TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

prof. univ. dr. Buhas Camelia

Definiție: disciplina medicala si medico-legala care se ocupa cu studiul morții;

Denumirea de tanatologie provine din greaca - „Thanatos”= zeu al morții; „logos” =

știința

Etapele morții:
1. Stările terminale:
a. Preagonia = o etapa facultativa (poate să lipsească) care poate sa fie reversibila;
are ca si caracteristică principală prezența anumitor manifestări psihice, apariția
acestora depinzând de niște factori:
• vârsta pacientului – un pacient in vârsta accepta mai ușor moartea,
ca pe un sfârșit al unei oboseli prelungite;
• felul morții:
 in caz de traumatism sunt revăzute intr-un interval scurt de timp
toate etapele importante din viața;
 in caz de moarte prin inghet apare o stare de euforie;
 in caz de moarte prin spânzurare apare o stare de bine;
 in caz de moarte prin asfixie mecanica (înec) apare o stare de
amorțeala, apoi de euforie si in final de indiferență;
• structura psihica a pacientului;
• concepțiile religioase ale pacientului.
b. Agonia = o etapa ireversibila, care este considerata etapa de trecere dintre
viața si moarte; in aceasta etapa, procesele biologice normale ale organismului
uman sunt înlocuite cu procese tanatologice:

 apare o diminuare treptata a principalelor funcții ale organismului: circulație,

respirație, viața de relație (contactul cu mediul înconjurător);

 funcțiile psihice sunt primele care dispar; se pierde astfel contactul cu realitatea
înconjurătoare;

 dispar apoi funcțiile motorii si in final dispar simțurile (primul care dispare este
vederea iar ultimul simt care dispare este auzul);

 se produce disfuncția si dispariția principalelor aparate si sisteme;

 se instalează treptat cianoza, hipotermia;

 persoana va avea un facies hipocratic (cu ochii înfundați in orbite, pielea mai
zbârcita si de culoare teroasa si aspect uscat, nas ascuțit - in mod deosebit la cei care
mor mai încet dar sigur);
Agonia poate sa fie de 3 feluri (în funcție de afectarea conștientei):

 lucida – conștiința nu este grav afectata;

 deliranta / cu delir – conștiința este afectata, persoana respectiva putând sa

comită anumite acte de violenta; o astfel de agonie apare in caz de intoxicații, la
pacienții cu boli febrile, la pacienții cu meningoencefalita;

 alternanta – alternează perioade de luciditate cu perioade de delir;

Agonia se clasifica după durata astfel:

 absenta – in caz de traumatism cranio-cerebral cu leziuni grave de trunchi

cerebral, in caz de decapitare;

 de scurta durata – in caz de asfixie mecanica, in caz de hemoragie mare, in caz de

intoxicații;

 de lunga durata – in caz de boala cronica (cancer);

Probleme medico-legale caracteristice stărilor terminale:

 Problema validității unor acte încheiate in acest interval de timp (casatorie,

adopție, contract de vânzare-cumpărare, contract de întreținere, de donație,
testament). Se pune problema dacă o persoană aflată în stare terminală a avut
capacitatea de exercițiu păstrată atunci când a întocmit un astfel de act.

 Problema eutanasiei (pasiva/activa). În România, eutanasia nu este o practica

legalizata si nici nu a fost pusa problema de a concepe un proiect de lege in acest
sens, fiind incriminată de Codul Penal care pedepseste fapta de determinare si
inlesnire a sinuciderii cu inchisoare de la 3-7 ani. Cele mai multe state ale lumii
se impotrivesc eutanasiei (sinuciderii asistate de medici). Totusi aceasta practica
a fost deja legalizata in Elvetia, Belgia, Olanda si in Oregon (S.U.A.). Spre
deosebire de legea din celelalte tari, cea elvetiana este mult mai permisiva, de
exemplu nu tine cont de nationalitatea solicitantului si nu considera obligatorie
implicarea unui medic
2. Moartea clinică = starea in care sunt abolite marile funcții ale organismului
(circulație, respirație, activitatea creierului); pe EEG apare linie izoelectrica;
aceasta etapa poate sa fie reversibila in condiții de resuscitare cardio-
respiratorie dar nu mai mult de 3-5 min;

3. Moartea cerebrala = moartea neuronilor corticali; este etapa in care se

decide efectuarea transplantului de organe (comisie formata din medic
specialist ATI, medic specialist neurochirurg, medic legist). Se face obligatoriu
cu acordul scris al aparținătorilor dacă persoana donatoare nu a lăsat un
testament în acest sens;

