Universitatea Titu Maiorescu, Bucureti

Facultatea de Drept
Programul Masteral Psihologie Judiciar i Criminalistic n Investigaia Penal






Referat la Criminalistic

CERCETAREA CRIMINALISTICA A
INFRACTIUNII DE OMOR DIN CULPA













Masterand: Diaconu, Alexandru Ionu
Coordonator: Prof. Univ. Dr. Stancu, Emilian

Cercetarea criminalistica a infractiunilor contra vietii in general si a infractiunilor din
culpa mai ales cele care intereseaza tema lucrarii in special, este hotaratoare pentru emiterea
de ipoteze corecte si justa solutionare a oricarei spetei. Cercetarea criminalistica se desfasoara in
acelasi mod la toate categoriile de infractiuni si la cele din culpa si la cele savarsite cu intentie.
In cele ce urmeaza, voi prezenta unele instrumente stiintifice destinate atat conturarii
elementelor constitutive ale infractiunii savarsite din culpa si identificarii faptuitorului, cat si
aplicarii pedepsei autorului infractiunilor conform vinovatiei sale.
Dintre numeroasele mijloace de aparare a vietii omului, amintim si mijloacele juridice,
dintre acestea, un loc important ocupandu-l cele proprii dreptului penal. Astfel, este necesar sa se
apeleze la termenul de investigare, in acceptiunea sa de cercetare, de ancheta penala a unor fapte
penale, asa cum sunt consacrate in activitatea de urmarire penala in primul rand, pentru a-i
evidentia atat complexitatea cat si dificultatile, dar si pentru a ne apropia, de o anumita
terminologie devenita tot mai frecventa (de exemplu crime investigation sau investigarea
locului crimei). Acest mod caracteristic de aparare a existentei persoanei are, insa, un caracter
amplu, neputand fi conceputa decat in cadrul unui sistem organizat de ancheta destinata aflarii
adevarului, activitatile tehnico-tactice criminalistice ocupand o pozitie deosebita.
Rolul si importanta investigatiei criminalistice in solutionarea infractiunilor impotriva
vietii ca si a celorlalte fapte penale rezulta din aceea ca stiinta criminalisticii pune la
indemana organelor judiciare metodele si mijloacele tehnico-stiintifice necesare descoperirii,
fixarii, ridicarii si examinarii urmelor omuciderii, a identificarii autorului si eventual a victimei.
Totodata, prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmarire penala, precum si prin
metodologia cercetarii omorului, este posibila strangerea probelor necesare stabilirii
adevarului[1]. In esenta, criminalistica ofera instrumentele stiintifice destinate atat conturarii
elementelor constitutive ale infractiunii si identificarii faptuitorului, cat si aplicarii unei pedepse
conform vinovatiei sale. n consecinta, un element de natura a sublinia importanta
cercetarii criminalistice a omorului, il reprezinta insusi rolul sau in stabilirea faptelor si
imprejurarilor cauzei.
Din punctul meu de vedere, consider ca nu este lipsit de interes sa reamintesc, fara a
depasi insa cadrul analizei investigarii criminalistice a omorului, cateva aspecte privitoare la
problematica inceputului si sfarsitului vietii, in lumina dreptului penal, data fiind rezonanta sa
practica, nu de putine ori organele juridice fiind puse in situatia de a incadra o anumita fapta dupa
cum o persoana se afla sau nu in viata in acel moment.
In doctrina penala mai veche[2], se admitea ca o persoana este sau nu in viata din
momentul in care, dupa nastere, are o existenta extrauterina independenta, incepand sa respire.
Progresele realizate in domeniul stiintelor medicale, ca si in domeniul stiintelor juridice, au impus
insa o opinie net superioara, potrivit careia aparitia dreptului la viata se situeaza in momentul
declansarii procesului biologic al nasterii[3].
In sprijinul acestei teze, imbratisata de majoritatea penalistilor romani, vin argumentele
medicilor anatomopatologici, care sustin ca moartea nou-nascutului se poate produce intrauterin
(antepartum), deci inainte de nastere, in timpul nasterii, (perinatal) si dupa nastere
(postpartum)[4].
