4.

SOCIOLOGIA MEDICALĂ ÎN CONTEXTUL

PARADIGMELOR SOCIOLOGICE TEORETICE

Sociologia contemporană apelează la câteva perspective sau paradigme teoretice pentru

explicarea vieţii sociale. Dintre acestea principalele trei sunt perspectiva funcţionalistă, conflictuală şi
a interacţionismului simbolic – la acestea adăugându-se altele două, mai puţin utilizate în analize:
perspectiva feministă şi teoria lui Michel Foucault. Fiecare din cele trei are câte o modalitate specifică
de abordare a fenomenelor sociale în general şi implicit a sociologiei medicale. În tabelul de pe pagina
următoare sunt prezentate principalele caracteristici ale fiecăreia din aceste paradigme.

1. PERSPECTIVA FUNCŢIONALISTĂ
Adepţii acestei perspective susţin că sănătatea este esenţială pentru funcţionarea societăţii şi
pentru asigurarea unei vieţi sociale organizate. Numai dacă sunt sănătoşi oamenii pot să-şi
îndeplinească rolurile, care duc la buna funcţionare a societăţii. Sănătatea este – după cum spunea
Parsons – valoarea cea mai importantă a unei societăţi, fiecare individ fiind obligat să realizeze această
valoare şi să evite boala.
Instituţiile medicale îndeplinesc o funcţie importantă în societate, aceea de a reda
funcţionalitatea oamenilor fără de care societatea nu poate să progreseze. Instituţiile medicale au şi
alte funcţii pe care le îndeplinesc în societate: previn bolile prin servicii medicale specializate,
întreprind activităţi de cercetare şi nu în ultimul rând sunt instituţii de control social, prin aceea că au
puterea de a defini unele stări ca fiind “normale”, iar altele ca fiind “deviante”. Funcţionaliştii
consideră că acordarea definiţiei de “om bolnav” trebuie să se facă într-un mod controlat, pentru că
această definiţie presupune absolvirea omului de responsabilităţile sale care asigură mersul societăţii
(Lupu, Zanc, p. 48).

Rolul de bolnav
Boala reprezintă şi ea un rol pe care persoana şi-l asumă, acceptând implicit drepturile şi
obligaţiile care îi revin legat de acesta. Contribuţia cea mai importantă la definirea rolului de bolnav o
are Talcott Parsons. Rolul de bolnav presupune o serie de aşteptări culturale ce definesc
comportamentele adecvate şi neadecvate la persoanele bolnave. Rolul de bolnav are numeroase
trăsături comune cu rolul de deviant, dar pentru că societatea exclude responsabilitatea bolnavului,
boala este singura formă de devianţă legitimă acceptată de societate. Persoana bolnavă devine
dependentă de medic, iar relaţia medic-pacient este asemănătoare cu cea părinte-copil. În acest sens
există expectaţii, drepturi, obligaţii şi eventual sancţiuni pentru cel care, temporar, îşi asumă acest rol.
Obligaţiile pe care le presupune rolul de bolnav sunt următoarele (Hingson, Scotch, Sorenson,
Swazey, 1981, p. 105):
 se aşteaptă din partea bolnavului să considere starea de boală ca indezirabilă şi anormală şi în
consecinţă să posede motivaţia de a se însănătoşi şi să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a
facilita recuperarea;
 pacientul are obligaţia de a solicita ajutor competent şi de a urma tratamentul recomandat;
 se aşteaptă ca pacientul să aibă încredere în medic şi să accepte competenţa lui
Rolul de bolnav oferă pacientului îi anumite privilegii (drepturi):
 scutirea de responsabilitatea pentru propria lui boală;
 scutirea de îndeplinirea anumitor obligaţii sociale (familiale, profesionale, civice) .