4. Moartea reala (propriu-zisa) – s-au oprit toate funcțiile si aparatele

organismului uman; încep sa se instaleze treptat fenomenele tanatologice;
Moartea cerebrală
Semiologie tanatologică (diagnosticul morții) - se bazează pe
mai multe semne.
1. Semne negative de viața:
‐ evidenţiază lipsa funcţiilor vitale ale organismului (respiraţie, circulaţie, activitate
cerebrală);
‐ apar imediat după moarte;
‐ au o valoare diagnostica orientativa și doar când sunt luate in asociere (minim 3-
4 trebuie sa fie prezente pentru a putea declara decesul)
‐ Acestea sunt:

o Poziția si aspectul general al cadavrului.

o Oprirea respirației si circulației (empiric se pune în evidenţă prin aplicarea
unei oglinzi în faţa orificiului bucal sau al narinelor)
o Dispariția reflexelor – dispare reflexul cornean si reflexul la stimuli dureroși.
o Absenta activității cerebrale – pe EEG apare linie izoelectrica.
o Mandibula căzuta.
o Musculatura flasca.
o Pleoape întredeschise cu apariția unor modificări oculare.

În diagnosticul precoce al morţii este de urmărit opacifierea corneei şi hipotonia globilor

oculari (în primele minute după moarte). Examenul fundului de ochi efectuat în această
perioadă evidenţiază oprirea şi fragmentarea coloanei de sânge în vasele retiniene.
2. Semnele morții reale – se împart in:

a. Semne precoce de moarte reala – in nr. de 5:

- Răcirea cadavrului;
- Deshidratarea;
- Lividitățile cadaverice;
- Rigiditatea cadaverică;
- Autoliza.

b. Semne tardive de moarte reală:

- Putrefacția;
- Mumificarea cadavrului;
- Adipocera;
- Lignificarea;
- Pietrificare sau mineralizarea;
- Modificări cadaverice conservatoare:
 înghețul;
 formolizarea și tanatopraxia;
- Modificări distructive - sub acțiunea unor animale sau insecte.
Răcirea cadavrului

Se face in medie cu 1 grad Celsius/ora, pana când temperatura corpului

cadavrului ajunge la temperatura mediului ambiant;

Temperatura corpului cadavrului scade mai repede de 1 grad Celsius/oră in

anotimpul rece si scade mai puțin când temperatura mediului ambiant este
crescuta;

Scăderea temperaturii cadavrului se masoara cu un termometru introdus

intrarectal;

Este importanta pentru a stabili ora morții.

Deshidratarea

Se observa prima data la nivelul mucoaselor

Exemplu: la nivelul ochiului - unde conjunctiva oculara prin deshidratare capătă o

culoare cenușie si un aspect mai tulbure.

Prin deshidratare in unghiul intern al ochiului apare o pata de culoare cenușie

numita pata Liarche, care se vede foarte bine daca persoana a decedat cu ochii
deschiși;

La nivelul tegumentului deshidratarea se observa acolo unde pielea este mai

subțire deoarece la acest nivel se pierd mai ușor lichidele din organism.

Exemplu: la nivelul organelor genitale externe – acestea prin deshidratare se

pergamentează, capătă o culoare castanie si un aspect mai dur. Acest aspect
trebuie diferențiat de o leziune posttraumatica - printr-o incizie a regiunii
respective.

Deshidratarea apare mai rapid și în zonele unde în timpul vieții a existat o leziune
posttraumatică (exemplu: un placard excoriat prin deshidratare se va pegamenta
post mortem)
Pata Liarche Aspectul deshidratării la nivelul buzelor
Lividitatile cadaverice

Apar sub forma unor pete de culoare roșietică-albăstruie in părțile declive ale
corpului cadavrului (partea cea mai de jos a corpului cadavrului, în funcție de
poziția pe care o are cadavrul după moarte).

Se formează in aceste regiuni ale corpului sub influenta gravitației (sângele care nu
mai este împins in corp pt. ca activitatea cardiacă s-a oprit se va scurge sub
influenta gravitației in vasele cele mai de jos ale corpului cadavrului).

În formarea lor lividitățile trec prin 3 stadii: hipostază; difuziune, imbibiție.

Stadiul de hipostaza – începe la 3-6 h după deces si ține pana la 12-16 h de la deces.