Asadar, in actualele opinii, nu se poate discuta despre un moment exact al aparitiei vietii,
decis teoretic, cum ar fi separarea copilului de corpul mamei, stabilirea etapei in care a intervenit
moartea, a cauzei si a mecanismelor ei, aceasta facandu-se doar cu ajutorul expertizei medico-
legale, in special in cazul delimitarii infractiunii de avort de cea de pruncucidere. La randul ei,
moartea reprezinta un proces complex, caracterizat prin mai multe stari terminale, cum ar fi
agonia, moartea clinica, moartea biologica, cea din urma fiind considerata ca moarte ireversibila,
spre deosebire de primele doua, in care procesul tanalogic se poate intrerupe, fara urmari morfo-
functionale. Moartea definitiva se instaleaza in momentul incetarii activitatii creierului si a
trunchiului cerebral, refacerea celulelor nervoase fiind practic imposibila, cel putin in conditiile
actuale ale dezvoltarii stiintelor medicale[5].

Stabilirea criteriilor mortii, are incidenta asupra solutionarii unei serii de probleme cu
adanci implicatii social-juridice, alaturi de cele propriu-zis penale, cum ar fi de exemplu,
transplantul de organe, incetarea proceselor terapeutice de reanimare[6], admisibile doar dupa ce
a intervenit moartea cerebrala. Sigur ca nu se pune problema incetarii ingrijirii unui bolnav, al
carui singur efect il constituie doar prelungirea suferintei (ortonasia), sau problema suprimarii
vietii unei persoane suferinde de o boala incurabila (eutanasia), incompatibila cu dreptul la viata
al fiintei umane.
Cercetarea omorului se individualizeaza, fata de investigarea altor categorii de infractiuni
prin problematica sa specifica ce poate fi concentrata in cateva directii principale, respectiv:
stabilirea naturii si cauzei mortii, a circumstantelor de mod si de timp in care a fost savarsita
fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vietii victimei,
identificarea autorului, a eventualilor participanti la comiterea omorului, precizarea scopului sau
a mobilului infractiunii.
Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer solutionate intr-un
caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de particularitatile omorului, organul
judiciar va trebui sa-si orienteze cercetarile potrivit formulei celor sapte intrebari: ce fapta s-a
comis si care este natura ei?; unde s-a comis fapta?; cand a fost savarsita?; cine este
autorul?; cum si in ce mod a savarsit-o?; cu ajutorul cui?; in ce scop?[7]. La aceste intrebari,
adaugand inca una extrem de importanta: cine este victima?
Doar pe baza unui raspuns la aceste intrebari e posibil sa se alcatuiasca un probatoriu care
sa reflecte realitatea si astfel, sa permita stabilirea adevarului. Altfel spus, problemele ce se cer
rezolvate prin investigarea omorului vor constitui, fiecare in parte, obiect al probatiunii.
Indiferent de modalitatile de comitere, cercetarea trebuie sa lamureasca daca in cauza este vorba
de un omor, de o moarte neviolenta patologica sau fiziologica, sinucidere sau accident[8] . In
cazul in care se confirma existenta mortii violente, organele de urmarire penala trebuie sa
stabileasca daca rezultatul produs este sau nu urmarea directa a actiunii de ucidere spre
exemplu moartea unei femei insarcinate ca urmare a unor manopere avortive, violul care s-a
soldat cu moartea sau sinuciderea victimei, etc.
Pentru stabilirea naturii mortii, atat a cauzelor cat si a mecanismului de producere, un
rol extrem de important ii revine medicinii legale. Cu toate acestea, apreciem ca si organele de
urmarire penala trebuie sa cunoasca un minimum de date pentru a face diferentierea dintre o
moarte violenta si una neviolenta, dintre leziunile produse prin actiunea diferitelor obiecte, sa
diferentieze leziunile prin impuscare, de exemplu, de cele produse cu obiecte taioase, intepatoare.
Cu siguranta ca prin constatarea sau expertiza medico-legala, problemele in discutie vor fi
rezolvate in baza argumentelor stiintifice. Insa, pana la aflarea concluziilor specialistilor, organul
de urmarire penala, are obligatia de a interpreta o serie de urme, de a explica mecanismul de
formare al acestora, la acestea adaugandu-se si elaborarea versiunilor, in raport de acestea,
desfasurandu-se activitati in scopul identificarii si prinderii faptuitorului.
