Profesia de Asistent Social Licenta

Profesia de asistent social.
Competenţe, abilităţi şi deprinderi
PROFESIA DE ASISTENT SOCIAL.
COMPETENŢE, ABILITĂŢI ŞI DEPRINDERI
Introducere
Asistenţa socială modernă , spre deosebire de activită ţile asistenţiale din

epocile anterioare, ca şi de angajamentele individuale voluntare de sprijin
acordat celor aflaţi în situaţii dificile, se caracterizează printr-o tot mai
accentuată profesionalizare şi scientizare, bazate pe coordonatele domeniului
socio-uman.
Serviciul social modern este influenţat sau pilotat de achiziţiile teoretico-

metodologice şi aplicative din cadrul unor discipline academice ca sociologia,
antropologia şi psihologia socială . Influenţa acestora asupra acţiunii asistenţiale
poate fi observată pe trei paliere: cunoaşterea societă ţii ca atare; înţelegerea
impactului socialului asupra indivizilor, grupurilor şi colectivită ţilor; utilizarea
cunoştinţelor psiho-sociologice în construcţia relaţiei asistentului social cu
clientul.
Cunoaşterea societă ţii implică cunoaşterea sociologiei, aceasta oferind

asistentului social repere în analiza structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale,
a sistemelor de putere şi a raporturilor de forţă ; de asemenea, sociologia clarifică
relaţiile şi comportamentele pe care le dezvoltă diverşii actori, ca o consecinţă a
1
Profesia de asistent social. Competenţe, abilităţi şi deprinderi
însuşi faptului că tră iesc în societate. Sociologia şi antropologia ne fac să

înţelegem ansamblul valorilor şi normelor ce caracterizează o comunitate
oarecare şi să determină m, în funcţie de acestea, normalitatea şi devianţa.
Societatea în care tră im nu poate fi considerată ca un sistem autosuficient,

ea trebuie să ţină seama de relaţiile dintre oameni, ea constâ nd într-o reţea
complexă de interacţiuni între actorii sociali care o compun.
Prin interacţiune, oamenii învaţă regulile de comportament ale societă ţii

lor particulare, învaţă cum să relaţioneze şi să ţină cont de motivele şi scopurile
celorlalţi. Multe dintre regulile societă ţii se referă la competenţe sau modele de
acţiune care permit diversificarea potenţialului comportamental al unei persoane
dincolo de datul biologic.
Omul modern este prins în mai multe „cercuri” sociale, fiind supus
influenţei unor grupuri diverse. Familiei, deşi ramâ ne cea mai importantă sursă
de socializare, i se adaugă multe alte instituţii de educaţie cu tot ce presupun
acestea: profesori, reguli proprii, colegi sau mass-media.
Într-o astfel de lume, în continuă schimbare şi supusă conflictelor şi

tensiunilor în care luarea deciziilor trebuie să se facă din ce în ce mai rapid,
formarea unei identită ţi personale este absolut necesară ca şi dezvoltarea stimei
de sine. Aceasta poate fi chiar o reflectare a modului în care actorii sociali s-au
adaptat şi integrat în societate.
Încrederea în capacită ţile noastre, respectul faţă de propria persoană ţin şi

de performanţe, de gradul de reuşită a acţiunilor întreprinse. De aceea se pune
tot mai mult accentul pe învă ţarea sau ameliorarea competenţelor sociale ce-i
permit individului o bună relaţionare cu cei din jur.
2
Capitolul I
I.1. Asistenţa socială ca profesie
Asistenţa socială , în conformitate cu Statutul profesiei de asistent social,

reprezintă misiunea socială , care are la bază valorile şi principiile etice
fundamentale ale profesiei de asistent social şi care sunt cuprinse în Codul etic al
acestei profesii.
Valorile şi principiile etice fundamentale ale asistentei sociale sunt: justiţia

socială , demnitatea şi unicitatea individului, integritatea persoanei,
autodeterminarea, confidenţialitatea, importanţa relaţiilor interumane,
furnizarea serviciilor cu competenţă şi în beneficiul clienţilor.1
În exercitarea profesiei, asistentul social nu poate fi supus nici unei

presiuni din partea autoritatilor publice sau a altor persoane fizice sau juridice
care conduc la încă lcarea prevederilor statutului. Asistentul social are obligaţia
de a pastra confidenţialitatea absolută şi nelimitată în timp. Asistentul social se
asigura ca practicile, politicile si procedurile angajatorului sunt compatibile cu
principiile etice ale profesiei prevazute de Codul Etic. 2
Colegiul Asistentilor Sociali din Româ nia are obligaţia permanentă de a

asigura exercitarea calificată a profesiei organizâ nd, în mod corespunză tor
primirea în profesie, pregă tirea asistenţilor sociali stagiari, ridicarea nivelului
profesional şi respectarea strictă a deontologiei şi disciplinei profesionale.
1
Conform «Statutul profesiei de asistent social», Art. 2, www.cnasr.ro;
2
Conform «Codul Etic al profesiei de asistent social»;
3
Colegiul Asistenţilor Sociali din Romania are obligatia de a acţiona prin toate
mijloacele legale pentru protecţia profesiei şi a demnită ţii comunită ţii
profesionale. Etica profesională se află la baza activită ţii de asistenţă socială .
Principiile şi valorile etice ale profesiei sunt cuprinse în Codul Etic.
Codul Etic conţine principii generale de conduită profesională şi cuprinde

valori şi principii etice fundamentale corespunză toare activită ţii asistentului
social, precum şi standardele etice ale activită ţii profesionale desfă şurate de
asistentul social. Codul Etic reglementează relaţiile profesionale ale asistenţilor
sociali şi se referă la standardele de conduită ale acestora în relaţiile cu clienţii,
colegii, precum şi cu alte categorii de profesionişti. Prevederile Codului Etic sunt
obligatorii pentru toţi asistenţii sociali pe toată durata practică rii profesiei.
Colegiul Asistenţilor Sociali din Romania elaborează , adoptă , revizuieşte şi
urmă reşte respectarea Codului Etic.
Asistentul social, lucrâ nd în special cu persoane din categorii marginale şi

deviante, cu grupuri de risc şi indivizi aflaţi în criză , trebuie să poată înţelege
impactul socialului asupra dezvoltă rii atitudinilor şi comportamentelor asupra
construcţiei identită ţii asistatului în contextul apartenenţei sale la o clasă socială ,
un grup etnic, religios sau profesional, la o comuniune urbană sau rurală etc.
Teoriile şi metodele cercetă rii sociologice ne ajută să decantă m factorii

socializatori care au contribuit la o anumită structurare a identită ţii şi
comportamentelor individuale sau de grup. Nu în ultimul râ nd, cunoaşterea
ştiinţifică din domeniul sociologiei contribuie la o mai bună înţelegere a
problemelor sociale, a presiunilor şi conflictelor, a rolurilor şi statusurilor în
dinamica specifică a controlului social.3
3
Cristian Bocancea, George Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 14;
4
Întrucâ t profesia de asistent social este prin excelenţă una a comunică rii
nemijlocite şi a construcţiei relaţiei de ajutorare, ca raport inter-individual, o
profesie a individualiză rii ră spunsului faţă de solicitanţii de sprijin, recursul la
achiziţiile psihologiei personalită ţii şi mai ales la cele ale psihologiei sociale
devine indispensabil.4
Asistenţa socială ca domeniu de cunoaştere şi de activitate trebuie să -şi

extragă fundamentele teoretice din sociologie şi psihologie, fă ră a avea ea însă şi
în mod clar propriul corp teoretic şi metodologic. De aici rezultă , pe de o parte,
dificultatea demersurilor practice, iar pe de altă parte, poziţia relativ marginală
în raport cu disciplinele socio-umane tradiţionale. Sarcina serviciului social este
în mod particular complicată , nu numai la nivelul diagnosticului de pus şi al
intervenţiei de efectuat, ci şi la nivelul interacţiunii asistent social – client, în
virtutea diferenţelor care ar putea exista între propriile valori şi concepţiile
clienţilor.5
Profesia asistentului social implică empatie şi solidaritate, pe de o parte

222222faţă de colegi, iar pe de altă parte, faţă de clienţi. Această profesie de
asistent social are foarte multe dificultă ţi în a se defini, în a-şi gă si şi apă ra un
statut, devenind lesne obiectul criticilor şi proceselor de intenţie.
Profesia de asistent social – afirmă Andrée Menthonnex – este o profesie

socială ca multe altele, dar care, contrar altora, produce prea puţine lucră ri
ştiinţifice, motiv pentru care nu e luată în considerare, în general, decâ t ca un
complement al unor discipline, cum ar fi sociologia, medicina sau psihologia. 6
Asistentul social – pentru exercitarea profesiei – se obligă să dobâ ndească

un bagaj ştiinţific vast şi complex, să acţioneze sub dubla presiune a instituţiilor
4
Petre Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 75;
5
Coord. Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 84;
6
Andrée Menthonnex, Le service social et l’intervention sociale, Les Editions, I.E.S., Geneve, 1995, p. 123;
5
publice şi a clienţilor şi să ră mâ nă , în acelaşi timp, într-un anonimat comparabil

cu al soldatului fă ră de care nu se pot purta ră zboaiele, dar pe care istoria îl uită
cel mai adesea. Spre deodebire de “confortul” intelectual şi prestigiul academic de
care se bucură sociologul sau psihologul, asistentul social tră ieşte disconfortul
unui relativism teoretic şi metodologic, împreună cu asumarea cotidiană a
riscului intervenţiei în cadrul unor sisteme cu înalt potenţial entropic.7
În ansamblul cunoştinţelor care fundamentează intervenţia socială

specializată , cele mai numeroase provin din dimeniul sociologiei generale şi al
sociologiilor de ramură . Din acest motiv, consideră m că asistentul social trebuie
să dobâ ndească , înainte de toate reperele înţelegerii societă ţii ca fenomen global,
a actorilor, relaţiilor şi instituţiilor ce o compun, a dinamicii acestora dopotrivă în
orizontul «normalităţii», al marginalită ţii şi devianţei.
Avâ nd un statut propriu, cu obiective caracteristice şi tipuri de activită ţi

distincte, asistentul social are un pronunţat caracter aplicativ şi o înaltă orientare
umanistă . Din această perspectivă , profesia de asistent social presupune atâ t
asimilarea unor cunoştinţe teoretice din domeniul ştiinţelor socio-umane, dar şi
deprinderi şi abilită ţi practice, îndemâ narea dea a lucra cu persoanele, respectiv
grupurile aflate în dificultate.
Profesia de asistent social promovează rezolvarea problemelor şi relaţiilor
umane, schimbarea societă ţii, întă rirea şi potenţarea societă ţii. Folosind teoriile
comportamentului uman şi ale sistemelor sociale, asistenţa socială intervine în
punctele în care oamenii interacţionează cu mediile lor.
“Asistentul social lucrează cu persoane din categorii marginale şi deviante,
cu grupuri de risc şi indivizi aflaţi în criză şi contribuie la construcţia identităţii
asistantului în contextul aparenţei sale la o clasă socială, un grup etnic, religios sau
profesional”.8
7
Cornel Popa, Teoria acţiunii şi logica formală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 143;
8
Vasile Miftode, Fundamente ale Asistenţei Sociale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 28;
6
O dimensiune de asemenea constitutivă profesiei de asistent social se

referă la setul valorilor, normelor, principiilor ce compun codul deontologic al
acestei profesii. Acestea garantează în mod special respectarea drepturilor
omului fă ră deosebire de rasă , sex, vâ rstă , limbă , apartenenţă culturală sau
religioasă .
“Profesia de asistent social, pentru atingerea obiectivului de refacere şi
dezvoltare a capacităţilor de funcţionare normală, se bazează pe filosofia umanistă
despre lume şi viaţă şi de aceea este o profesie centrată pe om ca valoare
supremă”.9
Persoana asistată este tratată de că tre asistentul social cu respect întrucâ t
acesta este capabilă să înveţe noi deprinderi, să dobâ ndească noi cunoştinţe, să
înveţe noi modalită ţi de rezolvare a propriilor probleme.10
Profesia de asistent social se bazează pe pricnipiul solidarită ţii sociale.
Clienţii asistenţei sociale se confruntă adesea cu să ră cia, discriminarea, lipsa
resurselor, boli mintale şi psihice, diverse handicapuri.
Asistenţa socială intervine în mod direct în viaţa socială a oamenilor, şi nu
asistenţa medicală , nici psihologică , nici juridică ; asistenţa socială are statut
aparte şi nu se confruntă cu sociologul, psihiatrul, juristul sau psihologul.
„Apă râ nd” viaţa clientului atunci câ nd acesta se confruntă cu nevoia,
asistentul social asistă clienţii în rezolvarea propriilor probleme apă rute într-un
anumit context social, cultural, politic şi economic.
Lucrâ nd în interdependenţă cu alte profesii (medicina – nevoi fizice,
psihologia – nevoi cognitive, religia – nevoi spirituale), un asistent social are
nevoie pentru a-şi putea îndeplinii „misiunea” cu succes de urmă toarele:
 deprinderi cognitive raţionale (altruism, sinceritate, toleranţă , empatie), în
luarea deciziilor, valorificarea resurselor;
9
Luana Maria Pop (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 119;
10
Ibidem;
7
 cunoştinţe de sociologie, antropologie, religie, economie, psihologie,

medicină , într-un cuvâ nt bagaj cultural bogat, întrucâ t o practică bună
presupune o teorie bună ;
 vocaţie, reprezentâ nd condiţia primordială pentru practicarea profesiei de
asistent social.
Dacă acţiunile de tip asistenţial sunt la fel de vechi precum societatea
umană , despre profesia de asistent social trebuie spus că are o istorie destul de
scurtă ; mai exact, ea este o profesie apă rută în veacul al XX-lea, odată cu
diferenţierea treptată a tipurilor de prestaţii sociale.
Că tre sfâ rşitul secolului trecut, în condiţiile multiplică rii şi agravă rii
problemelor sociale şi pe fondul diminuă rii funcţiei asistenţiale a Bisericii (din
cauza seculariză rii averilor acesteia), asociatiile de binefacere cu statut privat, ca
de altfel şi decindenţii politici şi-au dat seama că pă strarea echilibrului social nu
se poate realiza doar pe baza unor acţiuni caritabile.11
Acestea nu fă ceau decâ t să înbună tă ţească temporar situaţia câ torva să raci,
or, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale tuturor defavorizaţilor, presupunea
mă suri legislative, eforturi materiale şi umane de anvergură .
Astfel, la un congres internaţional al asociaţiilor de binefacere, care a avut
loc în anul 1893, s-a pus problema pregă tirii de personal specializat pentru o
nouă profesie: aceea de asistent social. Statele Unite ale Americii au luat cele
dintâ i iniţiativa profesionaliză rii în acest domeniu, creâ nd în anul 1897, la New
York, prima şcoală de asistenţă socială .
În Europa, problema asistenţei sociale era strâ ns legată de aceea a
raporturilor conflictuale dintre clasele bogate şi cele să race ale societă ţii. Prima
încercare de apropiere între acestea se relizează în Anglia. Astfel, pesoanele din
înalta societate împă rtă şeau cu să racii aceleaşi condiţii de viaţă , îi sprijineau în
creşterea şi supravegherea copiilor, facilitau tinerilor învă ţarea unei meserii,
11
Vasile Miftode; Irina Alexandru (coord.), Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 133;
8
asigurau consilierea tinerelor mame, procurau asistenţă medicală şi juridică

gratuită etc. Forma în care se realizau aceste acţiuni îndepă rta diferenţele dintre
clasele sociale.
“Odată cu esecul parţial al curentului solidarist în asistenţa socială a
începutului de secol al XX-lea, se va dezvolta un nou tip de strategie asistenţială ,
centrată pe modelul medical (casework).”12
Întrucâ t viaţa clasei proletare era marcată în acea perioadă de o igienă
precară şi de ră spâ ndirea unor boli (ca tuberculoza), de malnutriţie şi de
alcoolism, unele organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri) au declanşat acţiuni
sanitare de anvergură menite să atenueze efectele mizeriei şi ale lipsei de
asistenţă medicală .
Astfel au fost create „dispensare anti-tuberculoză” a că ror activitate era
completată cu diverse prestaţii sociale şi medicale la domiciliul bolnavilor. În
1914, la Paris era creată „Asociaţia infirmierelor vizitatoare”.
În aceeaşi perioadă cu infirmierele vizitatoare, apar asistentele sociale
propriu-zise. Reprezentantele acestei noi profesii activau în America la începutul
veacului nostru; în domeniul al doilea, ele pot fi întâ lnite si în spitalele Europei
Occidentale.
Legate profesional la început de instituţiile medicale, asistentele sociale
aveau ca sarcină completarea diagnosticului medical al pacientului cu un
diagnostic social: asistenţa socială trebuia “să descopere cauzele sociale pe care
medicul le poate ignora şi care întreţin şi agravează maladia” deasemenea,
acţiunea asistenţei sociale trebuia “să prelungească în afara spitalului influenţa
medicală”.13
12
Revista de asistenţă socială, nr.1, 2002, editată de Catedra de Asistenţă socială, p. 12;
13
Cristian Bocancea, George Neamţu, Elemente..., p. 28;
9
În conformitate cu aceste atribuţii profesionale, asistentele sociale erau

recrutate numai din şcolile de infirmerie. Treptat, acţiunea asistentelor sociale se
va extinde şi în sfera educaţiei sanitare în şcoli şi în familii.
Pe acest fond de activitate socio-medicală , de „terapie socială”, primul
Congres internaţional al Serviciilor Sociale (Paris, 1928) va define asistenţa
socială după cum urmează : „Serviciul social este ansamblul eforturilor menite de a
alina suferinţele provenite din mizerie, a replasa indivizii şi familiile în condiţiile de
trai şi a ridica nivelul de trai”.14
Înrudirea profesiei de asistent social cu accea de medic a prezentat unele
avantaje, cum ar fi: scoaterea discursului asistenţial de sub influenţa ideologiei şi
a pă cii sociale, dobâ ndirea unui limbaj mai tehnic şi a unor criterii de evaluare a
eficienţei asistenţei.
Puţin câ te puţin, asistenţa socială îşi defineşte o metodologie proprie.
astfel, începâ nd cu lucrarea «Social Diagnosis» (New York, 1917), scrisă de Mary
Richmond, asistenţa socială şi-a asumat ca metodă distinctivă ajutorul psihologic
individualizat (aşa numitul casework, modelul medical).15
Asistenţa socială , în decursul timpului şi pe fundamentul conceptelor
marilor sociologi şi psihologi, tinde spre o actualizare continuă . Astfel că ,
metodologia de tip casework tinde să fie înlocuită parţial în ultima vreme, de
că tre „modelul intervenţiei”.
Pornind de la dinamica socială şi psihosocială în care se află solicitantul (fie
el individ, un grup sau o comunitate), asistentul social defineşte o serie de
obiective şi de mijloace adecvate procesului de schimbare socială pe care îl crede
necesar. Pentru a declanşa schimbarea, asistentul concepe un proiect de
intervenţie.
14
Prof. Dr. Vasile Miftode (coord), Irina Alexandru; Maria Cojocaru; Mariana Farcaş, Dimensiuni ale Asistenţei sociale,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 37;
15
Vasile Miftode, Fundamente ale asistenţei sociale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999, p.18.
10
Noua orientare reprezentată de modelul intervenţiei reuşeşte să înlă ture

inconvenientele metodologiei casework. Acestea din urmă îl antrenase pe
asistentul social într-un proces de autoanaliză (cu privire la implicarea sa
personală în relaţia de ajutorare, în legă tură cu sentimentele şi prejudecă ţile
sale), însă nu punea problema raporturilor de clasă dintre asistent şi asistat.
Acesată nouă concepţie teoretico-metodologică le conferea adevă rata
identitate asistenţei şi asistentului social, deosebindu-i de medicină şi medic,
precum şi de psihiatrie şi psihiatru.
„Asistentul social este un agent al schimbării care acţionează în contexte
sociale complexe; el nu se limitează la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe
strategii combinate şi la limită, integrale”.16
Asistentul social, trebuie să fie întâ i de toate, un profesionist. „El trebuie să
dispună de o solidă pregătire teoretică privind ansamblul sistemului social,
dinamica problemelor şi fenomenelor sociale, îndeosebi aspectele negative
disfuncţionale, cazurile de marginalizare sau degradare socială şi totodată de o
cunoaştere a metodologiei sociologice a tehnicilor principale şi secundare (incusiv
a celor de psihologie socială), fără de care nu pot fii înţelese şi aplicate corect
tehnicile şi procedeele specifice asistenţei sociale”.17
Practica şi cercetarea în asistenţa socială presupun metode şi tehnici
specifice, rigurozitate în utilizarea lor precum şi competenţă profesională .
Un rol important în practica asistenţei sociale îl au şi aptitudinile
psihopedagogice pe care trebuie să le aibă asistentul social. Astfel, se consideră
că cele mai importante aptitudini ale asistentului social ar fi:
 Înţelegere şi dăruire, pentru problematica pe care o ridică individul
sau colectivitatea cu care intră în contact;
 Implicarea în rezolvarea cazurilor ca şi cum acestea i-ar aparţine;
16
Revista de asistenţă socială, nr.2, 2002, editată de Catedra de Asistenţă socială, p. 28;
17
Vasile Miftode (coord), Najdi Rahmania (coord.), Acţiunea socială în perspectivă interdisciplinară, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 66;
11
 Empatia, o formă a altruismului, prin denumirea populară “a te pune

