Curs Sociologie Politică

CURSUL 6
FORME DE GUVERNĂMÂNT ȘI REGIMURI POLITICE

CONŢINUT: CLASIFICAREA FORMELOR DE GUVERNĂMÂNT. CONCEPTUL DE

REGIM POLITIC . TIPURI DE REGIM POLITIC. CONSTITUŢIA – LEGEA SUPREMĂ A
ORGANIZĂRII POLITICE .

Interacţiunea tuturor elementelor componente ale sistemului politic la nivel naţional determină
diferite forme de guvernământ şi regimuri politice.
Formele de guvernământ exprimă modul de organizare şi formare ale instituţiilor puterii de
stat, componenţa acestor organe şi raporturile lor cu cetăţenii. Astfel, forma de stat desemnează modul
de organizare a puterii, structura internă şi externă, conţinutul puterii.
Experienţa istorică relevă o multitudine de moduri sau forme de organizare şi funcţionare a
puterii în stat, ceea ce înseamnă că au existat diverse forme de regimuri politice.
Anumiţi autori pun semnul egalităţii între regimul politic şi forma de stat, deşi cele două noţiuni
sunt inconfundabile. Mai mult, forma de stat poate să nu influenţeze în mod esenţial tipul de regim
politic; de exemplu: regimul democratic este compatibil atât cu monarhia, cât şi cu republica; la fel
monarhia poate genera regimuri absolutiste (ex: în evul mediu) sau regimuri democratice (ex: Anglia,
Belgia, Olanda, Japonia etc).
Atunci când se analizează forma de guvernământ a unui stat se are în vedere:
 modul de constituire a autorităţilor publice;
 modul de desemnare a şefului statului;
 modul de exercitare a puterii prin intermediul instituţiilor publice.
Din perspectiva formei de guvernământ statele se împart în: monarhii şi republici.
Din perspectiva istorică, cele mai timpurii clasificări ale formelor de guvernământ au fost
iniţiate de către Platon şi Aristotel, plecând de la criteriul numărului deţinătorilor puterii şi de la modul
de utilizare a puterii. Republica este o formă de guvernare sau de stat, în care poporul este definit ca
deţinător al puterii. Expresia latină res publica = lucrul sau treaba tuturor a fost folosită pentru prima
dată de Platon, iar republicanismul – ca ideologie – a luat naştere în Roma antică, fiind opusă atât

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

monarhiei cât şi oricărei forme de despotism. Monarhia este o formă de guvernare sau de stat, în care
o singură persoană (monarhul / regele) conduce statul, puterea lui transmiţându-se pe cale ereditară.1
Aristotel a făcut distincţia între: monarhie sau regalitate (guvernarea de către un singur
individ), aristocraţie (guvernarea de câtre o minoritate) şi republica sau politia (guvernarea de către o
majoritate). De asemenea, Aristotel a prezentat şi formele de guvernământ ca deviaţii ale primelor, în
cazul în care guvernarea se îndepărtează de la realizarea binelui general: tirania, oligarhia şi
democraţia sau demagogia.
Mai târziu, N. Machiavelli reduce clasificarea iniţială a formelor de guvernământ, la două:
republica şi monarhia (principatul), ştiut fiind faptul că de-a lungul istoriei s-a trecut de monarhia
asbolută la cea constituţională şi treptat la republică.
În concepţia lui J.J.Rousseau – suveran – nu este regele, principele, conducătorul, ci însuşi
poporul privit ca voinţă unitară, poporul care poate fi considerat ca o totalitate unică, organică, ca
entitate unită şi ca voinţă generală suverană. Suveranul este voinţa întregului care se deosebeşte de
voinţa particularilor; aceştia sunt membri ai suveranului, dar în acelaşi timp supuşi ai acestuia, însă
indivizii nu-şi pierd libertatea ci, dimpotrivă, şi-o afirmă, neputând să-şi aroge drepturi şi puteri care ar
atenta la voinţa generală. Voinţa individuală se supune voinţei generale, particularii cedează
suveranului numai o parte din liberatatea lor, bucurându-se de alte avantaje în schimb: garantarea
libertăţii şi securităţii lor, libertate politică şi morală.
Rousseau se ridică împotriva exercitării puterii şi a drepturilor suveranului prin reprezentanţi,
suveranitatea fiind atributul poporului unit, este indivizibilă şi inalienabilă; puterea odată înstrăinată îşi
urmează propria cale, ascultând de propriile legi, aşa-numita ”democraţie reprezentativă” fiind supusă
şi expusă aceluiaşi risc. Un popor care renunţă la suveranitate şi putere în favoarea unui conducător îşi
pierde calitatea de popor, iar corpul politic se autodistruge.
Rousseau semnalează un fenomen curent în viaţa politică, şi anume, oricât de tirani ar fi şefii
politici, ei se vor erija în exponenţi ai voinţei generale şi vor pretinde să vorbească în numele
poporului, deoarece vor fi “ocrotiţi” de arbitrariul constrângerii şi de toleranţa sau teama poporului
dezbinat. Rousseau înţelege prin guvernământ “un corp intermediar, plasat între supuşi, suveran
pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, atât civile, cât
şi politice”; astfel, guvernământul este instrumentul suveranului, chemat să aplice legile şi să vegheze

