Universitatea Transilvania Braşov

Facultatea de Sociologie si Comunicare

Specializare: Sociologie, Asist. Sociala, Res. Umane, An I
Disciplina: Psihologie socială
Titular de curs: Conf. unv. dr. Alina COMAN

ATITUDINE SI COMPORTAMENT

1. Conceptul de atitudine
2. Atitudine şi comportament
2.1. Convergenţă atitudine – comportament
2.2. Divergenţă atitudine – comportament

Bibliografie
CHELCEA, Septimiu. 2001. Psihologie socială. Bucureşti, SNSPA.
CHELCEA, Septimiu şi ILUŢ, Petru. 2003. Enciclopedie de psihosociologie.
Bucureşti, Editura Economică.
MOSCOVICI, Serge. 1997. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Iaşi,
Editura Polirom.
RADU, Ioan (coord). 1994. Psihologie socială, Cluj-Napoca, Editura EXE.
 1. Conceptul de atitudine
Încă de la primele studii sistematice de psihologie socială, atitudinea a fost
considerată drept cel mai caracteristic, mai indispensabil concept al domeniului
(G.Allport).
Pentru clarificarea conceptului propunem câteva definiţii şi două scheme:
modelul tripartitiv al unei atitudini (M.Rosenbereg si C.Hovland, 1960) – anexa
nr.1 şi schema de formare a unei atitudini – anexa nr.2.
E. Bogardus – o atitudinea este o tendinţă pro sau contra faţă de un
element din mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă. O
atitudine are semnificaţie numai în rerlaţie cu anumite valori.
G.W.Allport - o atitudine este o stare mentală de pregătire – cristalizată
pe baza experienţei – care exercită o influenţă direcţională sau dinamică asupra
răspunsurilor individului, faţă de toate obiectele cu care el vine în contact.

2. Atitudine şi comportament
Cunoaşterea comună - ca şi reflecţia teoretico-filosofică - au avut de
multă vreme ca temă importantă raportul dintre ceea ce oamenii simt (şi
gândesc), ceea ce spun şi ceea ce ei fac. De la experimentul lui La Piere (1934),
respectiva temă a devenit una centrală şi pentru abordările sistematice din
câmpul disciplinelor socioumane, în particular din psihologia socială. Ea
figurează aici ca raportul dintre atitudine şi comportament, dar dacă ţinem
seama că atitudinea este măsurată prin opinii, atunci transcrierea problemei din
limbajul comun este: atitudini (ceea ce oamenii simt şi gândesc), opinii declarate
(ceea ce spun), comportament (ceea ce fac efectiv).
In studiul devenit de referinţă, La Piere (1934), un profesor alb, a călătorit
de-alungul Statelor Unite însoţit de un tânăr cuplu conjugal chinez. Ei s-au oprit
la 250 de hoteluri, moteluri şi restaurante. Deşi, în anii '30 era o puternică
atitudine negativă făţişă din partea albilor faţă de rasă galbenă şi deşi proprietarii
localurilor unde au poposit erau albi, ei n-au fost refuzaţi să ia masa la nici unul
din restaurante şi doar la unul din hoteluri nu au fost admişi. După câteva
sâptămâni, La Piere a trimis un scurt chestionar prin care îi întreba pe
proprietari dacă ar accepta chinezi ca şi clienţi. Marea majoritate a răspunsurilor
a fost „nu", cu alte cuvinte, apărea o mare discrepanţă între ceea ce ei au făcut
efectiv şi ceea ce au declarat că ar face.
Sute de studii concrete (de teren şi laborator) s-au efectuat de atunci şi
meta-analiza lor indică - aşa cum de altfel şi experienţa cotidiană ne arată - atât
cazuri de foarte ridicată corelaţie între răspunsurile atitudinale şi cele
comportamentale, cât şi corelaţii slabe sau chiar cazuri de comportamente
contraatitudinale, conduite opuse, în contradicţie cu atitudinile exprimate.
Cercetările din domeniu au scos în evidenţă, alături de caracterul probabilistic al
relaţiei atitudine-comportamente, şi factorii şi condiţiile răspunzătoare pentru
convergenţa sau divergenţa lor.

