Asistenții sociali nu sunt profesioniști în întregime autonomi; ei sunt angajați care lucrează în

cadrul normelor legale și procedurale și în același timp ar trebui să promoveze bunăstarea

publică.

Puterea atribuită asistentului social în relația cu beneficiarul este de două tipuri:

puterea atribuită instituțional asistentului social datorită poziției pe care o are față de client

puterea simbolică, datorată poziției de inferioritate pe care clientul/ beneficiarul o are față de
asistentul social, această poziție este dificultatea în care clientul se află.

Raționalismul practic se referă la capacitatea asistentului social de a lua decizii și de a găsi

soluții optime în diferite situații, bazându-se pe experiența profesională neimplicând valorile
și fiind loial clientului.

Demnitatea umană prezintă concepția etică esențială, care este o provocare datorită puterii
sale critice interioare, astfel încât asistentul social ajutător ar trebui să se accepte pe sine sau
pe client cu respect și responsabilitate.

Incluziunea este de obicei definită ca posibilitatea participării depline la diferite obiceiurile de

viață ale societății / economice, sociale, politice și culturale ale acesteia.

Incluziunea socială poate fi percepută la două niveluri analitice: unul este social: în cadrul
căruia evaluăm societatea în funcție dacă aceasta creează un nivel mediu adecvat pentru
cetățenii cu dizabilități și familiile lor. celălalt nivel al conceptului de incluziune socială poate
fi văzut la nivelul de caracter individual, adică dacă persoana relevantă dispune de abilități
indispensabile pentru implementarea activității umane diferențiate.

Calitatea și impactul asistenței sociale ar trebui să susțină persoana care își poate exercita
drepturile și interesele autorizate, ea trebuie să respecte nu numai nevoile sociale generale, ci
mai ales nevoile individului.

Atat in cazul terapeutilor cat si in cazul asistentilor sociali exista o limita fina intre ajutorul pe
care il ofera clientilor si momentul in care acestia exploateaza clientii pentru propriile lor
beneficii.

Limitele profesionale trebuie sa asigure siguranta ambelor parti.

Literatura de specialitate prezinta mai multe tipuri de modele de luare a deciziilor:

Modele care se bazeaza pe o structura lineara ( sau modele rationale)

Modele reflexive ( se bazeaza de obicei pe perspective feministe si abordeaza problema

includerii clientilor in procesul de luare a deciziilor.

Modele culturale, care prioritizeaza contextul cultural al luarii deciziilor.

Toate aceste modele de luare a deciziilor au o serie de atribute utile și adecvate care sunt
constructive pentru procesul de luare a deciziilor etice în practică. Cu toate acestea, autorii
remarca in urma practicii nevoia unui model mai cuprinzător și mai robust, potrivit pentru
multe situații de practică, care sa includa cele mai importante valori care stau la baza
asistenței sociale și a serviciilor umane.

Modelul incluziv are o baza care este construita pe patru dimensiuni esentiale:

Responsabilitatea, reflexia critica, sensibilitatea culturala, consultarea.

1. Definirea dilemei etice: „formularea dilemei”. Nu se poate merge mai departe pana cand
aceste principii concurente nu sunt identificare, intelese si stabilite.

2. Cartografierea legitimității: o parte a bunei practici este capacitatea de a efectua o analiza

amanuntita a unei situatii si determinarea naturii relatiilor celor implicati la diferite niveluri
ale sistemelor interpersonale, familiale si comunitare.

3. colectarea informatiilor: este o parte esentiala a oricarui proces de evaluare. Se iau in

vedere standarde, coduri de conduita, protocoale, politici organizationale.

4. abordari alternative si actiuni: asistentii sociali si alti specialisti din profesiile de ajutorare
sunt constienti de posibilul abuz de putere si consecintele periculoase ale interventiei daca nu
se tine cont de cei vulnerabili. Deciziile pot fi facute numai pe baza informatiilor disponibile
la momentul respectiv, dupa o cercetare corespunzatoare.