La rândul lui, medicul posedă un rol social caracterizat de asemenea de obligaţii şi drepturi.
Obligaţiile lui ar fi următoarele:
 Trebuie să acţioneze în interesul pacientului, să-şi pună cunoştinţele şi abilităţile în slujba
sănătăţii acestuia;
 Trebuie să se ghideze după reguli de comportament şi deontologie profesională, respectiv să
 nu abuzeze de starea de neputinţă a pacientului;
 Să fie obiectiv şi detaşat emoţional;
 Să-şi completeze permanent cunoştinţele medicale.
 Funcţionalistă Conflictualistă Interacţionistă
Nivelul de analiză Macrosociologic Macrosociologic Microsociologic

O situaţie socială caracterizată prin

Un sistem social alcătuit din părţi O realitate socială creată şi remodelat din
Natura societăţii independente
interese de grup opuse, fiecare
nou ca urmare a interacţiunii între oameni.
urmărindu-şi propriile scopuri

Bazele interacţiunii Consensul social ce derivă din Atribuirea de sens persoanelor, obiectelor
Conflictul, puterea şi coerciţia
sociale valori şi convingeri comune şi evenimentelor cu ajutorul simbolurilor

Ordinea socială şi menţinerea

Obiectul privilegiat al Interesele care despart membrii Dezvoltarea eului şi interdependenţa
sistemului social prin îndeplinirea
studiilor rolurilor
societăţii şi schimbarea socială dinamică dintre individ şi societate

Realizează o imagine globală a

Are capacitatea de a trata eficient şi Înfăţişează persoanele ca fiinţe active care
societăţii mai ales în ipostaza sa de
Avantaje uşor istoria şi schimbarea socială şi au capacitate de gândire şi de modelare a
comportament social standardizat
instituţională vieţii sociale.
recurent şi a instituţiilor sociale
Întâmpină dificultăţi în tratarea Întâmpină dificultăţi în abordarea
Întâmpină dificultăţi în tratarea
Dezavantaje consensului social, a integrării şi aspectelor organizaţiilor sociale mari şi a
istoriei şi a schimbării sociale
stabilităţii sociale. relaţiilor dintre societăţi

Reprezentanţi Durkheim, Weber, Parsons, Merton Marx, Mills, Dahrendorf Mead, Goffman, Schutz, Garfinkel

Tabelul nr.1 Caracteristici ale principalelor paradigme teoretice explicative în sociologie (sursa: J. V. Zanden, 1988)
Drepturile medicului constau în:
 Acces la intimitatea fizică şi personală a pacientului şi la informaţii confidenţiale despre viaţa
sa particulară;
 Dominanţa profesională (prin cunoştinţe şi abilităţi) asupra pacientului.
 Dreptul de a scuti de responsabilitate pacientului, prin validarea stării lui de boală.
Parsons aminteşte de asemenea 5 valori ale culturii profesionale ale fiecărui medic, care arată cum se
desfăşoară acţiunea medicului. (Rădulescu S. – Sociologia sănătăţii şi a bolii)
 Universalismul – medicul trebuie să stea la dispoziţia tuturor bolnavilor, fără excepţie. Raportul cu
aceştia este reglementat de reguli cu caracter impersonal
 Specificitatea funcţională – medicul este specializat într-un domeniu precis, iar competenţa sa nu
mai este ca în trecut una generală, ci se limitează la acel domeniu
 Neutralitatea afectivă – problemele pacienţilor sunt tratate cu obiectivitate şi ştiinţific şi nu după
criterii subiective. Este vorba de o raţionalizare deplină a actului medical
 Orientarea spre colectivitate – etica medicală condamnă mercantilismul şi pune accent pe
devotamentul faţă de colectivitate
 Realizarea sau performanţa – statusul medicului este unul dobândit. Ele trebuie să urmărească
permanent să îndeplinească cele 4 valori menţionate.