în pielea celuilalt” este relevantă şi determină asistentul social să
rezolve problemele sociale ca şi cum ar fi ale sale;
 Sociabilitatea, comunicativitatea şi spontaneitatea reprezintă
asemenea cerinţei de bază pe care trebuie să le îndeplinească
specialistul în asistentă socială ;
 Capacitatea de analiză, sinteză, expunere şi decizie, este o
principală caracteristică cu care trebuie să fie dotat asistentul social
spre a fi în mă sură să rezolve cu competenţă dificilele cazuri cu care
lucrează ;
 Principialitatea şi obiectivitatea trebuie să stea la baza profesiei de
asistent social precum şi a tuturor acţiunilor întreprinse în domeniul
ocrotirii şi asistenţei sociale.
Pregă tirea specială a asistentului implică completarea cunoştinţelor şi
dezvoltarea abilită ţilor prin experienţă zilnică iar acest obiectiv nu poate fi
îndeplinit decâ t în condiţiile unei activită ţi intense de practică şi cercetare.
Calificarea asistentului social, presupune o abordare exigentă a bazei de
cunoştinţe, valori, aptitudini, competenţe.
Asistenţa socială este vă zută ca o profesie absolut necesară , o acţiune
concretă într-o societate europeană , care promovează drepturile cetă ţenilor,
concentrată în sprijinul celor aflaţi în dificultate.
În acest cadru şi într-un concept modern, asistenţa socială poate fi definită
ca totalitatea principiilor umanitare pe care se întemeiază ajutorul acordat unor
membrii ai comunită ţilor aflaţi în nevoie sau asistenţa socială reuneşte
ansamblul mijloacelor tehnico-financiare utilizate de administraţia publică
centrală şi locală , pentru materializarea politicilor sociale naţionale.
Astfel, asistenţa socială , prin reglementă ri juridice, pune în aplicare
programe naţionale şi regionale în vederea susţinerii unor ajutoare, îndemnizaţii,
12
alocaţii şi servicii sociale destinate familiilor cu copii, vâ rstnicilor, copiilor şi

adulţilor cu deficienţe şi altor persoane aflate în dificultate.18
O definiţie a asistenţei sociale este stabilită de Legea nr. 705/2001, privind
sistemul naţional de asistenţă socială şi anume: «asistenţa socială, componentă a
sistemului de protecţie socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin
care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură
prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor
situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane». 19
Profesia de asistent social se caracterizează printr-o bază echilibrată de
teorie şi experienţă profesională practică , decurgâ nd din valorile care dau însă şi
natura acestei profesii: o profesie înalt umanistă , cu responsabilită ţi deosebite
faţă de natura umană şi destinul unor vieţi omeneşti.
Asistenţa socială este, în primul râ nd, “o artă, este de asemenea, o ştiinţă şi

este cu siguranţă, o profesie. Ideea este susţinută de teoreticieni de valoare,
specialişti în domeniu care au adus contribuţii importante la dezvoltarea
conceptelor teoretice ale asistenţei sociale”.20
Asistenţa socială este o adevă rată artă deoarece presupune din partea celui
care o practică o serie de calită ţi personale, aptitudini deosebite, care prin
educaţie dezvoltă deprideri si abilită ţi, formează talentul necesar pentru a
acţiona într-o mare diversitate de situaţii, pentru a-i înţelege pe oameni şi ai
ajuta pe aceştia, să se ajute singuri; „este o ştiinţă pentru că a dezvoltat în timp
idei, principii şi concepte operaţionale proprii”.21
Asistenţa socială este o profesie, pentru că presupune şi ţine seama de

toate atributele unei profesii:
18
Florin Paşa; Luminiţa Mihaela Paşa, Cadrul juridic şi organizatoric al asistenţei sociale în România, Editura Polirom,
Iaşi, 2003, p. 13;
19
Legea 705/2001, privind sistemul naţional de asistenţă socială;
20
Elena Zamfir, Psihologia socială, Texte alese, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p.152;
21
«Manualul lucratorului social stradal», UNICEF, Bucureşti, 2000, p. 83;
13
 deţine un corpus sistematic, organizat, teoretic de cunoştinţe de

specialitate;
 operează cu valori si simboluri commune;
 este o activitate pe termen lung pusă în slujba nevoilor sociale;
 are instituţii academic;
 se bazează pe un sistem legislativ şi o dimensiune etică proprie;
 deţine un profil profesional specific pentru a servi persoana aflată în

dificultate, particular, şi totodată pentru bunul mers al societă ţii în
sens larg.
Asistenţa socială modernă s-a dezvolzvoltat pornind de la nevoia

oamenilor de a se sprijini unii pe alţii, de a se ajuta în momente dificile dar si cu
ajutorul oamenilor de ştiinţă „sensibilizaţi la problemele umane”. Ca activitate
practică , cu largă aplicabilitate în sfera protecţiei sociale, asistenţa socială , are la
baza 3 premise fundamentale:
 prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi

deminitatea ei, la necesitatea menţinerii acestei condiţii fară ca
persoana să decadă sau să abdice de la condiţia umană ;
 a doua premisă are în vedere că persoana, familia, colectivitatea sau
comunitatea pot avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu
ceilalţi: probleme de inadaptare la mediul social din care face parte,
modifică ri ale mediului social, ce poate deveni nepotrivit sau chiar
ostil, ori modificari simultane, în ambele sensuri, atâ t dinspre mediu
spre individ, câ t şi ale individului la mediul să u de viaţă ;
 în fine datorită unei virtuţi cu care a fost înzestrată nativ fiinţa
umană , de a dezvolta sentimente de grijă şi a-şi ajuta semenii,
14
oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi

îmbună tă ţirea semenilor lor; fiecare individ trebuie să intervină
pentru aplanarea problemelor şi îmbună tă ţirea vieţii semenilor lor;
 fiecare individ trebuie să îşi asume responsabilită ţi familiale şi
sociale, dar are şi dreptul de a fi ajutat de ceilalţi membrii ai societă ţii
atunci câ nd se află în situaţii dificile din acest punct de vedere,
emoţional, fizic, ori material, că rora nu le poate face faţă singur prin
forţe proprii, în numele jutiţiei sociale prin solidaritate umană .
Toate acestea se constituie în argumente pentru a susţine că , pentru
asistentul social devine imperios necesar a-şi onora profesia printr-o conduită
profesională adecvată , în respectul datorat atâ t în relaţia cu persoana,
colectivitatea sau comunitatea profesională proprie, cu echipa în care lucrează ,
câ t şi cu propria instituţie şi cu toate celelalte intituţii cu care trebuie să
colaboreze.
Asumarea multitudinii de roluri şi responsabilită ţi ce îi revin asistentului

social în dezvoltarea tuturor acestor relaţii, presupune nu numai temeinicie în
cunoaşterea teoretică , stă pâ nirea abiliată ţilor şi deprinderilor practice
corespunză toare, dar şi „respect pentru valorile şi strandardele de profil, cuprinse
în codul deontologic al profesiei de asistent social”.22
În fucţie de particularită ţie fică rei situaţii în care se afă persona asistată şi
de contextul istoric, geografic, economic, social şi cultural în care tră ieşte,
asistentul social trebuie să construiască o strategie de intervenţie pe baza celor
două dimensiuni ale sistemului social de ajutorare: pe de o parte sistemul formal,
compus din instituţii guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale, pe de
altă parte, sistemul informal, compus din membrii familiei, prieteni, vecini etc.
22
Vasile Miftode, Fundamente ale Asistentei Sociale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 38;
15
Modul în care asistentul social se orientează în lucrul cu cele două sisteme

şi adoptarea conduitei potrivite faţă de persoanele aflate în nevoi sunt decise de
că tre asistentul social, în consens cu prevederile codului deontologic al profesiei.
Codul deontologic îl ghidează pe asistentul social spre varietatea rolurilor

şi relaţiilor, la nivele diferite de responsabilitate, în raport cu situaţiile în care
intervine.
În anul 1994, Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat

„Etica Asistenţei Sociale – Principii şi Standarde”, cuprinsă în două documente:
Declaraţia Internaţională a principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi Standardele
Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali. Acest document, bazat pe „Codul
Internaţional al Eticii pentru Asistentul Social Profesionist”, adoptat de Federaţia
Internaţională a Asistenţilor Sociali, în anul 1976, conţine principiile etici de bază
ale practicii asistenţei sociale şi procedurile recomandate în relaţiile individuale
ale asistentului social cu asistaţii şi alţi specialişti. Standardele Etice
Internaţionale ale Asistenţilor Social, au fost stabilite în consens cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi cu alte convenţii care derivă din aceasta.
Plecâ nd de la principiul de bază al profesiei de asistent social, potrivit

că ruia asistentul social intervine pentru creşterea bună stă rii individuale,
Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali, reglementează relaţiile
dintre:
 asistentul social şi problematica socială , în care sunt prevă zute

standarde referitoare la identificarea, înţelegerea şi interpretarea
nevoilor individuale şi sociale;
 asistentul social şi asistatul, referitoare la principiile de colectare şi
utilizare a informaţiei privind situaţia clientului şi modalită ţile de
lucru cu clientul;
16
 asistentul social şi agenţia în care lucrează , privind probleme

referitoare la aspectele ce ţin de procedurile şi practicile adecvate
serviciilor oferite de agenţie;
 asistentul social şi colegii, în care sunt prevă zute standardele
referitoare la susţinerea oportunită ţilor de informare şi experienţă
între specialişti îşi reglementează situaţiile în care este încă lcată
etica profesională ;
 asistentul social şi profesia, referitoare la modalită ţile de menţinere
şi aplicare a valorilor profesionale în practica asistenţei sociale.
Cadrul deontologic nu reprezintă un set de reguli care prescriu toate
tipurile de comportament, pentru toate situaţiile în care poate fi implicat
asistentul social. Codul oferă principii generale, pe baza că rora asistentul social
se orientează în acţiunile întreprinse şi furnizează cadrul în care asistentul social
poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu persoana asistată , colegii şi agenţia în
care lucrează .
Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori,

principii şi standarde profesionale, pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia
deciziile adecvate persoanei asistate şi contextului să u de viaţă . Acest cod
deontologic nu privează nici un asistent social de libertatea practicii, cu condiţia
ca acţiunile sale să fie în consens cu pricipiile codului.
I.2. Scurt istoric al primelor forme de asistenţă socială
17
Primele forme de asistenţă socială au fost organizate de că tre Biserică , încă

din primele veacuri creştine, de că tre Sfâ ntul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul
Cesareei Capadociei, înfiinţâ nd mai multe azile şi instituţii speciale pentru
ajutorarea celor aflaţi în dificultate socială şi materială , ori pentru sprijinirea şi
promovarea bună stă rii în râ ndul populaţiei paupere.
Sfâ ntul Vasile cel Mare, în calitate de pă stor al ţinuturilor Cezareei

Capadociei, iubeşte şi se ocupă personal de activitatea de asistenţă socială ,
asigurâ nd îngrijire şi protecţie socială , potrivit nevoilor poporului.
Instituţii de asistenţă socială se organizează încă din timpul Împă ratului

Constantin cel Mare (306-337) şi pâ nă la Iustinian (527-565), iar documentele
din acea vreme menţionează existenţa brefotrofiilor (leagă ne pentru copiii
abandonaţi), partenocomiilor (case pentru fecioare), ghirocomiilor (azile pentru
femeile văduve) şi orfanotrofiilor (orfelinate pentru tineri).23
Tot ca instituţie asistenţială din vremea Împă ratului Constantin cel Mare şi
Sfâ nt, se face referire aici şi la «Societatea religioasă a Parabolanilor»,
reprezentată prin grupurile de voluntari creştini, devotaţi serviciilor sanitare în
folosul celor afectaţi de diverse maladii.24
În timpul domniei împă ratului roman Constantin cel Mare, cu sprijinul

Bisericii, s-a mai construit spitale pentru să raci, azile pentru bă trâ ni, aşeză minte
de asistenţă pentru vă duve.25 Aceste instituţii erau îndrumate de episcopi care
conduceau toate treburile bisericeşti din eparhii. În afară de episcopi, dreptul de
a numi administratori la orfelinate sau la alte instituţii de asistenţă socială , îl mai
aveau ctitorii acestora. Administratorii de preocupau de întreţinerea şi
funcţionarea instituţiilor, de aprovizionare, de îngrijirea asistaţilor, de
23
Florin Paşa, Luminiţa Mihaela Paşa, op.cit., p. 7;
24
Alexandru Athanasiu, Dreptul securităţii sociale, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1995, p. 89;
25
Ruxandra Răşcanu, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 82;
18
gestionarea donaţiilor şi aveau obligaţia de a raporta periodic Bisericii asupra

modului de desfă şurare a activită ţii în instituţiile de asistenţă socială .
Odată cu începuturile creştinismului, asistenţa socială ia forma unor

acţiuni cu caracter religios. Pâ nă în secolul al XVI-lea, majoritatea acţiunilor de
ajutorare a diferitelor categorii de deficienţi se fă ceau în cadrul mă nă stirilor. De
asemenea, pe lâ ngă unele mă nă stiri au început să se organizeze bolniţe, care erau
azile pentru bolnavii să raci, pentru invalizi şi în general pentru bă trâ nii să raci şi
cerşetori.26
În secolul al XVI-lea se înfiinţează instituţii de asistenţă socială , denumite

”calicii”. Astfel de aşeză minte înfiinţează domnitorul Negru Vodă la Bucureşti,
sub dealul Mitropoliei. Asistaţii primeau ajutoare de la domnitor, din încasă rile
vamale, din taxele de divorţ şi din cutia milei. De asemenea, Fundaţia Pantelimon,
întemeiată de Grigore Ghica, construieşte spitalul cu acelaşi nume, pe lâ ngă care
din anul 1880, funcţionează un orfelinat pentru copiii să raci, prima instituţie din
ţară cu acest profil.
În anul 1751, domniţa Bă laşa, fiica lui Constantin Brâ ncoveanu, fondează
biserica şi azilul de femei «Domniţa Bălaşa», destinate femeilor să race şi orfane.
În anul 1775, Alexandru Ipsilante înfiinţează instituţia cu caracter umanitar
«Cutia Milelor». Veniturile se strâ ngeau din dă ri şi unele cote benevole de
participare a populaţiei că tre biserică şi serveau pentru ajutorarea copiilor
să raci. Totodată , sub domnia lui Mihail Ş uţu, în anul 1780 se înfiinţează o
instituţie de asistenţă social-umanitară «Episcopia Obştei», care se ocupă de
ajutorarea şi îngrijirea să racilor.
În anul 1831 spă tarul Mihai Cantacuzino şi culcerul Colţea întemeiază

«Fundaţia Colţea» care sponsorizează construcţia unei mă nă stiri, iar conform
26
Prof. Petru Iluţ, Abordare calitativă a socioumanului, Editura Polirom Iaşi, 1997, p. 122;
19
Regulamentului Organic din acelaşi an, tot aici se înfiinţează şi primul spital cu o
capacitate de 24 de paturi. Mă nă stirea avea chilii speciale, unde erau adă postiţi
să racii şi bă trâ nii bolnavi. De fapt, Regulamentul Organic – este primul document
oficial care stabileşte o reglementare a instituiilor de asistenţă socială existente,
respectiv Institutul copiilor să rmani şi Casa de ajutorare a să racilor, care erau
sprijinite de Biserică prin logofă tul bisericesc.
În anul 1864, generalul Kiseleff înfiinţează «Eforia caselor făcătoare de bine

şi folos obştesc» o altă formă de asistenţă socială , în subordinea Departamentului
bisericesc. În subordinea Eforiei funcţiona Casa copiilor să rmani, unde copiii
creşteau ce doici şi personal medical de specialitate, iar la schitul Malaumku
(Ilfov) exista o unitate de asistenţă pentru cerşetorii inapţi de muncă , unitate
care le oferea cazare, masă , îmbră că minte şi asistenţă medicală .27
Tot în această perioadă , doamna Elena Cuza împreună cu Biserica

realizează un aşeză mâ nt pentru fete orfane denumit «Azilul Elena Doamna»,
situat lâ ngă Palatul Cotroceni din Bucureşti, cu o capacitate de 100 locuri. Între
cele două ră zboaie mondiale, din cauza distrugerilor înregistrate, problemele de
asistenţă socială s-au amplificat ca urmare a stă rii de pauperizare populaţiei,
bolnavii s-au înmulţit, mulţi copii au pus probleme de îngrijire specială , numă rul
cerşetorilor s-a mă rit.28
Comunită ţile umane a avut întotdeauna în componenţa lor indivizi care din
cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface
trebuinţele prin mijloace proprii. Astfel, să ră cia, dizabilită ţile, orfanii şi copiii
abandonaţi, mame singure, bă trâ nii bolnavi, singuri şi fă ră sprijin familial sunt
vechi de câ nd lumea.29
27
Ibidem, p. 8;
28
Alina Hurubean, Asistentul social – agent al schimbării. Strategii active de asistenţă social, în Anuarul Fundaţiei «Petre
Andrei», tomul VII – Ştiinţe socio-umane, Editura Cantes, Iaşi, 1997, p. 57;
29
Veronica Coulshed, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 144;
20
Omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să rezolve aceste probleme

sociale, însă apariţia unei profesii centrate pe „tratarea maladiilor sociale” în mod
ştinţific şi sistematic, este un fapt relativ recent; primele decenii ale secolulu al
XX-lea sunt martorele creă ri sistemelor naţionale de asistenţă socială şi, implicit
ale construirii identită ţii profesiei de asistent social, absolut necesară în Europa
şi în întreaga lume.30
În unele perioade din evul mediu şi apoi în epoca avâ ntului capitalist, au
existat iniţiative esenţiale (destinate în special să racilor), avâ ndu-i ca promotori,
fie pe indivizi bogaţi ataşaţi valorilor creştine, a calită ţii, fie comunită ţile rurale şi
urbane, utopişti şi industriaşi convinşi de eficienţa economică pe termen lung a
îmbună tă ţirii condiţiilor de viaţă ale salariaţilor lor. Însă şi puterea politică din
anumite ţă ri a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale, însă
dintr-un alt unghi şi alte motive decâ t cele ale bisericii.
Toate instituţiile asistenţiale, încă din vechime, funcţionau fie autonom, fie
în interiorul aşeză mintelor religioase şi se bucurau de suportul material şi de
îndrumarea spiritual a Bisericii, prin episcopi, educatori religioşi şi duhovnici.
Pâ nă la Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, acţiunile asistenţiale ale

Bisericii s-au întemeiat pe o concepţie pozitivă în legă tură cu să ră cia. Ţinâ nd de
o ordine social pe care Dumnezeu a creat-o, existenţa bogă ţiei şi a să ră ciei
reprezenta un fapt normal în lumea feudal şi chiar un fapt pozitiv în multe
privinţe; pe de o parte, a te naşte şi a tră i în să ră cie reprezenta o şansă pentru
dobâ ndirea vieţii veşnice după moarte (că ci conform Sfintei Scripturi, să racii vor
dobâ ndi împă ră ţia cerurilor mai lesne decâ t bogaţii); iar pe de altă parte, să ră cia
dă dea şansa celor bogaţi de a practica milostenia, caritatea, fă ră de care nu
puteau spera la salvarea sufletelor lor.
30
Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 132;
21
În planul relaţiilor sociale şi politice, această concepţie conducea la

justificarea ordinii sociale existente şi la absolvirea statului de orice
responsabilitate faţă de supuşii să i să raci. Singurele raporturi “contractuale”
existau seniori şi şerbi, în sensul că cei dintâ i trebuiau să se îngrijească de
condiţiile de viaţă ale celor din urmă , cu deosebire în anii în care factorii naturali
nu permiteau obţinerea unor recolte bune.
În aceste condiţii, asistenţa seniorială era deopotrivă un prilej de practicare

a milei creştine şi o mă sură de apă rare a propriilor interese economice (pentru
că , a nu lă sa şerbii să moară de foame echivala cu protejarea forţei de muncă de
pe domeniul feudal).
Începâ nd cu secolul al XV-lea, câ nd sistemul feudal din economia Europei

