Cursul 2.

SĂNĂTATE ŞI BOALĂ

Termenii de sănătate şi boală sunt folosiţi în cele mai variate accepţiuni, acoperind situaţii
cu variabilitate interpersonală şi de timp istoric. Pentru marea majoritate a publicului profan, atât
termenul de sănătate, cât şi cel de boală nu ridică dificultăţi de înţelegere sau de interpretare. A
avea o stare bună de sănătate înseamnă firesc, a te simţi bine, a nu avea dureri sau indispoziţii, a fi
capabil de îndeplinirea unor activităţi ş.a. dimpotrivă, a fi bolnav semnifică pentru profan o mulţime
de dureri, neplăceri sau indispoziţii, inclusiv incapacitatea, mai mare sau mai mică, de exercitare a
unor activităţi.
Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte „evaluative”, ele fiind „circumscrise de
dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii medicale, de sistemul
axiologic al societăţii” (Saxon, apud Lupu şi Zanc, 1999). Reprezentând un „mod”, un „stil” de
viaţă, cultura condiţionează atât reacţiile faţă de boală, cât şi valoarea ce se acordă sănătăţii ca
fenomen social. De aceea vor exista diferenţe privind statutul bolnavului, natura stării considerate
ca normală sau patologică, în funcţie de tipul de societate şi nivelul de dezvoltare la care ea a ajuns.
O definire accesibilă a bolii ar fi: “modificare organică sau funcţională a echilibrului normal
al organismului; maladie, afecţiune, beteşug” (DEX, 1975). Conform Dicţionarului de medicină
Larousse (1998), boala reprezintă o „alterare a sănătăţii unei fiinţe vii. Orice boală se defineşte
printr-o cauză, prin simptome, prin semne clinice şi paraclinice, printr-o evoluţie, printr-o prognoză
şi printr-un tratament”. În opoziţie cu aceasta, sănătatea este definită ca fiind „ stare de bună
funcţionare a organismului”.
Boala reprezintă o stare şi o situaţie a persoanei, modificată subiectiv şi obiectiv.
Indispoziţia, insomnia, durerile, tulburări funcţionale diverse determina corpul să dobândească
pentru Eu (subiectiv) o mare importanţă, într-un mod neobişnuit. Senzaţii necunoscute (sau
amintind senzaţii avute altă dată, în cursul stărilor morbide) nasc întrebări, duc la interpretări,
generează anumite convingeri. Pe firul câtorva constatări realiste se aşează numeroase elemente
subiective sau valorizate subiectiv; bolnavul are viziunea îngrijorătoare a urmărilor posibile, a
progresiunii bolii, a consecinţelor pe care episodul morbid le poate avea în viaţa personală, ca şi în
viaţa profesională etc. Obiectiv, este vorba de nevoia de a fi îngrijit, de scăderea prestaţiilor sociale
şi a veniturilor, de cheltuieli de tratament etc., preocupările zilnice trebuie evitate, relaţiile vor fi
întrerupte, împlinirea unor proiecte va fi amânată, unele plăceri şi satisfacţii vor fi interzise. Fiecare
dintre elemente poate lua proporţii de catastrofă în funcţie de restructurarea reprezentărilor legate de
modificările comportamentale.
„Boala” (morbus) nu este un concept echivoc. K. Rothschuh propune să numim pathos,
„boala” în sensul în care o priveşte patologia. În sens clinic, termenul de largă circulaţie este cel de
nosos. În sens personalist, incluzând şi aspectul subiectiv al bolnavului şi atitudinea sa faţă de
propria stare, boala se numeşte aegritudo. Hipocrate a observat că la tot „ceea ce supără i se spune
boală”. Rothschuh leagă noţiunea de boală de nevoia de a primi ajutor. Din punct de vedere al
bolnavului, această nevoie are întemeiere mai ales subiectivă; ajutorul medical nu este justificat la
orice apel al pacientului. Pacientul este cel care suferă (patiens) (Athanasiu, 1983).