1
În epoca contemporană a apărut monarhia constituţională, care funcţionează potrivit formulei “Regele domneşte, dar nu
conduce” (“The King reigns, but does not rule”) – ex: Marea Britanie.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

la libertatea cetăţenilor. Guvernământul este cel care face legătura dintre suveran şi stat, primul este
voinţa care determină acţiunea, al doilea este puterea care o îndeplineşte. De aceea, bulversarea
raporturilor şi amestecul de roluri duc fie la despotism, fie la anarhie, astfel, fiecare trebuie să-şi
păstreze locul şi să facă ceea ce i se cuvine potrivit statutului său; corpul guvernământului trebuie să fie
gata oricând să sacrifice guvernământul în interesul poporului şi nicidecum poporul în interesul
guvernământului.
J.J.Rousseau distinge trei forme simple de guvernământ: democraţia (în care suveranul poate
încredinţa guvernământul întregului popor sau celei mai mari părţi a acestuia), aristocraţia (în care
guvernământul era restrâns la un număr mic de guvernanţi / magistraţi) şi monarhia 2(guvernământul
era concentrat în mâinile unui singur individ); Rousseau consideră că forma democratică se potriveşte
statelor mici, cea aristocratică celor mijlocii, iar monarhia statelor mari.
Maurice Duverger consideră că “totalitatea instituţiilor politice care funcţionează în ţara
respectivă, într-o anumită perioadă, constituie regimul politic”.3
Concluzionând, monarhia se caracterizează prin transmiterea4 conducerii statului (a tronului)
de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii stipulate de constituţie.
Monarhia poate fi:
 absolută (acest tip de monarhie a fost specifică perioadei feudalismului);
 constituţională (în prezent, majoritatea monarhiilor sunt constituţionale, monahul are
mai mult un rol simbolic, având atribuţii5 foarte restrânse; ex: Anglia, Belgia, Spania,
Danemarca, Olanda, Luxemburg, Japonia, ţările scandinave).
Republica se caracterizează prin alegerea şefului statului pentru anumite perioade de timp
(mandatul poate să difere ca perioadă, de la 4 la 5, 6 sau 7 ani), fiind limitat numărul de mandate pentru
aceeaşi persoană (ex. în România preşedintele este limitat la 2 mandate).
Alegerea preşedintelui/şefului statului se poate face după cum urmează:
 în mod direct, prin votul dorect al cetăţenilor (vezi cazul României6 şi al Poloniei);

