IMPLICATII MEDICALE ALE EUTANASIEI

Prin implicatiile ei moartea intereseaza medicina, pe legiuitor, autoritatile, intreaga

societate. Pe plan biologic mai general, moartea individului este in cele din urma o sansa
data speciei careia ii apartine individul sa se reinnoiasca, sa supravietuiasca. Moartea
poate fi definita ca „absenta totala a vietii”, moartea e „ultima infrangere” sau „marea
egalizatoare”, daca am aborda-o dintr-o perspectiva filozofica. Ea inseamna de fapt
trecerea intr-o alta stare, guvernata de alte legi, in legatura cu care doctrinele religioase si
stiintele parapsihologice reusesc de cele mai multe ori sa-l inzestreze pe om cu nevoia de
a accepta ceea ce este inevitabil: trecerea in nefiinta.
Dar, in ultimele decenii medicina a inregistrat mari progrese, totusi terapia unor boli – in
primul rand neoplaziile – nu a reusit sa atinga performantele necesare pentru a duce la
vindecare si cu atat mai putin la suprimarea durerilor. Eutanasia, ca o parte integranta a
bioeticii medicale, necesita o atentie deosebita in actualul moment al evolutiei societatii
romanesti. Acest lucru mai ales pentru ca, in ceea ce priveste luarea deciziilor de
intrerupere a tehnicilor de resuscitare, nu exista reguli sau indicatii stricte, singurul criteriu
de moarte fiind cel al mortii cerebrale. In plus, trebuie avut in vedere faptul ca nu se
cunosc in intregime resursele reale ale organismului, existand reveniri miraculoase si dupa
ani de la punerea diagnosticului de moarte cerebrala. O problema foarte importanta in
latura practica a eutanasiei o reprezinta etapele mortii organismului, adica aspectele
medico-legale ale starilor terminale. Starile terminale reprezinta ultima etapa a
sindroamelor tanatoge-neratoare, manifestarile clinice si de laborator fiind deci comune
pentru toate acestea. Ele sunt de regula stari ireversibile, in care terapia intensiva nu
reuseste decat in mica masura sa readuca organismul la viata. Moartea organismului nu e
un moment, ci e un proces care evolueaza in timp. Tanatologia medico-legala este un
capitol al medicinei legale care studiaza problemele legate de moartea organismului uman
(grec. –Thanatos: zeul mortii, logos: cuvant, idee). Tanatologia ridica probleme importante
si clarifica anumite aspecte necesare justitiei, cum ar fi:
– interpretarea fenomenelor vitale si letale, in vederea sustinerii prin mijloace terapeutice a
manifestarilor vitale si a combaterii celor letale;
– stabilirea momentului mortii, ceea ce permite intreruperea la timp a reanimarii si
eventuala recoltare de organe in vederea transplantului;
– diagnosticul corect al mortii, evitandu-se astfel inhumarile precipitate in mortile aparente.

Din punct de vedere fiziologic viata e caracterizata prin: metabolism, iritabilitate si

autoreproducere (notiune care include si ereditatea). Moartea e un fenomen natural,
necesar si universal, fiind inscrisa in programul genetic al fiecarei fiinte. Instalarea mortii e
un proces care, asa cum am precizat si mai sus, evolueaza in timp. Primele celule care
mor sunt celulele sistemului nervos central (neuronii), celulele cele mai diferentiate si in