2.1. Convergenţa atitudine-comportament

2
 Prezenţa paralelismului ridicat dintre răspunsurile atitudinale şi cele
comportamentale se datorează, în primul rând, faptului că atitudinea este o forţă
motivaţională, generând o acţiune specifică. În această calitate ea apare ca şi
cauză a comportamentului, multiplicându-se în actele noastre de conduită. Pe o
asemenea proprietate a ei se bazează ideea că dacă schimbăm mentalitatea
oamenilor se va schimba şi comportamentul lor, idee atât de invocată în actualul
context din România.
Dar convergenţa atitudine-comportament se explică şi prin aceea că, în
acord cu teoria disonanţei cognitive de a realiza o convergenţă între evaluările şi
comportamentul nostru, atitudinea poate apărea ca „autojustificare"
(raţionalizare) a acţiunilor noastre. În acest caz, comportamentul este cauza, iar
atitudinea, efectul. Trecerea rapidă de la regimurile totalitare la democraţie este
o situaţie aproape cvasiexperimentală în acest sens. Fără a fi ipocriţi - şi aceştia
sunt numeroşi - mulţi indivizi, mai mult sau mai puţin constrânşi de
împrejurări, întreprind acţiuni discrepante faţă de convingerile lor prealabile,
iar odată întreprinse, respectivele acte de conduită determină o reformulare
a convingerilor (atitudinilor), o adaptare a lor la noua situaţie. Desigur,
autojustificarea poate fi dezvoltată chiar înaintea desfăşurării acţiunii.
D. Bem (1967) afirmă că nici nu e nevoie de a recurge la teoria disonanţei
cognitive (şi autojustificare) pentru a explica concordanţa atitudine-
comportament, întrucât atitudinile sunt rezultatul autopercepţiei (percepţia
propriului comportament). Adică, aşa cum noi deducem, de regulă, atitudinile
altora din ceea ce ei fac, tot aşa se întâmplă şi în cazul atitudinilor proprii: ne
definim şi autoatribuim o atitudine oarecare din constatarea felului în care ne-
am comportat. Interpretarea lui D. Bem trebuie mult temperată, dar
experimente în care s-a manipulat variabila autopercepţiei comportamentului
au arătat că atunci când nu există o atitudine prealabilă bine definită faţă de un
obiect, această variabilă determină formularea atitudinii la subiecţii investigaţi
(Chaiken şi Boldwin, 1981).

2.2. Divergen ţa atitudine-comportament

Dacă concordanţa dintre atitudinile şi acţiunile noastre pare ceva firesc,
discrepanţa dintre cele două planuri a suscitat mai multă atenţie şi a condus la o
serie de experimente şi interpretări. Ca şi pentru multe alte fenomene
psihosociale, explicaţia mai productivă se află în interacţiunea personalitate
-situaţie. La care, pentru problematica valorilor şi atitudinilor, trebuie adăugată
neapărat discutarea metodologiei implicate. În acelaşi timp, metodologia e
legată strâns de raportul personalitate-context. Din motive didactice vom trata
însă separat cele trei seturi de factori (metodologici, de personalitate, de situaţie).

