Din perspectivă biofizică, moartea este reprezentată de flocularea coloizilor celulari.

Biochimic, este vorba despre transformarea substanţelor organice în substanţe

anorganice.
Biologia consideră moartea o formă a selecţiei naturale, prin eliminarea a ceea ce nu este
util speciei, aceasta din urmă triumfând asupra morţii prin capacitatea sa de a se reproduce.
Moartea se impune în natură în primul rând ca un fenomen necesar (dispariţia indivizilor) şi
răspunde unei nevoi evolutive de apariţie a unor noi combinaţii genetice mai favorabile evoluţiei
speciilor, care cresc potenţialul evolutiv şi asigură variabilitatea şi progresul acestora. În acest
sens, Hegel spunea că moartea reprezintă triumful speciei asupra individului.
Medicina vede în moarte încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii cauzată de oprirea
funcţiilor vitale. Viaţa se caracterizează prin metabolism, autoreproducere, autoreînnoire,
autoreglare homeostatică, reactivitate şi evolutivitate, în timp ce moartea reprezintă încetarea
acestor funcţii esenţiale ale organismului uman. Din perspectivă medicală, moartea este descrisă
ca un proces, încetarea funcţionării organelor şi ţesuturilor făcându-se de-a lungul unui interval
de timp.
Principala manifestare fiziopatologică a morţii este anoxia. Datorită rezistenţei diferite la
anoxie a ţesuturilor şi organelor, moartea evoluează ca un proces care cuprinde treptat, la
momente diferite, ţesuturile şi organele. Rezistenţa diferită la anoxie este condiţionată de
complexitatea, gradul de diferenţiere şi momentul apariţiei organelor şi ţesuturilor pe scara
filogenetică, în sensul că organele cele mai vulnerabile la anoxie sînt cele mai complexe,
diferenţiate şi care s-au dezvoltat mai recent filogenetic. Astfel, neuronii din scoarţa cerebrală
rezistă circa 5 minute la anoxie, măduva spinării 30 de minute, muşchii netezi 1-2 ore, etc.
Rezistenţa scăzută a neuronilor scoarţei cerebrale la anoxie este dată de faptul că intensitatea
metabolismului cortical este cu 50% mai mare decît al substanţei albe, iar debitul sanguin
cerebral este unul dintre cele mai constante înregistrate în diferitele organe ale corpului.
Deşi reprezintă doar 2% din greutatea corporală, creierul primeşte 16% din debitul cardiac, iar
consumul său de oxigen este de 22% din consumul de oxigen al întregului organism. Celula
nervoasă se caracterizează prin activitate intensă, nevoi energetice foarte ridicate, consum
crescut de oxigen şi o toleranţă scăzută la anoxie, deoarece rezervele sale de oxigen în
lipsa unui aport constant sînt aproape inexistente. În aceste condiţii, metabolismul energetic
neuronal nu poate funcţiona mai mult de 5-6 minute în condiţii de anaerobioză, timp în care
rezervele de glucoză sunt treptat epuizate. În condiţii de anoxie, se produce o acumulare de acid
lactic şi piruvic, substanţe deosebit de toxice pentru neuroni. Capilarele cerebrale suferă procese
de proliferare endotelială şi leziuni ischemice, leziuni vasculare care le potenţează pe cele
neuronale
Stadializarea morţii
1. Agonia reprezintă stadiul ireversibil dintre viaţă şi moarte.
În acest stadiu fenomenele biologice, vitale se amestecă cu cele letale care
devin din ce în ce mai evidente.
Simptomatologie
În cursul agoniei activitatea neuronilor corticali descreşte până la dispariţie,
astfel încât centrii bulbari nu mai sunt controlaţi de centrii corticali şi subcorticali.
Din acest motiv organismul nu mai funcţionează ca un întreg, controlul funcţiilor
vitale fiind preluat de centrii bulbari, mai vechi pe scara filogenetică şi, în consecinţă,
mai rezistenţi la hipo şi anoxie.
Funcţiile psihice dispar treptat, pe plan clinic instalîndu-se stare de obnubilare,
 până la piederea completă a contactului cu realitatea.
Se instalează o stare de „haos psihic” în care se amestecă imagini şi amintiri
incoerente, personalitatea se disociază treptat.
Diminuă funcţiile de relaţie ale organismului, cu imobilitatea completă. Se
instalează „facies-ul hipocratic” caracterizat prin privire imobilă, ochi afundaţi în
orbite, midriază, cornee opacifiată, nas ascuţit, căderea mandibulei,
coloraţie pământie a pielii. Simţurile dispar treptat. Primul care dispare este
văzul datorită scăderii cantităţii de sânge care irigă ochii; ultimul simţ care dispare
este auzul. Se instalează anestezia completă. Datorită anesteziei şi tulburărilor
circulatorii marcate se pierde senzaţia de corporalitate.
Funcţiile vegetative diminuă, ceea ce duce la mişcări respiratorii rapide şi
superficiale, până la respiraţie neregulată (de tip Cheyne- Stokes, Kussmaul),
hipersecreţie bronşică, aritmie cardiacă, bradicardie progresivă, scăderea amplitudinii
pulsului, cianoză, răcirea extremităţilor, transpiraţii reci, scăderea temperaturii
corporale, contracţii antiperistaltice (care pot duce la eliminarea secreţiilor şi
excreţiilor, evacuarea conţinutului gastric, intestinal, al vezicii urinare şi veziculelor
seminale).
În funcţie de durată, se pot constata:
- absenţa agoniei- în morţile foarte rapide (de ex. zdrobirea craniului, unele morţi subite)
- agonia de scurtă durată (secunde, minute)- de ex. asfixie, hemoragii
importante
- agonia de lungă durată (ore)- de ex. în bolile cronice
Durata agoniei poate fi estimată în funcţie de nivelul catecolaminelor sanguine
şi raportul celulelor acidofile şi bazofile din hipofiză. Astfel:
În agonia de scurtă durată dispar catecolaminele sanguine dispar, iar raportul
celule acidofile/celule bazofile din hipofiză este 1.
În agonia de lungă durată creşte nivelul catecolaminelor sanguine, raportul
celule acidofile/celule bazofile din hipofiză este mai mare de 1 şi scad depozitele de
glicogen hepatice.
În funcţie de status-ul psihic, agonia poate fi:
- lucidă- fără tulburări ale stării de conştienţă
- inconştientă- cu tulburări marcate ale stării de conştienţă
- alternantă- stările de conştienţă alternează cu cele de inconştienţă
Starea psihică în cursul agoniei are importanţă medico-legală prin faptul că în funcţie
de aceasta putem estima dacă subiectul a avut sau nu discernământ critic în cursul acestei
perioade. În cursul agoniei un subiect poate încheia acte legale, contracta o căsătorie,
recunoaşte un copil, poate comite chiar fapte antisociale, situaţii în care stabilirea
discernământului este crucială. De exemplu, un act încheiat în cursul agoniei poate fi considerat
valid dacă individul a suferit o agonie lucidă sau se afla în faza de luciditate a unei agonii
alternante.