1
acelasi timp cele mai sensibile la lipsa oxigenului (anoxie). Rezistenta neuronilor corticali
cerebrali la anoxie este de circa trei minute, incetarea functiilor lor traducandu-se clinic
prin disparitia constientei. Rezistenta cea mai mare la anoxie (cateva ore) o au celulele
sangelui si celulele cardiace Etapele mortii organismului (stari terminale) sunt:
PREAGONIA – etapa premer-gatoare agoniei, in care manifestarile psihice sunt relativ
specifice, fiind conditionate de factori individuali si de felul bolii; uneori individul presimte si
anunta momentul exact al mortii.
AGONIA – in limba greaca- lupta, intrecere. E o etapa ireversibila intre viata si moarte
clinica, in care fenomenele biologice se confunda cu cele tanatologice.
MOARTEA CLINICA – este repre-zentata de stopul cardiorespirator si in conditiile aplicarii
metodelor de resuscitare cardiorespiratorie in primele 3-5 minute de la instalarea mortii
clinice, aceasta poate fi reversibila.
MOARTEA CEREBRALA este moartea ariilor corticale care conduc functiile psihice; ea
incepe in cortextul cerebral, indiferent daca suferinta cerebrala e sau nu primara.
COMA DEPASITA e o supravietuire artificiala. Este moartea corticala cu mentinerea
functiilor vegetative numai prin terapie intensiva, intreruperea reanimarii nu e urmata de
reluarea spontana a activitatii cardio-respiratorii.
VIATA VEGETATIVA consta in mentinerea functiilor vegetative spontan, dar cu majore si
grave deficite ale constientei.
MOARTEA REALA (BIOLOGICA) consta in oprirea metabolismului si aparitia semnelor
mortii reale. Pentru un timp persista manifestarile postvitale. Ele reprezinta viata reziduala
a unor celule, tesuturi, organe sau alte parti ale organismului dupa incetarea vietii din
organismul ca intreg. Una dintre starile terminale, asa cum am aratat mai sus, este
moartea cerebrala, pe care o vom analiza in cele ce urmeaza. Indiferent de un aparent
conflict conceptual intre legiuitor si medic, amandoi sunt obligati sa accepte, ca definitie a
mortii, un status permanet de anoxie tisulara, determinat de lipsa aportului, transportului
si/sau utilizarii oxigenului la nivelul celular. Viata celulara e dependenta cel putin de
oxigen. Aportul si transportul oxigenului depind de buna functionare a celor doua aparate
esentiale vietii: respirator si circulator. Amandoua sunt sub un strict control al nucleilor
proprii din trunchiul cerebral. In momentul in care trunchiul cerebral este afectat de anoxie
si celelalte structuri cerebrale sunt deja afectate ireversibil. Este indubitabil ca o anoxie
cerebrala suficient de intensa si prelungita va afecta in mod definitiv si ireversibil,
substanta cerebrala. Notiunea de „moarte” implica discutii complexe, atat medicale cat si
sociale. Nu toate societatile pot accepta ideea de moarte cerebrala ca fiind echivalenta cu
cea de moarte reala. Shintoismul care si-a pus amprenta asupra civilizatiei extrem de
orientale, spre exemplu, nu accepta moartea decat ca un proces social petrecut in timp
indelungat (minimum 2 ani), in care mortul continua sa faca parte din societate. Asa se
explica faptul ca sunt tari dezvoltate tehnologic in care transplantul de tesuturi si organe nu
se practica (Japonia).
Diagnosticul de moarte cerebrala comporta un ansamblu de diagnostice etapizate:

2
– excluderea comei reversibile,
– testarea gradului de disfunctie cerebrala,
– testarea capacitatii pacientului de a respira spontan.
Aceste teste se repeta de cate ori e necesar pentru inlaturarea oricarui dubiu (minim 12
ore) si diagnosticul de moarte cerebrala se pune numai pe baza criteriilor clinice. In
conditiile legalizarii eutanasiei, o problema delicata este cea referitoare la transplantul de
organe cu donator cadavru, in sensul ca ar exista posibilitatea de proliferare a unor
abuzuri in scopul de a salva viata altei persoane; de asemenea aceasta ar putea facilita
traficul clandestin de organe. Pericolul legalizarii eutanasiei ar fi acela ca ea s-ar putea
practica tocmai pentru prelevarea de organe si tesuturi, ceea ce ar reprezenta un mare
pericol pentru societatea noastra. In Romania, legea prevede ca prelevarea de organe si
tesuturi de la un cadavru se face numai dupa confirmarea mortii biologice de catre o
comisie formata din cel putin trei medici dintre care unul, medic legist. Comisia trebuie sa
includa un neurolog, un anestezist, si unul sau mai multi specialisti in functie de
particularitatile cazului respectiv.
Suferinta si moartea reprezinta procese culturale si sociale care fac parte integranta din
viata fiecaruia. Socul trait de o persoana in momentul in care i se aduce la cunostinta un
diagnostic terminal si perioada imediat urmatoare acestuia s-au bucurat de foarte putina
atentie in literatura medicala. Pentru ca proble-matica mortii este atat de dureroasa,
moartea nu este acceptata sau recunoscuta decat cand ea devine iminenta si se cunosc
foarte putine lucruri despre starea de spirit a pacientului asociata cu perioada cuprinsa
intre diagnosticul de boala terminala si moarte. In cele ce urmeaza, vom releva cateva
aspecte referitoare la dilemele psihologice intalnite in legatura cu aceasta perioada si
factorii culturali, sociali, juridici si medicali legati de primirea unui diagnostic terminal. Un
asemenea diagnostic intrerupe brusc tiparele vietii de zi cu zi si atrage atentia asupra unei
pierderi ireparabile. Pacientul si familia nu stiu daca sa inceapa sa se pregateasca pentru
moarte sau sa-si reia vechiul rol in societate, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ultimul
stadiu al vietii incepe de obicei cand pacientul primeste un diagnostic terminal – un
diagnostic medical care indica individului ca exista o boala care e foarte probabil sa
culmineze cu moartea. Persoana care afla ca mai are de trait doar o perioada limitata de
timp si pentru prima data trebuie sa se gandeasca serios la moarte. Datorita dezvoltarii
tehnologiei, boala poate fi descoperita mai devreme, asa incat creste si perioada de timp
in care persoana care sufera de o boala in faza terminala trece prin experienta
constientizarii propriei morti. Astazi puterea medicinii moderne sta atat in vindecarea bolii
cat si in detectarea ei foarte devreme si interventia in scopul intarzierii inaintarii ei. Pentru
anumite boli diagnosticarea si interventia timpurie reduc drastic mortalitatea. Amanarea
inevitabilului inseamna pentru pacient, de multe ori, plata unui pret scump din toate
punctele de vedere: psihologic, fizic, economic etc.
Medicii considera in continuare ca viata cu orice pret este ceea ce doresc pacientii si
familiile lor. Insa in cazul pacientilor terminali, aceasta presupunere este din ce in ce mai