Occidentale se destramă , apar raporturi de muncă specific capitalismului:
raporturi între patron şi salariat. Nobilimea se simte din ce în ce mai puţin
responsabilă faţă de populaţia de pe domenii, iar puterea regală (statul) caută să
pună în sarcina Bisericii obligaţia de a-i asista pe cei să raci.31
Mă nă stirile, bisericile, spitalele şi alte instituţii întreţinute de că tre Biserică

deveniră reţeaua naţională de asistenţă a să racilor. Totuşi, responsabilitatea lor
era una morală şi nu contractual, ca aceea care exista între şerbi şi nobili. În rest,
economia liberală care se nă ştea, nu oferea practice nici o şansă de supravieţuire
celor care nu aveau un loc de muncă şi un salariu.32
Dacă să ră cia nu era considerată o problemă socială , ci doar una moral-

religioasă , puterea politică percepea, însă , ca un fapt deosebit de grav creşterea
populaţiei urbane să race, aflată în că utare de slujbe şi nevoită să cerşească .
Această masă umană reprezenta o ameninţare fă ră precedent pentru ordinea
socială , aşa încâ t statul s-a simţit dator să reacţioneze.
31
Cristian Bocancea, George Neamţu, op. cit., p. 59;
32
Ibidem;
22
Pentru a-şi justifica mă surile represive contra să racilor, statul avea nevoie
de o schimbare de optică în privinţa interpretă rii creştine a să ră ciei. De la
imaginea pozitivă pe care o avea în Evul Mediu timpuriu, la sfâ rşitul acestei epoci
să ră cia nu mai era vă zută ca o şansă şi o virtute, ci dimpotrivă , ca un rezultat al
leneviei, ca o greşeală morală şi chiar ca o crimă şi o subversiune ce trebuie
reprimate. Renaşterea contribuie şi ea la ştergerea “pozitivităţii mistice” a
să ră ciei, iar Reforma lui Luther şi a lui Calvin îi retrage să ră ciei sensul să u
absolut.
În aceste condiţii, secolele XIV-XVII vor cunoaşte dezvoltarea unei legislaţii

menite să reducă mobilitatea socială şi să pedepsească vagabondajul şi
cerşetoria. Lă sâ nd pe seama Bisericii sarcina asistenţei sociale propriu-zise,
statul se dedică unei asistenţe represive, derivată din datoria lui de a apă ra pacea
şi statu-quo-ul.
În ţă rile ortodoxe şi catolice, în pofida unor încercă ri de reconsiderare a

statutului moral al să ră ciei şi al carită ţii, Biserica va continua să practice şi să
propovă duiască un comportament asistenţial faţă de să raci, ră mâ nâ nd pâ nă în
secolul al XIX-lea cel mai important actor cu responsabilită ţi sociale.33
Primele legi destinate creă rii unui sistem de asigură ri sociale apar în
Germania, începâ nd cu 1883, Legea iniţială a asigură rilor în caz de boală a fost
completată cu reglementă ri privind riscul de accidentare, invaliditatea şi
bă trâ neţea. În Anglia, asigură rile sociale de să nă tate şi şomaj, au fost iniţial
reglementate printr-o lege în 1911. “România introducea şi ea, în anul 1912,
printre primele ţări din lume, o legislaţie a asigurărilor de boală, bătrâneţe,
accidente, invaliditate şi inmormântare, legislaţie precedentă în anul 1902, de
33
Pr. dr. Gheorghe Soare, Biserica şi Asistenţa socială – doctrina şi organizarea în primele şase secole, Editura Cartea
Românească, Iaşi, 1980, p. 132;
23
Legea de organizare a Casei de asigurări în caz de boală şi deces pentru

meşteşugari”.34
Sfâ rşitul primului război mondial aducea cu sine, odată cu pacea între
statele implicate, şi un nou concept de pace socială. Aceasta putea fi obţinută doar
printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justiţiei sociale, pe ideea că
populaţia defavorizată are anumite drepturi şi că asistenţa socială nu este o
problemă de bună voinţă politică , ci una de necesitate socială . Odată cu această
fundamentală schimbare de optică în analiza problemelor societă ţii industriale,
ia naştere asistenţa socială ca domeniu distinct de activitate.
Primul ră zboi mondial (1914-1918) demonstrase că marile probleme

sociale existente în timp de pace, precum şi cele generate situaţiile de conflict
militar, nu se pot rezolva doar pe Baza prestaţiilor Bisericii şi prin intermediul
asigură rilor sociale, ale că ror capacită ţi de compensare erau destul de restrâ nse.
După o scurtă perioadă de relansare economică şi de câ ştigare a unor

drepturi politice de că tre cetă ţeni, în America şi în toate ţă rile europene, criza
economică a anilor 1929-1933 va afecta din nou condiţiile de viaţă ale pă turilor
să race ale societă ţii. Marea criză economică readucea în actualitate problema
intervenţiei statului în mecanismele economiei liberale; fă ră a se amesteca în
disputele ideologice sau în lupta dintre sindicat şi patronat, statul avea datoria de
a regla jocul cererii şi ofertei, influenţâ nd consumul prin sistemul de impozite,
prin fixarea ratei dobâ nzii şi prin sporirea cheltuielilor de stat, mai ales în
domenii neproductive, cum ar fi lucră rile publice şi asistenţa socială .
Anii ’30 vor înregistra o reformare a doctrinei liberale clasice a ”laissez-

fair”-ului, care limita intervenţia statului doar la garantarea libertă ţii de acţiune a
întreprinză torului, la apă rarea legalită ţii şi ordinii publice. Evoluâ nd în domeniul
34
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Politici sociale în România în context european, Editura Ankarom, Bucureşti, 2000, p. 57;
24
prestaţiilor sociale, de la condiţia de spectator (în perioada liberalismului clasic),

la aceea de tutore (garant al sistemelor de asigurare şi protecţie socială minimală ,
pentru menţinerea echilibrului social), statul se va transforma, începâ nd cu anii
’50, în furnizorul general de resurse şi securitate material.35
Societatea contemporană presupune o reevaluare a strategiilor

asistenţiale, a rolului asistentului social şi a statutului să u în cadrul
comunită ţilor. Diversificarea şi specializarea serviciilor sociale necesită
multiplicarea resurselor material şi umane implicate în procesele asistenţiale.
Pentru existenţa şi funcţionarea bună starii, Statul trebuie să transforme

comunită ţile şi indivizii în parteneri, în afacerea asistenţială, eliminâ nd
sindromul dependenţei şi presiunea asupra bugetului public, întrucâ t experienţa
a demonstrate că nu întotdeauna creşterea cheltuielilor sociale conduce la o
creştere a calită ţii serviciilor asistenţiale. Este vorba, aşadar, ca în raporturile
dintre stat şi societate “să se treacă de la o logică de asistenţă şi de substituire la o
logică de responsabilizare, de paritate şi chiar de egalitate”.36
II.3. Asistenţa socială în România
Între primul şi al doilea ră zboi mondial, ca urmare a distrugerilor

provocate, problemele de asistenţă socială s-au amplificat. Starea de pauperizare
a locuitorilor a crescut; bolnavii s-au înmulţit, mulţi copii au pus probleme de
35
Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, p. 163;
36
Marie Freynet, Meditaţiile muncii sociale, Lyon, 1995, citată în Cristian Bocancea, George Neamţu, Elemente de
asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 66;
25
îngrijire specială , au apă rut ceşă tori şi vagabonzi mai mulţi şi toate aceste
carenţe sociale au necesitat îndreptarea atenţiei pentru înlă turarea acestora.
În Româ nia, primele forme de asistenţă socială au fost organizate tot de

că tre Biserică . Aceasta a acţionat pentru acordarea de sprijin moral şi material
celor aflaţi în impas, respectiv copiilor orfani, bolnavilor cu deficienţe fizice şi
psihice, să racilor şi altor categorii de persoane care au necesitat ajutor.37
Primul recensământ în domeniul asistenţei sociale în România s-a efectuat în

anul 1936. Acţiunea a identificat 521 de instituţii, dintre care 50 de stat şi 471 de
instituţii particulare. Aceste instituţii deţineau un numă r redus de asistaţi, cele
mai multe avâ nd capacitatea sub zece persoane asistate.
În perioada 1930-1936 societă ţile de binefacere erau organizate în scopul

de a participa la acţiunea naţională de ocrotire socială şi la munca de asistenţă
socială . În general, aceste societă ţi aveau ca prevederi în statutele proprii de
funcţionare: ocrotirea mamei şi noului nă scut, ocrotirea copiilor sub 3 ani,
ocrotirea tinerilor, asistenţa familiei dependente, asistenţa copiilor abandonaţi şi
asistenţa persoanelor cu deficienţe fizice şi morale.
Aceste societă ţi de binefacere aveau stabilite atribuţiile prin statut aprobat

de Ministerul Să nă tă ţii Publice, Muncii şi Ocrotirilor Sociale, iar Statul le
subvenţiona cu un fond anual de pâ nă la 20% din totalul veniturilor realizate
prin mijloace proprii de că tre fiecare societate în parte.
Pentru monitorizarea rezultatelor acţiunilor de asistenţă socială , în anul

1881 se înfiinţează pentru prima dată la Primă ria Capitalei, un serviciu de
asistenţă socială , iar în anul 1894 se legiferează sarcina comunei de a se ocupa de
ocrotirea copiilor orfani sau abandonaţi.
37
Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa Socială în România, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 8;
26
Ca urmare a acestei responsabilită ţi, în anul 1901 se înfiinţează azilul de

copii sugari din Bucureşti, instituţie subordonată Primă riei Capitalei. În anul
1905 este înfiinţat orfelinatul pentru fete orfane şi copii abandonaţi tot în
Bucureşti. Începâ nd cu anul 1923, apar pentru prima dată în Româ nia legi
privind organizarea unei asistenţe sociale eficiente. Din anul 1923 şi pâ nă în
1943, problemele de asistenţă socială au fost reglementate şi coordonate de
Ministerul Să nă tă ţii Publice şi Ocrotirilor Sociale.
Prin Decretul-Lege nr.189 din 23 martie 1943 privind organizarea sanitară

şi de ocrotire a statului se înfiinţează Ministerul Muncii, Să nă ţii şi Ocrotirilor
Sociale, care a colaborat cu Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, pe baza
normelor aprobate prin Legea nr.838 din 19 noiembrie 1942. Ministerul avea o
direcţie a ocrotirilor sociale cu trei servicii (ocrotirea familiei, a mamei şi
copilului şi asistenţa socială ), iar în teritoriu funcţionau centre pentru ocrotirea
copiilor, leagă ne de copii, că mine de zi, aşeză minte de educaţie, colonii de vară ,
aziluri de bă trâ ni şi persoane cu handicap, că mine pentru gravide şi lehuze. În
afara acestor servicii funcţionau şi servicii sanitare şi de ocrotire urbane
(municipale), care aveau în subordine circumscripţii sanitare şi centre de
să nă tate.
În anul 1947 Ministerul Muncii, Să nă tă ţii şi Ocrotirilor Sociale se scindează ,

înfiinţâ ndu-se Ministerul Să nă tă ţii şi, separat, Ministerul Muncii Asistenţei şi
Asigură rilor Sociale. Practica a dovedit că această reorganizare nu este
corespunză toare şi prin Decretul nr. 149 din 14 iulie 1948, domeniile de muncă
şi asistenţă socială se organizează în Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale.
Prin Decretul nr. 75 din 1951, o serie de atribuţii trec de la Ministerul

Muncii şi Prevederilor Sociale la alte Ministere. Astfel, casele de copii şi şcolile
pentru deficienţi au trecut la Ministerul Învă ţă mâ ntului, reeducarea copiilor cu
tulbură ri de comportament a trecut la Ministerul Afacerilor Interne, iar problema
27
ucenicilor şi a forţei de muncă a fost preluată de Direcţia Generală a Rezervelor

de Muncă .38
În anul 1951 se înfiinţează Institutul de Expertiză Medicală a Capacită ţii de

Muncă şi Protejare, care din anul 1992 s-a reorganizat în Institutul Naţional de
Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacită ţii de Muncă (denumire sub care
funcţioneaă şi în prezent).
Pentru protecţia copilului se aprobă Legea nr.3/1970 privind regimul

ocrotirii unor categorii de minori,39 care instituie comisii pentru ocrotirea
minorilor la nivel de judeţe şi o comisie centrală condusă de un adjunct al
ministrului muncii, care îndeplineşte funcţia de preşedinte.
În Româ nia, primele începuturi de organizare a asistenţei sociale pe bază

de lege s-a fă cut, în anul 1831, prin Regulament Organic, dar abia în anul 1881 se
înfinţează la Primă ria Capitalei un serviciu de asistenţă socială. Potrivit noilor
reglementă ri, se organizează un serviciu al copiilor găsiţi, continuâ ndu-se
procedura de mai înainte, adică , de a se repartiza copiii gă siţi şi orfani la doici şi
mame crescă toare.
În anul 1894 se legiferează sarcina comunei de a se ocupa de copiii gă siţi şi

orfani. Comunele aveau daoria de a îngriji şi procura mijloace pentru întreţinerea
copiilor gă siţi, infirmilor şi a celor să raci. Din această perioadă Statul începe să
creeze instituţii de protecţie pentru copii şi maturi cu carenţe fizice, psihice şi
sociale.
Astfel, în anul 1901, se infinţează Azilul de copii sugari din Bucureşti, iar în
anul 1905, este înfinţat Orfelinatul pentru fete orfane şi copii găsiţi.
38
Florin Paşa, Luminiţa Mihaela Paşa, Cadrul Juridic şi Organizatoric al Asistenţei Sociale în România, Editura Polirom
Iaşi, 2003, p. 10;
39
Ibidem;
28
O altă formă de asistenţă socială asigurată de primă ria Municipiului

Bucureşti în perioada anilor 1896-1917, o reprezintă ajutorarea populaţiei
să race. „Profesorul N. Minovici, împuternicit de Primăria şi Prefectura Capitalei, a
luat măsuri corespunzătoare pentru combaterea cerşătoriei. Profesorul N. Minovici
organizează Asistenţa Socială pe baze stiinţifice, care au avut drept consecinţă
stăpânirea parţială a cerşătoriei şi vagabondajului”.40
Începâ nd cu anul 1923 apar pentru prima dată în Româ nia legi clare
privind organizarea şi desfă şurarea activită ţii de asistenţă socială . Din anul 1923
pâ nă în anul 1943 problemele de asistenţă socială au fost reglementate prin
Ministerul Să nă tă ţii Publice, Muncii şi Ocrotirii Sociale (deci în aceşti 20 ani
problemele de să nă tate şi ocrotire socială au fost înglobate în acelaşi minister.)
După revoluţie, prin H.G.R. nr. 962/11.08.1990, se stabilesc atribuţiile şi

modul de organizare a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. În domeniul
asistenţei sociale, se asigură ocrotirea socială a minorilor şi persoanelor cu
dizabilită ţi, pentru sprijinirea integră rilor sociale şi profesionale; asigură
coordonarea protecţiei sociale a grupurilor sau a persoanelor defavorizate,
colaborează cu organizaţii care au ca obiectiv protecţia socială .”41
Din anul 1990, o atenţie deosebită se acordă protecţiei copilului. În acest

scop se promulgă Legea nr. 11/1992, privind încuviinţarea adopţiei, Legea nr.
48/1991, pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind
înfierea şi Legea nr. 47-1993, cu privire la declararea judecă torească a
abandonului.
În această perioadă , prin Hotă râ rea Guvernului nr. 793/1992, privind

organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, se
înfiinţează Direcţia de Asistenţă Socială , compartiment investit cu atribuţii să
40
Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, „Asistenţa Socială în România”, Editura All, Bucureşti 1996, g. 12;
41
Revista de Asistenţă Socială, nr. 1/2000, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, p. 43;
29
creeze un sistem naţional de asistenţă socială care să funcţioneze după noi

principii şi potrivit unei concepţii moderne, după modelul ţă rilor europene cu
experienţă şi rezultate în acest domeniu.
Considerâ nd copiii ca fiind o categorie socială dezavantajată , în condiţiile

trecerii la economia de piaţă , s-a continuat aplicarea de mă suri în interesul
acestora. Astfel, prin Hotă râ rea Guvernului nr. 103, în anul 1993 s-a înfiinţat
Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, organism guvernamental care a
avut ca principală atribuţie supravegherea aplică rii Convenţiei ONU, privind
Drepturile Copilului, la care Româ nia a devenit parte, precum şi Comitetul
Româ n pentru Adopţii. Doi ani mai tâ rziu, prin H.G. nr. 972/1995 s-a adoptat
Planul naţional de acţiune în favoarea copilului.
Prin hotă râ rea Guvernului nr. 16/-1997, Comitetul Naţional pentru

Protecţia Copilului s-a reorganizat ca Departament în aparatul de lucru al
Guvernului, iar prin Hotă râ rea Guvernului nr. 205/1997 s-au înfiinţat direcţii
judeţene pentru protecţia copilului în subordinea consiliilor judeţene şi a
consiliilor sectoarelor municipiului Bucureşti.
În anul 1999, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 192, a fost

înfiinţată Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului prin
reorganizarea Departamentului din aparatul de lucru al Guvernului, iar prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.12/2001 Agenţia s-a reorganizat în
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţii.
În ceea ce priveşte activitatea de asistenţă socială la nivel guvernamental şi

local, aceasta s-a reorganizat permanent potrivit nevoilor şi politicii naţionale în
domeniu. Astfel, în prezent, potrivit Hotă râ rii Guvernului nr.4/2001, în cadrul
Ministerului Muncii şi Solidarită ţii Sociale funcţionează Direcţia de Asistenţă
Socială cu trei direcţii: metodologie, programe şi finanţare, prestaţii şi servicii de
30
asistenţă socială . De asemenea, la nivel teritorial, în cadrul direcţiilor generale de

muncă şi solidaritate socială funcţionează direcţii de asistenţă socială .
Deşi activitatea de asistenţă socială pentru copil, familie şi persoanele cu

handicap a funcţionat dispersat: la Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Copilului şi Adopţii, la Ministerul Să nă tă ţii şi Familiei şi a Ministerului Muncii şi
Solidarită ţii Sociale, s-au făcut eforturi susţinute pentru modificarea cadrului
legislativ şi instituţional în sensul adunării sub o responsabilitate unică a tuturor
domeniilor asistenţei sociale.42
Asistenţa Socială („Social Work” în ţă rile de limbă engleză ) reprezintă

ansamblu de instituţii, programe, mă suri, activită ţi profesionalizate, servicii
specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunită ţilor cu probleme
speciale aflate temporar în dificultate, care datorită unor motive de natură
economică , socio-culturală , biologică sau psihică , nu au posibilitatea de a realiza
prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă .
„În sens larg, asistenţa socială se referă la orice beneficiu financiar, sau
serviciu social, noncontributoriu finanţat de taxe şi impozitele generale sau din
fonduri sociale speciale”.43
„Obiectivul asistenţei sociale este de a sprijini pe cei aflaţi în dificultate,

ajutâ ndu-i să -şi dezvolte propriile capacită ţi şi competenţe în vederea unei vieţi
decente autosuficiente.”44
Aceşti indivizi sau grupuri, pe o perioadă de timp mai scurtă sau mai
indelungată , nu pot duce o viaţă activă , autosuficientă , fară un ajutor economic
sau fă ră suport fizic, moral, social sau cultural din exterior. Ajutorul are deci în
42
Florin Paşa, Luminiţa Mihaela Paşa, Cadrul Juridic şi Organizatoric.., p. 11;
43
Luana Miruna Pop, „Dicţionar de Politici Sociale”, Bucureşti, 2002, p. 116;
44
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, „Politici Sociale în România în context European”, Editura Ankarom, Bucureştip. 100;
31
vedere, de regulă o perioadă limitată de timp, pâ nă câ nd persoanele în condiţii de

risc îşi gă sesc resursele economice, sociale, psihologice, pentru a putea duce o
viaţă normală autonomă .
Familiile să race, copiii care tră iesc într-un mediu familial, social advers,
abandonaţi, instituţionalizaţi, minorii delicvenţi, tinerii neintegraţi social,
persoanele dependente de drog sau alcool, persoanele abuzate fizic, respectiv
sexual, persoanele cu dizabilită ţi fizice sau mentale, persoanele cu boli cronice
fă ră susţină tori legali, persoanele vâ rstnice neajutorate, persoanele care au
suferit în urma calamită ţilor naturale, sociale, persecuţii şi discrimină ri de orice
tip, constituie categoriile ce fac parte în mod special, obiectul intervenţiei
asistenţei sociale.
Asistenţa socială este considerată parte esenţială a protecţiei sociale şi în

virtutea acestui fapt asistenţa socială asigură prin serviciile sale „atenuarea
parţială a inegalită ţilor existente prin punerea în aplicare a programelor de
protecţie socială ”45
Prin „protecţiecţie socială înţelegem ansamblul instituţiilor, structurilor şi

reţelelor de servicii, al acţiunilor destinate creării unor condiţii normale de viaţă
pentru toţi membrii unei societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacităţi
reduse de autorealizare”.
În mod concret, protecţia socială cuprinde: asigurarea veniturilor pentru