2
Criticând monarhia Rousseau este de părere că spre deosebire de guvernul republican unde votul aduce în frunte oameni
luminaţi, monarhia impune, de cele mai multe ori “nişte mici încurcă lume, excroci sau intriganţi”.
3
Maurice Duverger,”Institutiones Politiques et Droit Constitutionnel”, P.U.F, Paris, 1970.
4
Conducătorul statului – monarhul – nu este ales.
5
Toate actele emise de monarh trebuie contrasemnate de către primul ministru sau de către un alt ministru; monarhul
îndeplineşte şi unele acte cu caracter politic, exclusive ale şefului statului, ca de ex: dizolvarea parlamentului, numiri în
funcţii, refuzul de a semna anumite legi etc. Analiştii consideră că neimplicarea politică monarhului conferă un echilibru în
viaţa politică internă, fapt demonstrat de statele monarhice contemporane care se bucură de o devoltare economică
pronunţată.
6
În cazul României, preşedintele este ales prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat al cetăţenilor, cf.
Constituţiei.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

 prin intermediul electorilor aleşi după anumite criterii (vezi cazul SUA),
 de către parlament (vezi cazul Greciei).
Funcţie de modul în care şeful statului/preşedintele are puteri mari sau restrânse, conferite de
constituţia statului respectiv (ex: de a putea dizolva parlamentul, de a se implica în activitatea
guvernului), republica poate fi:
► republică parlamentară (în care şeful statului este ales de Parlament);
√ republica parlamentară – caracteristici: poziţia preeminentă a parlamentului; responsabilitatea politică a
guvernului şi dizolvarea acestuia cu ajutorul moţiunii de cenzură sau după caz dreptul şefului statului de a
dizolva parlamentul dacă nu se ajunge la formarea unui nou guvern într-un anumit termen (de regulă 45
sau 60 zile); colaborarea între guvern şi parlament.
► republică prezidenţială (în care şeful statului este ales prin votul cetăţenilor);
√ acest tip de republică a fost inaugurat în SUA şi are ca elemente caracteristice: echilibrul dintre executiv
şi legislativ (determinat de independenţa reciprocă a celor două puteri şi de certitudinea rămânerii în
funcţie până la încheierea mandatului; monocefalismul executiv şi autoritatea preşedintelui şi
independenţa reciprocă a preşedintelui şi a parlamentului; nu există funcţia de prim-ministru, nici
instituţia guvernului, există numai preşedintele şi miniştrii săi.
► republică semi - prezidenţială sau mixtă (prerogativele sunt împărţite).
√ În statele cu formă de guvernământ semiprezidențială, prim-ministrul este șeful guvernului, însă
împarte puterea executivă cu președintele statului. În republicile semiprezidențiale, șeful statului este ales direct de
către cetățeni, acest fapt conferindu-i o legitimitate sporită.
PREȘEDINTELE are atribuțiuni importante:
O în domeniul politicii externe, de apărare și de securitate;
O propune parlamentului prim-ministrul spre validare și poate dispune suspendarea din funcție a
unor miniștri, dacă aceștia sunt anchetați pentru fapte penale;
O Miniștrii sunt numiți de președinte, la propunerea prim-ministrului.
O de ex. în Franţa atunci când preşedintele participă la şedinţele de guvern semneză hotărârile
acestuia, comparativ cu cazul României, în care în astfel de situaţii preşedintele nu se poate
implica din punct de vedere juridic, având doar dreptul constituţional de a conduce şedinţele
guvernului (Federaţia Rusă are regim semi-prezidenţial).7
Separaţia puterilor sau echilibrul puterilor în stat este un principiu fundamental al statului
democratic de drept; potrivit lui Montesquieu stabilitatea unui stat este garantată de existenţa celor trei
puteri – executivă / legislativă / juridică – cu condiţia ca niciuna să nu domine pe cealaltă şi nici să nu i
se substituie; de asemena, executivul trebuie să nu se amestece în domeniul legislativ, iar judiciarul să

7
Elveţia este republică, guvernul (consiliul federal) fiind ales de către parlamentul bicameral, care este format numai din 7
membri; unul din cei 7 membri este ales in fiecare an preşedinte al confederaţiei elveţiene, neputând avea două mandate
consecutive..