Profesioniștii care lucrează în domeniul Protecției Copilului trebuie să respecte atât legislația
în vigoare, cât și codul etic al profesiei. Câteodată, legile și codul etic se ciocnesc și intervin
diverse probleme, mai ales că vorbim despre profesioniști care sunt văzuți ca agenți de
control. În SUA mecanismele de întocmire și aplicare ale legilor și codurilor deontologice, dar
și de sancționare în cazul încălcării acestora, diferă foarte mult.

Probleme în definirea a abuzului:

Statul a extins definirea abuzului asupra copiilor raportându-se la orice activitate sexuală a
minorilor

Statul a definit abuzul de substanțe al femeilor însărcinate ca abuz asupra copiilor.

Ambele probleme implică situații în care există un conflict între cerințele legislației și
mențiunile codului etic, care fac referire la de confidențialitate și intimitate.

În Anglia, în 1995 a fost implementată Legea pentru Discriminarea Dizabilității, iar în 2006 a
apărut o nouă politică socială numită „The Disability Equality Duty” (DED), care implică
datoria de a promova persoanele cu dizabilități. Datorită acestei politici, autoritățile locale și
alte agenții publice au fost constrânse să creeze mai multe locuri pentru persoanele cu
dizabilități, să le faciliteze accesul la diverse servicii și să lucreze mai mult cu organizațiile
persoanelor cu dizabilități.

Instrumentele pentru păstrarea și creșterea calității vieții familiilor cu copiii cu dizabilități

include, pe lângă măsurile legislative eficiente, educație concentrată și sprijin pentru
dezvoltarea componentelor cheie ale valorilor umane și abilitățile asistenților sociali.
Profesioniștii din cadrul serviciilor sociale pentru persoanele cu dizabilități, precum și cei din
aria medicală, consideră că privesc în ansamblu problematica dizabilității. Practicile
antidiscriminatorii sunt necesare pentru orice profesionist din domeniul asistenței sociale, dar
ceea ce nu este clar este măsura în care aceștia înțeleg interpretările modelului social. Coaliția
locală a persoanelor cu dizabilități a fost invitată să asiste la munca managerilor din asistență
socială, iar ulterior s-a descoperit că pentru majoritatea managerilor înțelegerea conceptului
de dizabilitate a fost extrem de limitată sau chiar incorectă. Având în vedere acest lucru,
capacitatea lor de a promova o relație de egalitate cu persoanele cu dizabilități atât ca angajați,
cât și în gestionarea furnizării de servicii sociale trebuie să fie oarecum restrânsă.

Dificultatea înțelegerii conceptului de dizabilitate este dată de existența numeroaselor modele

teoretice care au apărut în explicarea acesteia. O altă problemă identificată este cea că au
rămas foarte puține persoane cu dizabilități cu formare în asistență socială și puțini manageri
sau profesori universitari cu dizabilități. Conceptul de „model social” al dizabilității a fost
creat de către Mark Oliver la începutut anilor 80, comparând un „model social” care
recunoștea faptul că dizabilitatea este creată de societate prin ignorarea sau prin răspunsul
negativ la nevoile oamenilor cu dizabilități, în contrast cu modelul individual, care identifică
problema ca fiind creată de deficiențele oamenilor. Aceste modele au fost create pentru a se
observa anumite abordări adoptate de serviciile sociale și medicale.

Asistenţii sociali sunt obligați să promoveze independența beneficiarilor de servicii,

protejându-i în același timp, pe cât posibil, de pericol sau “rău”.

Multe decizii implică alegeri care se exclud reciproc.

Care drepturi (și ale căror drepturi) ar trebui să fie prioritare?

Are această persoană capacitatea de a lua o decizie și de a suporta riscul asociat - da sau nu?

Pentru a îndeplini cerința profesională de a promova independența, asistenţii sociali trebuie

să se angajeze într-o serie de concepte etice care nu pot fi aliniate cu ușurință.

