3.

SĂNĂTATE ŞI BOALĂ
– DEFINIŢII ŞI REPREZENTĂRI SOCIALE ŞI CULTURALE –

1. STADIALIZAREA CONCEPŢIILOR DESPRE BOALĂ

Concepţiile despre boală şi sănătate au variat foarte mult de-a lungul timpului în funcţie de
mentalitatea epocii. Reprezentările despre boală şi sănătate, şi în consecinţă modul de raportare la
acestea au fost influenţate de concepţii religioase, de gradul de dezvoltare a ştiinţei, de superstiţii sau
prejudecăţi, dar şi de fenomene sociale de amploare ce au adus schimbări importante în modul de
înţelegere a lumii (ca de exemplu Revoluţia Industrială). Există patru mari stadii de evoluţie a
medicinii şi prin ea, a concepţiilor despre sănătate şi boală.

1.1. Medicina preştiinţifică

A. Medicina primitivă
Deşi se consideră că bazele actului medical au fost puse cu 2500 de ani în urmă de către
Hipocrate, preocupări pentru integritatea corpului uman au existat dintotdeauna. Practici medicale
cum ar fi cauterizarea, amputarea sau trepanaţia, sunt confirmate cu dovezi încă din anul 5000 Î.Ch.
În această perioadă, a societăţilor arhaice, încercarea omului de a înţelege şi de a lupta cu boala se
concretizează în aşa numita reacţie magică (Rădulescu, Popescu, 1981). În medicina primitivă
magia, religia şi medicina se împletesc. Încă din perioada primitivă este recunoscută importanţa
factorilor sociali în declanşarea bolii, aceasta fiind pusă mai ales pe seama moralităţii îndoielnice. Se
considera că încălcarea tabuurilor şi a normelor sociale era cauza principală a declanşării bolilor şi a
stării de infirmitate. Tratamentul aplicat cel mai adesea era ritualul magic cu funcţie cathartică şi de
vindecare. De aceea, boala era extrem de integrată în contextul social. Pentru explicarea acesteia, în
lipsa cunoştinţelor întemeiate ştiinţific, se apela la cauze sociale. Cel investit de grup să “trateze” cu
boala, şi să aducă vindecarea magică era vraciul sau şamanul.
Reacţia magică constă aşadar în totalitatea actelor rituale (vrăji, farmece, descântece), cu
ajutorul cărora se urmărea îmblânzirea forţelor malefice responsabile de apariţia bolii. Cea mai
mare parte a vindecărilor se bazau pe efectul placebo. Pentru ca acesta să fie eficient, tratamentul lua
forma unui spectacol impresionant. Şi adesea vracii sau şamanii erau persoane ce prezentau trăsături
fizice sau psihice ce îi îndepărtau de normalitate. Vraci era ales de obicei infirmul, cel cu retard
mintal, epilepticul, etc (Totman, 1979).

B. Medicina antică
Şi medicina antică acordă un rol important factorilor sociali. Totuşi, abordarea magică tinde să
se mai estompeze, câştigând teren ideea de natural. Se dădea o mare importanţă stilului de viaţă,
dietei, culturii fizice. Medicul avea nu doar rolul de a vindeca boala, ci şi de a cerceta condiţiile
sociale ale producerii acesteia. Medicina antică aduce o noutate în abordarea fenomenelor medicale
şi anume reacţia confesională. Reacţia confesională este o reacţie ce presupune căldura umană,
sprijinul acordat pacientului, încurajarea. Ea presupune încredere reciprocă între medic şi pacient.
Medicul Paracelsus spunea că iubirea este unul dintre cele 4 fundamente ale medicinei. Medicina
antică se bazează de asemenea şi pe experimentare, pe empiric, ceea ce o apropie de medicina
modernă. Tot din medicina antică a rămas şi ideea echilibrului fiziologic ca bază a sănătăţii, adică
ideea homeostaziei (distribuţia echilibrată în corp a celor 4 umori – sânge, flegmă, bila galbenă şi
bila neagră).