Caracteristicile lividităților în acest interval de timp:

• lividitățile sunt sub forma unor pete roșietice-albăstrui dispuse dispersat pe
părțile dorsale ale corpului cadavrului;
• spre sfârșitul perioadei de hipostaza lividitățile cadaverice devin confluente;
• la compresie digitala lividitățile cadaverice dispar si reapar după încetarea
presiunii;
• daca se schimba poziția corpului cadavrului în acest interval de timp lividitățile
cadaverice dispar din zona unde au fost inițial formate și se formează în noua
poziție declivă a corpului cadavrului;

Stadiul de difuziune – apare după 14 h de la deces.

Caracteristicile lividităților:
• lividitățile au culoare roșietica-violacee, fiind prezente sub forma unei pete
mari in partea declivă a corpului cadavrului;
• ele nu mai dispar la digitopresiune și nici la schimbarea poziției (întoarcerea)
corpului cadavrului, dar dacă cadavrul este întors ele se vor forma si in noua
porțiune declivă;
 Stadiul de imbibiție – apare după 24 h de la deces odată cu începutul putrefacției

Caracteristicile lividităților:
• aspectul lividităților cadaverice este același cu stadiul anterior;
• daca se modifica poziția corpului cadavrului lividitățile nu dispar din poziția inițial
decliva (rămân formate în această poziție) și nu se mai formează in noua poziție
decliva. Acest aspect este important atunci cand cadavrul este mutat din locul initial
după 24 h de la deces.

Important!!!
Indiferent de faza in care se află lividitățile, in poziția decliva în care se formează vor
fi absente in porțiunile care reprezintă puncte de sprijin ale cadavrului, adică unde
tegumentul este presat de planul dur pe care sta cadavrul!!! (ex. regiunea
omoplaților, a feselor când cadavrul este găsit situat cu fața în sus).

Aspectul lividităților la digitopresiune Aspectul lividităților în cazul decesului cu fața în jos

(stadiul de hipostaza) cu mâna sub corp (punct de sprijin)
În anumite situații, în funcție de cauza decesului, lividitățile cadaverice pot avea
aspect diferit.
Exemple:
 culoare roșie-aprinsă – in caz de deces prin intoxicație cu CO sau cu cianuri;
 lividitati foarte slab formate, roșii-roz, palide – in caz de anemie mare după
hemoragii importante, în cașexii prelungite;
 lividitati violaceu-închise cu puncte hemoragice suprapuse - in caz de hipoxie
gravă (asfixii mecanice, insuficiență cardiacă);

Este important sa facem diagnosticul diferențial al lividităților cadaverice cu leziuni

de violenta (echimoze) produse posttraumatic.

Diferențierea se face printr-o incizie a zonei suspecte:

daca din zona secționată se scurge putin sânge iar țesutul rămas este albicios,
neinfiltrat cu sânge după spălare apă sau fixare în formol lividitati cadaverice;

daca la incizie se scurge sânge iar țesutul ramane infiltrat cu sânge după
spălare cu apă sau fixare în formol echimoza;

Diferențierea certă, în caz de dubiu, se face prin examen histopatologic – în caz de

echimoză se observă hematii extravazate în țesuturi din vasele de sânge rupte.
 Incizia zonei suspecte evidențiază infiltrat hematic
(extravazări de sânge) în țesuturi echimoză

Incizia zonei suspecte evidențiază lipsa infiltratului infiltrat

hematic lividitate cadaverică
Rigiditatea cadaverica

Retracție postmortem a musculaturii (o întărire a musculaturii si a articulațiilor)

secundară unor modificări biochimice de la nivelul ATP-ului.

Caracteristici:
• Începe sa se instaleze la 2-6 h de la deces.
• Se generalizează la întreg corpul cadavrului in primele 24 h de la deces, după care in
următoarele 24 h începe sa dispară treptat in ordinea in care s-a instalat astfel încât
după 48 ore de la deces cadavrul începe să nu mai fie rigid.
• Se instalează la început la nivelul maxilarului superior si apoi la mandibulă, care
devin rigide.
• Ulterior se instalează la mușchii cefei, la mușchii membrelor superioare, la mușchii
trunchiului si in final la mușchii membrelor inferioare.