Astfel, in cazul mortii consecutive leziunilor produse prin obiecte contondente plane
(scandura, caramida, muchia toporului, etc.), in unghi obtuz (drug de fier in patru muchii, ciocan
cu suprafata patrata sau rotunda, etc.), cu suprafata sferica, (bila, piatra), sau cu suprafata
cilindrica (baston, teava) urma obiectului se reflecta complet sau partial in leziune, depinzand
de regularitatea ei si de unghiul de inclinare la care se adauga greutatea obiectului si energia
cinetica, precum si regiunea corpului, unde actioneaza factorul mecanic. Ranile contuze au
marginile neregulate, zdrentuite, adesea fiind intrerupte prin punti de piele intacta si nu trebuie
confundate cu ranile taiate ce au marginile absolut netede. Acest gen de rani se caracterizeaza
prin hemoragie redusa. n cazul leziunilor mortale consecutive traumatismelor prin obiecte
ascutite despicatoare, taietoare, intepatoare in general, ranile taiate au lungimea mai mare
decat adancimea. Sinucigasul se injunghie stand in picioare sau sezand si atunci sangele se scurge
in siroaie paralele pe partile anterioare ale corpului si picioare, producand mici balti pete de
sange prin scurgere[9]. La infractiunea de omor, atat miscarea victimei cat si actiunile savarsite
de aceasta pentru a se apara, vor avea ca rezultat numeroase pete de sange, de diferite forme si
marimi si imprastiate in campul comiterii infractiunii. Ranile produse prin obiecte intepatoare se
caracterizeaza prin existenta unui orificiu de patrundere si a unui canal. De cele mai multe ori
acest orificiu reflecta latimea minima a instrumentului iar uneori, unele particularitati ale
acestuia. Toate cele aratate se constituie in elemente ce pot dirija cercetarile inca din faza initiala.
Spre exemplu, in cazul sesizarii despre producerea unui accident de circulatie, avand
urmari mortale, se pot descoperi pe corpul sau imbracamintea victimei, urme din cele mentionate
mai sus, care coroborate cu lipsa unor leziuni specifice evenimentelor rutiere duce si la
formularea versiunii privind disimularea omorului intr-un accident.
Organele de urmarire penala, in dovedirea existentei infractiunii de omor, trebuie sa
stabileasca daca intre activitatea desfasurata de catre faptuitor, mijloacele folosite de acesta si
rezultatul produs, exista sau nu o legatura de cauzalitate. Altfel spus, daca modalitatile concrete
in care a actionat si actiunile ori inactiunile celui in cauza constituie cauza mortii sau erau
susceptibile de a produce acest rezultat. Fiind vorba de o legatura de cauzalitate si nu de o
cauzalitate exclusiva, acesta nu este conditionat de suficienta actiunii de ucidere, de a produce
prin ea insasi moartea victimei. De asemenea, nu prezinta relevanta, sub aspectul raportului de
cauzalitate, daca actiunii de ucidere i s-au adaugat si alte cauze preexistente concomitente sau
survenite cum ar fi: boala victimei ori complicatiile survenite ca urmare a renuntarii la
tratamentul medical prescris sau neglijentei in aplicarea acestuia[10].
In acest sens s-a pronuntat si practica judiciara. Astfel, faptul ca victima lovita cu
pumnii si picioarele peste tot corpul pana ce aceasta, cazand la pamant nu a mai putut sa se ridice,
fiind in stare de inconstienta nu a fost internata de urgenta intr-un serviciu de specialitate ceea
ce daca s-ar fi intamplat ar fi oferit sanse de supravietuire, asa cum se arata in actele medico-
legale nu constituie cauza mortii victimei si nu intrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta
inculpatului si rezultatul survenit. In aceste conditii, inculpatul a comis infractiunea de omor, si
nu infractiunea de loviri cauzatoare de moarte[11].