În raport cu diferite criterii etiologice, boala poate fi definită ca o formă specifică de deviere
sau abatere de la funcţionarea normală a organismului uman, care are o serie de consecinţe
indezirabile sau nocive, întrucât produce „disconfort personal sau afectează, într-un mod ostil,
viitoarea stare de sănătate a individului „ (Mechanic, apud. Rădulescu, 2002). Sociologul american
Talcott Parsons a definit boala ca o conduită deviantă, iar sănătatea ca un anume tip de
conduită conformistă, considerând instituţia medicală ca fiind un sistem de control social, care
monitorizează orice tendinţă perturbatoare ce alterează integritatea organismului social (apud.
Rădulescu, 2002).
Sănătatea şi boala sunt „anturate” de credinţe, atitudini şi practici specifice diferitelor
societăţi şi sunt apreciate în funcţie de anumite standarde normative, proprii acestora. Medicii sunt
cei care, dincolo de câmpul profan de evaluare, definesc boala în temeiul unor standarde riguroase,
ştiinţifice, în urma investigaţiilor clinice, a anamnezei, a investigaţiilor de laborator etc. ei sunt cei
care „legitimează” actele persoanei bolnave, definesc boala şi o „creează” ca „rol” social. Dar, cum

1
afirmă Saxon Graham (apud. Lupu, Zanc, 1999), în această definire, „un rol important îl are
orientarea medicală a societăţii, constituirea instituţiilor de sănătate şi gradul de dezvoltare a
ştiinţelor medicale”. Însă, există încă în climatul actual al medicinei ştiinţifice anumite neîmpliniri,
care sunt tot atâtea surse de ambiguitate în definirea, circumscrierea exactă a bolilor.
Conceptul de boală ca şi cel de sănătate este plurisemantic, ale cărui semnificaţii pot diferi
în funcţie de populaţii sau culturi. Ilustrând acest lucru, Adam şi Herylich (apud. Lupu şi Zanc,
1999) arată că, spre deosebire de indivizii clasei de mijloc a anilor 60 din Franţa, care identifică
sănătatea cu „împlinirea/realizarea de sine” şi cu „satisfacţia”, englezii consideră sănătatea fie ca
absenţa bolii, fie ca o capacitate optimă de muncă.
Pentru clasele populare din Franţa aceloraşi ani, sănătatea reprezenta un mijloc, un
instrument extrem de important „pentru a putea face orice”, inclusiv pentru a munci. Persoanele în
vârstă dintr-o regiune confruntată cu dificultăţi economice majore apreciau sănătatea ca „putere de a
rezista”, „capacitate de a funcţiona”, în care aspectul corporal era dublat de o dimensiune morală.
În opoziţie cu boala, “Sănătatea este înţeleasă diferit de patolog, clinician sau bolnav. Ea
este privită de patolog ca o stare de integritate, de către clinician ca lipsa de simptome şi de bolnav
ca o stare de bien-etre” (Athanasiu, 1983).
După C. Herzlich, (apud. Lupu şi Zanc, 1999) presupune trei dimensiuni:
- absenţa bolii;
- o constituţie genetică bună, respectiv un capital biologic înnăscut;
- o stare de echilibru a organismului, stare dată de capacitatea de adaptare a individului la tot
ceea ce ţine de mediul său de viaţă: factori atmosferici, alimentaţie, muncă, relaţii afective,
evenimente stresante ale vieţii, integrarea în grupurile de apartenenţă.
Marc Lalonde (apud. Lupu şi Zanc, 1999) atribuie sănătatea următorilor patru factori:
- biologia umană (moştenirea genetică, procesele de maturizare, îmbătrânire, tulburări cronice,
degenerative, geriatrice);
- mediul (apa potabilă, medicamente, poluarea atmosferei, salubrizarea, bolile transmisibile,
schimbările sociale rapide);
- stilul de viaţă (hrana, activităţile fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism);
- organizare asistenţei medicale (cantitatea şi calitatea resurselor medicale, accesul la ele,
relaţia dintre persoane şi resurse în asistenţa medicală etc.).
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită ca acea stare a unui organism neatins
de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal(organism în
homeostazie), stare în care funcţiile necesare se îndeplinesc „insensibil sau cu plăcere” (Valery,
apud. Lupu şi Zanc, 1999).
Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă ca „armonia dintre comportamentul
cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ” (apud. Lupu şi Zanc, 1999). Ea
reprezintă acea stare a organismului în care capacitatea lui de munci, de a studia sau de a desfăşura
activităţi preferate în mod rodnic şi cu plăcere, este optimă. Ea presupune capacitatea de a ne
înţelege emoţiile şi de a şti cum să facem faţă problemelor cotidiene. Presupune capacitatea de a ne
stăpâni şi de a rezolva situaţiile stresante, fără să ajungem să depindem de substanţe chimice
(alcool, medicamente). Presupune capacitatea de a munci productiv, de a iubi, de a ne preocupa de
soarta celorlalţi şi de a avea un grad rezonabil de autonomie personală. Ea presupune o viaţă cu
sens, care merită să fie trăită.
Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului în care capacităţile
individuale sunt optime pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod adecvat rolurile sociale.
Rolurile de prieten, vecin, cetăţean, iubit, soţ, soţie, părinte etc. trebuie îndeplinite în mod
confortabil, cu plăcere, fără a produce vreun rău altora. Sănătatea, spune Parsons (apud. Lupu şi
Zanc, 1999) poate fi definită drept capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile
şi sarcinile pentru care a fost socializat.
Atât biologic, cât şi social, sănătatea reprezintă nu doar un scop în sine, ci şi un mijloc pentru o
existenţă plenară, o formă optimă pentru a duce o viaţă creatoare.
După Downie (apud. Lupu şi Zanc, 1999) sănătatea pozitivă presupune două componente:
- bunăstarea fizică, psihică şi socială;

2
 - fitness – forma fizică optimă pentru cei patru S (în engleză): strenght (forţa fizică), stamina
(vigoare, rezistenţă fizică), suppleness (supleţe fizică), skills (îndemânare).
După interacţionişti, din punct de vedere strict biologic sănătatea poate fi definită ca o stare
funcţională a celulelor, ţesuturilor sau organelor, care realizează supravieţuirea biologică şi armonia
dintre organism şi mediu; referinţele la cadrul psihologic sau social şi la simbolurile culturale pot să
fie mult mai importante în elaborarea unei definiţii adecvate a sănătăţii sau bolii, premisă realizată
de definiţia sănătăţii dată de OMS, 1984: “o condiţie de bunăstare fizică, psihică şi socială, nu
doar lipsa bolii sau a infirmităţii”. În acest sens, diferitele grupuri sociale pot defini boala
(Popescu, apud. Rădulescu, 2002) fie ca o schimbare în stările de sensibilitate (orientarea prioritar
psihologică), fie ca o schimbare a capacităţilor de exercitare a rolurilor sociale (orientarea
sociologică), fie ca o schimbare pentru care nu sunt responsabile nici sensibilitatea, nici capacitatea
(probabil un sistem de referinţă mai specific, cu caracter biologic).
„Bolile interesează populaţia mai mult decât sănătatea, deoarece în timp ce sănătatea nu se
simte, simptomele bolii supără” (J. Hall, apud. Athanasiu, 1983).
Noţiunea de boală are sens şi ea, numai în funcţie de omul potrivit ca un tot: o fiinţă
biologică, psihologică şi socială.
Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului sau unei părţi din organism,
în care funcţiile sunt afectate sau deranjate datorită unor agenţi din mediul intern sau extern.
Dintr-o perspectivă plurifactorială, Roy Fitzpatrick (apud. Lupu şi Zanc, 1999) defineşte
boala ca „o stare finală, rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi comportamentali aflaţi în
interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit,
ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată, expunerii cronice la agenţi
patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori”.
Boala nu reprezintă doar o sumă de simptome sau un ansamblu de acuze pur somatice. Ea
reprezintă un proces care, chiar dacă nu conduce la modificări marcante structurale sau funcţionale,
afectează viaţa psihică a subiectului, ca o reacţie a acestuia la boală. Ca stare nedorită, involuntară,
boala creează sub aspect psihic o anumită anxietate, incertitudine în primele ei stadii, incertitudine
atenuată sau suprimată prin diagnostic. Etichetată prin diagnostic, starea de boală este „legitimată”,
iar comportamentul bolnavului se structurează în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii cu anxietatea,
neliniştea, supraîncărcarea, anticiparea suferinţei fizice (la debutul bolii) sau trăirea ei directă, ecoul
social pe care-l are boala asupra individului, determină la orice bolnav apariţia unor stresuri psihice
majore şi de lungă durată. Această conştiinţă se exprimă printr-un registru larg de manifestări şi
reacţii. În funcţie de natura bolii (altfel se reacţionează la o răceală şi altfel la un infarct) şi de
trăsăturile de personalitate ale bolnavului.