3
gresita. Opinia publica se pronunta coplesitor de mult asupra incetarii tratamentelor
extraordinare in asemenea cazuri. Daca justitia sau spitalele decid altfel, nu este
intotdeauna pentru a pastra viata de dragul vietii. Institutiile doresc sa protejeze interesele
pacientului impotriva intereselor familiei. Familiile nu sunt intotdeauna unite si
dezinteresate. Asadar statul si nu familia ar trebui sa garanteze interesele pacientului.
Exista cazuri in care persoane apartinand unor culte religioase refuza transfuzii de sange,
care ar salva viata copiilor lor si atunci ar trebui sa intervina statul si legea. Totusi care
este interesul pacientului? In fata interesului statului de a-si ocroti cetatenii, o greutate mult
mai mare o are, se pare, dreptul persoanei la o viata privata. Toate aceste probleme ar
putea fi evitate daca persoana si-ar exprima dorinta in timpul vietii sub forma asa-numitului
„testament biologic”. „Testamentul biologic” este un act prin care bolnavul are libertatea de
a cere fie prelungirea nelimitata a terapiei intensive, fie suspendarea ei daca toate sansele
de vindecare sau cel putin de ameliorare au disparut. Se numeste un mandatar, care sa
aiba grija ca dorinta exprimata in acest testament sa fie respectata. In 40 de state din SUA
acest act este legal, dar cu toate acestea, el este foarte rar folosit de populatie si la fel de
rar respectat de catre medici, desi cel putin teoretic acestia sunt obligati sa-l respecte.
Practica, „testamentului biologic” incepe sa se extinda si in Europa. Revenind la aspectele
psihologice trebuie avuta in vedere dorinta personala a pacientului. S-a constatat ca mai
mult de jumatate din pacientii terminali doresc ca medicii sa opreasca administrarea de
tratamente de mentinere a vietii, daca sufera dureri mari sau daca pacientul a devenit
dependent de ingrijirea unui membru al familiei. Iar 44% doresc oprirea tratamentului chiar
si in cazul in care nu-si mai pot desfasura activitatile zilnice, in timp ce 40% vor sa se faca
tot ce este posibil pentru a li se salva viata. Optiunile personale sunt modelate de religie,
de rasa, de varsta si de legatura cu familia. Dorinta de oprire a tratamentului de mentinere
in viata a scazut, pe masura ce a crescut importanta religiei. Totusi 52% din persoanele
cele mai religioase ar dori oprirea tratamentului daca ar suferi mari dureri fizice. Multi
oameni in varsta de peste 65 de ani doresc intreruperea tratamentului, daca acuza dureri
mari (60%), daca sunt dependenti de un membru al familiei (49%) sau daca au dificultati in
viata de zi cu zi (47%).(cf datelor obtinute de la Humphry D- Final Exit, Dell Publishing,
1996). In ceea ce-i priveste pe tineri 33% isi pot imagina cum ar fi sa ia viata unui membru
al familiei sau sot aflat in mare suferinta, dar 59% nu sunt capabili sa faca acest lucru.
Jumatate dintre oamenii casatoriti (51%) au discutat cu sotul/sotia despre dorintele lor
privitoare la tratamentul medical, iar 11% au intocmit dispozitii scrise privind aceasta
problema.
O alta problema cu un mare impact asupra psihicului bolnavului in stadiu terminal este
faptul ca moartea a inceput sa fie vazuta ca un fenomen tehnologic, mai mult decat o
etapa naturala in procesul complex al vietii. Bolnavii stau in spitale si sfarsesc tot acolo, nu
acasa in mijlocul familiei. Mediul acesta este cel ce genereaza izolare, este
depersonalizat, mecanizat si rece. Aceasta este scena care-l ingrozeste pe omul modern.
Se afla intr-un spital, bolnav, singur si disperat. Medicina moderna permite prelungirea