categoriile de persoane care nu pot dobâ ndii resurse prin muncă proprie
(bă trâ ni, şomeri, indivizi afectaţi de maladii cronice severe, persoane cu
deficienţe), protejarea populaţiei faţa de efectele crizei economice, protecţia în
caz de calamitate naturală sau de conflict armat, asigurarea ordinii publice şi
45
Cristian Bocancea, Gheorghe Neamţu, „Elemente de Asistenţă Socială”, p. 67;
32
protecţia faţă de criminalitate, apă rarea drepturilor civile, protejarea faţă de

orice factor de risc.
„Principiul asistenţei sociale este următorul: din fondurile obţinute voluntar

de la indivizi sau comunităţi, din fondurile bugetare de stat, sunt sprijinite
persoanele în dificultate, în funcţie de necesităţile, nevoile lor, evaluate de către
profesionişti (asistenţi sociali)”.46
Serviciile se asigură deci, în baza principiului solidarită ţii sociale, fă ră a fi

condiţionate de vreo contribuţie anterioară în cazul sistemelor contributorii.
De regulă , sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin intermediul

sistemului de asistenţă socială nu este precizat decâ t de la caz la caz a situaţiilor
concrete, în baza unor anchete sociale efectuate de că tre specialişti.
Funcţiile sistemului de asistenţă socială evidenţiate în lucrarea „Psihologia

socială” coordonată de Elena Zamfir Ed. Ankaron – Iasi 1997 sunt:
 Idenntificarea şi înregistrarea segmentului populaţiei ce face obiectul

activită ţilor de asistenţă socială ;
 Diagnoza problemelor socio-umane cu care persoanele vulnerabile
sau grupurile de risc crescut se pot confrunta într-o anumită
perioadă şi în anumite condiţii sociale şi economice, respective
culturale date;
 Dezvoltarea unui sistem coerent de programare, mă suri, activită ţi
profesionalizate şi servicii de suport pentru acestea;
 Identificarea diferitelor surse de finanţare a acestor programe de
sprijin;
 Ajutor în vederea conştientiză rii propriilor probleme de că tre cei
aflaţi în situaţii de risc;
46
Vasile Miftode, „Fundamente ale Asistenţei Sociale”, p. 16;
33
 Stabilirea drepturilor şi modalită ţilor concrete de acces la seviciile

specializate de asistenţă socială a potenţialilor beneficiari, în special
prin cunoaşterea codului legislativ instituţional;
 Suport prin consiliere, terapie individuală sau de grup în vederea
refacerii capacită ţilor de integrare socio-culturală şi economică ;
 Dezvoltarea unor servicii îndreptate că tre prevenirea unor situaţii
defavorizante;
 Dezvoltarea unor programe de cercetare ştiinţifică la nivel naţional şi
local în vederea cunoaşterii şi înţelegerii dimensiunilor problemelor
cu care se confruntă cei aflaţi în situaţii speciale;
Nivelurile de acţiune ale asistenţei sociale sunt:
 Individual (asistenţa economică , psihologică , morală pentru

persoanele în nevoie, şomeri dependenţi de drog, alcool, victime ale
abuzurilor de orice fel);
 La nivel interpersonal şi de grup – prin terapii de familie, de cuplu
pentru unele grupuri marginalizate;
 „La nivel comunitar – prin medierea unor conflicte de tipul celor
etnice, grupale şi prin suport financiar în vederea mobilizării
energiilor individuale şi colective pentru refacerea resurselor necesare
integrărilor normale”.47
Asistenţa socială în Româ nia poate fi definită ca acţiunea concretă
concentrată în sprijinul celor aflaţi în dificultate. În acest cadru şi într-un concept
modern, asistenţa socială reprezintă totalitatea principiilor umanitare pe care se
întemeiază ajutorul acordat unor membrii ai comunită ţilor aflaţi în nevoie sau
asistenţa socială reuneşte ansamblul mijloacelor tehnico-financiare utilizate de
47
Vasile Miftode (coord.), Nadji Rahmania, „Acţiunea socială în perspectiva interdisciplinară”, 1999, p. 16;
34
administraţia publică centrală şi locală pentru materializarea politicilor sociale

naţionale.
I.4. Metode şi tehnici de intervenţie în asistenţa socială
Asistenţa Socială posedă un corp metodologic propriu, întrucâ t i se

recunoaşte o «demnitate ştiinţifică» în arealul disciplinelor socioumane. Asistenţa
socială identifică modelele şi strategiile cunoaşterii şi intervenţiei precum şi
metodele clasice de genul observaţiei, documentă rii, interviului etc.48
Toate aspectele vieţii cotidiene, de la problemele sentimentale la cele

profesionale, de la elementele private la economia şi politica naţională şi
internaţională sunt asiduu dezbă tute în toate mediile sociale, din această
dezbatere rezultâ nd explicaţii, predicţii sau chiar concepţii globale despre lume.49
Ş tiinţele socioumane ţin seama, în construcţia metodologiei, de specificul

obiectului lor de cercetare – omul, că ci “omul nu se studiază ca un obiect fizic, o
plantă sau un animal”.50
Ş tiinţele umane îl cercetează pe om sub aspect fizic, aşa cum face anatomia,
altele sub unghiul psihismului individual, ca de pildă psihologia, iar altele sub
unghiul relaţiilor pe care individul le dezvoltă în mediul să u social (sociologia,
psihologia socială , pedagogia etc). Fiecare dintre respectivele discipline va face
48
Veronica Coulshed, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 44;
49
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 9;
50
Septimiu Chelcea, Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice, Editura Institutului Naţional de Informaţii,
Bucureşti, 1995, p. 154;
35
apel în mod diferenţiat la metodele şi tehnicile de investigaţie care constituie

arsenalul metodologic al socio-umanului.
Fiecare cercetare se va dori adesea nu numai o teorie nouă , ci şi o metodă

inedită sau cel puţin o expresie originală a unei metode deja ştiute. Se pun
întrebă rile: Prin ce se defineşte o metodă de cercetare? Prin ce diferă metoda de
tehnică, de procedeu sau de instrument în câ mpul cercetă rii?
Termenul de metodă este frecvent utilizat, fă ră a avea prea multe precauţii

semantice, trimiţâ nd la modalită ţi, etape şi niveluri diferite de profunzime a
cercetă rii. Totuşi, este posibilă şi necesară o definire a sa mai riguroasă . Astfel,
prima distincţie vizează formele de singular şi plural ale termenului. Metoda – la
singular – desemnează calea urmată de raţiunea umană pentru a ajunge la
cunoaşterea sau demonstrarea unui adevăr.51 Metodele – la plural – sunt aşadar,
căile generale alternative pe care le parcurge subiectul cunoscător în încercarea de
a înţelege şi explica realitatea.52
Metoda de cercetare şi intervenţie socială reprezintă un ansamblu de

operaţiuni intelectuale ce permit analizarea înţelegerea şi explicarea unei
realită ţi studiate. În acest sens, se vorbeşte, spre exemplu, despre metoda
experimental în ştiinţele naturii, despre metoda deductivă şi despre cea inductivă
în filosofie etc. în «Lexique des sciences sociales», Madeleine Grawitz defineşte
metoda ca un ansamblu de reguli sau de procedee destinate atingerii unui
obiectiv, în cele mai bune condiţii, cum ar fi: adevă rul, experienţa, verificarea,
învă ţarea etc.
51
Cristian Bocancea; George Neamţu, op. cit., p. 98;
52
Ibidem, p. 99;
36
Metodele mai desemnează şi «strategiile specifice unor ştiinţe sau unor

domenii de cunoaştere». În sociologie se vorbeşte despre metode ca: observaţia,
ancheta, experimentul, analiza documentelor, interviul etc.
Spre deosebire de metode, «tehnicile – sunt acele maniere particulare de

cunoaştere şi acţiune, ce pun în joc elemente practice, concrete, adaptate unui scop
precis şi definit».53
Tehnicile apar ca nişte instrumente de cercetare puse la lucru în funcţie de

o strategie generală definită prin metodă . Unii autori procedează la distincţii şi
mai accentuate, ară tâ nd că nu trebuie să confundă m tehnica cu procedeul şi nici
cu instrumentul de cercetare. Astfel, tehnica se defineşte ca un ansamblu de
prescripţii metodologice (reguli, procedee), pentru o acţiune eficientă ; procedeul
este o manieră de acţiune, de utilizare a instrumentelor de cercetare, care sunt
unele materiale.
Pentru a susţine o astfel de distincţie ordonatoare, Septimiu Chelcea dă ca

exemplu raportul dintre ancheta sociologică (metodă ) şi chestionar (tehnica ce
realizează ancheta).54
O distincţie asemă nă toare putem gă si şi în lucrarea Ancheta sociologică şi

sondajul de opinie, în care Traian Rotariu şi Petru Iluţ afirmă că termenii de
metodă , tehnică şi instrument se află într-o înşiruire ce merge de la general la
particular. Metoda este o modalitate generală , strategică de abordare a realită ţii.
Tehnicile sunt formele concrete pe care le îmbracă metodele, fiind deci

posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.
Instrumentul este un mijloc ce poate îmbrăca o formă mai mult sau mai puţin
53
Ibidem;
54
Septimiu Chelcea, Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice.., p. 100;
37
materială, cu ajutorul căruia se realizează captarea informaţiei ştiinţifice, e cel

care se interpune între cercetător şi realitatea studiată.55
Metodologia este acea ramură a logicii care studiază principiile şi

demersurile investigaţiei ştiinţifice, precum şi metodele sale.etimologic, ar fi
vorba despre o ştiinţă a metodelor.
Mary Richmond este cea care a încercat pentru prima dată să elaboreze un
Manual ştiinţific de metode (Social Diagnosis, 1917), recurgâ nd la o metodă
pozitivistă , împrumutată din ştiinţele naturale.
În esenţă , ea consideră că atâ t metodele, câ t şi obiectivele asistenţei sociale

de caz (social casework) sunt identice în oricare tip de serviciu, cu toate că
anumite proceduri, ar putea pă rea speciale, distincte în raport cu un tip de cazuri,
iar altele în raport cu alte cazuri, îm funcţie de dificultatea specială aflată sub
tratament. Însă , în asistenţa socială de caz, aspectele comune fundamentale
prelevează , deşi există anumite departamente şi specializă ri, ca rezultat al
nevoilor practice.
Procesul prin care se stabileşte diagnosticul social, urmat de conturarea

unui plan de tratament, prezintă diferite componente: cercetarea (studiul),
estimarea (diagnoza), intervenţia şi încheierea (finalizarea). Cunoaşterea, care se
situează la baza practicii în asistenţa socială , este articulată dintr-o mare
varietate de elemente teoretice, observaţii şi modele. Rolul definitoriu al
modelului este unul descriptiv, întrucâ t arată ceea ce se aşteaptă de la practician
în procesul de intervenţie. Modelele diferă între ele în funcţie de diferite
dimensiuni, cum ar fi populaţiile ţintă , problemele ţintă , rolul practicianului ş.a.
În general, termenul de „metode în asistenţa socială” este utilizat pentru

desemnarea diferitelor tipuri de intervenţii: asistenţa socială de caz, asistenţa
55
Alina Hurubean, Cercetarea – acţiune şi prefigurarea ei în sociologia românească, în volumul Un secol de sociologie
românească (1897-1997), Editura fundaţiei Axis, Iaşi, 1997, p. 128;
38
socială de grup, asistenţa (organizarea) comunităţii, cercetarea şi activităţile de

tip administrativ (managementul, planificare).
Asistenţa socială de caz este nu numai cea mai veche metodă în asistenţa
socială , dar şi cea mai frecvent utilizată . Numeroşi asistenţi sociali din întrega
lume, încadraţi într-o mare varietate de servicii sociale, de instituţii, recurg la
aceste metode în activită ţile ce le desfă şuară cu persoanele şi familiile aflate în
dificultate. Mary Richmond, care pentru prima dată a pus bazele ştiinţifice ale
acestei metode, consideră că reprezintă acele procese care asigură dezvoltarea
personalită ţi prin intermediul ajustă rilor conştient efectuate de la individ la
individ, între oameni şi mediul lor social.
Între timp, au apă rut numeroase definiţii ale acestei metode. În esenţă ,
reprezintă o metodă de acordare de ajutor şi bazată pe cunoaştere, pe înţelegere
şi pe utilizarea unor tehnici aplicate în mod calificat, pentru a ajuta oamenii să -şi
rezolve problemele. Este individualizată , şi deşi se bazează pe cunoştinţe care
derivă din diferite discipline ştiinţifice, într-o anumită mă sură , prezintă şi
caracteristicile unei arte. Este o metodă de acordare de ajutor, prin intermediul
unei relaţii care valorifică resursele personale şi alte tipuri de resurse, în
încercarea de a face faţă problemelor.
Interviul este principala tehnică utilizată în asistenţa socială de caz.

Dezvoltarea relaţiei dintre specialist şi cel aflat în că utarea de ajutor, antrenează
transformă ri ale atitudinilor şi sentimentelor. Unii autori o mai denumesc
asistenţă socială clinică .
În centrul practicii asistenţei sociale cu persoanele şi familiile, se situează

scopul (raţiunea de a fi practici), valorile (care determină atitudinile şi abordarile
practicianului), cunoaşterea (ca acumularea teoretică şi practică de concepte,
principii, modele).
39
Există mai multe modele ale asistenţei sociale de caz: psihosocial,

funcţional, de rezolvare a problemelor, de modificare a comportamentului,
terapia familiei, intervenţia în situaţia de criză . În procesul de asistenţă socială de
caz, există diferite etape:
 Cercetarea, presupune stabilirea unei relaţii cu persoana ori familia,

prin prezentarea problemei, prin începerea de informaţii.
 Estimarea sau diagnoza problemei, care vizează înţelegerea acesteia,
fundamentâ nd o abordare diferită a tratamentului, în funcţie de
caracteristicile şi nevoile individuale.
 Intervenţia propriu-zisă sau tratamentul. Deşi unii autori consideră
că intervenţia începe de la primul contact dintre persoana aflată în
că utarea de ajutor şi practician, ea reprezintă totuşi o etapă distinctă
în care accentul este pus pe realizarea schimbă rii dorite.
 Evaluarea şi finalizarea procesului, etapă luată în considerare încă de
la început condiţionată de stabilirea unor obiective realiste cu o
durată de realizare previzibilă .
Asitenţa socială de grup, reprezintă o orientare şi o metodă de intervenţie
în asistenţa socială prin intermediul că reia două sau mai multe persoane, avâ nd
interese sau probleme similare, sunt angajate în activită ţi destinate sa ajungă la
atingerea obiectivelor lor comune. Grupurile sunt asistate în vederea realiză rii
schimbă rilor dorite pentru membrii lor. Practicianul utilizează cunoştinţele
despre individ şi despre asocierea în grup în scopul de a promova schimbarea
prin intermediul unor programe şi mijloace diferite.
Asistenţa socială a comunită ţii a fost recunoscută ca o altă metodă
principală prin intermediul că reia indivizii, grupă rile şi organizaţiile se angajează
în activită ti planificate pentru a reacţiona faţă de anumite probleme sociale. În
componenţa acesteia se regă sesc două procese aflate într-o strâ nsă
40
interdependenţă : planificarea (care presupune identificarea problemelor) şi

organizarea, adică stabilirea modalită ţilor de mobilizare a meritelor comunită ţii.
Unele curente în asistenţa socială ţin să asocieze acestor trei metode

principale (asistenţa socială de caz, asistenţa de grup şi asistenţa comunitară )
alte două administraţia şi cercetarea. Administraţia reprezintă o metodă pricipală
a asistenţei sociale care presupune transformarea politicii sociale în servicii
sociale. Cercetarea este considerată şi recunoscută ca o componentă de bază a
metodelor în asistenţa socială .56
Viitorul acestui domeniu profesional este dependent de aportul cercetă rii

ştiinţifice la cunoaşterea de bază şi la conturarea ră spunsurilor la problemele
practice. Tema centrală a cercetă rii vizează metoda ştiinţifică . La nivel general,
procesul de cercetare include: selectarea problemei, formularea şi identificarea
problemei, dezvoltarea unei strategii. În mod frecvent sunt utilizate diferite
metode de cercetare cum ar fi: ancheta socială, studiu de caz, metoda biografică,
analiza de conţinut.
Metodele de intervenţie specifice asistenţei sociale se află într-o strâ nsă

independenţă cu perspectivele teoretice. Baza teoretică a asistenţei sociale este
vastă şi se află într-un proces continuu de dezvoltare. Nicio abordare teoretică nu
poate oferi toate ră spunsurile de care este nevoie în acest domeniu. Principalele
tendinţe care au influenţat asistenţa socială asigurandu-i cadre teoretice şi
concepte, include psihanaliza, psihologia umanistă , abordarea psihosocială ,
abordarea comportamentalistă .
Francezul J.L. Loubet del Bayle prezintă în volumul să u Introducere în

metodele ştiinţelor sociale, două mari categorii: metodele aflate sub cupola
56
Maria Antoaneta Rupp, Munca socială individualizată, Editura Privat, Touluse-Franţa, 1970, p. 82;
41
observaţiei (interviul, sondajul de opinie, testele şi scalele de atitudini, observaţia

propriu-zisă şi observaţia documantară ).57
Sociologul ieşean Vasile Miftode concepe urmă toarea ierarhie a tehnicilor

de investigaţie:
a) tehnici principale – vizâ nd cunoaşterea existenţei sociale: observaţia de

teren, documentarea faptică şi experimental social;
b) tehnici secundare – percepţiile subiective ale realită ţii tră ite de că tre actorii
sociali: interviul, chestionarul, testele şi scalele atitudinilor;
c) tehnici de sinteză – monografia şi tehnica zonală .58
Sociologii clujeni Rotariu şi Iluţ reţin cinci metode fundamentale:

experimentul, observaţia propriu-zisă , analiza documentelor, interviul şi ancheta.
Ultimele patru sunt considerate variante ale observaţiei , aşa încâ t s-ar putea
spune că în cercetarea socioumanului avem de-a face doar cu două metode:
experimentul şi observaţia.59
Asistenţa social a apă rut în prelungirea actului medical. Din acest motiv,
strategiile de intervenţie, teoriile şi limbajul medical au fost transferate în
asistenţa social. Asistentul însuşi era considerat un fel de medic ce are
capacitatea de a descoperi şi trata maladiile sociale, iar serviciul social era privit
ca o instituţie care stabileşte tipologii de diagnostic şi de tratament pentru bolile
societăţii.
Modelul medical (casework) – a fost puternic influenţat de curentele

psihanalitice şi psihoterapeutice ale începutului de secol XX, fapt ce acondus
chiar la o reformă terminologică în asistenţa socială . Astfel, termenul de
57
J.L. Loubet del Bayle, Introducere în metodele ştiinţelor, Editura Privat, Touluse, Franţa, 1986, p.143;
58
Vasile Miftode, Metodologia sociologică, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995;
59
Traian Rotariu, Petru Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 147;
42
tratament a fost înlocuit cu cel de terapie, vorbindu-se frecvent despre terapia

social, socioterapie, psihoterapie, terapie de sprijin etc. Obiectivele urmă rite prin
asistenţa derulată după modelul medical, acestea aveau tot sonorită ţi specific:
tratament curativ, tratament preventiv, tratament promoţional.
În primele decenii ale veacului XX, se considera că există două forme de

tratament social, în funcţie de traseul urmat de acţiunea socială :
 tratamentul direct (numit şi psihoterapie) – se adresa nemijlocit clientului

individual, acordâ ndu-i sprijin psihologic şi dezvoltâ ndu-i capacitatea
înţelegerii de sine, ca premisă a refacerii capacită ţii de funcţionare socială
normal;
 tratamentul indirect (sau socioterapie) – era centrat pe mediul exterior

clientului; acţionâ nd asupra mediului familial şi professional, asupra
grupului de prieteni sau de vecini, asistentul social viza o schimbare
comportamentală la nivelul clientului individual.
Practica asistenţială desfă şurată după model medical pornea de la premise

că disfuncţiile psihosociale cu care se confruntă indivizii şi familiile sunt practice
ni.te boli, pe care asistenţii sociali le pot diagnostic şi trata. Clientul sau pacientul
nu face decâ t că primească tratamentul cu încredere şi să aştepte vindecarea.
Modelul medical a evoluat în timp, graţie moderniză rii perspectivelor

psihosociologice de analiză a problemelor umane şi sociale, devenind tot mai
mult o marcă metodologică a asistenţei sociale. Denumirile sub care îl regă sim în
prezent sunt acelea de casework, serviciu social individualizat sau metoda
intervenţiei psihosociale.
În esenţă , modelul conservă orientarea sa iniţială că tre persoana

asistatului sau/şi că tre microgrupul de apartenenţă (în special cel familial, dar şi
43
cel profesional, religios, educaţional). Din acest motiv se preferă utilizarea

sintagmei intervenţie socială personalizată, sintagmă care semnifică în acelaşi
timp existenţa unei relaţii asistent-asistat de la persoană la persoană , ca şi
includerea în relaţia de ajutorare a persoanelor din proximitatea clientului, care
nu mai este un individ, o entitate abstractă caracterizată , în tradiţia filosofiei
moderne, în primul râ nd printr-o autonomie şi o solitudine originară şi abia în
plan secund prin relaţii de interdependenţă .
Metoda aceasta se autoproclamă psihosocială , în sensul că analizele de

