea este eficiența funcțională și/sau metabolică a unui organism, în orice moment, atât la
nivel celular cât și integru. Toate organismele individuale, de la cele mai simple la cele mai
complexe, variază între o sănătate optimă și sănătate scăzută.

În domeniul medical, sănătatea este de obicei definită ca abilitatea unui organism de a răspunde

eficient provocărilor externe și interne, precum și în mod eficient de a restabili și susține o "stare de
echilibru", cunoscut sub numele de homeostazie.

„Sănătatea este bunul cel mai de preţ pe care omul îl apreciază când nu-l mai are” • (Prof. Th.
Burghele)
 Există patru factori determinanți ai sănătății generale:
 "biologia umană";
 "mediu";
 "stilul de viață";
 "asistență medicală de organizare".

Astfel, sănătatea este menținută prin știința și practica medicală, dar poate fi și trebuie
îmbunătățită prin efort individual. Aptitudinile fizice, pierderea în greutate, alimentația sănătoasă,
menținerea optimului psihic, renunțarea la fumat și alte abuzuri de substanțe toxice sunt exemple
de măsuri pentru a îmbunătăți sănătatea organismului. Programele la locul de muncă sunt
recunoscute de către un număr tot mai mare de companii pentru valoarea lor în îmbunătățirea
sănătății și bunăstării angajaților lor, și creșterea moralului, loialității și productivității la locul de
muncă.
 O companie poate oferi o sală de sport cu echipamente de fitness,
iniția programe de renunțare la fumat, asigura un management pentru
nutriție, greutate sau stres. Alte programe pot include evaluări de risc de
sănătate, proiecții de sănătate și monitorizarea indicelui de masă
corporală.

Bunăstarea este un termen folosit uneori pentru a descrie starea

psihică sănătoasă, dar este cel mai des utilizat în domeniul medicinei
alternative pentru a descrie starea cuiva.
Îngrijirea sănătății reprezintă practica dirijată pentru diagnosticul,
tratamentul și prevenirea bolilor. Într-un stat modern îngrijirea sănătății
este integrată în sistemul de sănătate administrat și reglementat de
guvern. Cetățenii trebuie să aibă acces la sistemul de sănătate, și deci la
îngrijirea sănătății, care variază de la o țară la alta.
 Cu toate acestea, cea mai mare parte dintre maladiile cronice care afectează
populațiile statelor pot fi prevenite: obezitatea, maladiile cardiace, o bună parte
din cancere (pulmonar, de piele, gastric), diabetul, sunt boli a căror prevalență
poate fi influențată prin politici de prevenție.  

• Sănătatea trebuie menținută zilnic și nu periodic, grija față de organism

trebuie să fie primordială, ca să nu se ajungă la boli și la tratament.

• Deci, sănătatea reprezintă funcţionarea armonioasă a tuturor aparatelor şi

organelor în vederea păstrării stabilităţii, a adaptării şi a dezvoltării
organismului, în pofida nenumăraţilor factori patogeni şi factori de risc.
 Boala este tulburarea funcţionării armonioase a sistemelor
(aparatelor) şi organelor, ceea ce implică și scăderea
mecanismelor de apărare și adaptare a organismului.