Particularități:
• se instalează mai repede de 2-6 h in cazul unui traumatism cranio-cerebral, in caz de
tetanos sau in caz de intoxicație cu stricnina (otrava pt șobolani);
• se instalează mai târziu si durează mai mult in caz de hipotermie (deces prin frig);
• nu avem rigiditate sau este slab exprimata in caz de cașexie sau in caz de anemie
severa;
RIGIDITATE CADAVERICĂ
Autoliza

Este un proces de alterare celulară și tisulară care apare sub influența propriilor
enzime, fără participare microbiană. În ordine cronologică țesuturile care se
autolizează sunt: sângele, glanda suprarenală, pancreasul, splina, celelalte țesuturi.

Putrefacția

Cel mai important semn tardiv de moarte reală.

- apare ca un proces distructiv, de natura microbiana prin care substanțele organice

(proteinele) sunt transformate in substanțe anorganice;

- începe sa apăra după 24 h de la deces;

- se poate observa cel mai bine la cca 2-3 zile după moarte, fiind însă influențată de
condițiile de mediu;

Exemplu: la un cadavru înecat cât acesta stă în apă putrefacția nu apare dar după ce
este scos din apă modificările apar foarte repede.

Temperatura crescută favorizează instalarea putrefacției iar cea scăzută întârzie apariția
acesteia;
Prima data putrefacția se observa la nivelul fosei iliace drepte sub forma unei pete de
culoare verde, pata ce se extinde apoi la întreg abdomenul, la torace si pe urmă la
întreg corpul.
Mecanism de producere: la nivelul fosei iliace drt. cecului este foarte aproape de
peretele abdominal; el conține o floră microbiană bogată; in aceste condiții microbii si
in mod deosebit H2S (rezultat din modificările aminoacizilor sub influenta microbilor)
trec prin peretele cecului care, datorită procesului de autoliză, devine foarte permeabil
după deces; hidrogenul sulfurat ajunge astfel in vasele de sânge din regiunea respectiva
unde se combina cu Hb rezultata din degradarea hematiilor post-mortem; din aceasta
combinare se formează sulfhemoglobina si sulfmethemoglobina ce au culoare verde;
Pe de altă parte din degradarea hematiilor se eliberează fier care se va transforma in
hematina, care împreuna cu H2S formează sulfura de Fier ce are o culoare cenușiu-
verzuie. Culoarea rezultată va impregna tegumentul situat în vecinătatea cecului.
 De-a lungul vaselor de sânge din
tegument apar niște dungi cafenii-
violacei care poartă denumirea de
circulație postuma (o accentuare a
desenului vascular normal apărută
datorită degradării hemoglobinei din vase
sub influența modificărilor specifice
putrefacției).

În evoluție putrefacția trece prin două faze:

I. Faza gazoasa
- apar gazele de putrefacție datorita fermentației glucidelor din corp sub influenta
microbilor; aceste gază face ca stomacul si intestinele sa se destindă, abdomenul se
umfla, împinge in sus toate organele din torace se scurge prin gura, narine un lichid
de culoare roșietica care uneori induce in eroare cum ca ar fi vorba de o moarte
violenta;
- cresc in volum organele genitale externe masculine;
- apar flictene pe corpul cadavrului care conțin lichid si bule de gaz si care trebuie
diferențiate de flictenele din arsuri (care conțin lichid cu proteine);
- treptat întreg corpul cadavrului se degradează de la o culoare verzuie la o culoare
cenușie si apoi negricioasa;
- fata unui astfel de cadavru are aspect și se numește „facies de negru”;
Faza gasoasă a putrefacției
II. Faza de lichefiere - toate organele interne încep sa
se deterioreze si se transforma in magmă negricioasa.

De reținut că viteza fenomenelor de putrefacţie este influenţată de mulţi factori.

Dintre aceştia cei mai importanţi sunt:
•temperatura mediului ambiant;
•umiditatea;
•gradul de saturaţie în oxigen al mediului în care se află cadavrul;
•condiţia cadavrului în momentul decesului (starea de nutriţie, boala care a dus la
deces);
•mediul în care stă cadavrul în zilele ce urmează decesului: putrefacţia decurge diferit în
aer, apă sau când cadavrul este îngropat.