Inculpatul a aplicat victimei, in cap, mai multe lovituri cu un corn de caprior. Victima a
fost imediat internata in spital, iar dupa 8 zile de spitalizare a fost externata, considerandu-se ca
este vindecata. Peste o saptamana insa, ea a fost reinternata in spital in stare de coma, decedand a
doua zi. Din actele medicale a rezultat ca plaga frontala prezentata de victima varful de corn se
rupsese si ramasese in cavitatea craniana era de la inceput extrem de grava, fiind prin ea insasi,
direct mortala, chiar in conditiile unui tratament prompt si corespunzator. n atare situatie,
nedecelarea de catre organele medicale de specialitate a corpului strain din craniu si, ca urmare, a
neaplicarii unei terapii adecvate, nu constituie cauza mortii victimei si nu intrerupe raportul de
cauzalitate dintre fapta inculpatului si rezultatul survenit, atata vreme cat se constata ca
fara activitatea inculpatului, moartea victimei nu s-ar fi produs[12] . Neaplicarea, de catre
organele medicale, a unei terapii complete nu poate constitui cauza mortii persoanei si nu poate fi
interpretata ca o intrerupere a raportului de cauzalitate intre fapta inculpatului si rezultatul
produs[13].

Identificarea locului unde a fost savarsit omorul este o problema importanta pentru
solutionarea cazului, acesta fiind, de regula, cel mai bogat in urme si date cu privire la
imprejurarile in care s-a comis fapta[14].
De multe ori, pentru a ingreuna activitatea de cercetare a organelor de urmarire penala,
faptuitorii transporta cadavrul victimei de la locul savarsirii infractiunii, pentru a face mai dificila
descoperirea acestuia, sau pentru a disimula omorul intr-o alta parte accident de circulatie,
sinucidere, moarte accidentala datorata atacului unor animale salbatice, etc. Din acest punct de
vedere, locul in care a fost savarsita infractiunea prezinta o deosebita importanta prin posibilitatea
descoperirii, fixarii, tuturor categoriilor de urme si mijloacelor materiale de proba, care, prin
interpretare si valorificare stiintifica, vor duce la identificarea faptuitorului. Astfel, in functie de
urmele si modul lor de amplasare in campul comiterii infractiunii se poate prefigura desfasurarea
actiunii inainte de savarsirea infractiunii, in timpul si dupa comiterea agresiunii, reactia victimei,
modul de operare folosit de faptuitor, mobilul si scopul urmarit, etc., toate acestea ducand la
elaborarea celor mai plauzibile versiuni si desfasurarea celor mai eficiente masuri de verificare a
lor.
Pe timpul desfasurarii cercetarii, dar mai ales cu ocazia cercetarii locului faptei, trebuie sa
se lamureasca daca locul unde a fost descoperit cadavrul coincide sau nu cu cel in care faptuitorul
a desfasurat activitatea ilicita. La lamurirea acestui aspect contribuie, deopotriva, natura
leziunilor existente pe corpul victimei, modul lor de amplasare, forma in raport cu obiectele
folosite lipsa unor urme ce trebuiau sa existe in contextul dat, existenta unor urme care nu se
justifica, etc.[15]
Stabilirea certa a momentului in care a fost savarsita infractiunea ajuta organele de
urmarire penala sa stabileasca activitatile si traseul inaintea comiterii faptei desfasurate de
victima, persoanele care au vazut-o ultima data, bunurile si valorile pe care le avea in momentul
atacului, eventualele incidente avute, starea in care se afla, s.a.
O problema deosebit de importanta o constituie stabilirea momentului suprimarii vietii
victimei. Rezultatele cercetarilor trebuie sa duca pe de o parte la stabilirea datei exacte la care
moartea a survenit iar pe de alta parte, la incadra-rea in timp a activitatii infractionale desfasurata
de autor. Astfel, o serie de date pot conduce la delimitarea unei perioade (de timp) in care autorul
a efectuat diverse acte de pregatire, acestea fiind de natura sa permita incadrarea faptei in
categoria omorului cu premeditare. De asemenea, cunoscand timpul comiterii faptei, se vor putea
face verificari in ceea ce priveste modul cum si-au petrecut timpul in perioada critica persoanele
banuite, daca au fost vazute la locul faptei ori in imprejurimile acestuia, posibilitatea ajungerii in
acel loc in raport cu alibiurile invocate interesul imediat pe care l-ar fi avut la descoperirea
cadavrului, si altele[16].
