UNIVERSITATEA „VASILE GOLDIŞ” - ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢELE NATURII, INGINERIE

ŞI INFORMATICĂ
DOMENIUL: BIOLOGIE

BIOETICA ŞI DREPTUL DE A MURI

ÎNDRUMĂTOR,

MASTERAND,
ILE (BLAJ) FLORINA ANA

2014
 BIOETICA ŞI DREPTUL DE A MURI

Bioetica este domeniul care studiază caracterul complex interdisciplinar al raportului Vieţii
şi Morţii, implicând în cercetarea acestuia diverse ramuri ale cunoaşterii umane: medicina, biologia,
filosofia, psihologia, sociologia, culturologia, religia etc. Cunoştinţele acumulate prin intermediul
disciplinelor enumerate devin punct de pornire în dezvoltarea ideilor bioetice contemporane, sau
fundamentarea într-o contemplare mult mai profundă a unor probleme morale, a sensului vieţii şi al
morţii, a criteriilor de apreciere a viului şi neviului.
Înainte de a fi o problema „de moarte”, eutanasia este o problema de viaţă. Implicaţiile
ei sunt numeroase pe plan individual şi social. Morala religioasă, în general, şi morala creştină, în
special, au un punct de vedere specific. Eutanasia însă aparţine cu precădere domeniului eticii
sociale, deontologiei medicale şi dreptului. Nu putem însă să nu observăm totuşi că între optica
medicinii ca stiinţă şi aceea a moralei creştine există similitudini evidente, vizând valoarea fiinţei
umane, libertatea şi dezvoltarea ei fără limite.
Moartea este singurul eveniment individual care nu poate fi împărtăşit nimănui, fiind
acceptat unanim, în lipsa de alternativă şi care cere să fie respectat. Contrar implicaţiilor filosofice
şi religioase, moartea este, înainte de toate, un fenomen fiziologic, care trebuie privit ca atare. Ea
este viaţa care se retrage şi nicidecum un personaj malefic, inamicul genului uman.
Tot ce există pe pământ este destinat pieirii: indivizii, speciile şi ansamblul regnurilor
animal şi vegetal. Pentru un biolog moartea individuală este concepută ca un proces fiziologic fără
mister şi mult mai uşor de înţeles decât viaţa. Este o întrerupere ireversibilă a anabolismului care se
opune entropiei, oprirea tuturor fenomenelor energetice, a sintezelor şi a reglărilor.
La origine, eutanasia semnifică „starea sufletească şi morală a muribundului de a se apropia
şi primi moartea cu deplină linişte şi seninătate, deci moarte frumoasă. Secretul acestui fel „de a
muri frumos constă, după vechii greci, în cultivarea unei vieţi morale ordonate”. Considerând
moartea un fenomen natural şi inevitabil, filozofii antici recomandau acceptarea ei cu înţelepciune
şi seninătate (stoicismul). „Mai târziu eutanasia semnifica străduinţa medicului, izvorâtă din
compasiune faţă de suferinţa umană, de a uşura muribundului cât mai mult, părăsirea vieţii
pământeşti printr-o potrivită aşezare a trupului, prin îndepărtarea tulburărilor exterioare, prin
alinarea durerilor cu narcotice, s.a., toate de natura să liniştească sistemul nervos, să micşoreze
sentimentul fricii, sa ridice moralul, sa suprime durerile”.
Vorbind despre esenţa morţii, să ne amintim cuvintele lui Seneca (5 i.e.n. - 65 e.n.), marele
filosof al antichităţii, care scria: „Cel care se teme de moarte este tot atât de nesocotit ca şi cel care
se teme de bătrâneţe. Cum după tinereţe vine bătrâneţea, tot aşa după bătrâneţe vine moartea.