După Hipocrate, acum peste 2.000 de ani, boala reprezintă o

tulburare a echilibrului dintre fluidele organismului. După
Galenus, boala ar reprezenta o deviere de la normal a funcţiilor
organismului.
În general, conceptul de boală este perceput ca o condiție
medicală care implică un proces patologic asociat cu un set
specific de simptome. Există boli localizate numai într-o anumită
parte a corpului, boli care afectează mai multe părți ale corpului
și boli sistemice care afectează tot corpul.
 Fiecare boală are o origine sau o etiologie, unele boli pot prezenta simptome diferite
sau confuze, ceea ce le face dificil de diagnosticat sau determinat. Simptomele fizice ale
bolii pot fi însoțite de simptome emoționale, iar unele boli care afectează echilibrele
chimice ale sistemului nervos se pot manifesta în simptome fizice.
Noţiunea de boală are sens numai în funcţie de omul privit ca un tot întreg: fiinţă
bio-psiho-socială, iar conceptul de boală este rezultatul localizării suferinţei în spaţiul
corporal.
Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului sau a unei părți din
organism, în care funcțiile sunt afectate sau deranjate de factori interni (disfuncții
biochimice, genetice, autoimune) sau externi (virusuri, bacterii patogene - antigeni).
 Din punct de vedere clinic, boala nu este doar o sumă
de simptome sau acuze pur somatice, ci este un proces Boala este un fenomen social, după așa
care afectează viața psihologică a pacientului, ca reacție a criterii ca:
lui la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic,  prin definiție: diferă de la comunitate la
conduce la apariția unui comportament structurat în jurul
comunitate, în funcție de perioada
acestei stări.
istorică;
 prin origine: munca, nivelul de trai,
nivelul cultural şi igienic al societăţii
respective influenţează starea de boală;
 prin consecinţe: la nivel relaţional,
microsocial, macrosocial (ex. epidemiile).
 Evoluția bolii trece prin 4 etape sau perioade:
 Debutul fiziopatologic sau perioada de latență (în cazul bolilor infecțioase se numește perioada de
incubare) are o durată variabilă (secunde - intoxicație, traumatisme puternice, zile sau săptămâni -
bolile infecțioase, ani - radiațiile ionizante) și, începe odată cu momentul acțiunii agentului patogen
durează până când apar primele simptome. În general perioada este asimptomatică;
 Perioada prodromală - este cuprins în intervalul dintre primele semne manifeste de boală și până la
apariția tuturor manifestărilor specifice bolii respective. Durează diferit în dependență de afecțiune;
 Perioada de manifestare specifică a bolii –
se prezintă ca declanșarea tuturor
caracteristicilor anumitei boli (în răceală –
ridicarea febrei, tuse, strănut, dureri
musculare, dureri articulare, dureri de cap
ș.a.). Începe odată cu apariția manifestării
simptomelor caracteristice bolii finalizându-
se la începutul declinului lor. Atât
reactivitatea individuală cât și spațiul sau
locul, contribuie în mod fundamental la
modularea tabloului patologic al acestei
perioade;
 Finalul bolii poate să fie:
 Însănătoșirea - reprezintă restabilirea
echilibrului funcțional adaptativ al organismului.
Însănătoșirea nu reprezintă însă inversul
îmbolnăvirii și nici revenirea la starea anterioară,
deoarece etapa (din punct de vedere biologic)
parcursă, se materializează prin transformări ale
reactivității organismului, respectiv stă la baza
unui nou tablou. Vindecarea poate fi fără sechele
sau totală ("restitutio ad integrum") sau cu
sechele - în special cu persistența unor vicii,
leziuni sau cicatrici.
 Semiologia ca știință nu presupune numai identificarea şi
descrierea diverselor manifestări de boală, nu este o simplă
arhivare medicală, ci implică interpretarea acestor manifestări în
contextul:
 cauze (etiologie);
 mecanisme de producere (patogenie);
 leziuni apărute (morfo-patologice);
 modificări funcţionale determinate de boală (fiziopatologia
semnelor clinice).
 Boala se manifestă prin semne și simptome.
Semnul bolii – constă în modificarea observată de examinator (medic) la examenul
fizic al subiectului și uneori chiar și de bolnav. Semnele bolii sunt însoțite de simptome și
orice simptom este un semn, dar nu orice semn este un simptom.
Simptomele se grupează în:
 simptome generale – febră, frison, dureri de cap, transpirație, astenie, scăderea sau
creșterea ponderală;
 simptome funcționale sau subiective – dispnee (dereglări respiratorii), durere
toracică;
 simptome fizice sau obiective – purpura (ruperea vaselor mici, a capilarelor de sânge
– extravasarea sângelui), icterul, variații de culoare a urinei, variații de culoare și
consistență a scaunului, care pot fi relatate ca simptome de către bolnav.
 Simptomele clinice, care trag semnalul de
alarmă pentru perturbarea stării de sănătate,
constituie premizele problemei diagnosticului
clinic.
Cercetarea lor este realizată prin anamneză,
care constituie prima etapă în examinarea
bolnavului. Locul cel mai important în
semiologia medicală îl ocupă studiul
tulburărilor funcționale și fizice, care se produc
în stările complexe de boală, cu condiția
existenței cunoștințelor de anatomia, fiziologie
și de fiziopatologie.
 Examinarea totală a unui pacient este un act complex, care se
realizează prin:
 METODE CLINICE (aduc informații primare despre suferința dată),
care includ:
1. anamneză;
2. inspecție;
3. palpare;
4. percuție;
5. auscultarea.