C. Medicina Evului Mediu

Bigotismul Evului Mediu a determinat o reacţie specifică în faţa bolii, caracterizată prin
pasivitate, resemnare şi o puternică componentă religioasă. Acum se înregistrează un regres în ce
priveşte modalitatea de abordare a bolii şi tratamentele, faţă de perioada antică. Concepţia dominantă
este aceea că boala este o pedeapsă dată de Dumnezeu pentru păcatele omului. De aceea,
tratamentele se rezumă la acte de purificare (spovedanie, flagelare, etc.). Din acest motiv,
preocupările de căutare a cauzelor ei obiective, biologice devin extrem de sărace, epoca
caracterizându-se prin obscurantism. Biserica interzice de altfel cercetarea medicală, experimentele,
disecţia, observaţia clinică, astfel că progresul medical stagnează. La asta se adaugă precaritatea
măsurilor de igienă şi prevenire a bolilor, astfel că aşa se explică marile epidemii ale Evului Mediu
care au decimat populaţia Europei în câteva rânduri. Spitalul ia acum forma azilului (lazaretului),
acesta fiind mai degrabă o instituţie de izolare a bolnavilor decât de tratare a lor.
Evul Mediu se caracterizează prin reacţia religioasă la boală. Adesea boala era considerată ca
fiind rezultatul posesiunii corpului uman de un spirit malefic şi în consecinţă tratamentul
presupunea exorcizarea. De exemplu depresia, isteria şi malaria erau puse în aceeaşi categorie
pentru că toate implicau ideea de posesiune. În aceste cazuri tratamentul nu presupune a “repara” un
anumit organ, ci a reface unitatea organismului ca întreg, a revitaliza spiritul.
O altă caracteristică era aceea că cel mai adesea tratamentele aplicate erau extrem de neplăcute
şi cele mai multe dintre ele dureroase, pentru că numai în acest fel ele puteau alunga spiritul: ierburi,
înfometare, căldură sau frig intens, incizii, lăsare de sânge, sacrificii chiar.

Prin sec XVII-XVIII se considera de exemplu că atingerea unui om spânzurat avea o putere de
vindecare foarte mare. O altă credinţă răspândită era aceea că puterea şi vitalitatea unor animale sălbatice putea
fi transferată asupra omului bolnav. Chiar Paracelsus, cel care a pledat cu mare forţă pentru desprinderea
medicinei de religie, recomanda ungerea corpului cu o alifie preparată din creier şi grăsime de porc. De altfel în
Roma antică se obişnuia - pe principiul aceleiaşi idei – să se bea sângele unui gladiator ce abia murise în luptă.
Pentru mult timp aurul medicinal, ca şi soluţiile medicale preparate pe baza aurului, erau extrem de apreciate
de cei ce şi le puteau permite. Tratamentele pentru bolile mentale erau şi mai barbare decât cele pentru
afecţiunile fizice. Rănirea capului pentru a sângera era o practică extrem de comună în sec XVII. Există o listă
impresionantă de tratamente populare bizare, periculoase şi adesea chiar fatale utilizate în practica medicală
de-a lungul secolelor. Preparate din ţesuturi de animale (toate animalele posibile), din excremente animale sau
umane, carne de mumie, grăsime de eunuc, vipere, viermi, metale, perle, pietre preţioase, coral, relicve
religioase, la care se adaugă familia extrem de largă a ierburilor(M. Coe, 1970).

În ce priveşte eficienţa acestor tratamente populare specialiştii de azi spun că extrem de

puţine dintre acestea conţineau principii active eficiente pentru boala pentru care erau prescrise. W.
R. Houston consideră că nici unul din tratamentele cuprinse în scrierile lui Hipocrate nu avea o bază
fizico-chimică care să-i asigure eficienţa faţă de boală. Şi totuşi există scrieri despre vindecări
miraculoase şi despre “vraci” care deşi utilizau astfel de remedii erau extrem de faimoşi şi aveau o
clientelă foarte numeroasă între care se numărau şi reprezentanţi ai clerului, sau chiar dintre medici.
Iar unele dintre tratamente şi-au păstrat faima peste ani, cum ar fi lipitorile şi atingerea corpului
uman cu o bucată din veşmântul unui rege.
Una dintre formele de vindecare despre care s-a scris cele mai mult de-a lungul istoriei a fost
vindecarea prin credinţă. Vindecătorii prin credinţă au existat şi există încă în toate părţile lumii.
Profeţii marilor religii erau consideraţi a avea o mare putere vindecătoare, de asemenea monarhii,
despre care se credea că transmiteau această putere fiilor lor, apostolii.