4
vietii, dar cu cat viata e prelungita artificial, cu atat creste dependenta de tehnologie.
Unii autori au incercat o etapizare a starilor psihologice ale pacientului terminal. Ei au
sugerat trei astfel de stadii: stadiul diagnosticului, stadiul reluarii propriei existente si
ultimul stadiu in care se mentioneaza simptomele. Mullan (el insusi medic) fiind bolnav in
stadiu terminal a descris in cartea sa „Vital Signs”(1938) starile prin care a trecut in urma
aflarii diagnosticului bolii sale. A continuat sa-si indeplineasca indatoririle sociale, ca si
cum totul i se intampla altcuiva. Mai tarziu, constiinta faptului ca suferea de o boala grava
l-a determinat sa devina indiferent la toti si toate. A descris mania sa fata de medici in
primul rand, apoi fata de propriul corp, pentru ca l-a tradat. La aflarea stirii ca sufera de o
boala terminala, dupa ce socul trece, pacientul se afla in fata unei probleme majore: ce sa
faca cu restul vietii sale? Multi pacienti au afirmat ca aceasta a fost perioada cea mai
intensa a vietii lor. Daca acesti pacienti sunt capabili sa-si controleze propriul corp si
mintea atunci ei incorporeaza aceste intamplari intr-o cu totul noua si proprie experienta
de viata, pentru ca, oricat de bolnav ar fi un om, el este indreptatit la toate orele de viata
pe care Dumnezeu i le-a harazit pe pamant. Aceste ore pot fi cele mai pretioase si
importante din intreaga sa viata: pot fi de facut afaceri, testamente, cadouri, se pot da sau
primi iertari. Pacientii au nevoie de control asupra propriei persoane, se reunesc cu altii
care sufera in acelasi mod, isi modifica scara valorilor. Am putea spune ca e un fel de
adolescenta a spiritului care cauta ocazii de implinire sufleteasca si stabilitate, maturitate
emotionala, hotarare, evadeaza din canoanele societatii uneori cu entuziasm si chiar
fericire. In aceasta perioada, multi pacienti se concentreaza asupra ingrijirii corpului si a
mintii. Aceasta include constientizarea faptului ca energia organismului e finita si trebuie
pastrata. Regimurile devin mai sanatoase, bolnavii se lasa de fumat, fac exercitii fizice si in
urma acestora traiesc un sentiment de profunda multumire in legatura cu realizarile lor. In
SUA, Marea Britanie, Franta au fost infiintate primele spitale speciale destinate asistentei
medicale a starilor terminale. Cei ce vor muri sunt spitalizati in conditii optime si
supravegheati permanent de medici si de asistente medicale, beneficiind totodata si de
asistenta religioasa. Complexitatea acestei problematici nu permite epuizarea ei, dar
consideram ca e foarte important sa creasca intelegerea societatii asupra acestor stadii
ale existentei umane.
Principalul opozant al eutanasiei este religia si Biserica Crestina. Primul precept care a
guvernat existenta noastra crestina pe acest pamant a fost „Sa nu ucizi”. Intre teorie si
practica a fost intotdeauna o diferenta majora, totusi acest concept a fost preluat de mai
toate formele de civilizatie. Daca ne intoarcem la radacinile profesiei medicale, deci la
epoca precrestina, regasim acest concept in juramantul lui Hipocrate:
„Voi prescrie bolnavilor regimul care li se potriveste dupa toata priceperea mea si judecata
mea, si ma voi abtine in ceea ce priveste orice interventie daunatoare sau inutila. Nu voi
recomanda niciodata, nimanui sa recurga la otrava si o voi refuza celor care mi-ar cere sa
le-o prescriu...”.
Principiile demnitatii si binelui sunt exceptional subliniate de Testamentul ordinar si