1
Cine nu vrea să moară, înseamnă că nu a vrut sa trăiască. Căci viaţa ni s-a dat sub rezerva
morţii şi către aceasta cu toţii ne îndreptăm. Moartea este o necesitate egală pentru toţi şi-i
neînduplecată. Cine s-ar putea plânge că se află într-o stare în care se află toata lumea? Temeiul
dreptăţii este doar egalitatea. Este zadarnic să căutăm pricina naturii, care nu ne-a pus alte legi,
decât şi-a pus sieşi”
Nu există nimic mai controversat în conştientizarea umană decât propria moarte. Pe de o
parte omul înţelege că este o fiinţă finită, considerând aceasta afirmaţie un adevăr banal, iar pe de
altă parte acest gând trezeşte fiori şi chiar frica.
Astfel, atitudinea omului faţă de propria moarte reflecta întotdeauna sistemul legăturilor şi
raporturilor morale, fiind un principiu vital cardinal al oricărei comunităţi umane.
Deşi există accidente şi boli care ucid rapid oamenii şi deşi mecanismul de îmbătrânire poate
aduce un sfârşit blând vieţii, sunt întâlnite destul de des şi cazurile când instalarea morţii este
prelungită, dificilă şi dureroasă, implicând suferinţe fizice şi psihice de neîndurat, când suferă atât
victima cât şi cei apropiaţi ei.
Posibilităţile medicinii contemporane permit încetinirea procesului îmbătrânirii, de a deplasa
momentul morţii la maximum, fiind uneori o luptă aprigă a medicilor pentru viaţa pacientului într-o
stare pre-terminală. Într-un lanţ logic apare întrebarea despre calitatea vieţii, susţinută prin diferite
metode extraordinare şi foarte costisitoare, despre autonomia persoanei şi dreptul la o moarte
demnă, decentă.
Stările terminale pot fi considerate drept o proba în care pacientul se realizează ca
personalitate în cel mai înalt grad. Ceea ce s-a numit tortura „încăpăţânarilor” terapeutice terminale
sau tipul de „răstignire” modernă (cu doua tuburi pentru oxigen în nas, cu un aparat de susţinere a
cordului, cu o perfuzie în braţul drept şi o transfuzie în cel stâng, cu un rinichi artificial în gamba
etc.) pune în discuţie limitele sau frontierele umane ale medicinii, pe care bioetica, fiind puntea
dintre ştiinţă şi morală, trebuie să le rezolve.
Într-un astfel de demers adevărul ştiinţific trebuie să coincidă cu cel moral, pentru ca
informaţia ştiinţifică să aducă liniştea socială, mai ales astăzi, când biologia şi medicina devin
domenii cu posibilităţi nelimitate şi deci cuceririle lor nu pot fi prezise.
Indiferent de aceasta, respectul fiintei umane ca persoana cu capacitate de a discerne
trebuie asigurat.
La toate meritele şi aspectele pozitive ale tehnicilor de reanimare contemporana vom adăuga
unul mai puţin vizibil şi discutat, statutul psihologic al persoanelor muribunde. Atitudinea societăţii
faţă de această problemă a fost diferită în dependenţa de tradiţiile, religia, moralitatea perioadei
date. Altădată se murea acasă, în cadrul familiei, înconjurat de rude şi prieteni, fiind o reuniune la
patul muribundului. Internarea îndelungată şi fără speranţe în secţiile clinice face ca plecarea din