Vis-à-vis de toate acestea, trebuie avute în vedere următoarele două reguli:

-regula Devergie: orele de putrefacţie vara sunt echivalente cu zilele de putrefacţie
iarna;
-regula Casper: o săptămână de putrefacţie în aer este egală cu două săptămâni în
apă şi opt săptămâni de putrefacţie în sol.
Alte semne tardive de moarte

Mumificarea cadavrului – apare in anumite condiții de mediu: căldură mare și

umiditate foarte scăzută (ex. un pod al unei case cu căldura mare si bine ventilat) -
cadavrul se usucă, se deshidratează, scade mult în greutate, apare un aspect
cenușiu, pergamentat al tegumentului si o uscare a musculaturiinu mai apare faza
gazoasa;
Cadavrele mumifiate pot păstra fanerele (părul şi unghiile) şi de asemenea, pot
conserva eventuale leziuni de violenţă cum ar fi: plăgi profunde, rupturi de organe,
etc; este însă greu de stabilit timpul scurs de la deces până la momentul găsirii
cadavrului
Adipocera - grăsimea din corpul cadavrului se saponifica devenind cu miros rânced;
Este posibilă la persoane obeze inhumate in soluri argiloase, latrine, ape stătătoare
(umiditate și temperatură crescute, cantitate scăzută de oxigen).
Este precedată obligatoriu de putrefacție.
Cadavrul este friabil, casant.
Pentru producere necesită un timp minim de 3 – 4 luni, în medie însă 1 an.
Nu permite aprecierea timpului scurs de la momentul decesului;
Lignificarea – reprezintă o tăbăcire a țesuturilor cadavrului;
Permite o conservare indefinită (exemplu – cadavrul din Tollund de 2000 ani);
Conservă fizionomia cadavrului și unele leziuni traumatice;
Se produce în medii cu pH acid și concentrații crescute de acid tanic și acid humic (ex -
mlaștini, turbării);
Prin lignificare volumul cadavrului scade, pielea devine maronie-negricioasă, oasele se
decalcifică și devin maronii, viscerele se ratatinează.

Pietrificarea sau mineralizarea - se produce atunci când cadavrul este cufundat într-un
mediu lichid foarte concentrat în săruri minerale.
După ani de zile cadavrul are o mare consistenţă şi seamănă cu o statuie.

Modificări cadaverice conservatoare:

Înghețul – împiedica apariția putrefacției;
Formolizarea, tanatopraxia – ne ajuta sa păstram cadavrul a la long;

Modificări distructive: sub acţiunea unor animale

sau insecte.
 REACȚIA VITALĂ

La orice traumă, organismul viu reacţionează.

Semnele acestei reacţii sunt multiple; ele trebuie căutate atunci când vrem să dovedim că o
leziune s-a produs în timpul vieţii şi nu după deces; este un obiectiv esenţial al expertizelor
medico-legale pe cadavru.

De fapt, trebuie dovedită diferenţa între o leziune cu caracter vital, adică produsă în timpul
vieţii, şi o leziune produsă după deces.

Este esenţial ca medicul legist să precizeze dacă leziuni ca: şanţ de spânzurare, plăgi produse
prin tăiere, înţepare, călcare de tren, accidente de orice fel, s-au produs când persoana era în
viaţă sau din contră persoana a fost omorâtă printr-o modalitate oarecare şi ulterior a dobândit
leziuni menite să disimuleze omorul respectiv.

Nu rareori infractorul îşi omoară victima (ex - prin sugrumare) apoi o aşează în faţa trenului sau
pe o şosea cu trafic intens, o spânzură, etc. încercând să construiască scenariul unei sinucideri
sau a unui accident rutier.

Reacţiile vitale se clasifică în:

reacţii vitale locale;
reacţii vitale generale;
reacţii vitale specifice unor anumite cauze de moarte.
1. Reacţii vitale locale

•hemoragia şi infiltratul sanguin (echimoza)

•coagularea
• retracţia ţesuturilor
•inflamaţia (hiperemie, edem, marginaţia şi diapedeza leucocitară extravasculară)
•modificări ale hemoglobinei şi modificări histoenzimatice
2. Reacţii vitale generale

aspiratul pulmonar
diferite tipuri de embolie

reacţii pluriviscerale şi umorale determinate de şocul traumatic

3. Reacţii vitale specifice anumitor cauze de moarte

– pentru spânzurare - la nivelul şanţului de spânzurare se cercetează creşterea

histaminei faţă de zonele învecinate. Se determină de asemenea, nivelurile serice ale
catecholilor în vasele cerebrale şi în vasele circulaţiei generale (unde catecholii sunt
crescuţi) pentru a putea evidenţia întreruperea comunicării dintre circulaţia cerebrală
şi cea generală.

- pentru orice comprimare a gâtului - se constată o creştere a tireoglobulinei serice,

mai ales în cazul morţilor prin sugrumare; pentru asfixiile mecanice în general este
caracteristică creşterea hipoxantinei în umoarea vitroasă.