Boala ca atare, nu există în realitate (Rădulescu, 2002), ci doar manifestările ei clinice,
sintetizate de un model nosologic, care îl călăuzeşte pe medic în diagnosticarea ei, prin corelaţia
între cele trei elemente:
- semnele – sunt fie indicii direct observabile, aşa cum sunt febra, masele palpabile, indicii
presiunii sanguine, secreţiile, culoarea pielii etc., fie indicatori care nu sunt observabili, dar
rezultă în urma analizelor de laborator.
- simptomele sunt indicii subiective (durerea, suferinţa, indispoziţia), care nu sunt direct
observate de către medic, fiindu-i comunicate acestuia de către pacient. Daca acestea nu sunt
coroborate cu semnele, nu pot fi considerate, în general, ca definind prin ele însele starea de
boală. Acestea nu au acelaşi grad de obiectivitate ca şi semnele.
- Cunoaşterea prealabilă, acumulată de ştiinţele medicale
Referitor la comportamentul vis-a-vis de acestea, David Mechanic şi Edmund Volkart
(apud. Rădulescu, 2002) îl explică sub forma „modul în care sunt percepute şi apreciate
simptomele, precum şi acţiunea care urmează, elaborată de o persoană care resimte durere,
disconfort sau alte semne de rea funcţionare a organismului. În acest sens, două persoane care au
aproximativ aceleaşi simptome clinice se pot comporta cu totul diferit: una poate fi îngrijorată de
aceste simptome, căutând ajutor medical imediat, iar cealaltă poate ignora aceste simptome şi
nevoia de tratament medical”.
Sănătatea şi boala sunt termeni ce-şi au originea printre teoreticienii şi practicienii medicinii,

3
care au definit variabil aceste stări, în funcţie de caracterul obiectiv şi subiectiv. Cele două
dimensiuni (obiectiv-subiectiv) nu pot fi delimitate cu precizie atâta timp cât omul este o structură
cu complexitate psihosomatică, care se găseşte într-o situaţie de homeostazie relativă cu
substructurile şi suprastructurile sistemelor de referinţă.
Cele două stări (sănătate şi boală) nu pot coexista, deci sunt antagonice, trecerea de la o stare
la alta realizându-se pe modelul crizelor care au variabilitate temporară şi de manifestare variabilă.
Sănătatea, deşi greu de definit, poate fi considerată o stare de bine fizic, psihic şi social.
Şcoala medicală franceză a adoptat un set de criterii de definire a sănătăţii, astfel:
1. bunăstare funcţională (mai ales anatomo-fiziologică);
2. capacitate a organismului de a se adapta la condiţiile variabile de viaţă şi muncă;
3. condiţia care îl face pe individ creativ (în sensul de creator de norme, valori).
Definiţia sănătăţii individuale promovată de carta O. M. S. descrie sănătatea astfel: „stare de
bine completă din punct de vedere fizic, mental şi social şi nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii”.
Această definire, deşi mai operaţională prin faptul ca delimitează conceptual domeniile de
definire ale sănătăţii, are limitele sale determinate de faptul că identifică doar nivele ale
reprezentării sănătăţii şi bolii:
1. un nivel obiectiv (obiectivabil, deşi restrictiv şi el);
2. un nivel subiectiv (dificil de obiectivat, sau, uneori la copii, persoane vârstnice,
adulţi aflaţi în stări alterate ale psihismului, foarte dificil de exprimat).
Sănătatea şi boala, ca stări de evoluţie şi involuţie referitor la aspectul ciclic al vieţii unei
persoane în procesul adaptării şi îndeplinirii rolurilor sale, capătă ca orice produs al activităţii
umane determinante sociale atribuite de grupurile sociale care cristalizează valori şi norme, care
sunt promovate în cadrul societăţilor (Mead, 1975).