Luand in considerare faptul ca infractiunile de omor sunt atat fapte comisive, cat si
materiale, conditionate de producerea unui rezultat, acestea sunt susceptibile de o desfasurare in
timp, organele de urmarire penala trebuie asadar sa lamureasca metodele si mijloacele care au
dus la consumarea faptei. Stabilind problema metodelor si mijloacelor utilizate pentru
comiterea infractiunii, organele de cercetare trebuie sa depuna toate eforturile necesare, pentru
identificarea instrumentelor folosite pentru atingerea scopului propus arma de foc, topor, cutit,
substanta toxica sa stabileasca daca in executarea rezolutiei infractionale s-au folosit mijloace
ce pun in pericol viata mai multor persoane, ori daca autorul faptei a apelat la cruzimi pentru a
pune capat vietii victimei. Agravanta folosirii unor mijloace care pun in pericol viata mai multor
persoane (art. 175, alin.1, lit.e C.pen.) nu presupune doar ca rezultatul sa fie moartea altor
persoane, ci fiind suficient ca viata acestora sa fie pusa in pericol de mijlocul utilizat de catre
faptuitor.
De asemenea, in cadrul cercetarii trebuie sa se lamureasca activitatile certe desfasurate de
catre faptuitor pentru a se sustrage de la urmarirea penala, arestarea ori executarea pedepsei,
actiunile intreprinse pentru derutarea cercetarilor, cum ar fi dezmembrarea, distrugerea sau
desfigurarea cadavrului, precum si ingroparea acestuia ori disimularea omorului intr-o forma de
moarte violenta sau neviolenta.
In cele mai multe cazuri, punctul de plecare in derularea celorlalte activitati de urmarire
penala ori cu caracter operativ il constituie stabilirea identitatii victimei. Pentru a lamuri aceasta
problema, organele de urmarire penala au posibilitatea de a aduna date in scopul prefigurarii
mobilului si scopului infractiunii, pentru a fixa in mod cat mai corect cercul de banuiti si negresit,
sa desfasoare activitatile impuse pentru urmarirea si prinderea faptuitorului.
Autor al faptei indiferent de modalitatile concrete de savarsire ori de elementele de
circumstantiere ce duc la agravarea faptei poate fi orice persoana, responsabila penal, care
savarseste o actiune sau inactiune ce are drept urmare imediata suprimarea vietii unei
persoane[17]. La savarsirea faptei pot contribui si alti subiecti activi in calitate de instigatori,
coautori, complici, organelor de urmarire penala revenindu-le sarcina de a stabili calitatea si
gradul de participatie al fiecaruia. Pe langa gradul de participatie al fiecarui faptuitor, care se
stabileste in functie de imprejurarile cauzei, organul de urmarire penala trebuie sa acorde atentie
si aspectelor referitoare la conduita acestuia inainte de savarsirea infractiunii si, in principal,
antecedentelor penele in materie, cunoscandu-se faptul ca pentru retinerea agravantei de catre o
persoana care a mai savarsit un omor fapta care constituie alt omor trebuie sa fi fost comisa
inainte, sa fie infractiune consemnata si realizata printr-o actiune separata.
Pe parcursul cercetarii este necesara lamurirea motivului sau mobilului care a determinat
activitatea ilicita a faptuitorului.
Prin pericolul social deosebit pe care-l prezinta, infractiunile de omor, presupun din parte
organelor de urmarire penala actiuni indreptate in directia prevenirii savarsirii unor asemenea
manifestari antisociale. Cunoasterea cauzelor ce genereaza astfel de fapte, a mediilor propice
unde se comit, a persoanelor aflate in stari conflictuale, precum si a celor predispusi la savarsirea
acestor tipuri de infractiunii, sa conduca la masuri preventive eficiente, caracteristice organelor
de politie. n alta ordine de idei, descoperirea operativa a celor ce au comis asemenea fapte grave,
administrarea tuturor probelor si tragerea la raspundere penala a celor ce se fac vinovati, la un
moment dat cat mai apropiat de cel al comiterii faptei contribuie in mare masura la restrangerea
criminalitatii in materie si la protejarea eficienta a vietii unei persoane[18].
Conform art. 114 C.pr.pen. roman, in caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu
se cunoaste, ori este suspecta, sau cand este necesara o examinare corporala asupra invinuitului
sau persoanei vatamate pentru a se constata pe corpul acestora existenta urmelor infractiunii,
organul de urmarire penala dispune efectuarea unei constatari medico-legale si cere organului
medico-legal, caruia ii revine competenta potrivit legii, sa efectueze aceasta constatare.