– pentru submersie - se poate constata prezenţa diatomeelor la nivelul organelor -

filtru (rinichi, ficat, măduvă osoasă), creşte mult concentraţia peptidului natriuretic
atrial şi se pot observa concentraţii diferite ale sângelui în atriul drept şi în cel stâng
(punct crioscopic).

- pentru combustii – se constată flictena vitală (elemente figurate, fibrină), funingine

pe căile respiratorii, Hb-CO.
- în intoxicaţii – se constată prezenţa toxicului în sânge, prezenţa toxicului sau a
metaboliţilor săi în ficat sau rinichi, diferite efecte specifice ale toxicului; o scădere a
activităţii colinesterazei serice ca urmare a acţiunii inhibitorilor de colinesterază
(Parathion).

- în electrocuţii – se constată creşterea mioglobinei serice şi a creatinkinazei MB.

- în traumatismele musculare - cu afectarea muşchilor scheletici (de exemplu sindromul

copilului bătut) pot fi utilizate metode imunohistochimice (PAP) care permit
evidenţierea unei pierderi de proteine musculare (actină, miozină, desmina şi
mioglobină) din fibrele musculare în sarcoplasmă şi printre fibre. Cel mai uşor
părăseşte sarcoplasma mioglobina.
Trebuie reţinut că acest gen de modificări nu apar în traumatismele postmortem.
Investigarea proteinelor musculare dă informaţii utile în primele 3 zile de la deces, după
acest interval alterările induse de autoliză fac metoda inutilizabilă.
Demonstrarea prezenţei hemoglobinei în rinichi pledează de asemenea pentru
agresiune.
Tot pentru o agresiune, dar recentă, pledează şi nivelul plasmatic al β-endorfinelor care
în faza acută poate fi chiar şi de 8 ori mai mare decât nivelul seric la convalescenţi
(40,5±20 pmol/L faţă de 5,4 ± 2 pmol/l la convalescenţi, în medie).
- în traumatismele cranio-cerebrale – începând cu a treia zi după traumatism, se pot
decela proteine plasmatice în citoplasma celulelor gliale ca urmare a modificării
permeabilităţii barierei hemato-encefalice şi a infiltrării ţesutului cerebral. Aceste
proteine rămân stocate, nemodificate, perioade lungi, chiar ani de zile.

Un marker al traumatismelor cranio-cerebrale este considerat şi nivelul crescut de

creatinkinază BB în LCR. Alături de niveluri crescute ale aminopeptidazei şi catepsinei A,
reflectă o lezare gravă a encefalului, observaţie foarte utilă în evaluarea leziunilor
cerebrale antemortale în cazurile în care autoliza cerebrală împiedică examinarea
morfologică.

Timpul scurs de la accidentul hemoragic cerebral / traumatism cranio-cerebral cu LCR

hemoragic, se poate calcula în funcţie de raportul hemoglobină / bilirubină în LCR, până
la 20 zile după producerea hemoragiei. Timpul scurs se poate calcula după formula:
Timp (zile) = Hb / bilirubină. Valorile Hb şi bilirubinei sunt exprimate în µmol/l LCR.
Exemplu

În anexa unei case de la ţară a fost găsit spânzurat un bărbat de 62 de ani. Cu ocazia
autopsiei s-au descoperit o multitudine de leziuni dintre care cele mai importante au
fost: fracturi multiple costale la ambele hemitorace cu rupturi de plămâni în drt. şi
hemopneumotorace în drt., traumatism abdominal cu hemoperitoneu şi ruptură de
splină. Aceste două mari tipuri de leziuni puteau fi prin ele însele tanatogeneratoare dar
intra în discuţie dacă leziunea de la gât produsă - şanţul de spânzurare avea sau nu
caracter vital, cu alte cuvinte dacă victima după ce a fost bătută era decedată sau mai
era în viaţă când agresorii au spânzurat-o în ideea de a simula o sinucidere. Din punct
de vedere macroscopic, leziunile de la nivelul şanţului de spânzurare erau foarte discrete
dar existau totuşi mici infiltrate hematice sub teaca muşchilor subhioidieni şi
sternocleidomastoidieni. Tegumentul recoltat de la nivelul şanţului de spânzurare a
evidenţiat fără dubii la examenul microscopic că persoana era încă în viaţă atunci când
a fost spânzurată.
Multumesc!