În culturile popoarelor primitive existau norme de sănătate acceptate social, care prescriau
ca sănătos existenţa a 10 scaune/zi (defecări), inacceptabil în cultura medicală contemporană. Acest
exemplu poate fi analizat cu referire la momentul accepţiunii, condiţiile alimentaţiei, temperatura
mediului ambiant, vârsta persoanei, activitatea desfăşurată, scopul înregistrărilor şi alţi determinanţi
în funcţie de care se poate face o apreciere cantitativă şi calitativă a sănătăţii.
Evoluţia culturilor medicale a determinat şi modificarea accepţiunilor de sănătate şi boală pe
baza clarificărilor metodologice proprii şi pe baza evaluării în contexte sociale a optimului
funcţional al unei persoane.
Fiecare actor al procesului de evaluare a sănătăţii va putea privi variat dimensiunea
individuală a sănătăţii după criteriul utilizat. Exemplu: patologul ca integritate morfologică,
clinicianul ca lipsă de simptome, iar persoana ca stare de bine, deşi este posibil să existe 1-2
simptome sau integritate tulburată, care să fie subsumată stării de bine, ca efect al acomodării şi
adaptării.
Opusă stării de sănătate este boala.
Boala este definită ca modificare organică sau funcţională, care prejudiciază echilibrul
organismului cu mediul său de interacţiune, care poate să se exprime prin semnificaţie cu
echivalentul românesc, iar echivalentul grecesc „morbus” stare de îmbolnăvire a unei persoane sau
colectivităţi, a produs în limba română conceptul de morbiditate (din grecescul „morbus” -
îmbolnăvire).
Morbiditatea desemnează o predispoziţie sau vulnerabilitate la îmbolnăvire a unei persoane
sau a unei colectivităţi, exprimată prin raportul dintre numărul bolnavilor şi întreaga populaţie dintr-
un loc determinat, timp şi condiţii socio-culturale delimitate.
O altă denumire utilizată pentru boală este echivalentul din neogreaca „pathos”, care
înseamnă „în exces”, exprimând conţinuturile disciplinei ştiinţifice Patologia, care studiază
procesele sau deteriorările fizice şi/sau psihice de natură morbidă, datorate unor excese.
Conceptul de pathos=exces aflat la originea interpretării cauzalităţii în boală îşi are originea
în cultura antică greacă, în care armonia în sănătatea fizică şi psihică este dată de măsura medie a
tuturor comportamentelor, ceea ce determină un consum mediu al energiei unui sistem care îşi poate
menţine astfel constantele funcţionale, fără modificări semnificative în ciclul crizelor.
Din punctul de vedere al persoanei, starea de boală are o organizare mai ales subiectivă, de

4
percepţie individuală a trecerii din starea de sănătate în opusul ei. Modificări obiective şi subiective
ca: indispoziţia, insomnia, durerea etc., fac ca brusc sau progresiv corpul (obiectiv) să dobândească
o nouă dimensiune (subiectivă) pe relaţia Eu-Sine, a unei importanţe sau a unei valorizări privind
pierderea homeostaziei.
Identificarea la nivel corporal (obiectiv) a unor senzaţii necunoscute anterior, devin semne,
indici, comportamente care prin asociere cu determinante sociale (comportamentele aparţinătorilor,
persoane specializate în acordarea comportamentelor specializate – medic, psiholog, preot etc.)
capătă o anume semnificaţie şi determină progresiv anumite convingeri legate de boală şi sănătate.
În acest sens, Rothschuh leagă boala ca stare şi situaţie de nevoia de a primi ajutor.
Îmbolnăvirea este o construcţie a imaginii Sinelui malad (bolnav), ca un construct nou, diferit de cel
anterior (sănătos) care se dezvoltă progresiv cu:
• viziune îngrijorătoare asupra urmărilor bolii privind consecinţele în viata personală şi
profesională, care îşi au originea în evaluările subiective care au la bază valori, norme
societale (mai ales în societăţile care valorizează cultura frumuseţii, sănătăţii şi eficienţei
competitive);
• obiectiv: scăderea prestaţiei sociale şi a veniturilor, cheltuieli pentru tratament, preocupări
zilnice întrerupte, reducerea sau întreruperea unor relaţii, a unor proiecte, plăceri etc., adică a
unor comportamente habituale care exprimau obiectiv starea şi situaţia de bine anterioară.