1.2. Medicina ştiinţifică

Medicina modernă realizează un progres uriaş prin abordarea raţională, pozitivă, ştiinţifică a
bolii. Ea introduce reacţia ştiinţifică la boală. Boala nu mai este acum o pedeapsă a zeilor, ci un
fenomen care poate fi înţeles şi explicat prin procedee ştiinţifice. Apare astfel teoria germenilor
patogeni (1830), bacteriologia, progresul tehnologic, utilizarea analizei statistice. Medicina modernă
convenţională (numită şi biomedicină, medicină ortodoxă), este o medicină raţională, ce se bazează
pe instrumente de diagnosticare performante, supraspecializată şi dezinteresată de pacient ca întreg.
Reacţia ştiinţifică este o reacţie activă, de intervenţie ştiinţifică. Predominantă acum este ideea
că boala poate fi înţeleasă numai în termeni de proprietăţi fizice şi chimice ale organelor şi
ţesuturilor. Deşi reprezintă un progres clar faţă de epocile anterioare este de asemenea o viziune
limitativă şi incompletă. Medicul de azi din medicina modernă este mai degrabă un tehnicist, iar
chirurgul un fel de “mecanic de întreţinere”, pentru că se preocupă prea puţin de pacient în întregul
său. Din acest punct de vedere se înregistrează deci un declin major, şi anume abandonarea
explicaţiilor sociale şi concentrarea exclusivă asupra celor biologice. Relaţia medic-pacient nu mai
ţine cont de maxima lui Hipocrate (nu există boli, ci doar bolnavi), iar ceea ce devine central în
abordarea medicală este boala, pacientul fiind practic ignorat (Rădulescu, Popescu, 1981).
2. DEFINIREA SĂNĂTĂŢII ŞI BOLII

Este un adevăr uşor de intuit faptul că fiecare cultură şi fiecare epocă elaborează definiţii
proprii asupra sănătăţii şi bolii. Ca fenomen problematic, cu conotaţii preponderent negative, mai
ales boala suscită interpretări, construcţii sociale de semnificaţii, problematizări. Boala poate fi
încadrată cu siguranţă în categoria fenomenelor sociale totale, ca realitate ce implică conţinuturi
ontologice extrem de variate: organice, sociale, metafizice, economice şi juridice. Pentru că este atât
de intim legată de existenţa umană, practic nu există context social sau istoric care să se sustragă
influenţei a ceea ce reprezintă boala. Ca experienţă privată, sau ca obiect al profesionalizării şi
conceptualizării teoretice sau empirice, boala modelează existenţa tuturor, direct sau indirect,
superficial sau profund. Perspectivele de definire a sănătăţii şi bolii depind la fel de mult de
ideologiile sociale şi politice, cât depind de datele clinice şi epidemiologice legate de natura sănătăţii
şi a bolii. Modul în care acestea două sunt definite modelează judecata noastră despre ce anume intră
în sfera îngrijirii medicale. Este deci dificil de decelat discursul pur medical de cel social, economic
sau politic.