5
extraordinar al Papei Pius al XII-lea facut in 1957: „Ai dreptul si obligatia ca in caz de boala
grava sa faci pasii necesari pentru a conserva viata si sanatatea. Aceasta datorie provine
din mila Creatorului, din justitia sociala si chiar din lege. Dar doctorul este obligat in
permanenta sa asigure doar masuri de tratament obisnuite... adica masuri care sa nu
reprezinte o povara nici pentru medici si nici pentru pacient”. Aceasta declaratie reprezinta
inima invataturii religioase romano-catolice, dar si a invataturii religioase ortodoxe, fiind
lege acceptata in cele aproape cinci decenii care au trecut de la publicarea testamentului.
In privinta eutanasiei, asa cum este ea vazuta de religie, este relevanta Declaratia privind
Eutanasia, facuta la Vatican la data de 5 mai 1980 de Papa Ioan Paul al II-lea si adoptata
de Sacra Congregatie pentru Doctrina Credintei. A fost recunoscuta si solemn reafirmata
inalta demnitate a fiintei umane si intr-un mod special dreptul ei la viata. Consiliul a
condamnat in consecinta, ca infractiuni impotriva vietii, “orice fel de crima, genocid, avort,
eutanasie sau sinucidere”. Aceasta declaratie ii vizeaza in primul rand pe cei care isi pun
credinta in Isus Cristos, care prin viata Sa, prin moarte si inviere, a dat un nou sens
existentei, dar mai ales mortii unui crestin, asa cum spune Sfantul Paul: “Daca traim, traim
in numele lui Dumnezeu, daca murim, murim in numele lui Dumnezeu”. Majoritatea
crestinilor considera viata sacra, un dar al dragostei lui Dumnezeu si ca o consecinta a
acestei convingeri au fost trase cateva concluzii:
– nimeni nu poate sa atenteze la viata unei persoane nevinovate, fara sa infrunte
dragostea lui Dumnezeu pentru acea persoana, fara sa violeze un drept fundamental si
astfel sa comita o crima de mare gravitate;
– toata lumea trebuie sa duca o viata in perfecta armonie cu invataturile lui Dumnezeu.
Pentru ca viata a fost incredintata individului ca un bun care poarta fruct aici pe pamant si
va atinge perfectiunea numai in viata eterna.
Cauzarea cu intentie a mortii cuiva sau sinuciderea sunt echivalente cu crima. Sinuciderea
este de fapt negarea instinctului de a trai. In legatura cu eutanasia, Consiliul a precizat
foarte clar: “Este necesar sa se stabileasca ferm si inca o data, ca nimic si nimeni nu
poate permite in nici un fel uciderea unei fiinte umane nevinovate, indiferent ca este un fat
sau un embrion, un copil sau un adult, o persoana in varsta suferind de o boala incurabila
sau o persoana care e pe moarte. Mai mult, nimanui nu ii este permis sa ceara acest act
de omor, nici pentru el insusi si nici pentru persoana sau persoanele incredintate in grija
sa, nici nu poate sa consimta implicit sau explicit la aceasta. Nici o autoritate nu poate
recomanda legal sau permite o asemenea actiune. Pentru ca este o chestiune de violare a
legii divine, o ofensa adusa demnitatii umane, o crima impotriva vietii”. Se poate intampla
ca, din cauza durerilor prelungite si insuportabile, sau pentru motive pur personale, unii sa
creada ca pot cere in mod legitim moartea sau sa o obtina pentru altii. Desi in asemenea
cazuri vinovatia individului poate fi redusa sau absenta total, eroarea de judecata in care
cade constiinta nu schimba natura actului, care va fi intotdeauna respins drastic.
In concluzia acestei declaratii s-a conchis ca moartea marcheaza usa vietii eterne. De

6
aceea trebuie sa ne pregatim pentru ea in respectul valorilor umane a Crestinatatii si in
lumina credintei