situaţie problematică , diagnosticele şi intervenţiile propriu-zise vizează elemente
de viaţă psihică şi psihosocială ale clientului; de asemenea, metoda intervenţiei
psihosociale utilizează instrumente din arsenalul psihologic şi sociologic pentru
a-l ajuta pe client în plan personal şi în planul funcţionă rii sociale.
Postulatele modelului casework sunt urmă toarele:
 orice persoană întâ lneşte în decursul vieţii dificultă ţi, conflicte şi tensiuni
legate de specificul vieţii ca atare (spre exemplu, legate de schimbă rile
fiziologice proprii diferitelor etape de vâ rstă , de schimbă rile de rol social60
etc) sau provocate de circumstanţe ale mediului;
 persoana caută să rezolve situaţia problematică fie exclusiv prin efort

propriu, fie apelâ nd la ajutorul altora;
 nu orice tensiune sau problemă resimţită de o persoană constituie o

situaţie problematică , de care să se intereseze serviciul social. Totuşi,
fiecare om se poate afla, la un moment dat, în situaţia de a nu-şi putea
asuma de unul singur dificultă ţile şi de a avea nevoie de un ajutor, de
60
Ruxandra Răşcanu, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti, 1996, p. 129;
44
susţinere temporară , de o relaţie de sprijin în acelaşi timp afectivă ,

permisivă şi competentă profesional.61
Asistentul social elaborează un plan de intervenţie psihosocială, dezvoltâ nd

anumite tehnici de susţinere şi ghidare a clientului, cum ar fi:
 Tehnica «ventilaţiei» – ce constă în facilitarea proceselor de exteriorizare a

emoţiilor, sentimentelor, respiraţia adâ ncă şi degajarea atmosferei, în
scopul eliberă rii clientului, pentru a-l pregă ti astfel în vederea reorientă rii
energiilor că tre rezolvarea problemei şi nicidecum că tre permanenta ei
retră ire mentală ;
 Reformularea – constă în a-i expune clientului propria lui poveste de viaţă ,

reconstruită logic în termeni câ t se poate de clari, pentru a ne convinge că ,
noi, în calitate de asistenţi sociali, am înţeles bine care este problema
clientului;
 Asigurarea – urmă reşte să -i demonstreze clientului că îi cunoaştem şi îi

recunoaştem calită ţile, capacită ţile, dar şi limitele şi trebuinţele; prin
aceasta, îi întă rim încrederea în forţele proprii şi îl asigură m că poate
beneficia de un ajutor specializat;
 Construcţia binomului asistent-client – asigurâ ndu-l că nu este singur în

efortul să u de refacere a capită ţii de funcţionare socială normală ; odată
demarată relaţia de ajutorare, ne vom include şi noi în problema clientului
(exemplu: vom urmă ri, ne află m, vom întreprinde). Această tehnică îi oferă
clientului un alter ego pentru a-l acompania într-un moment dificil;
 Tehnica informativă – elimină carenţele de informaţie ale asistatului, în

scopul creşterii cunoştinţelor şi competenţelor sale în domeniile:
61
Cristian Bocancea; George Nemţu, Elemente de asistenţă socială.., p. 107;
45
legislative, prestaţiile sociale, tipurile de instituţii asistenţiale, identificarea

şi procurarea diverselor resurse;
 Discuţia logică – capacitatea clientului de a raţiona în sensul celei mai bune

percepţii asupra realită ţii, al descoperirii alternativelor de acţiune şi al
înţelegerii priorită ţilor;
 Intervenţia directă – acolo unde este cazul pentru ghidarea şi orientarea

clientului (de exemplu: a-i gă si o locuinţă , un loc de muncă , a-i acorda un
sprijin material şi moral) pentru a depă şi situaţia de criză ;
 Demonstraţia prin exemple concludente – facilitâ nd clientului descoperirea

unor tipuri de comportamente şi strategii de acţiune aficace;
 Consilierea sau orientarea – reprezintă o tehnică directivă ce onstă în

exprimrea de că tre asistentul social a unei opinii în legă tură cu situaţie
clientului, în formularea unei recomandă ri motivate.
Modelul intervenţiei – are la bază concepţia potrivit că reia lucră torul

social nu este un demiurg care tratează sau previne crizele, ci doar un “agent al
schimbării”. Dacă modelul medical insistă asupra capacită ţilor profesionale ale
asistentului, considerat pionul principal al rezolvă rii problemelor sociale, iată că
modelul intervenţiei este puţin mai dinamic.62
În această calitate, asistentul social, pornind de la înţelegerea dinamicii

sociale şi psihosociale în care se află clientul, trebuie să definească obiectivele
precise ale schimbă rii de realizat.
Etapele acţiunii asistenţiale, din perspectiva modelului intervenţiei, sunt:
62
Ibidem;
46
 Reperarea problemei sociale – este momentul iniţial al activită ţii

asistenţiale, moment în care trebuie ră spuns la urmă toarele întrebă ri: cine
şi ce anume solicită ?, pentru cine?, în favoarea cui?;
 Analiza situaţiei – constă în culegerea informaţiilor utile despre client, ca şi

despre mediul în care acesta evoluează (microgrupul de aparteneţă , mediul
socio-cultural, instituţiile şi organizaţiile cu funcţii de sprijin social).
 Etapa evaluării preliminare şi operaţionale;
 Elaborarea proiectului de intervenţie şi punerea în aplicare a acestuia;
 Evaluarea rezultatelor şi încheierea intervenţiei.
Câ t priveşte metodele de culegere a datelor empirice, amintim: observaţia,

documentarea, interviul şi povestirea autobiografică.
Observaţia – este o strategie cognitivă universală pentru specia umană , o

modalitate primară de orientare a individului în mediul înconjură tor. Cele mai
multe dintre reflecţiile teoretice se întemeiază în ultimă instanţă pe o observaţie
practică în contextele realită ţii. Odată devenită metodă ştiinţifică de cunoaştere şi
acţiune, observaţia a început să se dezvolte în mod particular în funcţie de
domeniul de aplicaţie. Astfel, în ştiinţele naturii, ea a luat în special forma
experimentului, înţeles ca observaţie dirijată perfectă.
În cadrul observaţiei ştiinţifice distingem urmă toarele tipuri:
a) Observaţia de exploatare – este tipul de cercetare care are ca obiect o

realitate socială asupra că reia nu dispunem de informaţii teoretice şi
practice. Etnologii şi antropologii sunt primii cercetă tori care au întreprins
observaţii de acest tip asupra societă ţilor arhaice, oferind informaţii despre
viaţa populaţiilor respective. Acest tip de observaţie necesită integrarea
47
cercetă torului în realitatea studiată , participarea lui la viaţa comunită ţii,

pentru a surprinde astfel aspectele esenţiale.
b) Observaţia de diagnostic – termenul diagnosis (dia - a stră bate, prin; gnosis -

cunoaştere)se referă la aspecte, probleme şi situaţii socio-umane despre
care există deja un volum de informaţie şi cu privire la care se pot formula
ipoteze.
c) Observaţia experimentală – urmă reşte verificarea unor ipoteze şi

aprofundarea cunoaşterii fenomenului social.
d) Observaţia participativă – este o tehnică ce presupune integrarea

observatorului în grupul cercetat pentru o perioadă lungă de timp,
perioadă în care poate observa realitatea în mod global şi nu fragmentar.
Documentarea – reprezintă o tehnică esenţială utilizată ca instrument

fundamental în dobâ ndirea şi în transmiterea cunoştinţelor referitoare la istoria
politică , legislaţie, tradiţii şi moduri de viaţă ale diferenţelor comunită ţii umane.
În cercetarea şi intervenţia socială , documentarea este utilizată în mai

multe scopuri, după cum urmează :
o Culegerea de informaţii despre un domeniu la care nu avem acces prin

observaţie directă (de exemplu, despre istoria socială a unui client);
o Cunoaşterea achiziţiilor teoretice şi metodologice dintr-un domeniu

determinat al socialului;
o Reconstrucţia atmosferei socio-culturale, economice şi politice, care a

marcat cunoaşterea şi acţiunea socială într-o perioadă de timp, într-o
comunitate umană .
Întreaga documentaţie a asistentului social poate fi împă rţită în:
48
 Documente scrise – cele oficiale; documente statistice; presa şi literatura;

documente personale;
 Documente auxiliare – documente fotografice; înregistră ri video şi audio;

obiecte cu utilitate practică .
Interviul – este un mijloc cotidian de comunicare şi o metodă de

cunoaştere şi intervenţie.63 Poate fi definit ca o relaţie asimetrică de comunicare,
în cadrul că reia asistentul social formulează întrebă rile, iar clientul oferă
informaţiile solicitate. Asistenţa socială face apel în special la interviul non-
directiv sau nedirijat.64
Povestirea autobiografică – este o tehnică foarte importantă în cercetarea

şi intervenţia socială . Această tehnică poartă mai multe denumiri ca: povestire a
vieţii, istorie individuală, istorie socială a individului, sintagmele respective
desemnâ nd realită ţi sensibil diferite.
Pentru asistentul social, sfâ rşitul intervenţiei într-un caz dat poate
reprezenta deopotrivă un moment de evaluarea a propriei sale activită ţi, de
construire a unei relaţii pozitive post intervenţie, care să -l ajute în abordarea
cazurilor viitoare, şi un prilej de încărcare a bateriilor.
Toate metodele şi tehnicile utilizate în profesia lui, îl ajută pe asistentul

social să dobîndească experienţa ce poate constitui punctul de plecare pentru
elaborarea unor lucră ri ştiinţifice cu conţinut teoretic, metodologic şi aplicativ.
63
Drd. Valentina Dragomir, Interviul în practica asistenţei sociale, în Revista de Asistenţă Socială, nr.2, 2003, Bucureşti,
p. 94;
64
Cătălin Zamfir; Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 145;
49
I.5. Norme deontologice ale profesiei de asistent social
Profesia de asistent social se caracterizează printr-o bază echilibrată de

teorie şi experienţă profesională practică , decurgâ nd din valorile care dau însă şi
natura acestei profesii: o profesie înalt umanistă , cu responsabilită ţi deosebite
faţă de natura umană şi destinul unor vieţi omeneşti.
„Asistenţa socială este, în primul rând, o artă, este de asemenea, o ştiinţă şi

este cu siguranţă, o profesie. Ideea este susţinută de teoreticieni de valoare,
specialişti în domeniu care au adus contribuţii importante la dezvoltarea
conceptelor teoretice ale asistenţei sociale”.65
Asistenţa socială este o artă deoarece presupune, din partea celui care o
practică , o serie de calită ţi personale, aptitudini deosebite, care prin educaţie
dezvoltă deprideri şi abilită ţi, formează talentul necesar pentru a acţiona într-o
mare diversitate de situaţii, pentru a-i înţelege pe oamenii şi a-i ajuta pe aceştia
să se autoadministreze; „este o ştiinţă pentru că a dezvoltat în timp idei, principii
şi concepte operaţionale proprii”.66
Asistenţa socială este o profesie pentru că presupune şi ţine seama de toate

atributele unei profesii: deţine un corpus sistematic, organizat, teoretic de
cunoştinţe de specialitate, operează cu valori şi simboluri comune, este o
activitate pe termen lung pusă în slujba nevoilor sociale, are instituţii academice,
se bazează pe un sistem legislativ şi o dimensiune etică proprie, deţine un profil
profesional specific pentru a servii persoana aflată în dificultate, particular, şi
totodată pentru bunul mers al societă ţii în sens larg.
65
Elena Zamfir, Psihologia socială, Texte alese, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p.152;
66
Manualul lucratorului social stradal, UNICEF, Bucureşti 2000, p. 83;
50
Asistenţa socială modernă s-a dezvoltat pornind de la nevoia oamenilor de

a se sprijinii unii pe alţii, de a se ajuta în momente dificile dar şi cu ajutorul
oamenilor de ştiinţă „sensibilizaţi la problemele umane”. Ca activitate practică , cu
largă aplicabilitate în sfera protecţiei sociale, asistenţa socială , are la baza 3
premise fundamentale:
 prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi demnitatatea ei,

la necesitatea menţinerii acesteia în condiţii fă ră ca persoana să decadă sau
să abdice de la condiţia umană ;
 a doua premisă are în vedere faptul că persoana, familia, colectivitatea sau
comunitatea poate avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu ceilalţi:
probleme de inadaptare la mediul social din care face parte, modificari ale
mediului social, care poate deveni nepotrivit sau chiar ostil, ori modificari
simultane, în ambele sensuri, atâ t dinspre mediu spre individ, câ t şi ale
individului la mediul să u de viaţă ;
 în fine datorită unei virtuţi cu care a fost înzestrată nativ fiinţa umană de a
dezvolta sentimente de grijă şi a-şi ajuta semenii, oamenii pot şi trebuie să
intervină pentru aplanarea problemelor şi îmbună tă ţirea semenilor lor;
fiecare individ trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi
îmbună tă ţirea vieţii semenilor lor;
 fiecare individ trebuie să îşi asume responsabilită ţi familiale şi sociale, dar
are şi dreptul de a fi ajutat de ceilalţi membrii ai societă ţii atunci câ nd se
află în situaţii dificile din acest punct de vedere, emoţional, fizic, ori
material, că rora nu le poate face faţă singur prin forţe proprii, în numele
jutiţiei sociale prin solidaritate umană .
Toate acestea se constituie în argumente pentru a susţine că , pentru
asistentul social devine imperativ necesar a-şi onora profesia printr-o conduită
profesională adecvată , în respectul datorat atâ t în relaţia cu persoana,
51
colectivitatea sau comunitatea profesională proprie, câ t şi cu echipa în care

lucrează , cu propria instituţie şi cu toate celelalte intituţii cu care trebuie să
colaboreze.
Asumarea multitudinii de roluri şi responsabilită ţi ce îi revin asistentului

social în dezvoltarea tuturor acestor relaţii, presupune nu numai temeinicie în
cunoaşterea teoretică , stă pâ nirea abiliată ţilor şi deprinderilor practice
corespunză toare, dar şi „respect pentru valorile şi strandardele de profil cuprins în
codul deontologic al profesiei de asistent social”.67
În fucţie de particularită ţie fică rei situaţii în care se afă persona asistată şi
de contextul istoric, geografic, economic, social şi cultural în care tră ieşte,
asistentul social trebuie să construiască o strategie de intervenţie pe baza celor
două dimensiuni ale sistemului social de ajutorare: sistemul formal, compus din
instituţii guvernamentale şi agenţii nonguvernamentale şi sistemul informal,
compus din membrii familiei, prieteni, vecini etc.
Modul în care asistentul social se orientează în lucrul cu cele două sisteme

şi adoptarea conduitei potrivite faţă de persoanele aflate în nevoi sunt decise de
că tre asistentul social, în consens cu prevederile codului deontologic al profesiei.
Codul deontologic al profesiei în ghidează pe asistentul social în varietatea

rolurilor şi relaţiilor, la nivele diferite de responsabilitate în raport cu situaţiile în
care intervine.
În anul 1994, Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat

„Etica Asistenţei Sociale – Principii şi Standarde”, cuprinsă fundamental în două
documente: Declaraţia Internaţională a principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi
Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali.68
67
Vasile Miftode, Fundamente ale Asistentei Sociale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999, p. 38;
68
Conform saitului de internet www.fnasr.ro;
52
Acest document, bazat pe „Codul Internaţional al Etici pentru Asistentul

Social Profesionist”, adoptat de Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali în
anul 1976, conţine principiile eticii de bază ale practicii asistenţei sociale şi
procedurile recomandate în relaţiile individuale ale asistentului social cu asistaţii
şi alţi specialişti.
Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali, au fost stabilite în

consens cu Declaraţiila Universală a Drepturilor Omului şi cu alte convenţii care
derivă din aceasta.
Plecâ nd de la principiul de bază al profesiei de asistent social, potrivit

că ruia asistentul social intervine pentru creşterea bună stă rii individuale,
Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali, reglementează relaţiile
dintre:
- asistentul social şi problematica socială , în care sunt prevă zute standarde

referitoare la identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor
individuale şi sociale;
- asistentul social şi asistat, referitoare la principiile de colectare şi utilizare
a informaţiei privind situaţia clientului şi modalită ţile de lucru cu clientul;
- asistentul social şi instituţia în care lucrează , privind probleme referitoare
la aspectele ce ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de
instituţie;
- asistentul social şi colegii, în care sunt prevă zute standardele referitoare la
susţinerea oportunită ţilor de informare şi experienţă între specialişti îşi
reglementează situaţiile în care este încă lcată etica profesională ;
- asistentul social şi profesie, referitoare la modalită ţile de menţinere şi
aplicare a valorilor profesionale în practica asistenţei sociale.
53
Cadrul deontologic nu reprezintă un set de reguli care prescriu toate

tipurile de comportament, pentru toate situaţiile în care poate fi implicat
asistentul social.
Codul oferă principii generale, pe baza că rora asistentul social se

orientează în acţiunile întreprinse şi furnizează cadrul în care asistentul social
poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu persoana asistată , colegii şi agenţia în
care lucrează .
Codul deontologic al asistentului social, oferă un set de valori, principii şi

standarde profesionale, pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia deciziile
adecvate persoanei asistate şi contextului să u de viaţă .
Acest cod deontologic nu privează nici un asistent social de libertatea

practicii, cu condiţia că acţiunile sale să fie în consens cu pricipiile codului.
Capitolul II
II.1. Competenţe profesionale în asistenţa socială
Asistenţa socială , ca parte componentă a sistenmului de protecţie socială

are în vedere pe de o parte terapia socială , iar pe de altă parte mijloacele de
intervenţie. Susţinerea funcţionă rii sistemului naţional de asistenţă socială este
asigurată în mare parte de asistenţii sociali că rora le revine sarcina de a-şi asuma
rolul civic de sprijinire a tranziţiei, cu costuri umane şi sociale câ t mai scă zute.
54
Desfă şurarea acţiunilor în cadrul sistemului este necesar să se realizeze cu

competenţa profesională , fapt ce obligă interferenţa asistentului social cu alţi
specialişti cum sunt: medicii, juriştii, psihologii, economiştii şi inginerii.
Mijloacele de intervenţie ale asistenţilor sociali au la bază întreaga

problematică socială şi se pot grupa pe:
 probleme psihosomatice întâ lnite la delincvenţi, persoane lipsite de

anumite facultă ţi psihice şi fizice, invalizi şi handicapaţi, bă trâ ni lipsiţi de
susţină tori legali şi cu capacitate mică de autoservire;
 probleme psihice (toxicomanie, perversiuni etc) cu deteriorarea relaţiilor

sociale;
 probleme de relaţii de muncă ce sunt influenţate de capacitatea de muncă

şi evoluţia bolii cronice dobâ ndită de bolnav;
 probleme sanitare în legă tură cu îngrijirea bolnavilor cronici;
 probleme economice în legă tură cu situaţia materială , acordarea de sprijin

prin prestaţii şi servicii sociale celor care au devenit dependenţi sociali.
Asistentul social este persoana că reia îi revine rolul de a cunoaşte şi

preîntâ mpina aspectele sociale negative care conduc la situaţii speciale sau
deosebite, de a ajuta efectiv prin diagnoză directă , persoanele şi familiile aflate
într-o anumită perioadă în situaţii dificile, să se integreze în societate prin
redobâ ndirea stă rii de normalitate din punct de vedere fizic, moral şi psihic.
Activitatea asistentului social desfă şurată în aceste condiţii este de mare

responsabilitate, de angajament total pentru soluţionarea situaţiei de risc în care
se gă sesc unii dintre membrii societă ţii. Totodată , el are obligaţia să respecte
drepturile omului chiar dacă există probleme sociale, morale sau medicale, în
vederea asigură rii justiţiei sociale.
55
Avâ nd în vedere aceste considerente, asistentul social poate fi considerat

pionul sistemului naţional de asistenţă socială, ceea ce îl obligă să dovedească prin
tot ceea ce întreprinde, o bună pregă tire teoretică şi practică , pentru a-şi putea
asuma responsabilitatea în activitatea ce o desfă şoară în legă tură cu persoanele,
grupurile şi colectivită ţile asistate. Numai în acest mod el îşi poate aduce
contribuţia la consolidarea sistemului de asistenţă socială , asigurâ ndu-i-se
acestuia funcţionarea coerentă în condiţii de operativitate şi eficienţă .
Din punct de vedere moral, asistentul social se obligă să prezinte o

conduită desă vâ rşită în misiunile de serviciu, la realizarea anchetelor sociale pe
baza că rora se stabilesc drepturi privind prestaţiile şi serviciile sociale.
În relaţia directă asistent social – asistat, asistentul social are obligaţia să

adopte o atitudine optimistă , să -l respecte pe asistat şi să dovedească faptul că
acest respect este efectiv, indiferent de particularită ţile lui fizice, mentale, sociale
şi respectiv aparenţele religioase şi politice.
Asistentul social trebuie să posede anumite competenţe specifice profesiei

sale, să asigure confidenţialitate şi profesionalism în investigaţiile şi anchetele pe
care le întreprinde, să colaboreze eficient şi cu promtitudine cu toate instituţiile
statului dar şi cu organismele competente, cu atribuţii sociale.
Asistentul social nu trebuie să devină un consilier sau un terpeut pentru cei

aflaţi în dificultate, ci un partener al posibilelor schimbă ri alternative pe care
colectivitatea sau unele persoane le pot alege. Prudenţa excesivă şi inconsecvenţa
la recomandarea terapiei sociale, reprezintă adevă rate frâ ne ale sistemului şi
dacă acestea mai există în practica curentă este necesarsă se renunţe la ele.
La programele din domeniul asistenţei sociale care se derulează în prezent