2.1. Sănătatea
La nivelul simţului comun, definirea bolii se face prin referire la criteriul funcţional: individul
este considerat sănătos atunci când poate funcţiona în mod adecvat într-un context social dat. Acesta
este însă un criteriu relativ, pentru că sănătatea este înţeleasă diferit în funcţie de contextul social. De
aceea în lucrările ştiinţifice se preferă definiţii mai exacte ce nu mai fac referire la criteriul
funcţional, sau la cel de normalitate, care de asemenea este foarte relativ.
Din punct de vedere biologic, sănătatea este o anumită stare de funcţionare a celulelor,
ţesuturilor, organelor, care realizează continuitatea biologică şi armonia perfectă a organismului în
raporturile acestuia cu mediul. Este starea unui organism neatins de boală, în care toate organele,
aparatele şi sistemele funcţionează normal (homeostazie).
Din punct de vedere psihologic, sănătatea este definită ca o stare în care individul se simte în
perfectă armonie cu mediul. Este starea organismului în care capacitatea lui de a realiza diferite
activităţi în scopul adaptării la mediu este optimă.
Din punct de vedere social, este acea stare a organismului în care capacităţile individuale sunt
optime pentru ca persoana să-şi îndeplinească adecvat rolurile sociale(Lupu, Zanc, 1999, p. 56-57).
Dintre definiţiile existente în literatura de specialitate, amintim în primul rând concepţia lui
Claudine Herzlich, care sistematizează în trei categorii aspectele în funcţie de care este definită
sănătatea:
 Primul criteriu se referă la absenţa bolii, ceea ce dă naştere la concepţia că sănătatea nu se
revelează şi nu are importanţă decât prin declanşarea bolii care o distruge;
 Un al doilea criteriu vizează considerarea sănătăţii nu ca stare, ci ca un capital.
 În fine, sănătatea ca echilibru, dat de relaţionarea armonioasă a diferitelor componente
specifice existenţei umane (Hertzlich, 1969).
Un alt autor, Schlenger (1976), identifică două dimensiuni pe care se structurează diferitele
definiţii ale sănătăţii:
 Echilibrul, menţinerea unei stări stabile de relaţionare adecvată între componentele
organismului.
 Actualizarea, adică acţiune eficientă asupra mediului pentru actualizarea propriului
potenţial.
În definirea bolii contextul cultural are o deosebită importanţă. Definiţia bolii diferă astfel de
la o societate la alta extrem de mult. Literatura de specialitate furnizează exemple în acest sens:
astfel, în cadrul unor populaţii indiene, prezenţa viermilor intestinali nu este considerată o boală, ci
un fenomen absolut necesar digestiei (Rădulescu, 2002, p. 92). De asemenea, antropologii descriu o
serie de sindroame întâlnite doar în unele culturi cum ar fi criza de amok, koro, latah, etc. (Lupu,
Zanc, 1999, p. 67-69)
Există deci o multitudine de modalităţi de definire a sănătăţii, iar ceea ce este comun celor mai
multe dintre ele este faptul că referinţa la sănătate se face prin raportarea la boală. Mai precis,
sănătatea este ceea ce posedă omul atunci când nu este bolnav. Predomină deci definiţiile negative
ale sănătăţii. Mult timp ideea care a stat la baza acestor definiţii a fost aceea că persoana care nu este
bolnavă e în cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge. Însă gândirea medicală a secolului
nostru introduce o concepţie nouă, care va fi preluată de definiţia oficială a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii. Conform acesteia, “sănătatea este starea de completă bunăstare fizică, mentală şi
socială, care nu se reduce doar la absenţa bolii sau a infirmităţii”. Definiţia OMS a sănătăţii are
aşadar meritul de a recunoaşte că atât sănătatea cât şi boala au dimensiuni ce nu ţin de biologic
(Gordon, Golanty, 1985).