3
 Probleme metodologice
O primă interpretare a concordanţei slabe sau a discrepanţei atitudine-
comportament este aceea că există o atitudine adevărată, care determină reacţii
comportamentale identice sau foarte asemănătoare în situaţii diferite, numai că
instrumentele metodologice de depistare şi măsurare a ei nu sunt suficient de
rafinate pentru a o surprinde. Pornind de la constatarea că tehnicile utilizate în
studierea valorilor şi atitudinilor se reduc în esenţă la cele verbale, validitatea
lor este privită cu multă precauţie. Între atitudine ca variabilă latentă şi opinia
declarată de subiect (şi accesibilă nouă) survine o distanţă, ce variază în funcţie
de mai mulţi paramentri (personalitatea subiectului şi a anchetatorului, tema
de cercetat, caracteristicile instrumentului folosit, etc). Răspunsurile obţinute
de la respondenţi pot conţine multe distorsiuni, o sursă importantă de abateri
de la atitudinea adevărată constituind-o dezirabilitatea socială, adică tendinţa din
partea subiecţilor de a da răspunsuri în conformitate cu ceea ce e de dorit din
punct de vedere social. Deşi dezirabilitatea înseamnă şi reacţii spontane de
apărare a eului, grija de a apare într-o lumină favorabilă (în acord cu valorile
grupale şi societate) în faţa propriilor ochi (Iluţ, 1985), pentru teme foarte
sensibile ale socioumanului (egalitate, dreptate, relaţii interetnice, relaţii dintre
bărbat-femeie ş.a.), dezirabilitatea socială evidenţiază şi faptul că pur şi simplu
respondenţii intenţionat nu declară atitudinea adevărată.
Alături de dezirabilitatea socială, s-a constatat că foarte important este
gradul de specificare a răspunsurilor-atitudine şi a celor comportamentale. Analizând
142 de studii asupra relaţiei atitudine-comportament, I. Ajzen şi M. Fischbein
(1977) au arătat că această relaţie depinde de felul în care a fost respectat gradul
de corespondenţă dintre elementele atitudinii şi cele ale comportamentului. Ei
pleacă de la premisa că atât pentru atitudine cât şi pentru comportamentul
deschis putem vorbi de patru entităţi: acţiunea, obiectul înspre care acţiunea e
îndreptată, contextul în care ea (acţiunea) are loc şi timpul (momentul) efectuării
ei. Cu cât investigaţiile atitudine-comportament respectă mai mult simetria
între entităţile considerate, cu atât concordanţa dintre răspunsurile atitudinale
şi cele comportamentale este mai ridicată.
Lipsa corelaţiei dintre atitudine şi comportament se poate explica şi prin
aceea că un comportament dat depinde de mai multe atitudini, iar noi luăm în
considerare doar una şi nu întotdeauna pe cea mai relevantă. Explicaţia prin alte
atitudini are o corespondenţă comportamentală: o atitudine dată se poate
manifesta în mai multe comportamente, în timp ce în cercetare noi ne oprim doar
la unul şi nu îndeajuns de semnificativ pentru atitudinea în cauză. Un mijloc
eficient de a depăşi această dificultate este - aşa cum remarcă I. Radu (1979)
-utilizarea tabelelor de analiză a comportamentului, prin care analistul
(psiholog, diriginte, profesor, etc.) evaluează apartenenţa unor acte de conduită
particulare la anumite atitudini şi trăsături de personalitate.
Neparalelismul atitudine-comportament rezultă şi din diferenţa de timp în
care înregistrăm răspunsurile comportamentale şi cele atitudinale. Dacă distanţa
temporală dintre cele două genuri de răspunsuri este relativ mare, s-ar putea ca

4
pe parcurs, fie atitudinea să se schimbe, fie comportamentul, fie şi una şi alta.

Factori de personalitate
Convergenţa sau divergenţa atitudine - comportament depinde în mare
măsură de tăria atitudinii respective. La rândul ei, tăria unei atitudini înseamnă:
cât de importantă este această atitudine în sistemul atitudinal al personalităţii, pe
ce cantitate de informaţie se bazează ea, dacă atitudinea a fost însuşită prin
experienţă personală sau are ca suport doar informaţii şi păreri venite de la alţii.
Atitudinile mai periferice, bazate pe informaţii sărace, şi care nu sunt rezultatul
unei experienţe directe, au o putere predictivă mult mai slabă pentru
comportament.
Tăria şi relevanţa atitudinii dau şi gradul de accesibilitate definit ca uşurinţa cu
care indivizii îşi amintesc diferite atitudini şi pot opera cu ele cognitiv (implicit
aceasta presupune şi cât de bine sunt ele definite). Cercetările întreprinse arată că
un indicator valid al accesibilităţii este timpul de răspuns al subiectului vizavi de o
atitudine a lui sau alta; cu cât e mai rapid răspunsul, cu atât accesibilitatea e mai
mare.
Factorii de personalitate contează în realizarea (sau nu) a concordanţei
dintre atitudine şi comportament şi prin aceea că, datorită unei constelaţii
aptitudinale specifice, nu toţi oamenii au abilitatea de a traduce la cote înalte
atitudinile lor în acte efective. Să ne gândim, de pildă, la câte drame nu se pot
naşte din împrejurarea că un elev, pentru care şcoala şi învăţatura reprezintă o
valoare, nu obţine performanţe pe măsura ambiţiilor părinţilor şi ale lui însuşi.
De asemenea, în transpunerea atitudinii în planul acţional prezintă
importanţă şi nivelul general de activism a! persoanei în cauză. Un individ care este
într-un înalt grad activ e foarte probabil că va acţiona în mai mare măsură
conform atitudinilor sale decât unul mai pasiv.
În realizarea conduitelor concrete intervin multe alte variabile de
personalitate, astăzi insistându-se mult pe cele ce ţin de procesarea informaţiilor
în structuri cognitive. Cercetări concrete arată, pe de altă parte, ca obişnuinţele
sunt în multe cazuri predictori mai puternici decât atitudinile (Ajzen şi Madden,
1986).