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

rămână independent de ambele, în special de executiv.8 Astfel, încadrarea unui regim politic ca fiind
prezidenţial/semiprezidenţial sau parlamentar se bazează pe analiza echilibrului puterilor între
preşedinte, guvern şi parlament.
Regimul politic este considerat că reprezintă latura activă a sistemului şi, în acelaşi timp,
desemnează modul de organizare şi funcţionare a componentelor sale, formele şi metodele de
exercitare a puterii.
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de înfăptuire a puterii, a
relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul politic-social, relevând mai ales regimul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Potrivit lui Raymond Aron - “criteriile definitorii ale regimului politic nu sunt numai relaţiile
dintre instituţii şi modalităţile lor de funcţionare, ci şi formele de interdependenţă ale regimului cu
infrastructura, rolul şi locul pe care îl ocupă administraţia în cadrul regimului, contextul istoric în
care aceştia acţionează regimul”.9
Pentru Georges Burdeau regimul politic reprezintă totalitatea normelor adoptate oficial sau
practicate în ţara respectivă, cu ajutorul cărora se înfăptuieşte conducerea oamenilor.
Puterea politică asigură organizarea societăţii în ansamblul său, constituind elementul
integrator, de legătură al tuturor statelor, ducând la o conducere unitară a societăţii.
Puterea politică reprezintă o componentă esenţială a sistemului politic de care depinde, în mare
măsură, funcţionarea întregului antrenaj social. Georges Balantiers este de părere că puterea rezultă din
“necesitatea de a lupta împotriva entropiei10 – care o ameninţa cu dezordinea – aşa cum ea ameninţa
întregul sistem”.11
Astfel, dacă puterea politică se prezintă sub două forme: democratică sau dictatorială
(totalitară), în mod analog şi regimurile politice sunt: democratice sau nedemocratice. Atunci când
structurile de putere se constituie şi acţionează prin nesocotirea voinţei cetăţenilor, avem de-a face cu
un regim dictatorial totalitar.
În dicţionarele de politologie se pune accentul pe faptul că democraţia (în sensul de regim
democratic) este guvernarea întregului popor şi nu a unei clase, a unui grup sau a unei persoane.
Giovanni Sartori definea democraţia prin negaţie (punându-şi întrebarea ce nu este democraţia?); astfel,

8
Unul din viciile sistemului comunist a constat în încălcarea acestui principiu, prin monopolizarea celor trei puteri în
conducerea partidului comunist (cel mai adesea în mâinile unui singur om – secretarul de partid).
9
Raymond Aron,”Democratie et totalitarisme”, Gallimard, Paris, 1965.
10
Entropie = întoarcere, schimbare; mărime fundamentală în teoria informaţiei, raportată la un element al mesajului
transmis.
11
Georges Balantiers,”Antropologia Politique”, Paris, 1968.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

considera că democraţia nu este tiranie, absolutism, dictatură, regim autoritar sau regim totalitar, nu
este putere exercitată prin forţă sau prin autoritate.
Democraţia este singurul tip de regim politic care depăşeşte eterna dilemă dintre guvernaţi şi
guvernanţi, făcând din aceştia un tot unitar. Democratic este acel regim politic care într-o anumită
măsură este guvernământ al poporului, dar practica demonstrează că dacă există un guvernământ acela
este totuşi un guvernământ deasupra poporului.
La polul opus se află totalitarismul, care s-a deosebit de orice alt precedent, cum ar fi:
dictatura, despotismul sau tirania.
Statul totalitar este acel stat care aplică sau preconizează dictatura unei minorităţi, majoritatea
populaţiei fiind lipsită de drepturi şi libertăţi.

Caracteristicile regimului totalitar:

►monopartidismul (existenţa partidului unic; suprimarea pluripartidismului);

►asimilarea societăţii de către stat (imixtiunea politicului în toate domeniile vieţii sociale;
economia devine obiectul unei politici arbitrare);
►cultura este ideologizată până la saturaţie (unicitatea ideologiei; o ideologie oficială);
►instaurarea fricii şi a terorii în relaţiile interumane (suprimarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor);
►suprimarea diviziunii puterilor în stat şi a unui sistem de legitimare a puterii;
►instaurarea cultului puterii şi a cultului personalităţii;
►monopolul partidului asupra armatei;
►monopolul mijloacelor de comunicare, constrângere şi convingere
.
Analizând cuvântul totalitarism, Sartori arată că acesta provine de la cuvântul total, care
sugerează ideea penetraţiei, a intensităţii ce îşi pune amprenta pe evoluţia tuturor domeniilor din
societate. Dacă avem în vedere acest sens al cuvântului (care nu se regăseşte în limbajul politologic
pentru a desemna opusul democraţiei) se observă că, mai mult sau mai puţin, toate statele moderne tind
să devină totale. Dacă se are în vedere al doilea sens, cuvântul total nu se referă numai la întinderea
puterii (la extinderea puterii), ci şi la maniera în care puterea se exercită.
Dacă sistemul autoritar are drept consecinţă limitarea parţială a libertăţii, care presupune o
intensitate maximă a coerciţiei, ceea ce caracterizează totalitarismul este absolutismul, o putere