Această definiţie este tributară unei concepţii care nu se centrează doar pe corp, ci ia în considerare
individul ca întreg. Este vorba despre o perspectivă holistă asupra sănătăţii, care presupune recunoaşterea
interrelaţionării între factorii fizici, psihologici, spirituali şi de mediu care contribuie la calitatea vieţii unei
persoane. Această idee a conlucrării armonioase între componentele organismului este o temă dominantă în
tradiţia indoeuropeană, care va fi reactualizată de-a lungul timpului în diferite forme. O întâlnim astfel la
Platon, la Galenus, în concepţia lui despre cele patru fluide ale corpului, la Hipocrate care consideră că
sănătatea reprezintă combinaţia optimă între cele patru umori secretate de organism, sau mai aproape de noi în
conceptul de homeostazie al lui Walter B. Cannon. Yang şi Yin din filozofia indiană şi budhistă reprezintă de
asemenea o variantă a acestei concepţii. Reluată de medicina holistă de sorginte americană a zilelor noastre,
această concepţie afirmă că sănătatea nu este doar o stare, ci mai degrabă un mod de viaţă, prin care fiecare
aspect al fiinţei se interrelaţionează armonios. Această concepţie aduce cu ea o normă de comportament şi
afirmă o valoare: ideea că toţi oamenii pot atinge această stare optimă prin îmbunătăţirea progresivă a modului
de viaţă. Astfel, alături de concepţia despre sănătate, ca bun pe care îl putem cumpăra de la serviciile oferite de
sistemul medical, apare acum, prin viziunea holistă asupra sănătăţii, ideea că aceasta este o problemă de
responsabilitate personală. Mergând mai departe, abordarea holistă tinde să infirme ceea ce cultura medicală
occidentală, fidelă crezului raţionalismului, a susţinut timp de mai multe secole: faptul că sănătatea este
afectată doar de procese fizice ce pot fi studiate ştiinţific. Ea afirmă că sănătatea este deopotrivă influenţată de
experienţă subiective, emoţionale, mistice.

2.2. Boala
Definiţiile bolii sunt multiple, iar concepţiile ce stau la baza lor sunt relative. Ceea ce
pacientul prezintă ca simptomatologie şi ceea ce medicul diagnostichează, certifică şi tratează este
determinat tot atât de mult de factori socio-culturali, cât de considerentele de ordin biologic.
Mulţimea de studii antropologice pe tema bolii arată că, ceea ce este considerat boală sau infirmitate
într-un anumit context cultural, spaţial sau temporal nu este valabil peste tot altundeva.
Comportamente considerate manifestări patologice în societatea occidentală modernă, sunt în unele
societăţi tribale, manifestări normale, parte a sistemului magico-religios acceptat cultural. În acelaşi
fel există anumite simptome, aparent socio-psiho-somatice, care par a fi unice pentru o societate
particulară, ca de exemplu colera, un atac de furie care apare printre locuitorii satelor indiene din
Guatemala, sau empacho, o stare digestivă negativă indusă de stres care afectează americani de
origine mexicană din Texas.
Boala este definită şi înţeleasă şi ea dintr-o triplă perspectivă: biologică, psihologică şi socială.
Pentru fiecare din aceste dimensiuni există discipline specializate ce urmăresc semnele şi efectele
stării de boală. Roy Fitzpatrick consideră că boala este o stare finală, rezultat al unei combinaţii a
factorilor ecologici şi comportamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care
plasează individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale,
dezechilibrate şi expunerii la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori
(Lupu, Zanc, 1999, p. 60)
Există aşadar multiple modele ale bolii ce variază cultural, temporal, social. Boala este diferit
înţeleasă şi abordată în modelul medicii populare de exemplu, faţă de cel al medicinii alternative sau
ştiinţifice. Dintre acestea trei, modelul medicinii ştiinţifice este cel mai răspândit, este
instituţionalizat şi acceptat social, ca fiind cel mai eficace.
În cadrul acestui model, boala este diagnosticată şi abordată în funcţie de o serie de simptome
(indicii subiective ca durerea, indispoziţia, etc. comunicate medicului de către pacient) şi semne
(indicii obiective cum ar fi febra, presiunea sanguină, aspectul pielii, observabile direct de către
medic). Pentru identificarea stării de boală este de asemenea esenţială cunoaşterea funcţiilor şi
aspectului normal al organismului sănătos. Modelul medicii ştiinţifice se bazează pe câteva
presupuneri:
 Boala este o realitate obiectivă, fiind identificabilă prin semne şi simptome şi prin date de
laborator.
 În diagnosticarea bolii şi tratarea ei au un rol atât medicul (implicit sistemul medical), cât şi
pacientul (care participă şi el la diagnosticarea şi tratarea bolii lui prin alegerea medicului,
comunicarea simptomelor, urmarea tratamentului, etc.). Statusul celor doi este inegal,
 medicul având autoritate şi putere asupra pacientului.
 Diagnosticarea bolii se face pornind de la modificări şi perturbări fiziologice. Medicina
ştiinţifică acordă acestora o importanţă totală şi ignoră caracteristicile psihologice sau sociale
ale bolii.
 Sănătatea reprezintă absenţa bolii. „Nici un medic nu se ocupă de sănătate, ci numai de
boală.” (Rădulescu, 2002, p. 87)