Starea de sănătate şi boala au deci determinante individuale şi sociale, care se exprimă prin
comportamente care-şi au originea în interpretările cognitiv-afective ale persoanei elaborate pe baza
unor seturi de informaţii, relaţii, comunicări realizate în întreaga istorie personală a individului.
De aceea boala prin caracteristicile sale psihosociale particularizează boala prin multitudinea
actorilor săi (bolnavi).
În domeniul sănătăţii mintale sau psihice, starea de bine ar fi rezultatul „adaptării sau
integrării sine-corp-societate (N. Mărgineanu). În acest sens persoana se recunoaşte după două
trăsături cardinale:
• sentiment de bunăstare, linişte şi pace interioară,
• relaţii normale cu semenii şi societatea, exprimate prin conduită relativ stabilă şi redusa
sursă de conflicte.
După S. Freud „omul sănătos este cel capabil de dragoste şi de creaţie”, obiectivând
dragostea prin: sensibilitate, aptitudine de a lupta, de a dărui, de integrare şi contact interpersonal,
adică de integrare psihosomatică, iar creaţia prin: nevoia de înnoire în opoziţie cu stereotipia,
automatismul, rigiditatea şi regresia.
O corecţie adecvată a adaptării ca şi criteriu în sănătatea psihică a fost subliniată de autori de
marcă care au evidenţiat excesul interpretativ al adaptării din biologie care a făcut carieră o
perioadă în sănătatea psihică.
Astfel, Baruk subliniază că e necesară nuanţarea psihologică a adaptării, pentru că
„adaptarea fără limită este un indiciu al slăbiciunii sau al laşităţii personalităţii", iar Minkowski
afirmă că „omul în întregime adaptat poate fi expresia unei personalităţi mediocre”.
Dezideratul social al optimului funcţional al unei persoane pentru sine şi ceilalţi se confirmă
prin mereu actualul dicton al lui Juvenal: „mens sana in corpore sano”.
Acest deziderat al antichităţii se regăseşte în preocupările contemporane ale psihologiei
sănătăţii de a revalorifica dimensiunile ştiinţifice ale lumii contemporane în apropierea lor de
internalitatea vieţii psihice ca loc al profundelor reflecţii şi restructurări.

Reprezentări sociale ale bolii

În domeniul sociologiei medicale, cele mai reprezentative contribuţii au fost aduse de

interacţionalismul simbolic. Reprezentanţii acestei orientări consideră că atât sănătatea cât şi boala
sunt construcţii sociale create prin intermediul interacţiunilor dintre indivizi. În acest sens, oamenii
utilizează limbajul şi diferite simboluri pentru a defini şi interpreta sănătatea, ori pentru a
diagnostica şi trata boala. În timp ce reprezentanţii claselor defavorizate privesc durerea şi suferinţa

5
ca parte integrantă a modului lor de viaţă, reprezentanţii claselor mijlocii sau a celor superioare din
punct de vedere al statusului social le consideră elemente ale unei sănătăţi deteriorate, care trebuie
ameliorată (Rădulescu, 2002).
Există deci percepţii diferite ale bolii în funcţie de categoriile sociale sau grupurile culturale
ori profesionale. Atitudinile şi reacţiile faţă de boală – subliniază interacţioniştii – sunt determinate
de normele, valorile, convingerile şi cunoştinţele de viaţă ale pacienţilor, cirumscrise culturii de
care aparţin. Aceste elemente pot influenţa, de exemplu, reacţiile faţă de durere sau semnificaţiile
atribuite simptomelor şi chiar modalităţile de a le trata.