Problemele la a caror rezolvare expertiza medico-legala are un aport substantial sunt, in principal
urmatoarele[19]:
- stabilirea cauzei si naturii mortii, precum si a datei la care a survenit aceasta;
- diferentierea leziunilor vitale de cele survenite dupa moarte si explicarea mecanismelor de
producere a lor;
- determinarea agentului vulnerant, a directiei, intensitatii si succesiunii loviturilor;
- descoperirea eventualelor urme de substante toxice sau a stupefiantelor;
- stabilirea sexului, varstei, grupei sanguine, a taliei, in cazul cadavrelor dezmembrate, cat si a
unor particularitati ce pot ajuta la identificarea victimei.
Referitor la expertiza medico-legala efectuata in infractiunile contra vietii, precizam ca ea
insasi este guvernata de reguli metodologice generale si speciale, puse in evidenta in literatura de
specialitate. Aceasta vizeaza, spre exemplu, identificarea cadavrului, stabilirea naturii mortii,
cercetarea cauzelor, modului si conditiilor in care s-a produs, etc.[20]. Stabilirea cauzei mortii se
face cu ajutorul datelor puse la dispozitie de medicina legala, constarea facuta de catre medicul
anatomopatolog fiind hotaratoare pentru clarificarea diagnosticului juridic al decesului;
moartea violenta sau moartea patologica[21].
Daca datele obtinute indica o moarte violenta, care poate fi consecinta unei omucideri, a
unei sinucideri sau a unui accident, va fi necesara lamurirea tuturor imprejurarilor capabile sa
serveasca la incadrarea juridica a faptei in mod corect. Stabilirea acestor elemente se face, in mod
firesc, prin coroborarea tuturor datelor obtinute pe baza expertizelor medico-legale, a celor
criminalistice, cat si a actelor de urmarire penala efectuate in cauza. Aceasta cerinta este mai mult
decat evidenta, mai ales in conditiile insuficientei datelor necesare stabilirii cauzei reale a mortii.
n acelasi timp, se evita posibilitatea aparitiei unei erori de ordin subiectiv in aprecierea situatiei
de fapt. n cazul mortii violente prin traumatisme mecanice, medicul legist va fi solicitat sa
lamureasca:
- felul mortii;
- leziunea sau leziunile cauzatoare de moarte;
- efectele leziunii cauzatoare de moarte asupra organismului;
- cauza imediata a mortii;
- mecanismul de producere al leziunilor - cu precizarea naturii agentului vulnerant, a legaturii de
cauzalitate dintre traumatism si efectele sale[22].
Lamurirea problemelor multiple si diverse pe care le ridica solutionarea legala si
temeinica a cauzelor privind infractiunea de omor, in toate formele sale, impune valorificare
stiintifica a urmelor si mijloacelor materiale de proba, descoperite si ridicate de la fata locului,
prin intermediul constatarilor tehnico-stiintifice si a expertizelor criminalistice. Urgenta
dispunerii constatarilor tehnico-stiintifice criminalistice este data, fie de pericolul disparitiei unor
mijloace de proba ori de schimbarea unor situatii de fapt, fie de necesitatea lamuririi fara
intarziere a unor fapte sau imprejurari ale cauzei[23].
Regula de baza dupa care trebuie sa se orienteze organele judiciare in cercetarea
infractiunilor impotriva vietii o reprezinta organizarea judicioasa a anchetei si planificarea
urmaririi penale, atunci cand se impune, incat sa fie determinate cu precizie directiile si
intinderea acestor cercetari, in scopul clarificarii complete a imprejurarilor savarsirii omorului si
al identificarii autorului.
In cadrul planificarii, o pozitie centrala o detine elaborarea versiunilor de urmarire penala,
referitoare la natura mortii violente, la persoana autorului, la mobilul si scopul infractiunii si la
imprejurarilor sau conditiile in care a fost savarsita. Prin elaborarea versiunilor, organul de
urmarire penala, care conduce ancheta, va trebui sa dispuna de un minim de date precise si
concrete, referitoare la fapta. Aceste date sunt obtinute atat pe cale procesuala (cercetarea la fata
locului, efectuarea de constatari tehnico-stiintifice, ascultari de martori, etc.), cat si din izvoare
extraprocesuale (investigatii, zvonuri, scrisori, anonime)[24].