Orice boală are şi implicaţii sociale şi psihologice, pentru că ea antrenează o serie de pierderi şi
restricţii şi modifică modul de viaţă al individului:
 Restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice
 Limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale
 Suprimarea unor activităţi extraprofesionale
 Modificarea relaţiilor interpersonale în sensul diminuării contactelor cu ceilalţi
 Dereglarea raporturilor familiale şi conjugale
 Pierderea sau reducerea capacităţii de muncă
 Dependenţa faţă de ceilalţi (Iamandescu, 1997)
În ultimi ani, începe să câştige tot mai mult teren concepţia holistă asupra bolii. În cadrul
acesteia, simptomele bolii sunt considerate ca semn al unei deteriorări a echilibrului organismului, şi
nu doar ca funcţionare deficitară a unei părţi a corpului. Concepţia holistă nu mai pleacă de la
premisa că sănătatea este doar absenţa bolii, iar medicii devin mult mai atenţi la caracteristicile
mediului social şi la particularităţile psihologice în determinarea sănătăţii. Pentru că mintea şi corpul
formează un întreg, o entitate unitară, nu există tratament mai eficace decât mintea omului. Crezul
acestei concepţii poate fi formulat în câteva cuvinte astfel: ”Este mai important să ştim ce fel de
pacient este cel care are o anumită boală, decât să ştim ce fel de boală are un anumit
pacient”(Gordon, Golanty, 1985, p. 132).