2
viaţă să devină singuratică şi depersonalizată. Pacientul este separat de casă, de familie, fiind tratat
ca purtător al unei patologii şi nicidecum ca personalitate, el devine obiect al manipulărilor
medicale.
Moartea nu mai este acel moment misterios şi poate sacru, în care se trage limita vieţii
umane. Aceasta este tehnologizată, standardizată, formulată prin anumite criterii ştiinţifice, cum ar
fi dimensiunea pupilei, lipsa anumitor reflexe, starea respiratorie, cardio- şi electrocardiograma etc.
Medicii vor stabili cu un limbaj ştiinţific etapa clinică în care se afla bolnavul dat, uneori fiind greu
de pătruns în lumea tulburărilor interne a persoanei care moare. Pentru medici problema eterogenă a
morţii se manifestă, mai întâi de toate, ca problemă a criteriilor. Actualmente este unanim acceptată
afirmaţia că moartea se stabileşte odată cu încetarea funcţionarii creierului, deci moartea acestuia.
Reanimatorii disting în procesul instalării morţii patru etape: agonia, moartea clinică,
momentul de ireversibilitate sau moartea creierului şi moartea biologică sau ce este dincolo de
moarte.
Agonia, adică trecerea spre moarte, se mai consideră o etapă de luptă şi încercare atât pentru
muribund cat şi pentru medicii ce îl înconjoară. Astfel, în practica reanimatologică medicul se
ciocneşte cu o nouă realitate obiectivă: obiectul de studiu medical devine nu numai boala şi
sănătatea, nu numai corpul, dar şi însăşi procesul de a muri. Putem spune cu siguranţă că moartea
clinică de acum nu este viaţă, însă nici moarte încă nu este.
Din punct de vedere biologic în moartea clinică exista “elementele vieţii” - în forma de
structuri înalt organizate şi înalt specializate ale căror funcţii multiple s-au stopat; este un proces
reversibil, ce implică din partea medicilor o atitudine similară stărilor de urgenţă. Noile metode de
reanimare permit astăzi susţinerea vieţii unor bolnavi grav, persoane accidentate, traumatizate,
salvarea cărora, până nu demult, părea un adevărat miracol. Metode contemporane de susţinere a
funcţiei sistemului cardio-vascular, întreţinerea respiratorie şi ventriculară, regularizarea proceselor
metabolice etc. dau rezultate uimitoare în tratarea bolnavilor cu dereglări funcţionale grave a
diferitor organe (inima, rinichi, plămâni, ficat s.a.). Fiecare clinică este prevăzută şi cu o secţie de
reanimare înzestrată cu aparatură modernă de menţinere a vieţii. Ca urmare acestui fapt, bolnavii se
pomenesc într-o situaţie nouă, fără precedent şi cu implicaţii morale profunde, când devine posibilă
susţinerea vieţii unui bolnav grav, fără speranţe de a-l readuce în stare conştientă şi, cu atât mai
mult, la un mod adecvat de viaţă.
Este situaţia când bolnavul a trecut deja în a doua etapa a morţii - moartea creierului, adică
după ce s-a epuizat limita de 5- 6 min. - interval de timp caracteristic morţii clinice. Odată cu
stabilirea acestei etape omul este declarat ca mort. Apare un paradox al existentei cu întrebarea:
afirmaţia “omul recunoscut ca mort” poate fi apreciata drept o reflectare a realităţii obiective ?