1. Moartea clinică (relativă, intermediară) reprezintă o scurtă perioadă de timp (de

circa 5 minute) caracterizată prin oprirea respiraţiei şi a activităţii cardiace, timp în
care pacientul poate fi reanimat prin metode specifice. După această perioadă
manevrele de resuscitare devin inutile deoarece celulele nervoase sunt distruse prin
anoxie.
 Există unele situaţii în care starea de moarte clinică se întinde pe o durată mai
mare de timp: hipotermie (metabolismul bazal al celulelor nervoase scade şi, în
consecinţă, necesarul lor de oxigen, cu creşterea rezistenţei la anoxie), nou-născuţi
(celulele nervoase sunt mai rezistente la lipsa de oxigen datorită imaturităţii
sistemului nervos central).
Dacă pacientul nu poate fi reanimat în cursul stării de moarte clinică, se va
instala moartea biologică.
Moartea clinică trebuie diferenţiată de moartea aparentă. Aceasta este starea
caracterizată prin pierderea stării de conştienţă, scăderea marcată a activităţii respiratorii,
cardiace şi circulatorii care nu pot fi detectate prin metode clinice obişnuite. Într-o astfel
de situaţie activitatea normală a organelor vitale se reia fără intervenţia metodelor de
reanimare. Moartea aparentă a fascinat dar şi înfricoşat oamenii secole de-a rândul, datorită
posibilităţii nefericite ca persoane aflate în această stare să fie îngropate „de vii

3. Moartea biologică (reală) este o stare ireversibilă, caracterizată prin

încetarea metabolismului celular şi modificări structurale distructive ale celulelor.
Moartea biologică se instalează în două stadii:
- moartea somatică (sistemică)
- moartea celulară (moleculară)
Moartea somatică (sistemică) se caracterizează prin încetarea completă şi
ireversibilă a funcţiilor vitale (respiratorie, cardio-circulatorie, nervoasă). În aceste
condiţii, organismul uman nu mai poate funcţiona ca un întreg, iar interacţiunea sa cu
mediul înconjurător devine imposibilă. Deşi moartea se instalează la nivelul
organelor vitale, o serie de procese vitale mai persistă pentru o anumită perioadă de
timp în părţile componente ale organismului, ca celule şi ţesuturi.
Moartea celulară (moleculară) reprezintă moartea celulelor şi ţesuturilor, pierderea vieţii
în părţile componente ale organismului. Moartea celulară este consecinţa anoxiei determinate de
oprirea activităţii cardiace şi respiratorii. În funcţie de rezistenţa lor la lipsa de oxigen, celulele
şi ţesuturile mor la diferite momente în timp. De pildă, pielea, oasele, muşchii pot rezista la
anoxie pentru o perioadă lungă de timp. Neuronii corticali sunt cei mai sensibili la anoxie, ei
fiind distruşi după circa 3-5 minute în condiţii de deprivare completă de oxigen