în Româ nia cu sprijin tehnic şi material din partea Consiliului Europei, Comisiei
Europene, Bă ncii Mondiale şi UNICEF, participă numeroşi asistenţi sociali.
56
Perfecţionarea profesională de care se beneficiază în cadrul acestor programe

consideră m că va contribui la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor de asistenţă
socială adresate persoanelor în nevoie, în vederea elimină rii riscului excluderii
sociale a acestora.
Acţionâ nd prin transparenţă , flexibilitate şi adaptabilitate la nevoile

specifice comunitare, se pot pă stra şi consolida relaţiile interumane dependenţi-
societate. Asistarea celor cu nevoi în familie şi în propria comunitate constituie
mă sura cea mai eficientă . Nu trebuie să uită m că familia are rolul de conservare a
valorilor umane şi sociale, deci de îngrijire a membrilor ei şi necesită sprijin în
această direcţie din partea asistentului social.
Astfel, asistentul social este necesar să -şi asume un rol mult mai complex
decâ t cel tradiţional, respectiv acela de a influenţa colectivitatea să se sprijine pe
ea însă şi, potrivit obiceiurilor şi tradiţiilor regionale locale.
Din actualele universită ţi de stat, anual, un numă r important de asistenţi

sociali se integrează în muncă şi prin activitatea pe care o desfă şoară iau contact
direct cu persoane şi familii aflate în situaţii de criză .69 Se aşteaptă de la aceşti
absolvenţi cu înalte studii universitare să dovedească profesionalism în
soluţionarea cazurilor încredinţate şi să contribuie efectiv la dezvoltarea şi
punerea în valoare a sistemului naţional de asistenţă socială din Româ nia.
Avâ nd în centrul atenţiei sale persoana, care constituie domeniul comun de

activitate cu a altor discipline, cu obiective diferite, dar cu zone de interferenţă ,
este normal ca activitatea de asistenţă socială să se desfă şoare prin colaborare cu
diverşi specialişti.
Acţiunea socială este exprimată prin termeni consacraţi. Astfel,

problematica socială reprezintă ansamblul de probleme sociale, privind în special
69
Ioan Holdevici, Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti, 1966, p. 71;
57
viaţa de familie a unei persoane, raporturile sale de muncă , relaţiile şi

comportarea în societate.
Problematica socială are în vedere:
 probleme sociale legate de relaţiile familiale sunt determinate în principal

de familia dezorganizată , adică familia care şi-a pierdut funcţionalitatea
normală , prin apariţia unor probleme speciale ca: orfanaj, abandon familial,
mame singure, necă să torite, taţi singuri, forme de văduvie, divorţ,
separare, care devin probleme de asistenţp socială , în cazul câ nd acestea
sunt cumulate cu probleme legate de relaţiile de muncă , de integrare,
probleme de ordin economic, educativ, afectiv etc;
 probleme sociale legate de relaţiile de muncă, ce constau în lipsa califică rii

profesionale, neîncadrare în muncă , instabilitate etc;
 probleme de integrare în ansamblul relaţiilor sociale, de pildă : neglijenţa,

promiscuitatea, vagabondajul, prostituţia, delincvenţa, cerşetoria,
cancubinajul, bigamia, imoralitatea, beţia, tulbură ri de comportament etc;
Problematica medico-socială are în vedere:
 probleme de ordin psiho-somatic ale persoanei ce includ persoanele lipsite

de anumite facultă ţi fizice şi psihice, invalizii, deficienţii etc;
 probleme de ordin sanitar, pe care le ridică îngrijirea bolnavilor cronici în

familie (condiţii, îndrumă ri, indicaţii, efecte, efort continuu etc);
 probleme de ordin economic, implicate de prezenţa bolnavilor cronici în

familie (diminuarea veniturilor, dezechilibrarea bugetului familiei);
58
 probleme ale relaţiilor familiale şi sociale caracteristice bolii cronice ale

persoanei legat de poziţia şi adaptarea sa în familie şi în societate.70
Printre competeţele profesionale, asistentul social se determină a fi capabil

de a întreprinde procedee tehnice de intervenţie în rezolvarea problematicii
sociale şi medicale.
Unul dintre cele mai tehnice instrumente de cercetare sau investigare a

cazului este Ancheta socială – pentru conoaşterea problematicii sociale sau a
problematicii medico-sociale pe care o ridică persoana, în scopul stabilirii
mă surilor necesare de recuperare sau educare socială şi recuperare sau
reeducare medico-socială . Aceeaşi tehnică se aplică pe grup, pe colectivitate.
Experienţa de investigare a asistenţilor sociali este foarte importantă în

demersul lor, spre o recunoaştere şi controlare mai eficienta a cazurilor. Acţiunea
de intervenţie directă individualizată sau colectivă obligă pe asistentul social să
ia contact direct cu cei cu care lucrează . Pentru a se realiza o anchetă socială
corectă , se recomandă utilizarea asistenţilor sociali cu pregă tire superioară .
Ancheta de opinie este justificată atâ ta vreme câ t ră mâ ne “anchetă de

opinie” şi devine abuzivă câ nd se substituie tehnicilor clasice de investigaţie
socială . Oricâ t de bine ar fi organizată o anchetă de opinie, nu putem înlă tura
inerentele ei defecte. În primul râ nd, trebuie să se reţină că la acest tip de anchetă
se folosesc operatori de anchetă lipsiţi de pregă tire profesională . Acestui
personal i se face un scurt instructaj şi apoi se trece la anchetă .
Investigaţia socială este absolut necesară în cazuri care au drept scop

acordarea anumitor drepturi sau verificarea asupra modului cum se respectă
legea. Este vorba aici de acordarea unui ajutor social sau bunuri materiale,
plasament familial, internă ri în unită ţi de asistenţă socială etc. Uneori această
70
Florin Paşa; Luminiţa Mihaela Paşa, Cadrul juridic şi organizatoric..., p. 110;
59
acţiune se reduce doar la o simplă verificare de acte. Alteori este nevoie şi de o

anchetă socială realizată la domiciliul beneficiarului.
Acordarea acestor prestaţii, denumite «prestaţii de asistenţă socială», se

succedă în etape şi are drept scop repunerea în stare normală de funcţionalitate a
unei familii. Investigaţia socială este necesară pentru cunoaşterea eventualelor
impedimente apă rute în vederea stabilirii diagnosticului social şi apoi a aplică rii
terapiei sociale.
II.2. Semnificaţia conceptelor de «competenţe profesionale»
Competenţele sociale sunt patter-uri de comportament, ca mod de formare

respectâ nd modelul competenţelor motrice. Individul, în funcţie de obiectivul
urmă rit, de motivaţie, dezvoltă un anumit tip de comportament.
Albert Bandura fă cea distincţia între achiziţia şi performanţa

comportamentului învă ţat prin imitaţie. Achiziţia este afectată de atenţia pe care
copilul o acordă modelului (şi de factori care influenţează modelul); performaţa
pe de altă parte este afectată de ră spunsul pozitiv sau negativ primit de model
sau copil atunci câ nd încearcă să imite.
Competenţele sociale sunt în permanentă schimbare, asupra lor exercitâ nd

influenţă în primul râ nd familia dar şi şcoala, prietenii sau relaţiile de la locul de
muncă . Acesta este motivul pentru care majoritatea adolescenţilor întâ mpină
dificultă ţi, lucrurile ameliorâ ndu-se odată ce tinerii sunt confruntaţi cu mai multe
60
situaţii sociale. Părinţii foarte critici, care au faţă de copiii lor standarde
nerealiste şi rigide îi pot face pe aceştia să devină timizi şi anxioşi.
În schimb pă rinţii care se implică şi îi învaţă cu rabdare pe copii să

coopereze, să respecte regulile, să ia în cosideraţie punctul de vedere al celorlalţi,
îi pot ajuta să devină competenţi social.
Aceasta se realizează prin procesul de învă ţare, prin imitaţie. Adulţii cu

profesii care îi pun în relaţii directe cu oamenii (medici, asistenţi sociali,
profesori), mai des decâ t muncitorii manuali spre exemplu, oferă un model mai
potrivit copiilor.
Socializarea primară este cauza dezvoltă rii diferite, în funcţie de sex, a

comportamentelor.
Michel Argyle (1988, 1991), arată că bă rbaţii sunt mai asertivi decâ t
femeile, în timp ce acestea sunt mai competente la nivelul comunică rii verbale şi
a gesticii, şi la nivelul gratificaţiei.
Împortant este şi numă rul copiilor, nu numai clasa socială . În ciuda

aşteptă rilor, cu câ t un copil are mai mulţi fraţi, cu atâ t este mai puţin extravertit,
datorită slabelor contacte în afara familiei.
Colegii au şi ei o influenţă asupra competenţelor sociale. În copilă ria

timpurie, colegii sunt singurii care permit interacţiuni pe „picior de egalitate”. Se
ştie că la primate, puii care cresc fă ră să fie înconjuraţi de mamifere de vâ rsta lor
sunt deficienţi „social”. Nu învaţă niciodată regulile comportamentale care să
permită interacţiuni paşnice şi pot fi agresivi.
„Copiii care sunt izolaţi social de prieteni de aceeaşi vârstă, sunt social
incompetenţi. Sunt deficienţi în a răspunde la iniţiativele celorlalţi în a-şi face
prieteni”.
61
Competenţa socială joacă un rol foarte important datorită efectelor pe care

le are asupra relaţiilor şi, ca urmare, asupra să nă tă ţii, fericirii şi eficientiză rii în
muncă .71
Copiii izolaţi social au mai multe şanse să nu se descurce la şcoală , să aibă

performanţe slabe, să devină delicvenţi.
Este uşor de observat aşadar, că „având slabe competenţe sociale în

copilărie sau în adulescenţă, se poate ajunge la o serie de probleme în viaţa
ulterioară”.72
Cercetă torii au descoperit că cei care aveau greută ţi în obţinerea sprijinului

social, erau persoane pesimiste, intolerante, ostile, introvertite, cu o stimă de sine
scă zută .
„De altfel, competenţele sociale au fost studiate în cadrul unor grupuri

specifice, cum ar fi schizofrenicii şi epilepticii”. S-a constatat că schzofrenicii nu
sunt expresivi, au nevoie de spaţiu personal mare, vorbesc încet, monoton,
conversaţia lor este incorectă .
Persoanele depresive sau nevrotice vorbesc şi privesc interlocutorul rar, la

râ ndul lor, iar expresia feţei este deprimată deoarece zâ mbesc puţin. Studiile nu
au urmă rit decâ t persoanele deficiente la capitolul competenţe sociale.
M. Argyle şi L. Lu au ară tat că indivizi extrovertiţi, erau mai cooperanţi şi

mai asertivi, zâ mbeau mai mult, reduceau distanţa faţă de interlocutor.73
71
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Ecomonică, Bucureşti,
2001, p. 162;
72
Ibidem;
73
Cristian Bocancea; George Neamţu, op.cit., p. 73;
62
Experienţa privind relaţiile interpersonale are şi ea un cuvâ nt de spus; cu

câ t este mai mare, cu atâ t creşte şi abilitatea de a face judecă ţi potrivite, în ceea
ce îi priveşte pe ceilalţi.
În orice domeniu de activitate, competenţa reprezintă condiţia asiguratorie

pentru performanţă şi eficienţă , fiind susţinută de factori extrinseci şi intrinseci
determinativi pentru conduita umană .
Definirea conceptului de competenţă presupune luarea în considerare a

unei corespondenţe organice între latura socială – obiectivă, determinată de
natura şi complexitatea sarcinilor care alcă tuiesc conţinutul diferitelor sfere de
activitate socială şi a diferitelor funcţii şi planul subiectiv – psihologic, care este
rezultantă a cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor şi
tră să turilor temperamental – caracterologice, de care individul dispune în
vederea îndeplinirii funcţiei sociale cu care este investit.
În acest cadru general, fenomenul competenţei apare a fi unul bimodal

cuprinzâ nd pe de-o parte informaţii despre laturi tehnice, sociale şi umane ale
profesiunii şi pe de altă parte funcţionalitatea acestor informaţii şi cunoştinţe
tradusă în capacită ţi de a opera practic, atâ t în planul restrâ ns al vehiculă rii
conţinuturilor informaţionale propriu–zise, câ t şi în planul mai larg al
interconectă rii şi interacţiunii sociale.
Competenţa reflectă o concordanţă optimă între capacită ţile individuale,

condiţiile de muncă şi rezultatele activită ţii, un acord optim între capacită ţi şi
solicită rile activită ţii la un moment dat.
Mai mult, competenţa „nu se reduce la tehnica efectuarii unui lucru sau la
informaţiile necesare practicării activităţii, ci cuprinde şi atitudinea faţă de
activitatea ca expresie a unor trăsături personale şi a unor valori”.74
74
Dan Slate, Competenţă, performaţă, competiţie, Revista de Pedagogie nr. 1, Bucureşti, p. 17;
63
Explicarea conceptului de competenţă presupune deci luarea în

consideraţie a mai multor dimensiuni: psihologică , psiho–socială , sociologică .
Competenţa psiho-socială este asigurată de ansamblu de capacită ţi necesare

optimiză rii relaţionă rii interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol
diferit, capacitatea de a influenţa uşor grupul, indivizii izolaţi, capacitatea de a
stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a empatiza cu ceilalţi,
capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu grupul şi cu indivizii separat,
capacitatea de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea etc.
Pe aceeaşi linie de idei, Stroe Marcus aprecia competenţa interpesonală ca

fiind „abilitatea de a îndeplini sarcina interpersonală, de a mânui reacţiile celuilalt,
cadru în care empatia joacă un rol deosebit (...) alături de orientarea
motivaţională a personalităţii”.75
II.3. Dimensiuni, elemente structurale ale competenţelor

profesiei de asistent social
Asistenţa socială realizează medierea între instituţiile sociale şi indivizii

care au nevoie de asistenţă socială . În realizarea medierii, poziţia asistentului
social este adesea inconfortabilă , el aflâ ndu-se între presiunile instituţionale, care
sunt în ultimă instanţă , exigenţe ale societă ţii şi cererile clienţilor.
Instituţiile asistenţiale îi impun asistentului constrâ ngeri organizaţionale,

scopuri şi strategii acţionale, care pot să nu corespundă cu nevoile stringente ale
utilizatorilor. Clienţii, că rora le lipsesc resursele şi care au nevoie de sprijin, îl
75
Grigore Nicola; Stroe Marcus, Competenţa didactică – perspectiva psihologică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 38;
64
consideră pe asistentul social singurul factor de care depinde ră spunsul pozitiv la

cererile lor. Societatea, opinia publică , exercită unele presiuni asupra profesiei de
asistent social prin mass-media, prin difuzarea unor imagini vizâ nd poziţia de
mediator şi utilitatea asistentului.
În aceste condiţii, asistentul social trebuie să -şi construiască un sistem de

relaţii profesionale, în cadrul că ruia trebuie evitate urmă toarele poziţii-capcană :
a. poziţia de intermediar obligat, adică de mandatat, purtă tor de cuvâ nt,

delegat sau, în general, intermediar între client şi instituţiile sociale;
UTILIZATOR (client) ASISTENT SOCIAL (intermediar) ORGANISM SOCIAL (Instituţie)
b. poziţia de interpret, asistentul social fiind singurul cunoscă tor al celor două
“limbaje” – cel al asistaţilor şi cel al puterilor publice sau administraţiei;
ASISTENT SOCIAL
(interpret)
UTILIZATOR ORGANISME
(client) SOCIALE
Poziţia recomandabilă pentru asistentul social este aceea de terţ, adică de

catalizator al raporturilor administrative dintre cetă ţeni şi instituţii.
UTILIZATOR ORGANISME
(client) SOCIALE
ASISTENT SOCIAL
(TERŢ SOCIAL)
În această relaţie de ajutorare, pot apă rea unii factori perturbatori, cum ar
fi: necunoaşterea reciprocă a partenerilor, din cauza diferenţelor culturale,
etnice, religioase etc; atitudinea negativă faţă de celă lalt, ca element structural al
comportamentului unui actor social (fie el asistatul sau chiar asistentul);
siferenţa de scopuri între asistent şi asistat; birocraţia.76
76
Louis Fevre, Munca socială. Teorie şi practică, Editura Cronici Sociale, Lyon, Franţa, 1993, p. 145;
65
Relaţia de ajutorare, ca parte componentă a jocului medierilor sociale,

ră mâ ne marcată de tensiuni şi zone de incertitudine, proprii de altfel tuturor
tranzacţiilor de la frontiera dintre normalitate şi marginalitate.
Asistentul social este un agent al schimbă rii care acţionează în contexte

sociale complexe; el nu se limitează la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe
strategii combinate şi la limită integrale.
Dată fiind complexitatea câ mpului social şi a problemelor pe care încearcă

să le rezolve, profesia-cadru de asistent social (cuprinzâ nd persoane că rora, după
o pregă tire de calificare, li se încredinţează sarcini de natură socială , educativă ,
psihologică sau medico-socială pe lâ ngă o populaţie aflată în dificultate) a
cunoscut o specializare şi o multiplicare pe ramuri de intervenţie.
Astfel, orizontul anilor ’90 putem identifica aproximativ 10 profesii

asistenţiale, cum ar fi:
 puericultorii se ocupă de copiii din mediul spitalicesc şi din alte instituţii de

protecţie infantilă ;
 consilierii în economie socială şi familială;
 delegaţii de tutelă, însă rcinaţi cu aplicarea hotă râ rilor judecă toreşti privind
prestaţiile familiale în situaţiile în care minorii sunt supuşi unui tratament
necorespunză tor (igienă defectuoasă , hrană insuficientă , abuz);
 asistentele familiale asigură efectuarea unor activită ţi menajere în familiile

cu probleme deosebite dar şi supravegherea copiilor;
 animatorii socio-culturali, desfă şoară activită ţi culturale, sportive şi

educaţionale, în care sunt atraşi tineri din mediile defavorizate;
 educatori specializaţi pe diferite tipuri de acţiuni pedagogice şi psihologice;
66
 educatoarele pâ nă la şase ani, în unele ţă ri;
 menajere şi îngrijotoare pentru persoanele în vâ rstă şi alte persoane aflate

în situaţii de dependenţă ;
 asistenţii sociali din diverse instituţii (şcoli, spitale, case de copii,

penitenciare, azile);
 asistenţi de agenţie sau de serviciu social.
În pofida specializă rii crescâ nde a domeniilor asistenţiale, putem constata

că asistentul social are încă un statut ambiguu, activitatea sa fiind adesea
confundată cu cea proprie altor profesii. Există şi situaţii în care însă şi utilitatea
asistentului social este pusă sub semnul întrebă rii, date fiind unele suprapuneri
de competenţe între asistenţa socială , asistenţa medicală , psihiatrie, asistenţa
pastorală , juridică , activitatea educaţională etc.
În raport cu celelalte profesii de tip asistenţial, asistentul joacă rolul de

integrator şi coordonator al eforturilor de restaurare a normalită ţii în sistemele
sociale.
II.3.1. Empatia şi asertivitatea în asistenţa socială
Asistentul social, dată fiind natura profesiei sale, trebuie să manifeste un

comportament empatic şi asertiv, în calitate de mediator între instituţiile sociale
şi asistaţi. Empatia şi asertivitatea asistentului social trebuie să aibă un caracter
echidistant, acesta fiind capabil să rezolve cu diplomaţie toate problemele sociale
ale clienţilor să i.
67
Teoria empatiei a fost a fost abordată iniţial din punct de vedere filosofic şi
abia ulterior din perspectivă psihologică . H. Pieron defineşte „intropia” (cuvâ ntul
francez propus de Flournoy ca echivalent al Einfuhlung-ului german introdus de
Th. Lipps sau al „empatiei” folosit pentru prima dată de Tichener) ca o specie de
„comunitate afectivă” prin care cineva s-ar putea identifica cu o altă persoană ,
mă surâ ndu-se în acest fel sentimentele.77
După Horward Warren, empatia este „o stare mintală prin care un individ se
identifică cu o altă persoană din grup, ori simte starea acestora”. Potrivit aceluiaşi
autor, „empatia estetică” ar fi proiecţia mintală sau imaginară a noastră , proprie
în elementele unei opere de artă sau într-un obiect natural.78
Un alt autor, Norbert Sillamy defineşte empatia ca fiind un fenomen de

rezonanţă , de comunicare afectivă unul cu altul. Empatia se află , după autorul
francez, la baza identifică rii şi înţelegerii psihologiei altuia.79
În Dicţionarul de Sociologie, coordonat de Că tă lin Zamfir şi Lază r Vlă sceanu,