3
 În acord cu principiile bioeticii se consideră drept valoare nu doar personalitatea omului
(drepturile şi demnitatea), dar şi însăşi viaţa ca existenţă naturală, suverană cu o integritate
autonomă şi o individualitate proprie. Starea de moarte a creierului indică o lipsă a autonomiei,
individualităţii vieţii chiar şi în sens biologic. Cu ajutorul aparatului “plămân artificial” se
reproduce viaţa artificială, care niciodată nu va deveni autonom-suverană şi-i condamnată la
degradare progresivă. E momentul când dispare viaţa ca existenţă autonomă şi se descompune unica
identitate biologică şi sociala care formează personalitatea fiecărui om.
Bolnavul are dreptul la informare, la integritatea persoanei, la refuzul durerii şi al
„insistenţei” terapeutice. Voinţa pe care o poate exprima un om de a trăi aşa cum doreşte ultimele
sale zile, constituie un drept şi libertate, în faţa unei medicini din ce în ce mai agresive, capabilă să
prelungească viaţa, atunci când nu poate să vindece o boală. Aşa după cum menţionează medicul
hematolog, filosoful francez contemporan J.P. Soulier: „Nimeni nu are dreptul să se substituie
celui interesat şi care nu trebuie sa suporte pasiv deciziile altuia, chiar daca acestea s-ar lua „în
interesul lui”. Dorinţa de a trăi, gradul acceptabil de limitare a autonomiei, aprecierea calităţii
vieţii sunt atâtea valori subiective, care nu se pot impune altcuiva. A avea o înaltă idee de viaţă
conduce cu precizie la refuzarea unei existenţe lipsită de valoare. Este justificat sa preferi un
sfârşit rapid şi liniştit, unei prelungiri zadarnice, penibilă pentru toţi”.
Cu suportul unor astfel de păreri şi afirmaţii apare categoria de eutanasie, din greaca
euthanatos - moarte bună, plăcută, care ar reprezenta „ajutorul” acordat unui om pentru a înceta
din viaţă.
Termenul este împrumutat de la denumirea mitologică a insulei Euthanasos pe care aveau
loc fenomene onirice.
În aceasta ordine de idei eutanasia poate fi considerată ca o acţiune îndreptată spre binele şi
interesul pacientului. Criteriul care va fi folosit pentru completarea acestei definiţii sumare stă în
spatele întrebării: Cine decide ce trebuie făcut? sau Cine are primordialitatea responsabilităţii în
decizia pentru acest act?
Eutanasia este o accelerare intenţionată a decesului sau un omor a unui bolnav incurabil cu
scopul de a-i întrerupe suferinţele. Într-o înţelegere mai simplificată, aceasta definiţie se reduce la
un omor legalizat, din compasiune, unde este greu sa nu percepi cuvântul omor ca fiind cuvânt-
cheie. Termenul juridic eutanasie poate fi definit ca o pronunţare a sentinţei de pedeapsă cu
moartea şi de aplicare a ei nu de către judecători, ci de către medici.
Primul susţinător este englezul filosof, politician şi sociolog Thomas Morus (1478-1535),
care, în romanul sau sociologic „Utopia”, se declara în favoarea eutanasiei, spunând că este logic şi
necesar să ajutam pe cei suferinzi de boli incurabile, punându-şi singuri capăt vieţii sau cu ajutorul
altora, plecând din viaţă cu suferinţe mai suportabile.

4
 Cuvantul „euthanasie” a fost formulat relativ târziu de Francis Bacon (1561-1626) care
îi acorda un sens filosofic. El îi dădea semnificaţia de „moarte bună, liniştită, fericită” (in limba
greaca veche : eu inseamna bun, armonios; thanatos înseamnă moarte). Bacon, în special,
foloseşte termenul de „eutanasia exterioară” când este vorba de activităţile medicului, care privesc o
moarte uşoară, iar termenul de „eutanasia interioară”, când este vorba să caracterizeze pregătirea
psihică a muribundului pentru înfruntarea morţii”.
În lucrarea „Despre demnitatea şi multiplicarea ştiinţelor”, vorbind despre scopurile şi
problemele medicinii, filosoful Francis Bacon acordă o însemnătate deosebită problemei bolilor
incurabile: „Sunt convins că datoria medicului este nu doar de a restabili sănătatea, dar şi de a
uşura chinurile şi suferinţa pricinuite de boală, şi nu doar atunci când o aşa uşurare de la
durere, ca un simptom periculos, duce la însănătoşire, dar şi în acele cazuri când nu mai există
nici o speranţă la salvare şi e posibil doar de a face însăşi moartea mai uşoară şi liniştită,
deoarece eutanasia - de acum este o fericire imensă”. În continuare Francis Bacon va recomanda
crearea unei ramuri aparte în medicină, ce ar propune metode speciale pentru a uşura moartea
bolnavului.
Dicţionarul explicativ al limbii romane (DEX) propune tot doua definiţii:
1. moarte fără dureri;
2. metoda de provocare de către medici a unei morţi precoce, nedureroase, unui bolnav
incurabil, pentru a-i curma suferinţa grea sau prelungită.
O definiţie mai complexă aflată în circulaţie ar fi:
„Uciderea din milă a cuiva, pentru a-i suprima în mod radical nişte suferinţe extreme,
sau pentru a-i cruţa pe copii anormali, pe bolnavii incurabili sau pe bolnavii psihici lipsiţi de
angrenarea în realitate, de prelungirea unei vieţi de suferinţă (uneori pentru mulţi ani), care
reprezintă pe de asupra o povara grea pentru familie şi societate”.
Euthanasia activă - pozitivă implica o acţiune deliberată cauzatoare de moarte, iar
euthanasia pasivă - negativă implica să nu faci nimic pentru a preveni moartea, adică să laşi
bolnavul să moară. Euthanasia pasivă este contradictorie prin ea însăşi, deoarece se referă la
omisiunea unui tratament, la care pacientul nu a consimţit.
Euthanasia ar putea fi definită cu tendinţa la exhaustiv ca fiind:
„Un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale, având suport etico-juridic şi fiind în
interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav care, în
momentul actual, din punct de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament
etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil”.