Presiunile situaţiei
Examinând o serie de studii cu privire la legătura dintre atitudini şi conduite,
A. Wiker (1971) susţinea că predicţiile comportamentale pot fi făcute cu mai mare
acurateţe prin cunoaşterea situaţiei decât prin cunoaşterea diferenţelor de
personalitate. Între timp lucrurile s-au nuanţat, evidenţiindu-se, printre altele, că
divergenţa atitudine-comportament este mult sporită atunci când cerinţele
situaţionale sunt strict definite, iar încălcarea lor, prompt şi destul de sever
sancţionată - chiar dacă nu legal. Cuiva, de pildă, nu-i place deloc să se îmbrace la
costum şi cravată, dar multe ocazii profesionale îi impun această ţinută.
Prezenţa celorlalţi, a semenilor - care pretind un anumit gen de comporta-
ment - este un factor ce determină abateri de la atitudinea reală a indivizilor,

5
mergând până la comportamente contraatitudinale. Dar aşa cum au constatat şi
multe studii empirice, oamenii diferă semnificativ între ei şi prin cât de mult le
pasă de părerea celorlalţi şi în consecinţă cât de atent îşi supraveghează
reacţiile lor verbale, gestuale şi comportamentale. Indivizii profund interesaţi
în a produce impresii favorabile, în acord cu exigenţele situaţiei, vor conserva
mult mai puţin convergenţa atitudine-comportament faţă de indivizii care dau
o atenţie mai mare propriilor lor valori şi atitudini. Comportamentul în
prezenţa celorlalţi, în locuri publice este un exemplu de interacţiune a factorilor
de personalitate cu cei situaţionali.
Dar chiar dacă alţii nu sunt prezenţi, neconcordanţa atitudine
comportament poate surveni din faptul că în situaţii de viaţă reală, subiectului îi
este dată o singură alternativă acţională. În acest caz, întrucât nu are posibilitatea
alegerii şi e contrâns de alte împrejurări, el realizează acea alternativă cu toate că
nu are faţă de ea o atitudine pozitivă.

Relaţia dintre atitudine şi comportament - o caracterizare sintetică

După cum analizele prezentate mai sus sugerează, între atitudine şi
comportament există o strânsă relaţie, dar de tip probabilistic: numai cu o
oarecare probabilitate putem deduce un anumit comportament dintr-o anume
atitudine şi invers. Relaţia nu este de simplă corelaţie, ci cauzală; atitudinea
determinând, în calitate de constituent motivaţional, comportamentul. Dar e
important de reţinut că şi comportamentul determină atitudinile şi
convingerile noastre prin fenomenul de justificare postacţională. De fapt, dacă
avem în vedere o perioadă de timp mai îndelungată în viaţa indivizilor şi a
comunităţilor umane, între atitudine şi comportament legătura este de
circularitate cauzală. În proiectarea şi desfăşurarea unor conduite specifice sau a
unor acţiuni mai largi, indivizii iau în mod obişnuit, în considerare
capacităţile lor şi paramentrii situaţiei. Ei sunt foarte sensibili la evaluarea
consecinţelor propriului comportament asupra lor înşile, atât a celor directe
(beneficii proprii), cât şi a celor indirecte (aprobarea comportamentului respectiv
de alţii, în special de persoanele semnificative). I. Azjen şi M. Fischbein (1980) au
elaborat un model al predicţiei comportamentului, sintetizat în figura nr.3.
Acest model al acţiunii planificate sau, oricum, gândite (reasoned action
model) a fost acceptat şi însuşit de mulţi psihologi sociali pentru că el combină
variabile cognitive cu cele afective, fiind în acelaşi timp destul de simplu. Modelul
s-a dovedit de altfel şi operant în cercetările concrete. Exemplul de mai jos
ilustrează aceasta.
A. Manstead şi colaboratorii (1983), urmărind expres testarea modelului
au întreprins un studiu privitor la opţiunea mamelor de a-şi hrăni copiii la sân
sau cu biberonul. Printr-un chestionar complex aplicat în faza prenatală, s-au
cules răspunsuri cu pnvire la intenţiile comportamentale (cum intenţionează să-şi
hrănească viitorul copil), atitudinea faţă de comportament şi normele sociale
interiorizate (subiective). Atitudinea faţă de alăptat a fost operaţionalizată prin
întrebări de genul: „credeţi că alăptatul la sân creează o legătură mai strânsă între