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

absolută şi exercitată în mod discreţionar. În sens modern totalitarismul presupune o putere absolută
exercitată fără obstacole, o putere care nu tolerează nicio opoziţie.
Dictatura este un regim politic caracterizat prin puterea absolută a unei persoane sau a unui
grup de oameni, militari sau civili sau a unei categorii sociale restrânse (dictatura proletariatului).12
Termenul de dictatură provine din latinescul dictatura = a afirma, a porunci şi are două
conotaţii:
1. dominaţia nelimitată a unei persoane, a unui grup;
2. instituţia, perioada de timp a dominaţiei dictatorului (ce exercita conducerea unipersonală a
statului).
Dacă în Roma Antică dictatura însemna puterea absolută a unui dictator, care în situaţii de
criză (război) era investit cu puteri depline şi nelimitate (pentru o perioadă de 6 luni), denotând iniţial o
putere legal instituită, la sfârşitul republicii romane prin termenul de dictatură se înţelegea puterea
celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale. Astfel, termenul de dictatură desemnează un regim politic
poliţienesc, anti-popular şi anti-democratic.

De-a lungul istoriei s-au înregistrat trei forme de dictatură:

1. dictatura personală – constă în concentrarea întregii puteri politice (legislative / executive /

judecătoreşti) în mâna unui singur individ sau a unui grup de persoane, care o exercită prin legi,
instituie cenzura generalizată, limitează drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
2. dictatura militară – este un regim de dominaţie în care întreaga putere este preluată de
militari, are loc militarizarea vieţii sociale şi economice, sunt interzise partidele politice, sunt
suspendate drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
3. dictatura totalitară – prin fascism, implicând: scoaterea în afara legii a partidelor şi a
organizaţiilor politice, militarizarea vieţii economice şi sociale, reprimarea forţelor democratice,
recurgerea la asasinate etc; îşi găseşte expresia într-un regim politic militar, poliţienesc, anti -
democratic, anti - popular, instaurat de cercuri reacţionare.13

12
Dictatura proletariatului reprezintă puterea de stat a proletariatului, întemeiată pe alianţa de clasă dintre clasa
muncitoare, ţărănime şi ceilalţi oameni ai muncii, în care rolul conducător revine clasei muncitoare (prin partidul ei marxist-
leninist). În teoria marxistă dictatura revoluţionară a proletariatului constituia faza intermediară între răsturnarea burgheziei
şi instaurarea “societăţii fără clase”, societatea comunistă.
13
Astfel de dictaturi au fost: regimul instituit de Benitto Mussolini în Italia (1922-1944), regimul lui Franco din Spania
(1938), Germania lui Hitler (1933-1945), regimul Amiralului Horthy din Ungaria (1920-1944).

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

În literatura politologică modernă dictatura este identificată cu totalitarismul sau absolutismul