5
 “Dicţionarul juridic penal” defineşte eutanasia ca fiind „uciderea săvârşită sub impulsul
unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferă de o boală
incurabilă şi a cărei moarte este, din aceasta cauza, inevitabilă”.
Preţuirea vieţii a reprezentat o chintesenţă culturală a multor civilizaţii. Miturile creaţiei
sunt modele de înţelepciune indiferent de timpul şi locul unde au apărut pe Terra, dar apariţia vieţii
este în indisolubilă legătură cu dispariţia şi reînnoirea ei.
Moartea se impune ca un element necesar pentru perpetuarea naturii şi a umanităţii.
Exista doar nemurirea Divinităţii, care este legată de cea a unui Univers fără sfârşit,
uneori greu de imaginat şi imposibil de perceput la modul concret. Sub veghea nemuririi se
consuma, în viata de zi cu zi, cate o porţie de moarte. Aceasta se putea vedea în conflictele
grupurilor de oameni cu grupurile adverse sau concurente, în cazul execuţiilor pedepselor cu
moartea, sau chiar ca o formă de supravieţuire pentru grup, atunci când resursele limitate obligau la
suprimarea sau auto-suprimarea celor deveniţi o povară.
De-a lungul timpului moartea a fost considerata atât legală cât şi morală.

PRINCIPII FUNDAMENTALE DE BIOETICĂ MEDICALĂ

1. RESPECTUL PENTRU PERSOANE

Respectul pentru persoane încorporează cel puţin două convingeri etice fundamentale:
- indivizii trebuie trataţi ca individualităţi autonome
- persoanele cu autonomie diminuată au dreptul la protecţie. Astfel principiul respectului
pentru persoane se divide în două cerinţe morale separate: necesitatea de a recunoaşte autonomia
individuală şi necesitatea de a-i proteja pe cei cu autonomie diminuată.
O persoană autonomă este un individ capabil de a delibera în legătură cu propriile
obiective şi de a acţiona în această direcţie. Autonomia individuală presupune capacitatea persoanei
de autodeterminare şi de a alege liber, în acelaşi timp cu impunerea drepturilor sale şi cu obţinerea
cerinţelor legitime a persoanei respective.
Noţiunea de consimţământ informat a fost creată în 1957 (Salgo vs Leland Stanford
University Board of Trustees) şi semnifică respectarea autonomiei pacientului, care cumulează
autoguvernarea, dreptul la libertate şi intimidate, decizia individual, libertatea de a-şi urma propria
voinţă, propriul drum şi de a fi propria persoană.

6
 Consimţământul informat
- trei elemente: informaţia, înţelegerea şi voluntariatul.
Informaţia.
Nevoia de informare a unui voluntar în cadrul unui proiect de cercetare poate să difere
foarte mult de nevoia de informare a unui pacient căruia îi este aplicat un tratament necesar şi
consacrat clinic.
În cazul Natanson vs. Kline (1960) se precizează că subiectul va primi “atâta informaţie
câtă un medic apreciază că este necesară să fie furnizată pacientului”, dar ulterior în cazul
Canterbury vs. Spence (1972, Cobbs vs. Grant) s-a completat arătându-se că este necesară atâta
informaţie cât pacientul necesită.
Înţelegerea.
Maniera şi contextul de informare al voluntarului este la fel de importantă ca informaţia
propriu-zisă.
Informaţia trebuie adaptată la:
- nivelul de inteligenţă, raţionalitate, maturitate şi limbaj al voluntarului.
- grijă specială în cazurile în care comunicarea cu pacientul sau capacitatea de
comprehensiune a pacientului sunt limitate.
Voluntariatul.
Un acord de participare la cercetare este valid doar când acesta este dat voluntar.
Nu sunt acceptabile niciun fel de condiţii de constrângere (ameninţare directă sau
indirectă) sau influenţare prin diferite mijloace cum ar fi oferte de recompense necorespunzătoare.
Condiţiile respectării participării voluntare sunt şi mai stricte în cazul persoanelor
vulnerabile.