Există multe critici aduse teoriei lui Parsons. Ca reacţie la teoria lui, Levine şi Kosloff
sugerează că e mai util să considerăm că există o mare varietate de “roluri de bolnavi” şi nu doar un
singur rol, şi de asemenea o mare variabilitate a modurilor în care oamenii percep acest rol. Modelul
lui Parsons trebuie considerat mai degrabă ca un tip ideal, pentru că nu ia în considerare diferenţele
între bolile acute şi cronice, sau cazurile de boli incurabile, sau de bolnavi care refuză îngrijirea
medicală.
În cadrul modelului medical tradiţional, indivizii diagnosticaţi cu boli fără cauză organică sunt
consideraţi ca solicitanţi nelegitimi ai rolului de bolnavi. În acest caz îngrijirea lor poate fi considerată
ca nepotrivită de către medic, ce are autoritatea de a legitima boala. S-a considerat de aceea că
modelul medical tradiţional nu funcţionează pentru toate tipurile de pacienţi şi pentru toate tipurile de
situaţii medicale.
Merton propune un model diferit de tratare a bolii, şi anume acela al conflictului între scopuri şi
mijloace. De fapt tipologia lui se adresează indirect bolii, ea fiind de fapt o încercare de explicare a
devianţei. În cadrul acestei tipologii, boala este considerată ca o evaziune, adică o abandonare şi a
mijloacelor şi a scopurilor. Această evaziune poate fi temporară în cazul bolilor acute şi permanentă în
cadrul bolilor cronice (Rădulescu, 1994, p. 193-194).
Meritul funcţionalismului este acela că a realizat o serie de analize practice, cum ar fi
operaţionalizarea unor definiţii ale sănătăţii şi bolii. Una dintre ele este cea a autorilor S. Fanshel şi J.
W. Bush (1970) care au construit o scală, în care apar pe un continuum, 11 stări cu caracter funcţional
şi disfuncţional:
 Bunăstare – care este fizică, psihică şi socială
 Insatisfacţie – uşoară deviere de la starea de sănătate (de exemplu o carie dentară)
 Disconfort – prezenţa câtorva simptome care nu afectează îndeplinirea rolurilor
 Incapacitate minoră – prezenţa simptomelor de boală care afectează în mod semnificativ
eficacitatea îndeplinirii sarcinilor cotidiene
 Incapacitate majoră – reducerea severă a capacităţilor funcţionale şi imposibilitatea îndeplinirii
rolurilor
 Invaliditate – condiţie ce împiedică realizarea sarcinilor cotidiene, dar fără a necesita internarea în
spital
 Custodie – indivizii sunt ţintuiţi la pat ca urmare a bolii, dar nu sunt instituţionalizaţi
 Custodie şi ţintuire la pat – pacienţii sunt ţintuiţi permanent la pat
 Separare (izolare) – instituţionalizarea bolnavului prin separarea lui de familie şi prieteni
 Comă – individul se confruntă cu spectrul morţii dar există o anume şansă de a se recupera
 Deces – stingerea oricărei capacităţi funcţionale şi imposibilitate oricărei recuperări. (Rădulescu)
2. PERSPECTIVA CONFLICTUALISTĂ
Conflictualiştii nu împărtăşesc opinia unei societăţi consensuale şi egalitare pe care o propun
funcţionaliştii. Ei consideră că nu se poate vorbi de o egalitate în ce priveşte accesul oamenilor la
serviciile de sănătate, datorită diferenţelor de clasă socială, venituri, educaţie. Din acest motiv, şi
starea de sănătate a oamenilor diferă foarte mult.
Medicina contemporană – spun ei – şi-a construit un statut puternic, asemănător cu cel pe care
îl avea religia în trecut. Medicina este tot mai mult o instituţie capitalistă şi argumentează această idee
prin faptul că se bazează pe mari corporaţii orientate spre profit (cum ar fi companiile farmaceutice),
se bazează ca orice industrie pe forţă de muncă, este tot mai specializată iar medicii au un status
proletar, fiind subordonaţi aparatului medical administrativ, ce deţine şi împarte resursele (Navarro,
2002).

Contribuţiile conflictualiştilor se împart în mai multe arii de interes.

2. 1. Inegalitatea în raport cu problema sănătăţii şi a bolii
Sănătatea precară – consideră funcţionaliştii – nu se datorează atât de mult unor predispoziţii
personale ereditare sau de altă natură, cât structurii sociale inegale ce determină dezavantaje pentru
cei din clasele sociale inferioare. Mortalitatea şi morbiditatea sunt strâns legate de ocupaţie sau de
modul de locuire.
O altă idee de bază a demersului conflictualist este inegalitatea accesului la serviciile medicale,
din cauza sărăciei, sau localizării spaţiale, precum şi diferenţele în menţinerea stării de sănătate,
datorate venitului, educaţiei, etc. Oamenii din clasele defavorizate, spun funcţionaliştii, au o stare de
sănătate mai proastă decât ceilalţi. Factorii care explică inegalitatea în domeniul sănătăţii sunt
următorii:
 Educaţia precară, ignoranţa
 Venitul scăzut
 Stresul existenţial
 Fumatul şi alcoolul în exces
 Condiţii de locuire precare
 Hrană neadecvată
 Şomaj, sărăcie
 Locuinţă în arii industriale, poluare
Un alt dezacord cu funcţionaliştii ar fi problema profitului, conflictualiştii susţinând că activitatea
medicală nu este nici pe departe liberă de mercantilism, iar medicii pun interesele economice deasupra
celor umanitare. Situaţia din sistemul medical român la ora actuală tinde să sprijine acest punct de
vedere.