Lumea perceptuală a sănătăţii şi bolii nu este aceeaşi. Însă nu este aceeaşi nici lumea
perceptuală a bolnavului şi medicului. Cercetări ad-hoc de psihologie socială, care au analizat
cauzele eşecurilor unor campanii de informare (Hyman şi Sheatsley, apud. Athanasiu, 1983), au
arătat că în orice populaţie există un nucleu ireductibil de cei ce „nu ştiu”, ironici, impermeabili la
acţiunile de lămurire; interesul sau lipsa de interes au tendinţa de a fi generalizate la diferite
sectoare; indivizii caută informaţiile care se acordă cu atitudinile lor prealabile; indivizii
interpretează diferit aceeaşi informaţie; faptul de a fi informat nu modifică în mod necesar
atitudinile. Allport a introdus conceptul de procepţie, care să cuprindă percepţia influenţată de
cultură, de relaţiile din trecut, de obiceiuri, de direcţionarea afectivă etc. se poate spune că
procepţia bolnavului în raport cu boala este diferită de cea a omului sănătos şi de cea a medicului.
Diferitele grupuri sociale pot defini boala fie ca o schimbare în stările de sensibilitate
(orientarea prioritar psihologică), fie ca o schimbare a capacităţilor de exercitare a rolurilor sociale
(orientarea sociologică), fie ca o schimbare pentru care nu sunt responsabile nici sensibilitatea, nici
capacitatea (probabil un sistem de referinţă mai specific, cu caracter biologic) (Rădulescu, 2002).
Pentru ca sănătatea să existe, trebuie îndeplinit echilibrul la nivelul celor trei aspecte: biologic (prin
integritatea şi funcţionarea corectă a tuturor organelor), psihic (ca “armonia dintre comportamentul
cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ”) şi socială (prin existenta unor
capacităţi optime pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod adecvat rolurile sociale).
Identificarea obiectului este primul pas care trebuie făcut în cercetarea unei reprezentări
sociale. În ultimii ani s-au studiat numeroase reprezentări sociale, furnizate de cele mai diverse
domenii ale vieţii sociale: percepţii interpersonale, raporturi interindividuale şi relaţii intergrupuri,
inteligenţă, medicină (boală, handicap), sexualitate şi gen, organizare socială şi instituţii economice,
politică, roluri instituţionale, locuri şi servicii sociale etc. (De Rosa, apud. Neculau, 2003).
În 1969, Claudine Herzlich (apud. Neculau, 2003), analizează reprezentările sociale ale
sănătăţii şi bolii în mediul social francez. În cercetarea sa, autoarea a realizat o serie de interviuri
non-directive asupra unei populaţii orăşeneşti (Paris) şi rurale (Normandia). Boala a fost atribuită
influenţei nefaste a mediului natural, vieţii urbane, poluării, hranei nenaturale, în timp ce sănătatea
este atributul oamenilor care moştenesc o bună constituţie sau trăiesc după reguli în armonie cu
natura.
Mai târziu, Denise Jodelet (1989) (Neculau, 2003) studiază reprezentările sociale ale unei
comunităţi rurale din Franţa asupra bolilor mintale. Studiul său, cu caracter monografic a pus în
evidenţă relaţiile existente între elaborările cognitive asupra semnificaţiei bolii mintale şi
comportamentele subiecţilor investigaţi.
Dacă în limba română există un termen general, boala semnificând “modificare organică sau
funcţională, literatura anglo-saxonă este mai generoasă, utilizând trei termeni pentru definirea
dimensiunilor particulare ale bolii:
- illness - se referă la realitatea subiectivă a bolii, la ceea ce simte, percepe bolnavul. Nu
suferinţa corporală, ci percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în
activităţile sale sociale. Este ceea ce el trăieşte, simte şi interpretează pornind de la semnele
care îi perturbă viaţa. Lazarus&Lazarus (apud. Lupu, Zanc, 1999) apreciază că illnes se
referă la afecţiuni şi simptome trecătoare, cum ar fi infecţiile respiratorii în urma cărora ne
revenim în mod obişnuit, stările dureroase, suferinţa şi depresiile, lipsa de vigoare fizică,
stările de moleşeală.
- disease - se referă la realitatea biofizică a bolii, respectiv boala aşa cum este ea definită de
cunoaşterea ştiinţifică biomedicală: ca anomalie funcţională a structurii sau fiziologiei

6
 organismului. Respectiv, se referă la afectarea structurală a ţesuturilor, cum ar fi dispunerea
plăcilor ateromatoase de colesterol pe peretele interior al arterelor (ateroscleroza) sau
cancerul.