2. BINEFACEREA
Sensurile binefacerii

1. Să nu faci rău.
2. Maximizarea posibilelor beneficii şi minimizarea efectelor negative.
Claude Bernard a extins maxima hipocratică, "să nu faci rău", din domeniul terapeutic în
domeniul cercetării, afirmând că nu trebuie făcut rău unei persoane indiferent de beneficiile aduse
altora, cu toate acestea încă nu s-a pus problema acordul de participare.
Unii filozofi insistă pe definirea noţiunii de „bine” şi care sunt coordonatele acestuia,
aducând în discuţie interogativ, care este „binele” sau „răul” pentru un nou- născut cu multiple şi
grave malformaţii: este bine să fie asistat sau trebuie lăsat să moară?. Demersul este aprofundat prin

7
corelarea şi ierarhizarea principiului autonomiei cu cel al beneficienţei. Autorul consideră că
principiul autonomiei trebuie subordonat celui al beneficienţei, pentru a fi garantată autonomia
persoanelor, mai ales când pacientul nu este autonom.

3. JUSTIŢIA
Principiul justiţiei distributive, de origine aristotelică, susţine că cei egali trebuie trataţi
egal.
În trecut, participanţii la studii aparţineau păturilor defavorizate ale societăţii, în timp ce
beneficiile erau acordate doar celor avuţi.
Posibilităţi de distribuţie ale beneficiilor:
1. fiecăruia o parte egală.

3. fiecăruia în funcţie de nevoia individuală

3. fiecăruia în funcţie de efortul individual
5. fiecăruia în funcţie de contribuţia socială
5. fiecăruia în funcţie de merit.
Jeremy Bentham şi J.S. Mill, continuatorii utilitarismului empiric promovat de D. Hume,
au susţinut că natura umană pretinde satisfacerea a două valori fundamentale: plăcere şi durere,
omul tinzând spre a obţine binele, care este reprezentat de plăcere maximă pentru cât mai multă
lume.
Ulterior Mill a ierarhizat aceste valori, considerându-le pe cele spirituale, intelectuale şi
culturale superioare plăcerilor fizice, şi a reconsiderat fericirea ca fiind ultimul scop al fiinţei
umane.
În ultimele decenii susţinătorii neoutilitarismul, definesc trei domenii care constituie
scopul urmărit de om:
- maximizarea plăcerii,
- minimizarea durerii
- libertate personală deplină pentru un număr cât mai mare de persoane.
Abordarea utilitaristă foloseşte criterii de evaluare a beneficiilor pentru pacient a unui
tratament, sau o cântărire a riscurilor şi neajunsurilor faţă de beneficiile aşteptate să se producă
pentru sănătatea pacientului.
METODE DE CERCETARE ÎN BIOETICĂ

1. prezentarea evenimentului bioetic în consistenţa şi exactitatea sa, argumentat ştiinţific;

8
 2. Se aprofundează semnificaţia antropologică, acele valori care sunt legate de viaţa,
integritatea şi demnitatea persoanei umane;

3. Se identifică valorile care trebuie să fie protejate şi normele care trebuie oferite
decidenţilor şi agenţilor (instituţiilor şi persoanelor) pe plan individual şi social.

BIBLIOGRAFIE

V. Mureşan - http://www.ub-filosofie.ro/~muresan/2008-2009_1_teoriietice/curs12.pdf