Surse bibliografice
[1] E. Stancu, op.cit., pag. 158.
[2] S:R: Difalco, Nuovo Codice Penal Comentato, vol. IV, U.T.E.T., Torino, 1940,p.232
[3] C. Bulai, Curs de drept penal, Partea speciala, Editia a II-a, T.U.B. 1976, pag. 96; George
Antoniu, in lucrarea colectiva Codul penal al Romaniei comentat si adnotat - Partea speciala, vol.
I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975, pag. 70; Stanoiu, R.M., Explicatii teoretice
ale codului penal roman, vol. III, supra cit., pag. 181; Stoica, O.A., Drept penal, Partea speciala,
Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976, pag. 64.
[4] Gheorghe Scripcaru si Moise Terbancea, Medicina legala, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1970, pag. 163.
[5] V. Belis, V. Panaitescu, G. Eugen, Medicina legala, Ed. Teora, Bucuresti, 1992, pag. 18; M.
Kernbach, Medicina judiciara, Ed. Medicala, Bucuresti, 1958, pag. 433; I. Moraru, Medicina
legala, Ed. Medicala, Bucuresti, 1967, pag. 62-66.
[6] Referitor la reanimare, Gheorghe Scripcaru si M. Terbancea, op.cit., pag. 54, precizeaza ca, in
cazul readucerii la viata prin mijloace de reanimare, doar a unor automatisme primare si a
evolutiei unui individ spre un comportament penal uneori foarte periculos, se pune problema
responsabilitatii acestuia fata de faptele sale, problema care se realizeaza dupa regulile expertizei
medico-legale psihiatrice.
[7] Referitor la aceste probleme, a se vedea Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Ed.
Charles Thomas, California, S.U.A., 1958, pag. 3-13; Rene Lechat, La techinque de lenquete
criminelle, vol. I, Edition Moderna, Bruxelles, 1959, pag. 181; M. Le Clere, Manuel de police
technique, ed a 2-a, Ed. Police-Revue, Paris, 1974; Suciu, Camil, Criminalistica, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1972, pag. 601; Mircea, I., Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1978, pag. 176.
[8] Ministerul de Interne, coordonatori Costantin Aioanitoaie si Vasile Berchesan, Tratat de
metodica criminalistica, Ed. Carpati, Craiova, 1994, pag. 23.
[9] M. Kernbach, Medicina judiciara, Ed. Medicala, Bucuresti, 1958, pag. 126-128, pag. 187.
Beles Vasile, s.a., Medicina legala, Ed. Teora, Bucuresti, 1992, pag. 41-46.
[10] Vintila Dongoroz s.a., op.cit, pag. 183.
[11] T.S. - Sectia Penala, decizia nr. 352/1981 in Repertoriu de practica judiciara in materie
penala, pag.114.
[12] T.S. - Sectia Penala, decizia nr. 72/1981 in Repertoriu de practica judiciara in materie
penala, pag.116.
[13] T.S. - Sectia Penala, decizia nr. 1642/1974 in Repertoriu de practica judiciara in materie
penala, pag.118.
[14] E. Stancu, op.cit., pag. 161.
[15] Ministerul de Interne, op. cit., pag. 25.
[16] Gheorghe Vintila, op. cit., pag. 435.
[17] Ibidem, pag. 437.
[18] G. Vintila, op.cit., pag. 439.
[19] V. Belis, op.cit., pag. 52 si G. Scripcaru si M. Terbancea, op.cit., pag. 82-83.
[20] M. Terbancea, I. Quai, C. Petrescu, I. Saroiu, Obiectivele expertizei medico-legale in
infractiunile contra vietii. Reguli metodologice generale si speciale in rezolvarea lor, limitele si
motivarea concluziilor medico-legale, in Rev. P.C.C., nr. 3-4/1986, pag. 124 si urm.
[21] N. Kernbach, op.cit., pag. 433; I. Moraru, op.cit., pag. 63 si urm; G. Scripcaru si M.
Terbancea, op.cit., pag. 67 si urm, Viorel Panaitescu, op.cit., pag. 33.
[22] G. Vintila, op.cit., pag. 459.
[23] Ibidem, pag. 461.
[24] E. Stancu, op.cit., pag. 189