tiranic.
Noţiunea de totalitarism a apărut pentru prima oară în Times – 1929 (noiembrie), cu referire la
statul totalitar ca stat unitar, având un partid unic, care a apărut ca reacţie la parlamentarism. Ulterior,
în Statele Unite gândirea liberală pretindea că prin vocabula totalitarism se exprima condamnarea
radicală a nazismului şi stalinismului. Primul autor al totalitarismului a fost Karl Schmith; acesta
explica apariţia totalitarismului pornind de la o critică a liberalismului, pe care îl acuza că a creat o
ruptură între societate şi stat, reclamând ca intervenţiile statului să fie minimale.
Hannah Arendt în analiza regimul politic (nazist şi stalinist) a semnalat existenţa masificării,
atomizării societăţii, manipularea ei cu orice mijoace în numele ideii construcţiei unei societăţi
socialiste, în care prin dirijarea conduitelor se pot evita conflictele.14
Astfel, regimurile totalitare s-au bazat pe sisteme uriaşe de propagandă, bine puse la punct,
discrete şi secrete, în acest mod considerându-se că puterea devine mai de temut (vezi apariţia poliţiilor
secrete).
Raymond Boudon, consideră că totalitarismul a fost un regim politic care a tins spre absorbţia
societăţii civile de către stat, presupunând distrugerea / anihilarea conştiinţei umane; cu toate acestea,
istoria a dovedit că nu s-a reuşit corodarea totală a conştiinţei cetăţenilor, existând în permanenţă o
cultură paralelă.
Deşi în mod frecvent termenul de sistem politic se confundă cu cel de regim politic, totuşi
sistemul politic vizează ansamblul structurat, organizat al instituţiilor, organizaţiilor, organismelor,
entităţilor politice, precum şi legăturile dintre acestea; de asemenea, vizează aspectul structural al vieţii
politice a unei comunităţi, în timp ce regimul politic defineşte modul, determinat istoric, de
funcţioșnare a sistemului politic, vizează raporturile efective dintre guvernanţi şi guvernaţi, modul
concret în care puterea este utilizată de către cei ce guvernează, libertăţile şi drepturile reale de care se
bucură cetăţeanul în respectiva formă de organizare politică.

Criteriile generale de delimitare şi clasificare a tipurilor de regim politic privesc, în

esenţă, următoarele aspecte:
►modul de alegere al guvernanţilor;
►exerciţiul efectiv al puterii, al guvernării;15

14
Hannah Arendt,“Originile totalitarismului”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

►atitudinea faţă de opoziţie, fie că este vorba de opoziţia parlamentară, sau de cea extra -
parlamentară;
►respectul / lipsa de respect faţă de legea fundamentală a unui stat (Constituţia);
►garanţiile acordate / lipsa de garanţii privind respectarea libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale cetăţeanului;
►raporturile dintre societatea civilă şi putere;16
►liberatatea, gradul de autonomie acordat celorlate puteri şi instanţe sociale, economie, cultură,
religie etc.
Funcţie de criteriile mai sus enumerate teoreticienii disting între regimurile democratice şi cele
nedemocratice, între regimurile liberale şi cele totalitare, între regimurile pluraliste şi cele autoritare /
dictatoriale / discreţionare, între regimurile unipartidiste, bipartidiste şi multipartidiste.
Constituţia, ca lege supremă a organizării politice, se constituie ca un ansamblu al regulilor
juridice adoptate după o procedură specifică şi superioară tuturor celorlalte norme juridice, prin care se
stabileşte modul de instituire, de organizare şi funcţionare a puterii publice.
Unii consideră că prima Constituţie a apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au apărut odată
cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic
constituţia americană a apărut înaintea celei franceze; sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi
influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale, în lume, întâietatea revine
actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze.
Apariţia constituţei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp, început, cu mult înainte de
revoluţia burgheză, proces în care burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea
constituţiei scrise. Reguli constituţionale au existat odată cu apariţia statelor suverane, deoarece în toate
statele au existat anumite reguli fundamentale de organizare şi funcţionare a guvernării. Meritul
burgheziei venite la putere a constat în sistematizarea acestor reguli într-o lege scrisă, adoptată cu
forme şi proceduri solemne şi investite cu cea mai înaltă forţă juridică.
Astfel, Constituţia a apărut din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de norme
cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Constituţia a marcat,
practic, apariţia statului de drept, punând şi garanţii sub incidenţa regulilor juridice.