3. ETIOLOGIA BOLII

Etiologia bolii şi nosologia (clasificarea stărilor patologice) diferă foarte mult în funcţie de
concepţia medicală, aşadar în funcţie de epocă şi de modul de înţelegere a bolii. Există astfel
diferenţe majore privind cauzalitatea bolii între concepţia ce explică boala prin intermediul păcatului
şi cea care o explică prin modificări fiziologice la nivelul diverselor organe. Discuţia despre
cauzalitatea bolii trebuie de aceea să ţină seama de diferenţele în definirea şi înţelegerea bolii ale
diferitelor epoci.
Perspectiva medicală a societăţilor arhaice asupra bolii şi sănătăţii este una metafizică, în
care boala are cauze şi specific diferit de natural. Din acest motiv ea nu trebuie mediată de agenţi
umani, potenţiali purtători ai spiritelor malefice. Există cinci categorii de evenimente sau situaţii care
în etiologia arhaică, populară (din toată lumea) sunt considerate ca responsabile pentru boală:
 vrăjitoria;
 încălcarea tabuurilor;
 intruziunea organismului de către un obiect al bolii;
 intruziunea unui spirit cauzator de boală;
 pierderea sufletului.
Nu toate societăţile recunosc toate cele cinci categorii, iar multe comunităţi evidenţiază doar o
cauză sau o combinaţie de cauze. De exemplu eschimoşii invocă pierderea sufletului şi încălcarea
tabuurilor ca şi cauze mai frecvente ale bolii, în timp ce în multe culturi africane vrăjitoria ocupă un
rol mai important (Cumston, 1996).
Astfel şamanul sau vindecătorul încearcă să recupereze sufletul pierdut sau furat, iar
intruziunea unui obiect al bolii sau al unui spirit malefic este tratată prin extracţie sau exorcism.
Expulzarea obiectului bolii din organismul pacientului este întărită de folosirea unui simbol material.
“Vindecătorul etalează o crenguţă, o bucată de bumbac, un rest oarecare pe cate pretinde că l-a extras
din corpul bolnavului, şi pe care îl declară responsabil de boală” (Girard, 1995).
Interpretând boala dintr-o perspectivă funcţionalistă, putem spune că ea are un rol în cadrul
comunităţii. În culturile arhaice, teoriile despre boală au în general o relevanţă mare pentru ordinea
morală şi pentru controlul comportamentului uman în comunitate. Boala este frecvent percepută ca
un semnal de alarmă. Cu preponderenţă în societăţile în care lipsesc instituţiile sociale şi politice
bine cristalizate, apariţia sau iminenţa bolii, credinţa că ea reprezintă pedeapsa pentru acţiunile sau
impulsurile aberante, antisociale, poate avea o funcţie importantă în menţinerea coeziunii grupului şi
restrângerea tendinţelor distructive. Practicile terapeutice au şi ele efecte de coeziune socială.
Ritualul curativ serveşte ca ocazie pentru reintegrarea grupului în jurul valorilor şi normelor sociale.
Contextul terapeutic este deci în mod explicit un context cu semnificaţii sociale.
În societăţile arhaice boala este aşadar percepută şi experimentată ca o condiţie nu doar
biologică, psihosomatică şi metafizică, ci şi sociosomatică în natura ei. Boala este astfel o stare care
poate fi cauzată de factori sociali şi culturali, cum ar fi de exemplu calitatea relaţiilor omului cu
ceilalţi, sau gradul de obedienţă şi conformism la normele şi tabuurile sociale.
În epoca modernă, se păstrează câteva din cauzele arhaice ale bolilor, dar, datorită
progreselor ştiinţei, devin evidente şi altele, de care nu se ştia până acum.
De-a lungul timpului, diferitele teorii despre boală au pornit de la ideea unei cauzalităţi fie
singulare, fie multiple asupra bolii. O primă categorie de teorii consideră că boala are o
cauzalitate singulară. Similar cu ideile cultivate de multe triburi, ce considerau boala ca fiind
cauzată de intruziunea unui obiect, apar în epoca modernă concepţii ce atribuie cauza bolii unui
agent extern pătruns în corpul pacientului. Aceşti agenţi externi sunt consideraţi a fi, în medicina
modernă, bacteriile, viruşii, germenii, microorganismele în general.
Această concepţie începe să câştige teren în timpul ultimelor decenii ale secolului XIX şi
prima parte a secolului XX, ca urmare a descoperirilor lui Pasteur şi Koch pe tărâmul bacteriologiei.
Acest tip de cauzalitate se datorează unei viziuni mecaniciste asupra lumii ce polariza gândirea
socială a secolului XIX. Astfel, descoperirea agenţilor patogeni a dus la estomparea preceptelor
medicinii antice, care era atât de evoluată ca şi viziune asupra bolii, în ciuda timpului său: astfel, au
început să fie ignoraţi factorii psihologici şi sociali în determinarea bolii, nu s-a mai pus accent pe
încredere în relaţia medic pacient, pe prietenie (philia), ci pe urmarea strictă a indicaţiilor medicului,
şi a început să predomine ideea că toate infecţiile importante pot fi controlate prin seruri terapeutice
şi vaccinuri preventive. Medicina a câştigat în eficienţă, dar şi-a pierdut aspectul umanist.
O a doua categorie de teorii privesc boala ca având o cauzalitate multiplă. Susţinătorii
acestei concepţii, ce se recrutează îndeosebi din rândurile practicanţilor de medicină psihosomatică şi
a epidemiologilor, privesc boala ca pe o stare provocată de intervenţia mai multor factori, şi deci
tratează pacientul total. Cauzalitatea multiplă nu este o idee nouă în tradiţia medicală occidentală şi
nici specifică doar acesteia. Ştiinţa medicală fixează în patru categorii factorii de care depinde
dobândirea bolii (Hingson, Scotch, Sorenson, Swazey, 1981):
 Caracteristici biologice ale individului;
 Mediul biologic – agenţii infecţioşi din mediu;
 Mediul fizic – temperatură, aer, apă, radiaţie, substanţe chimice, etc.;
 Mediul social – obiceiuri de hrănire, de igienă personală, factori economici, etc.
Multiplicitatea factorilor care influenţează achiziţia şi dezvoltarea unei boli, conduce la
posibilitatea de a preveni boala prin mai multe direcţii, nu toate fiind circumscrise domeniului
medical.