Editura Babel, 1997, empatia este definită ca fiind un fenomen de apropiere
cognitivă şi afectivă faţă de un subiect (persoană , situaţie, obiect estetic),
mergâ nd pâ nă la identificare şi substituire de rol.80
R. F. Dymond defineşte empatia ca un “proces de reproducere afectivă a

stărilor altuia, ceea ce presupune cu necesitate anterioritatea cunoaşterii şi care
este un filtrat raţional”. Procesul înţelegerii, al perceperii, al cunoaşterii nu
presupune neapă rat actul simpatiei şi nici identificarea afectivă cu altcineva. Eu
pot să -mi fac o idee completă asupra stă rilor sufleteşti ale altora, reînviindu-le,
77
H. Pieron, Vocabular de Psihologie, Ed. a-IIa, Paris, P.U. 1957, din Stone Marcus, Empatia – Cercetări experimentale,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 82;
78
Horward Warren, Dicţionar de Psihologie, SUA, Haughton Miffin Company, 1962, din Stroe Marcus, Empatia –
Cercetări experimentale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 101;
79
Norbert Sillamy, Dictioner de la Psichologye, Paris, Larousse, 1965, citat din Stoe Marcus, Empatia – Cercetări
experimentale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 104;
80
Lazăr Vlasceanu; Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 79;
68
fă ră a încerca pentru aceasta nici cea mai mică simpatie. Max Scheler critică ideea
termenului de simpatie cu acea de empatie ca fuziune afectivă .
Franciszka Baumgartel, evidenţiază trei nivele ale cunoaşterii psihologice:

unu de înţelegere pe baza evocă rii propriei experienţe, altul de înţelegere pe baza
analizei experienţei altora şi în sfâ rşit empatia propriu-zisă , care este o
identificare de tip afectiv cu altul.81
Acest al trilea nivel este idependent faţă de experienţă , de gradul de

inteligenţă , de cultura.
Problema empatiei apare în psihologia socială , cercetată în legă tură cu două

aspecte principale şi anume:
 comportamentul interpersonal;
 capacitatea de predicţie a comportamentului social.
În legă tură cu prima direcţie, o serie de autori se ocupă de rolul empatiei ca
fenomen de senzivitate interpersonal, în relaţiile interpersonale.
Empatia, arată J. L. Moreno „reprezintă o proiecţie afectivă în sens unic care

nu ţine seama de proiecţii cu dublu sens, în care se pot interpune conştiinţele a doi
sau mai mulţi indivizi”.
A doua direcţie în psihologia socială , abordează problema rolului empatiei

în abilitatea de prezicere a comportamentului social. J. P. Guilford considera
capacitatea empatică „abilitate de prezicere”.82
Psihologul francez Jean Marie Lemaine, consideră empatia „capacitatea

variabilă a unui individ de a lua rolul altuia. Această capacitate este efectul forţei
de socializare”. După cum observă autorul are loc acomodare propriului eu de la
un altul şi prezicerea comportamentului eu-lui stră in.
81
Stroe Marcus, Empatia – Cercetări experimentale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 15;
82
Ibidem, p. 92;
69
Empatia poate fii ilustrată mai ales în cadrul relaţiei medic-pacient, dar şi
asistent social-asistat, terapeut-asistat etc.
Terapeutul (medicul, asistentul social), trebuie să facă proba unei

înţelegeri exacte, empatice a lumii, aşa cum este ea privită de clientul să u. Dacă
lumea asistatului apare cu claritate sfă tuitorului să u, acesta devine capabil de
două lucruri:
 să înţeleagă ceea ce asistatul doar întrevede despre realitate;

 să explice unele semnificaţii ale unor experienţe ale pacientului,
semnificaţii de care clientul nu este deplin conştient.83
Pe lâ ngă comportamentul empatic pe care asistentul social trebuie să -l
manifeste faţă de asistat, el trebuie să dezvolte şi un comportament asertiv.
Actualmente în literatura de specialitate, pentru desemnarea unei

comunică ri eficiente şi respectiv a conduitelor optime, se întâ lnesc tot mai des
sintagmele: comunicarea aservită şi comportament asertiv.
Dar ce înseamnă de fapt asertivitatea? Dacă pentru o descriere amplă am

putea să ne imagină m relaţiile umane ca pe un continuum, atunci la o extremă a
acestuia s-ar gă si comunicarea şi comportamentul agresiv, iar la cealaltă
comunicarea şi comportamentul pasiv. În zona de mijloc a acestui continuum s-ar
situa comunicarea şi comportamentul asertiv.
Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu

se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimâ ndu-şi
necesită ţile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest.
Comportamentul asertiv demonstrează respectul faţă de sine şi faţă de

ceilalţi, promovează autodezvă luirea, autocontrolul şi aprecierea de sine pozitivă .
83
Ibidem;
70
Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluţionare a problemelor

interpersonale. Comunicarea directă , deschisă şi onestă permite recepţionarea
mesajelor fară distorsiuni, cea ce menţine relaţiile cu ceilalţi.
Smith (1975) consideră comportamentul asertiv ca fiind dreptul

fundamental al fică rui individ. Ai dreptul de a-ţi judeca propriul comportament,
gâ nduri şi emoţii, de a avea responsabilitaţi, pentru iniţierea unor
comportamente şi pentru consecinţele lor.
Cea mai reuşită definiţie, este formulată de autorii Rimm şi Masters (1979)
„comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică
exprimarea onestă şi relativ directă a gândurilor şi sentimentelor ce sunt social
adecvate şi în care se ţine cont de sentimentele şi bunăstarea altor oameni”.84
Lange şi Jacubowski (1976), susţineau că „asertivitatea implică apărarea

drepturilor personale şi exprimarea gândurilor, sentimentelor şi convingerilor în
mod direct, onest şi adecvat, fară a viola drepturile altor persoane”.
Alberti şi Emmons (1970) notau urmă toarele: „Comportamentul preluat de

o persoană pentru a acţiona în propriile interese, pentru a se apăra fară anxietate
nepotrivită, pentru a-şi exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor
drepturi fără a renega drepturile altora, este numit comportament asertiv”.
În final, câ teva definiţii fundamentale au fost oferite de literatura de

specialitate. Noţiunea de asertivitate a fost introdusă de specialişti în terapia
comportamentală , care afirmau că asertivitatea inhibă anxietatea, reducâ nd
semnificativ depresia.85 Se subliniază faptul că, commportamentul asertiv
conduce la o îmbună tă ţire a imaginii de sine.
Asertivitatea comportă 4 clase specifice de ră spunsuri:
84
Ibidem;
85
Ioan Holdevici, Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti, 1966, p. 80;
71
1. refuzul cererilor neconvenabile care încalcă cererile personale;

2. solicitarea favorurilor şi formulare de cereri;
3. exprimarea sentimentelor pozitive si negative;
4. iniţierea, continuarea şi încheierea unei conversaţii generale.
Acestea alcă tuiesc componenta cognitivă care implică un anumit mod de
gâ ndire. Componenţa comportamentală a asertivită ţii incude o serie de elemente
non-verbale cum ar fi:
 Contactul vizual – o persoană aservită priveşte interlocutorul drept în ochi.

Lipsa contactului vizual poate trasmite mesaje nedorite, de tipul „eu nu
sunt convins de ceea ce spun” sau „îmi este foarte frică”;
 Tonul vocii – chiar şi cel mai asertiv mesaj îşi va pierde din semnificaţie
dacă va fi exprimat cu o voce şoptită (aceasta va da impresia de
nesiguranţă ), sau prea tare, fapt care ar putea activa comportamentul
defensiv al interlocutorului;
 Postura – poziţia capului unei persoane aservite diferă de la situaţie la

situaţie. Totuşi se apreciază că majoritatea cazurilor, subiectul trebuie să
stea drept; nici prea rigid pentru ca aceasta exprimă o stare de încordare,
nici prea relaxat pentru că ceilalţi ar putea interpreta o astfel de poziţie
lipsită de respect;
 Mimica – pentru ca mesajul să aibă un caracter asertiv, mimica trebuie să

fie adecvata şi congruentă cu conţinutul mesajului. Astfel, de exemplu, dacă
cineva zâ mbeşte atunci câ nd afirmă că ceva îl supă ră , oferă interlocutorului
o informaţie ambiguă , care alterează sensul comunică rii;
 Momentul administrării mesajului – cel mai eficient mesaj asertiv îşi pierde
semnificaţia dacă este administrat într-un moment nepotrivit. Astfel de
exemplu, nici un şef nu va raspunde favorabil la o cerere de mă rire a
72
salariului, oricâ t de bine formulată este aceasta, dacă angajatul îl abordează

atunci câ nd se pregă teşte să se prezinte în faţa unei comisii de control a
firmei;
 Conţinutul – chiar dacă toate celelalte condiţii sunt reflectate, mesajul nu-şi
atinge scopul dacă este prea agresiv, cu intenţia de a-l blama pe celalalt sau
dimpotrivă , exprimat prea timid, intr-un mod pasiv. Conţinutul unui mesaj
asertiv e să fie precis, descriptiv şi direct.
II.3.2. Comunicarea verbală şi non-verbală
În limbajul comun, în vorbirea obişnuită , folosirea cuvâ ntului „comunicare”

nu se loveşte de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gâ ndesc la „a
aduce la cunoştinţă” sau la „a informa”. Faptul este evedenţiat de orice dicţionar
explicativ unde, în general, sunt menţionate trei semnificaţii parţial suprapuse
ale cuvâ ntului comunicare: comunicare = 1 înştiinţare, aducere la cunoştinţă ; 2
contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3 prezentare sau ocazie care
favorizează schimbul de idei sau relaţii spirituale.
Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact
semnificaţiile ştiinţifice ale termenului. „Comunicarea este un proces care din
unghiul ştiinţei comunicării depinde de patru componente fundamentale: un
emiţător, un canal, informaţie şi un receptor”.86 Într-o formă simplă , procesul de
comunicare poate fi redat (sau redată ), astfel:
emiţă tor  informaţie  canal  informaţie  receptor
Esenţa procesului este transmiterea informaţiei de la un participant la

celă lalt. În mod frecvent, circulaţia are loc în dublu sens, este bidirecţională .
86
Revista de Asistenţă Socială, nr.2, 2003, p. 45;
73
Acesta este cadrul dialogului, al unei discuţii dintre două persoane, care
alternativ joacă rolul de emiţător (vorbitor) şi receptor (ascultă tor).
Alteori, circulaţia informaţiei poate avea loc în sens unic. Este cazul
monologului, al cuvâ ntă rilor, al comunică rii prin radio şi televiziune.
Emiţător (Radio, TV, MassMedia) ----------- sens unic ------- Receptor
Comunicarea nu se închide odată cu preluarea sau receptarea informaţiei.

Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau
comportamentului celor ce o receptează . Procesul poartă numele de „efect al
comunicării”.87
Prin urmare modelul elementar al comunică rii trebuie extins:
emiţă tor  informaţie  canal  informaţie  receptor  efect
În această schemă , comunicarea se aseamă nă procesului „stimul – reacţie”

(receptorul reacţionează la stimuli provenind din partea emiţătorului). Dar nu
orice proces „stimul – reacţie” reprezintă o situaţie comunicaţională .
Pentru a deveni comunicare, procesul „stimul – reacţie”, ar trebui să fie cel
puţin un proces intenţionat, ceea ce însemnă că emitentul trebuie să aibă intenţia
de a provoca receptorului un efect oarecare.
Prin urmare, „comunicarea” devine un proces prin care un emiţă tor
transmite informaţiile receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a
produce asupra receptorului anumite efecte.
Jean-Claude Abric consideră comunicarea ca „ansamblul proceselor prin
care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoanele aflate
într-o situaţie socială dată”.88 Procesele de comunicare sunt aşadar esenţiale, ele
întemindu-se pe fenomene de interacţiune, şi sunt determinate de acestea. Orice
comunicare este o interacţiune.
87
Ibidem;
88
Jean-Claude Abric, Psihologia comunicării, teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi, 2002. p. 61;
74
Domeniul comunică rii, cel puţin în parte dezvoltat din nevoia acută de a
face oamenii să comunice câ t mai eficient. A comunica, a şti să comunici, au
devenit imperative în ultimul deceniu.
În comunicare nu este totul a te exprima pur şi simplu. De vreme ce ne
exprimă m pentru cineva, trebuie ca expresia să fie fă cută inteligibilă pentru
partener. Deci ea trebuie organizată în aşa fel încâ t, cuvintele în aparenţă
uniforme, să devină apte prin înlă nţuirea lor să exprime realitatea cu tot ceea ce
conţine ca nou în fiecare moment, dar şi să pă streze ceea ce este general.
Comunicarea are obiective multiple: ne informă m, află m multe lucruri
despre lumea înconjură toare, despre partener, dar şi despre noi înşine.
Comunicarea facilitează comparaţia socială : partenerii îşi evaluează abilită ţile,
realiză rile, atitudinile, opiniile, valorile proprii raportâ ndu-le la cele ale celuilalt.
De asemenea, comunicarea vizează şi influenţa, schimbarea atitudinilor şi
comportamentului celuilalt.
Nici un act de comunicare nu este motivat numai de un singur factor, ci mai
degrabă de o combinaţie de scopuri, care pot motiva fiecare individ în moduri şi
graduri diferite, depinzâ nd de personalitatea celor implicaţi (trebuinţe, dorinţe,
experienţă ) şi de contextul în care are loc comunicarea.
În cadrul unitaţii de comuncare mesajul codificat este transmis printr-un
canal de comunicare. Câ nd alege simbolurile, emiţă torul trebuie să fie atent în
stabilirea canalului de comunicare. Indiferent de canal, mesajul trebuie
decodificat pentru ca procesul de comunicare să aibă loc.
Odată ce semnificaţia mesajului primit este stabilită , receptorul ră spunde
acestui mesaj. Ră spunsul poate fi unul intern, prin care informaţia primită este
transmisă spre stocare în banca de date a memoriei, dar poate fi şi unul extern,
prin intermediul că ruia comunicatorul–receptor trimite feed-back-uri la
emiţă tor.
75
Feed-back-ul este extrem de important în comunicare, deoarece permite

partenerilor implicaţi să vadă dacă ideiile şi sentimentele au fost împă rtaşite în
modul in carer s-a intenţionat şi cum s-a realizat acesta, el putâ nd fi pozitiv,
negativ, imediat sau amâ nat.
Mesajele care circula între partenerii comunică rii sunt influenţate nu
numai de interpretarea semnificaţiei, ci şi de elementele pertubatoare, care sunt
de fapt orice interferenţă internă sau externă , apă rută în cursul comunică rii.
Perturbă rile pot fi: fizice, fiziologice, semantice (apă rute ca urmare a alegerii
defectuoase a cuvintelor), sintactice (ţinâ nd de structura frazei), psihologice (de
exemplu, persoanele timide se pot simţi „în primejdie” într-o situaţie
comunicativă şi ca urmare apar mari rezerve în comunicare).
Comunicarea verbală si non-verbală reprezintă una dintre marile
„oglinzi ale sufletului”, deschizâ ndu-se accesul spre conştiinţă , conştiinţă care la
râ ndul ei se deschide prin comunicare. Un întreg şir de elemente extralingvistice,
paralingvistice si lingvistice, constituie indici importanti pentru descoperirea
proprie şi a celuilalt.
Atunci câ nd abordam comunicarea cu ambele sale faţete, verbală şi
nonverbală , nu trebuie să trecem cu vederea cea mai importantă particularitete a
ei: expresivitatea. Aceasta este o „însuşire aptitudinala complexă care înglobează
capacitatea de a proiectape plan mentalşi de a exprima adecvat sugestiv într-o
situaţie dată o idee sau o stare psihică”.89
Modelele teoretice ale competenţei sociale acordă o importanţă deosebită
comunică rii non-verbală . Diferitele categorii de indivizi competenţi şi eficace din
punct de vedere social sunt cotate mult mai bine la acest factor: medicii, asistenţii
sociali, profesorii şi ceilalţi sunt mai competenţi atunci câ nd sunt pregă tiţi în
acest domeniu.
89
Jaques Cosnier, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, p. 68;
76
Expresivitatea facilitează comunicarea şi conferă autenticitatea; ea trebuie

să sprijine şi nu să reducă inteligibilitatea. „Semnele nonverbale reprezintă
vehiculul principal al autoprezentării”.90
Asistenţii sociali omunică cu ajutorul cuvintelor, modulaţiilor vocii,
corpului, posturilor, gesturilor şi expresiilor mimice. Nu putem să nu comunică m.
Chiar dacă nu spunem nimic şi ră mâ nem imobili, transmitem un anume mesaj.
Mesajul pe care îl transmitem celorlalţi depă şeşte conţinutul semantic al
cuvintelor pe care le utiliză m. Cercetă rile au evidenţiat că în timpul unui discurs
prezentat în faţa unui grup, 55% din impactul acestuia se datorează limbajului
corporal (postură , gesturi, contact vizual), 38% tonul vocii şi doar 7%
conţinutului verbal al mesajului trimis.
Aceste procente diferă de la o situaţie la alta: limbajul corpului şi tonul
vocii schimbă enorm impactul şi semnificaţia mesajului. În foarte multe situaţii
este mai important cum spunem decâ t ceea ce spunem. De câ te ori un „DA” nu
înseamnă „NU” sau invers, în funcţie de felul în care aceste cuvinte sunt spuse?
Important în comunicare este şi locul în care se produce actul comunică rii.
Spaţiul în care are loc un interviu, poate fi un birou. Acest spaţiu are semnificaţii
diferite pentru cei care comunică .
Mai întâ i este evident că cel care se află „în deplasare”, se află într-o poziţie
psihologică inferioară , apoi biroul ne informează despre statutul indivizilor; el
poate fi amenajat pentru atingerea unor scopuri implicite sau explicite.
Deplasările în spaţiul biroului crează un anume context psihologic. Modul în care
cineva se deplasează într-un anume spaţiu, depinde de sentimentul să u de
securitate, de tipul de relaţii pe care le stabileşte cu ceilalţi.
Libertatea de mişcare şi absenţa unor frontiere precise, sunt indicatori ai
încrederii care există între cele două persoane. De pildă , dacă în cursul
convorbirii, unul dintre interlocutorii este aşezat în timp ce celă lalt se
90
Serge Moscovici, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt”, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 80;
77
deplasează , este posibil ca această situaţie să traducă raporturi de dominare. De

asemenea, distanţa fizică existentă între două persoane care comunică , traduce
destul de bine distanţa psihologică dintre interlocutori; spunem un secret unei
persoane de încredere apropiindu-ne de urechea ei, dar comunică m o dispoziţie
oficială cuiva plasâ ndu-ne la o distanţă socială.
Maniera în care corpurile se ating, se întâ lnesc, se întâ lnesc, se
îndepă rtează sau se evită este influenţată de stă rile emotive (nelinişte, prietenie,
siguranţă , relaxare etc.), deoarece contactul corporal este una dintre formele
primare ale comunică rii. Strâ ngerea mâ inii este o experienţă tactică plină de
informaţii. Este hotă râ tă , ezitantă , indolentă , puternică şi dominatoare cu
„scuturări” uşoare? Este realizată prelungit cu întreaga mâ nă sau cel care
intervievează nu oferă decâ t doua degete?
Ca asistent social trebuie să avem o atitudine deschisă care să stimuleze
contactul psihologic cu cei cu care venim în contact: capul uşor aplecat într-o
parte, corpul aplecat în faţă , postură suplă şi destinsă .
Contracţiile muşchilor feţei sunt buni indicatori ai expresiilor emoţionale:
persoana tristă are fruntea încreţită , colţurile gurii că zute, cea mâ niosă are o
privire „neagră ”, buzele strâ nse, maxilarele contractate etc. Pentru a evita erorile
de interpretare a acestor indicatori, trebuie să avem permanent în vedere
contextul în care aceştia apar.91
O tră să tură facială importantă este zâ mbetul. Deşi, în general, zâ mbind
pă rem prietenoşi şi îi încurajă m pe ceilalţi să comunice cu noi, trebuie avut în
vedere că zâ mbind prea mult, atunci câ nd subiecţii sau clienţii ne vorbesc despre
probleme serioase, am putea apă rea neserioşi, superficiali, iar zâ mbetul – un
comportament artificial.
91
Ibidem;
78
II.3.3. Conlucrarea sau cooperarea în asistenţa socială
Cooperarea sau conlucrarea constă în a ţine cont de obiectivele celorlalţi şi