15
Cine deţine puterea, cine este titularul ei de drept şi de fapt, pe cine reprezintă şi în numele cui se exercită, care este baza
socială a puterii, dacă exercitarea puterii este legitimă sau nu, care este conţinutul concret / real al raporturilor dintre cei ce
guvernează şi cei ce sunt guvernaţi?
16
O putere totalitară / nedemocratică tinde întotdeauna să desfiinţeze societatea civilă, pe când într-o organizare veritabil
democratică societatea civilă acţionează ca o contra-putere.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

Prima Constituţie apărută în lume este constituţia engleză, deşi procesul de formare a acestei
constituţii, început odată cu adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat şi după
adoptarea primelor constituţii scrise.
Prima Constituţie scrisă este constituţia americană, din anul 1787, constituţia de la
Philadelphia. Trebuie observat însă că înaintea acestora, unele state americane eliberate de sub
dominaţia engleză îşi adoptaseră deja, încă înainte de constituţia federală din 1787, constituţii scrise,
rigide, ca de exemplu: în Virginia (1776), New Jersey (1777).
În Europa, prima constituţie scrisă este adoptată în Franţa, în anul 1791. După victoria
revoluţiei franceze şi adoptarea constituţiei franceze şi alte state europene şi-au elaborat constituţii,
cum ar fi: Suedia (8 iunie 1809), Norvegia (17 mai 1814), Olanda (24 august 1815).
După acestea, statele şi-au adoptat constituţii, iar constituţia a devenit nu numai legea
fundamentală a unui stat, ci şi documentul politic şi juridic care marchează momente importante în
dezvoltarea economico – socială şi politico – juridică a statelor.
În teoria constituţiei şi în dreptul constituţional se regăsesc diferite definiţii / interpretări
metaforice ale constituţiei.

Astfel, constituţia apare ca:

►“Erou civilizator al organismului social”;
►”Cartea tehnică a mecanismului social”;
►”Pact social între guvernaţi şi guvernanţi”;
►”Sora geamănă a libertăţii”;
►”O retrospectivă şi o perspectivă a societăţii în care apare”;
►”Constituţia şi legile fundamentale sunt planul în temeiul căruia naţiunea a hotărât să lucreze
spre fericirea ei”;
►”O simplă barieră de hârtie împotriva arbitrariului puterii politice”;
►”Statutul persoanei morale - stat”.

Bibliografie selectivă:

1. Carpinschi A., Bocancea C., “Ştiinţa politicului”, Tratat, vol. I, Editura Universităţii” Al. I.
Cuza”, Iaşi, 1998.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020

 Curs Sociologie Politică

2. Mihuţ L., “Dilemele ştiinţei politice”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

3. Măgureanu V., “Studii de sociologie politică”, Editura Albatros, 1997.
4. Silviu Brucan, “Îndreptar – Dicţionar de politologie”, Editura Nemira, Bucureşti, 1993.
5. Petraş – Voicu Ileana, “Introducere în sociologia politică”, vol. I, Casa de Editură Transilvania
Press, 1994.
6. 1. Chantebout, B., “Droit constitutionnell et institutions politiques”, Armand Colin, Paris,
1991.
7. Duverger, M., “Les system politiques francais”, PUF, Paris, 1985.
8. Draganu, T., “Introducere în teoria şi practica statului de drept”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1992.

TEME PENTRU APROFUNDAREA CURSULUI:17

1. Ce reprezintă forma de guvernământ? Daţi exemple de astfel de forme de guvernământ.

2. Care sunt elementele de particularitate în cazul regimului politic?
3. Ce reprezintă pentru voi totalitarismul? Consideraţi că astăzi mai reprezintă un real pericol?
4. Presupunând că ar trebui să organizaţi un referendum naţional în vederea schimbării formei de
guvernământ actuale (republica semiprezidenţială), cu monarhia (constituţională), cum veţi
încerca să convingeţi / influenţaţi populaţia de avantajele noii forme de organizare statală? Ce
argumente aţi putea invoca?
5. Presupunând că sunteţi teoretician, încercaţi să vă imaginaţi o formă de guvernământ şi un
regim politic care să fie perfect adaptat / adaptabil contextului actual al secolului al XXI-lea.
Descrieţi în câteva cuvinte alegerea făcută.

17
Temele vor fi realizate pe grupuri de lucru.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici 15th April, 2020