6
mamă şi copil?", „cât de importantă este această legătură pentru
dumneavoastră?". Se remarcă deci că întrebările vizează evaluarea consecinţelor
unei opţiuni comportamentale. Conţinutul normelor sociale interiorizate a fost
investigat prin întrebări adresate femeilor referitoare la ce preferă şi ce vor
spune despre un fel de alăptare sau altul, soţul, mama, prieteni apropiaţi şi alte
persoane semnificative, şi de asemenea, referitoare la cât de motivate sunt în a
ţine seama de părerile persoanelor în cauză. Cercetătorii au constatat că modelul
are o mare valoare predictivă; indicele de corelaţie dintre răspunsurile prenatale
şi comportamentul postnatal fiind de 0..77, deci unul foarte ridicat.

Modelul prezentat mizează foarte mult pe intenţia comportamentală. Şi într-

adevăr, pentru multe acţiuni, răspunsurile indivizilor privind intenţiile lor
dau o predicţie mult mai bună decât complicate teste de atitudini.
Acurateţea predictivă a sondajelor de opinii preelectorale este elocventă.
Practica sondajelor a dovedit că întrebarea directă, „cu cine vei vota?" are o
validitate predictivă pentru votul efectiv, mult mai mare decât sofisticate
întrebări cu privire la părerea indivizilor despre un candidat sau altul. Dar să nu
uităm că deşi decizia indivizilor de a vota pentru un anumit partid sau o
persoană anume poate fi dificilă, votarea în sine este o acţiune simplă. Alte
acţiuni sociale sunt mult mai complexe şi buna intenţie nu este suficientă.
Contează în înalt grad şi dacă ai capacităţile de a o traduce în practică.
Modelul preconizat de I. Azjen şi M. Fischbein ia în considerare factorii de
personalitate şi cei de situaţie doar la modul vag şi indirect, prin evaluarea
consecinţelor comportamentale. De altfel s-a sugerat introducerea în model a
unei noi variabile, numită „controlul (perceput) asupra consecinţelor
comportamentale" (Ajzen şi Modden, 1986). Se are în vedere atât estimarea de
către individ a determinaţiilor situaţionale (controlul exterior), cât şi a
capacităţilor personale (controlul intern).

7
 Aşa cum pentru testele psihologice propriu-zise, astăzi se admite numai
ideea predicţiei pe termen scurt (Radu, 1993), tot aşa trebuie să considerăm şi
validitatea predictivă a datelor furnizate de itemi ce vizează intenţia
comportamentală. Tocmai de aceea, cu toate că previziuni precise pe termen
mediu şi lung în materie de conduite individuale şi grupale sunt - cel puţin
deocamdată - imposibile, estimarea unor tendinţe majore se poate face mai
degrabă prin cunoaşterea şi luarea în considerare a structurilor axiologice
decât prin intenţii comportamentale specifice. Studii de laborator şi mai ales de
teren arată că pentru conduite mai complexe şi de durată, valorile - în
calitatea lor de standarde apreciative generale ale normelor, atitudinilor şi
comportamentelor - sunt un predictor comportamental bun (Rokeach, 1979).