Referitor la complementaritatea celor două aspecte ale bolii, antropologul american Arthur
Keinman scrie: “disease se referă la disfuncţiile proceselor biologice şi/sau fiziologice, în timp ce
termenul illness trimite la experienţa psihică şi la semnificaţia percepţiei bolii”
- sickness - se referă la a treia dimensiune a bolii, respectiv la realitata socioculturală a bolii. E
vorba despre modelarea, în relaţie cu structurile sociale, a rolului social al bolnavului,
formele socialmente adaptabile ale maladiei, atribuirea etichetei de bolnav persoanei
respective.
Consecinţele stării de boală depăşesc disfuncţiile biologice şi psihologice, afectând întreaga
viaţă socială a persoanei. Boala antrenează a serie de servituţi şi restricţii, modificând modul de
viaţă al individului. Acestea privesc aspecte (pe care de altfel le aşteptăm de la răspunsurile
participanţilor la acest studiu), ca:
- restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice (alimentare, sexuale etc.)
- limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale, care petru unii constituie
surse intrinseci de satisfacţie, dincolo de obţinerea unor mijloace de existenţă;
- suprimarea, pe diferite durate de timp, a unor activităţi extraprofesionale (hobby-uri);
- modificarea relaţiilor interpersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi (mai ales
în cazul bolnavilor spitalizaţi);
- dereglarea raporturilor familiale sau conjugale;
- pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, legat de aceasta, a posibilităţilor de a realiza
câştiguri economice sau mijloace de subzistenţă;
- dependenţa faţă de ceilalţi, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi.
Între modul în care profanul abordează boala şi modul cum o interpretează profesioniştii
domeniului medical există însă o serie de deosebiri. Pacientul vine cu amprenta valorilor,
atitudinilor credinţelor, reprezentărilor colective ale grupurilor de care aparţine, iar medicul, la
rândul său, “ aparţine unui grup profesional precis conturat din punct de vedere social.
Comportamentul său este definit prin norme particulare, educaţia sa îi conferă o anumită imagine
asupra bolii şi asupra societăţii” (Lupu, Zanc, 1999).
Datorită criteriului social de estimare a stării de boală, starea de sănătate/boală are
semnificaţii diferite de la o profesie la alta, de la un anumit grup de vârsta la altul, la roluri diferite
ale persoanei în cadrul familiei. Medicul percepe bolnavul şi nevoile sale conform categoriilor
cunoaşterii sale specializate, iar bolnavul percepe boala sa în funcţie de exigenţele vieţii sale
cotidiene şi în acord cu contextul său cultural (Lupu, Zanc, 1999).
Pacientul intră în boală cu un anumit tip de sistem nervos şi de temperament, cu anumite
dominante instinctuale şi axiologice, cu un anumit caracter şi fel de inteligenţă, cu o anumită
ereditate, cu complexe şi păreri preconcepute, cu un anumit orizont cultural. Bolnavul ia anumite
atitudini faţă de boală, dar în acelaşi timp şi anumite atitudini faţă de medici: încredere, stimă,
simpatie, sau îndoială, teamă, dispreţ, ură.
Interesantă este atitudinea grupurilor de vârstă faţă de sănătate. O anchetă a dat ca rezultate
la întrebarea: „care este elementul esenţial al fericirii?” răspunsul – sănătatea, în proporţii ce au
crescut regulat de la 52% pentru grupa de la 20-34 de ani, la 70% pentru grupa de pese 65 de ani
(Athanasiu, 1983). O dată cu înaintarea în vârstă scade şi conştiinţa bunei funcţionări a corpului. Cu
înaintarea în vârstă, creşte şi morbiditatea: din lotul investigat, între 20-29 de ani, numărul mediu de
boli pe individ era de 0,71, iar procentul celor ce se considerau sănătoşi era de 60%; între 70-79 de
ani cifrele corespunzătoare sunt de 3,2 şi 3 %. Creşte şi anxietatea relativă la boală, exprimată de
exemplu, prin prezenţa gândului că suferi de o afecţiune gravă. Medicina şi medicul joacă un rol din
ce în ce mai important pe măsură ce înaintăm în vârstă. De la 21 la 65 ani, numărul vizitelor
medicale se dublează (Birren, apud Athanasiu, 1983).