În timpul războiului civil din Mozambic care a durat 16 ani, mii de copii au fost separați de
familiile lor, ca rezultat direct sau indirect al conflictului. Organizațiile Internaționale au
sprijinit un program național de urmărire și reîntregire a familiei coordonat de către
Departamentul Guvernamental pentru Acțiune Socială.

Activitățile organizațiilor internaționale nonguvernamentale (ONG-uri) au fost coordonate de

guvernul mozambican. Dar creșterea numărului și influența lor a transformat sprijinul pentru
capacitatea fragilă a statului într-o subminare a suveranității naționale. În urma Acordului de
Pace din 1992, aceste organizații și-au îndreptat atenția de la ajutor de urgență la reabilitare și
dezvoltare prin perioadele de „menținere a păcii” și „democratizare” care au condus la
primele alegeri din 1994.

Marea majoritate a copiilor separați de familiile lor în timpul războiului erau în afara
accesului organizațiilor de asistență socială și erau îngrijiți de indivizi sau familii din cadrul
comunității. Răspunsul formal legat de situația copiilor separați de familie a fost Programul de
Urmărire și Reîntregire a familiei care era condus de Departamentul Guvernului pentru
Acțiune Socială.
Convențiile ONU privind protecția copilului au căpătat valențe diferite în Anglia (cu politica
Every Child Matters) și Țara Galilor (cu politica Rights to action).

Există 3 bariere care se află în calea opotunităților de participare a copiilor: adoptarea unei
viziuni de îngrijire a copilului în care să fie implicat tatăl, lipsa unor reguli care să vizeze
dreptul la participare și viziunea asupra copilăriei ca o etapă lipsită de responsabilități (din
partea copiilor)

Deși nu este obligat din punct de vedere juridic, Regatul Unit are putere juridică și exercită o
forță morală asupra țărilor din componența sa de a pune în aplicare cele 57 de drepturi din
Convenția ONU

Articolele din Convenție pot fi clasate în 3 drepturi principale: furnizare, protecție și

participare, iar alte câteva legi vin în sprijinul participării.

Cum se decide dacă un copil a fost influențat în mod nejustificat de unul dintre părinţi sau
îngrijitori? Părinților în acestă situație le este destul de dificil să nu încerce să își aducă copilul
cît mai aproape de ei, recurgând la influențarea acestora. Întrebarea care se ridică este dacă
acestă modalitate la care recurge părintele este corectă și acceptată?

Când vorbim despre această influență nejustificată ne gândim cum specialiștii ar putea
preveni acest fenomen și cum ar trebui să procedeze atunci când întâlnesc asemenea cazuri.

În Regatul Unit, asistenții sociali se confruntă destul de des cu această problemă în cadrul
tribunalului în cursul anchetelor de legate de familii aflate în risc de separare.

În aceste anchete părinții sau aparținătorii care divorțează nu au reușit să ajungă la o

înțelegere legată de locul unde copiii vor rămâne.

În acest caz Serviciul de consiliere și sprijin al tribunalului de familie (CAFCASS) este rugat
să pregătească un raport scris în care să includă dorințele și sentimentele copilului cu privire
la locul în care acesta va trăi, cu părintele cu care va rămâne și în același timp modul în care
contactul cu părintele nerezident se va face.

Specialiștii sunt conștienți de pericolele acestor influențe nejustificate atunci când părinții sunt
blocați într-o dispută acerbă unii cu alții. În aceste situații copiii pot fi implicați foarte ușor în
aceste conflicte, de aceea aceștia se pot simți obligați să ia partea unuia dintre ei sau să fie
împărțit între părinți. Părinții pot să îi învețe pe copii ceea ce trebuie să spună, totuși
profesioniștii spun că această metodă folosită de către părinți este ușor detectabilă. Chiar dacă
specialiștii pot detecta această problemă, părintele repetând cu copilul aceste informații se
poate ajunge la o manipulare pe termen lung, sau chiar la “spălare pe creier”, unde părintele
declanșează un val de ură și îndepărtează copilul de fostul soț.