Diverşi autori cu preocupări în domeniul sociologiei medicale au elaborat alte teorii legate de
etiologia bolii:
J. Stoetzel distinge între boli cu cauze:
 endogene – adică boli cauzate de pierderea sau furtul sufletului (în concepţiile arhaice), sau
de dispoziţii interioare şi ereditate (în concepţiile moderne). Leagănul concepţiilor endogene
este Siberia;
 exogene – adică boli cauzate de intruziunea reală sau simbolică a unui obiect, spirit sau
agent în corpul bolnavului. Această concepţie prevalează în anumite teorii antice, apoi în
teoria asupra epidemiilor care sunt iniţiate în Evul Mediu şi îşi găsesc apogeul la Pasteur.

R. M. Coe (1970) clasifică bolile în trei mari grupe:

 infecto-contagioase: sunt cauzate de un singur agent, care poate fi îndepărtat şi astfel starea
se sănătate se poate restabili (nu neapărat)
 cronice – etiologie multifactorială, necesitând tratament îndelungat şi au evoluţie ireversibilă
 mintale – caracter extrem de complex şi pot fi clasificate la rândul lor în peste 40 de
categorii nosologice

Boala a afectat întotdeauna omul, într-un fel sau altul. Întotdeauna a existat o încercare de a
înţelege cauzele care o provoacă. În ciuda diferenţelor mari între aceste etiologii, un aspect esenţial
al problematizărilor legate de boală din toate timpurile şi din toate culturile este faptul că boala este
concepută întotdeauna ca având o semnificaţie. B. Malinowski spunea că "boala este o experienţă
emoţională şi existenţială de o asemenea magnitudine încât omul găseşte dificil să gândească despre
boala lui în termeni care să nu implice aspecte metafizice şi morale, chiar dacă societatea nu îl
încurajează în această direcţie” (Malinowski, 1993)

Exerciţii
1: Credeţi că reprezentările despre sănătate şi boală au evoluat de-a lungul timpului? Cum vă explicaţi acest
lucru? Puteţi delimita nişte stadii de evoluţie a concepţiilor legate de acestea două?
2. Prin ce credeţi că se caracteriza medicina primitivă, vis-à-vis de:
 Cauza bolii
 Tratamentul aplicat
 Funcţia tratamentului
 Autoritatea medicală
 Atitudinea faţă de pacient
 Instituţiile de îngrijire a pacienţilor
3. Prin ce se caracteriza medicina antică ?(analizaţi aspectele de mai sus):
4. Prin ce se caracterizează medicina Evului Mediu ?(vezi aspectele de mai sus):
5: Prin ce se caracterizează medicina ştiinţifică?
6. Daţi fiecare două definiţii proprii sănătăţii. Comparaţi aceste definiţii.
7. Daţi fiecare două definiţii proprii stării de boală. Comparaţi aceste definiţii.
8. Faceţi o listă cu modificările şi restricţiile antrenate de boală în modul de viaţă al pacientului
9. Care credeţi că sunt cauzele bolii în concepţia primitivă?
10. Care este rolul bolii în grupul primitiv?
11. Care sunt cauzele bolii în medicina modernă?

Concepte de reţinut: medicina holistă

Bibliografie:
1. Coe, M., Rodney. 1970. Sociology of medicine, New York, McGraw-Hill Book Company.
2. Cumston, C., G. 1996. The History of Medicine. London, Routledge.
3. Girard, R. 1995. Violenţa şi sacrul. Bucureşti, Editura Nemira.
4. Gordon, E., Golanty, E. 1985. Health and Wellness – a Holistic Approach. Boston, Jones and Bartlett
Publishers.
5. Hertzlich, Cludine. 1969. Sante et maladie – analyse d’une representation sociale. Paris, Mouton &Co.
6. Iamandescu, I. B. 1997. Psihologie medicală. Bucureşti, Editura Info Medica.
7. Malinowski, B. 1993. Magie, ştiinţă şi religie. Iaşi. Editura Moldova.
8. Popescu, G., Rădulescu, S. 1981. Medicina şi colectivităţile umane. Bucureşti, Editura Medicală.
9. Totman Richard – Social causes of illness, 1979, New York, Pantheon Books