de propriile obiective, adaptâ ndu-ţi comportamentul în aşa fel încâ t să fie atinse
diferitele obiective propuse.
Activită ţile sociale implică întotdeauna mai mulţi indivizi ca şi cum ar fi
vorba despre un joc, de o activitate socială (dans, câ ntec, conversaţie) sau de
muncă . „Numeroasele tipuri de slăbiciuni, de la nivelul competenţelor sociale se
datorează lipsei de cooperare”.92
Cooperarea este indispensabilă în viaţa socială . Trebuie să fim înţelegă tori
cu cei din jurul nostru. Printre alte componente, un bun lider, trebuie să ştie să îi
consulte şi să -i convingă pe subordonaţii să i.
A negocia, constă în a gă si o soluţie „integrativă” (o soluţie bună pentru
toată lumea), fiecare parte fă câ nd concesii, astfel încâ t principalele obiective ale
fiecarei pă rţi să fie atinse.
Atenţia acordată celorlalţi, are o importanţă capitală în toate relaţiile
interumane. Nu putem trece pe lâ ngă ceilalţi cu diferenţă sau nepă sare.
Antrenarea competenţelor sociale ale bolnavilor şi persoanelor singure,
constă mai ales în a ajuta să stabilească relaţii în care accentul să fie pus pe
atenţia acordată celorlalţi.
În dragoste, ca şi în relaţiile conjugale şi intime, conceptualizate, ca relaţii
„comunitare”, influenţa socială şi schimbul de recompense contează mai puţin
decâ t necesită ţile celuilalt.
În cooperare, prezentarea sinelui este un element special al competenţei
sociale, important nu numai pentru respectul de sine al interactorilor, dar şi
pentru a-i învă ţa pe ceilalţi cum să se comporte.
92
Ibidem, p. 92;
79
Este greu să se discute cu nişte indivizi anonimi. Totuşi revendică rile de

identitate sau de statut, nu pot fi acceptate în totalitate; în orice întâ lnire rolul şi
statutul fiecă rui individ, trebuie negociate şi acceptate de că tre ceilalţi.
Lipsa de competenţă este adesea datorată unor slă biciuni din sfera eu-lui,
dâ nd naştere unei conştiinţă de sine exagerate şi unei oarecare anxietă ţi sociale.
Imagine de sine este ansamblul ideilor pe care un individ le are despre el însuşi,
inclusiv despre rolul să u (meserie, clasă socială etc.), despre tră să turile de
caracter şi corpul să u.
Respectul faţă de sine este limita pâ nă la care un individ are o pă rere bună
despre el însuşi. Prezentarea de sine este comportamentul care vizează
influenţarea manierei în care suntem vazuţi de ceilalţi.
Prezentarea de sine non-verbală , este şi ea importantă : îmbră camintea şi
alte aspecte exterioare, accent, stil verbal, maniere în general. Prin asemenea
semnale putem reuşi crearea impresiei că aparţinem unei clase sociale sau unui
grup, ori că avem o anumită personalitate sau anumite idei politice.
În comunicarea cu asistatul, prezentarea de sine este adesea exagerată ,
generâ nd o oarecare stâ njeneală atunci cand aceasta este scoasă la lumină . Există
si alte surse de jenă – incidentele sociale (de exemplu, uitarea numelui unei
persoane), care focalizează brusc toată atenţia.
Jena este o componentă a anxietă ţi sociale rezultâ nd în parte dintr-o
atenţie excesivă îndreptată că tre sine şi din teama de nu fi dezaprobat de
societate, de unde şi performanţa socială limitată şi ineficientă .
Dezaprobarea, fie ea reală sau fictivă (teama de dezaprobare) duce la o
scă dere a respectului de sine, ca atunci câ nd există o discrepanţă prea mare între
aspiraţiile si rezultatele obţinute.
Dezvă luirea informaţiilor personale este în general progresiv, reciprocă şi
indispensabilă orică rei relaţii intime, fiind un semn de încredere.
80
Capitolul III
Studiu de caz: Serviciul de Asistenţă Maternală
din cadrul DGASPC Dâmboviţa
Serviciul de Asistenţă Maternală din cadrul DGASPC Dâmboviţa
Serviciul de asistenţă maternală asigură protecţia copilului care necesită

stabilirea unei mă suri de protecţie, ce impune creşterea, îngrijirea şi educarea
copilului de că tre un asistent maternal profesionist, denumit în continuare AMP;
această protecţie include şi plasarea copilului cu nevoi speciale în vederea
recuperă rii sale.
În dezvoltarea serviciului de asistenţă maternală , serviciul public

specializat pentru protecţia copilului (SPPC) şi organismele private autorizate
(OPA), au în vedere particularită ţile de limbă , dizabilitate, rasă , cultură , religie şi
orientare sexuală ale copiilor.
SPPC/OPA pregă teşte asistenţi maternali specializaţi pentru copilul cu

dizabilită ţi. Autoritatea judeţeană /locală cu atribuţii în domeniul protecţiei
copilului asigură accesul la serviciul de asistenţă maternală , potrivit nevoilor
copilului.
Studiu de caz
81
Privind situaţia adolescentei A.
Nascută la data de 10.09.1986, fiica lui D si a lui E.
Copilul a fost pă ră sit de că tre pă rinţi în anul 1994 împreună cu cei doi fraţi.
Aceştia tră iau în concubinaj, erau alcoolici şi lă saseră copiii în grija bunicilor
paterni.
Între timp tată l a decedat, iar mama a pă ră sit domiciliul şi nu a fost

identificată pe raza judeţului Dâ mboviţa.
Copilul a fost instituţionalizat într-un centru de plasament în anul 1994

pâ nă în 1999 moment în care a fost luat în plasament de că tre asistentul
maternal (AMP) S.
Copilul nu a fost vizitat de membrii familiei, în afară de fraţii lui care la

râ ndul lor erau instituţionalizaţi în alt centru de plasament. În anul 2002 copilul
este declarat abandonat.
Copilul are o evoluţie foarte bună în mediul substitutiv atâ t fizic câ t şi

psihic, rezultatele la şcoală fiind foarte bune. În anul 2003, AMP S. transferă
copilul la un Liceu din Bucureşti, unde îşi mută şi rezidenţa.
Privind reevaluarea mă surii de protecţie conf. L. 272/2005, în anul 2004

copilul a împlinit 18 ani iar reevaluarea s-a fă cut cu declaraţia acestuia. De
asemenea, adolescentul continua studiile, fiind actualmente student al Facultă ţii
de Sociologie, specializarea Asistenţă Socială Bucureşti.
În urma reevaluă rii cazului în 2005, Comisia pentru protectia copilului

Dâ mboviţa hotă ră şte menţinerea plasamentului pentru adolescentul A la AMP S.
A menţine legă tura cu fraţii să i, fiind pregă tit pentru o viaţă independent.
Concluzii
82
Indiferent de epoca istorică şi de arealul cultural, comunită ţile umane s-au

confruntat mereu cu multiple situaţii problematice, generate de insuficienţa
resurselor şi inechitabila lor repartiţie, de catastrofele naturale, de conflictele
intra- şi intercomunitare, de excesele puterii politice sau, dimpotrivă , de
incapacitatea ei de gestionare a binelui public etc.
Progresul culturii şi civilizaţiei a condus în timp, la ameliorarea generală a

condiţiilor de viaţă ale oamenilor, lucru concretizat în creşterea duratei medii a
vieţii, în sporirea gradului de confort, precum şi în apariţia şi dezvoltarea unor
servicii publice în domeniile să nă tă ţii, educaţiei, transportului şi comunicaţiilor.
În secolul XX, dincolo de tragicele experienţe ale utiliză rii tehnologiilor de

vâ rf ca mijloace ale distrugerii şi terorii, putem remarca, totuşi, o creştere fă ră
precedent a preocupă rii comunită ţilor faţă de problemele sociale; mai mult, dacă
în perioadele anterioare eforturile asistenţiale ale diferitelor instituţii sau
organizaţii erau relativ necorelate, secolul XX a adus cu sine un nou spirit al
gestionă rii socialului, concretizat în constituirea sistemelor naţionale de
protecţie socială .
Dacă pâ nă acum sarcina protecţiei sociale a persoanelor a revenit multă

vreme comunită ţilor religioase şi unor grupuri sau persoane caritabile, iată că în
prezent, societă ţile moderne au creat şi dezvoltat reţele asistenţiale cu caracter
permanent, apte să asigure atâ t protecţie socială generală , câ t şi una specifică .
Astfel, a apă rut asistenţa socială ca profesie centrată pe trebuinţele şi
problemele umane.
Funcţionarea instituţiilor asistenţiale presupune existenţa unui personal

special pregă tit, capabil să identifice situaţiile sociale problematice, să conceapă
planuri de intervenţie şi să determine procese de schimbare psiho-socială la
nivelul comportamentului clienţilor.
83
Asistentul social, pentru exercitarea cu profesionalism a meseriei sale, va

trebui să cunoască orizonturi teoretice şi aplicative, ce sunt indispensabile
cercetă rii şi intervenţiei sociale; fă ră cunoaşterea acestora, asistentul social va
ră mâ ne la intuiţii vagi, la impresii nesigure, proprii experienţei comune.
BIBLIOGRAFIE
 «Codul Etic al profesiei de asistent social», www.cnasr.ro;
84
 «Statutul profesiei de asistent social», Art. 2, www.cnasr.ro;

 Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, traducere de
Luminiţa şi Florina Botisineanu, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
 Athanasiu, Alexandru, Dreptul securităţii sociale, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1995;
 Bocancea, Cristian; Neaţu, George, Elemente de Asistenţă Socială, Editura
Polirom, Iaşi, 1999;
 Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997;
 Chalvin, Dominique, Psihoteste, 1994, traducere şi adaptare Adriana
Chelcea, Editura SC Ştiinţă şi Tehnică , Bucureşti, 2000;
 Chelcea, Septimiu, Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice,
Editura Institutului Naţional de Informaţii, Bucureşti, 1995;
 Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative, Editura Ecomonică , Bucureşti, 2001;
 Cosnier, Jaques, Introducere în psihologia emoţiilor şi sentimentelor,
Editura Albatros Bucureşti, 2002;
 Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative,
Bucureşti, 1993;
 Cuilenburg, J.; Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Polirom, Iaşi,
2000;
 Dafinoiu, Ioan, Personalitatea – metode calitative de abordare. Observaţia
şi interviul, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
 Dragomir, Drd. Valentina, Interviul în practica asistenţei sociale, în Revista
de Asistenţă Socială, nr.2, Bucureşti, 2003;
 Epureanu, Viorica; Mă noiu, Florica, Asistenţa socială în România, Editura
All, Bucureşti, 1996;
85
 Fevre, Louis, Munca socială. Teorie şi practică, Editura Cronici Sociale,

Lyon, Franţa, 1993;
 Freynet, Marie, Meditaţiile muncii sociale, Lyon, 1995, citată în Cristian
Bocancea, George Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom,
Iaşi, 1999;
 Holdevici, Ioan, Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti, 1966;
 Holdevici, Irina, Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de
psihoterapie, Editura All, Bucureşti, 1997;
 Hurubean, Alina, Asistentul social – agent al schimbării. Strategii active de
asistenţă social, în Anuarul Fundaţiei «Petre Andrei», tomul VII – Ştiinţe
socio-umane, Editura Cantes, Iaşi, 1997;
 Hurubean, Alina, Cercetarea – acţiune şi prefigurarea ei în sociologia
românească, în volumul Un secol de sociologie românească (1897-1997),
Editura fundaţiei Axis, Iaşi, 1997;
 Iluţ, Prof. Petru, Abordare calitativă a socio-umanului, Editura Polirom Iaşi,
1997;
 Legea 705/2001, privind sistemul naţional de asistenţă socială ;
 Loubet del Bayle, J.L. Introducere în metodele ştiinţelor, Editura Privat,
Touluse, Franţa, 1986;
 Manualul lucră torului social stradal, UNICEF, Bucureşti, 2002;
 Mănoiu, Florica, Epureanu, Viorica, Asistenţa Socială în România, Editura
All, Bucureşti;
 Menthonnex, Andree, Le service social et l’intervention sociale, Les
Editions, I.E.S., Geneve, 1995;
 Miftode, Prof. dr. Vasile, Acţiune socială în perspectivă interdisciplinară,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1999;
 Miftode, Prof. dr. Vasile, Fundamente ale Asistenţei Sociale, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1999;
86
 Miftode, Prof. dr. Vasile; Alexandru, Coord. Irina, Dimensiuni ale asistenţei
sociale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;
 Miftode, Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto-Franco, Galaţi,
1995;
 Moscovici, Coord. Serge, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt –
Psihologie-Ştiinţele educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
 Neculau, Coord. Adrian, Psihologie socială – aspecte contemporane, Editura
Polirom, Iaşi, 1996;
 Nicola, Grigore; Marcus, Stroe, Competenţa didactică – perspectiva
psihologică, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
 Paşa, Florin; Paşa, Luminiţa Mihaela, Cadrul juridic şi organizatoric al
asistenţei sociale în România, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
 Petre, Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997;
 Pieron, H., Vocabular de Psihologie, Ed. a-IIa, Paris, P.U. 1957, din Stone
Marcus, Empatia – Cercetări experimentale, Editura Academiei Româ ne,
Bucureşti, 1971;
 Pop, Luana Miruna, Dicţionar de politici sociale, Editura Polirom, Bucureşti,
2002;
 Popa, Cornel, Teoria acţiunii şi logica formală, Editura Ş tiinţifică şi
Enciclopedică , Bucureşti, 1984;
 Răşcanu, Ruxandra, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Ş tiinţă
şi Tehnică , Bucureşti, 1996;
 Revista de Asistenţă Socială, Nr.1-2, Editată de Catedra de Asistenţă Socială ,
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială , Bucureşti, 2002;
 Rotariu, Traian; Iluţ, Petru, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,
Editura Polirom, Iaşi, 1997;
 Rupp, Maria Antoaneta, Munca socială individualizată, Editura Privat,
Touluse-Franţa, 1970;
87
 Sillamy, Norbert, Dictioner de la Psichologye, Paris, Larousse, 1965, citat

din Stoe Marcus, Empatia – Cercetări experimentale, Editura Academiei
Româ ne, Bucureşti, 1971;
 Slate, Dan, Competenţă, performaţă, competiţie, Revista de Pedagogie nr. 1,
Bucureşti, 2003;
 Soare, Pr. dr. Gheorghe, Biserica şi Asistenţa socială – doctrina şi
organizarea în primele şase secole, Editura Cartea Româ nească , Iaşi, 1980;
 Stroe, Marcus, Empatia – cercetări experimentale, Editura Academiei
Româ ne, Bucureşti, 1971;
 Vlăsceanu, Lază r; Zamfir, Că tă lin, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom,
Iaşi, 2000;
 Warren, Horward, Dicţionar de Psihologie, SUA, Haughton Miffin Company,
1962, din Stroe Marcus, Empatia – Cercetări experimentale, Editura
Academiei Româ ne, Bucureşti, 1971;
 Zamfir, Elena, Psihologia socială, Texte alese, Editura Ankarom, Iaşi, 1997;
 Zamfir, Elena; Coord. Zanfir, Că tă lin, Politici sociale în România în context
European, Editura Ankarom, Iaşi, 2000;
 Zăpârţan, Liviu Petru, Doctrine politice, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1994;
Cuprins
Introducere ……………………………………………………………………………………………. p 1
88
Capitolul I
1. Asistenţa socială ca profesie ………………………………………………………...... p3

2. Scurt istoric al primelor forme de asistenţă socială ………………………... p18
3. Asistenţa socială în Româ nia ………………………………………………………… p26
4. Metode şi tehnici în asistenţa social ………………………………………….…... p35
5. Norme deontologice ale profesiei de asistent social ……………………..... p50
Capitolul II
1. Competenţe profesionale în asistenţa social ………………………………….. p55
2. Semnificaţia conceptelor de «competenţe profesionale» ……………......... p61
3. Dimensiuni, elemente structurale ale competenţelor profesiei de
asistent social ……………………………………………………………………………….. p65
3.1. Empatia şi asertivitatea în asistenţa social ………………………. p68
3.2. Comunicarea verbală şi nonverbal ………………………….……….. p74
3.3. Conlucrarea sau cooperarea în asistenţa social ………………... p80
Capitolul III
Studiu de caz: «Serviciul se Asistenţă Maternală din cadrul DGASPC
Dâmboviţa» …………………………………………………………………………………….……. p82
Capitolul IV
Concluzii ………………………………………………………………………………………………. p84
Bibliografie ………..…………………………………………………………………………………. p86
Cuprins …………………………………………………………………………………………………. p90
89

Profesia de Asistent Social Licenta

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Profesia de Asistent Social Licenta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Profesia de asistent social.

Competenţe, abilităţi şi deprinderi

PROFESIA DE ASISTENT SOCIAL.

COMPETENŢE, ABILITĂŢI ŞI DEPRINDERI

Asistenţa socială modernă , spre deosebire de activită ţile asistenţiale din

Serviciul social modern este influenţat sau pilotat de achiziţiile teoretico-

Cunoaşterea societă ţii implică cunoaşterea sociologiei, aceasta oferind

însuşi faptului că tră iesc în societate. Sociologia şi antropologia ne fac să

Societatea în care tră im nu poate fi considerată ca un sistem autosuficient,

Prin interacţiune, oamenii învaţă regulile de comportament ale societă ţii

Într-o astfel de lume, în continuă schimbare şi supusă conflictelor şi

Încrederea în capacită ţile noastre, respectul faţă de propria persoană ţin şi

I.1. Asistenţa socială ca profesie

Asistenţa socială , în conformitate cu Statutul profesiei de asistent social,

Valorile şi principiile etice fundamentale ale asistentei sociale sunt: justiţia

În exercitarea profesiei, asistentul social nu poate fi supus nici unei

Colegiul Asistentilor Sociali din Româ nia are obligaţia permanentă de a

Codul Etic conţine principii generale de conduită profesională şi cuprinde

Asistentul social, lucrâ nd în special cu persoane din categorii marginale şi

Teoriile şi metodele cercetă rii sociologice ne ajută să decantă m factorii

Asistenţa socială ca domeniu de cunoaştere şi de activitate trebuie să -şi

Profesia asistentului social implică empatie şi solidaritate, pe de o parte

Profesia de asistent social – afirmă Andrée Menthonnex – este o profesie

Asistentul social – pentru exercitarea profesiei – se obligă să dobâ ndească

publice şi a clienţilor şi să ră mâ nă , în acelaşi timp, într-un anonimat comparabil

În ansamblul cunoştinţelor care fundamentează intervenţia socială

Avâ nd un statut propriu, cu obiective caracteristice şi tipuri de activită ţi

O dimensiune de asemenea constitutivă profesiei de asistent social se

 cunoştinţe de sociologie, antropologie, religie, economie, psihologie,

asigurau consilierea tinerelor mame, procurau asistenţă medicală şi juridică

În conformitate cu aceste atribuţii profesionale, asistentele sociale erau

Noua orientare reprezentată de modelul intervenţiei reuşeşte să înlă ture

 Empatia, o formă a altruismului, prin denumirea populară “a te pune

alocaţii şi servicii sociale destinate familiilor cu copii, vâ rstnicilor, copiilor şi

Asistenţa socială este, în primul râ nd, “o artă, este de asemenea, o ştiinţă şi

Asistenţa socială este o profesie, pentru că presupune şi ţine seama de

 deţine un corpus sistematic, organizat, teoretic de cunoştinţe de

 operează cu valori si simboluri commune;

 este o activitate pe termen lung pusă în slujba nevoilor sociale;

 are instituţii academic;

 se bazează pe un sistem legislativ şi o dimensiune etică proprie;

 deţine un profil profesional specific pentru a servi persoana aflată în

Asistenţa socială modernă s-a dezvolzvoltat pornind de la nevoia

 prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi

oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi

Asumarea multitudinii de roluri şi responsabilită ţi ce îi revin asistentului

Modul în care asistentul social se orientează în lucrul cu cele două sisteme

Codul deontologic îl ghidează pe asistentul social spre varietatea rolurilor

În anul 1994, Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat

Plecâ nd de la principiul de bază al profesiei de asistent social, potrivit

 asistentul social şi problematica socială , în care sunt prevă zute

 asistentul social şi agenţia în care lucrează , privind probleme

Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori,

I.2. Scurt istoric al primelor forme de asistenţă socială

Primele forme de asistenţă socială au fost organizate de că tre Biserică , încă

Sfâ ntul Vasile cel Mare, în calitate de pă stor al ţinuturilor Cezareei

Instituţii de asistenţă socială se organizează încă din timpul Împă ratului

În timpul domniei împă ratului roman Constantin cel Mare, cu sprijinul

gestionarea donaţiilor şi aveau obligaţia de a raporta periodic Bisericii asupra

Odată cu începuturile creştinismului, asistenţa socială ia forma unor

În secolul al XVI-lea se înfiinţează instituţii de asistenţă socială , denumite

În anul 1831 spă tarul Mihai Cantacuzino şi culcerul Colţea întemeiază

În anul 1864, generalul Kiseleff înfiinţează «Eforia caselor făcătoare de bine