2.2. Medicalizarea societăţii

Teoreticienii conflictului sunt cei care propun termenul de medicalizare a societăţii, adică de
creştere a rolului medicinei ca instituţie majoră de control social. Medicina contemporană şi-a
adjudecat în prezent zone tot mai largi ale vieţii sociale, cum ar fi sexualitatea, alcoolismul, bătrâneţea,
anxietatea, obezitatea, dependenţa de droguri. Şi pe măsură ce medicina a declarat aceste zone ca
făcând parte din domeniul ei de expertiză, devine din ce în ce mai dificil pentru oamenii care nu sunt
specialişti în medicină să participe la dezbaterile despre aceste probleme, sau să-şi aducă contribuţia.
În plus medicalizarea contribuie la creşterea costurilor în sănătate, la aglomerarea serviciilor de
îngrijire, şi la mascarea cauzelor sociale ale unor boli.

2.3. Iatrogeniile
Un alt efect negativ amintit de conflictualişti este fenomenul numit iatrogenie care circumscrie
bolile provocate în mod neintenţionat de către medici prin tratarea altor boli. Bolile iatrogene
vizează numeroase probleme de patologie printre care greşeli deontologice, erori de diagnostic şi
tratament, explorări prea laborioase. Altfel spus iatrogeniile sunt efectele malpraxisului medical. Se
disting trei tipuri de iatrogenie: clinică, socială şi structurală. (Maykovich M. K, 1980. p. 431)
Iatrogenia clinică poate avea mai multe surse. Ea poate fi provocată de efectele secundare
indezirabile ale unor medicamente destinate să trateze un anumit segment al corpului. Problema
efectelor secundare adverse este o problemă larg dezbătută în medicina actuală, dar puţin
conştientizată mai ales de către pacienţi. Remediul medicamentos este extrem de căutat pentru că e
facil şi promite o restabilire rapidă a stării de sănătate. Puţini însă dau atenţie faptului că, cel mai banal
medicament poate să aibe consecinţe nefaste în timp asupra sănătăţii. Rolul medicilor este
fundamental în această privinţă: ei trebuie să ofere informaţii, să educe pacientul în legătură cu
utilizarea diferitelor medicamente şi pe cât posibil să reducă consumul lor. Alternativa tratamentului
medicamentos ar fi o preocupare şi o grijă constantă pentru sănătatea proprie, iar în cazul bolii
aplicarea unor remedii cu efect mai lent dar categoric mai sănătoase. Pentru că acestea cer o implicare
mult mai mare a pacientului în boala sa, soluţia rămâne cel mai adesea flaconul de pastile.
O altă sursă a iatrogeniei clinice, e drept mai puţin frecventă, este ignoranţa sau incompetenţa
medicilor, materializată în utilizarea unor tratamente neadecvate sau în supramedicaţie.
Iatrogenia socială reprezintă dependenţa populaţiei de serviciile medicale. Pe scară largă
iatrogenia socială coincide cu medicalizarea societăţii. Alcoolismul, stresul, dependenţa de droguri,
violenţa, hiperactivitatea copilului nu mai sunt considerate ca tulburări funcţionale sau ca delincvenţă
ci ca boli pentru care se prescriu medicamente. Cauza acestei dependenţe a oamenilor de serviciile
medicale, este considerată de unii autori ca fiind puterea manipulativă a birocraţiei medicale în
încurajarea credinţei oarbe a publicului în medicină. Birocraţia medicală monopolizează puterea de a
defini ce înseamnă boală şi sănătate şi ce metode trebuie utilizate în lupta cu boala.
Iatrogenia socială are două efecte principale. În primul rând, profesia medicală se transformă tot
mai mult într-o agenţie de control social, prin aceea că se implică în aspecte din ce în ce mai variate
ale existenţei umane. În al doilea rând, responsabilitatea pentru diferitele probleme sociale se
deplasează de la nivelul societăţii la nivelul individului. Astfel, dacă violenţa domestică este
considerată ca delincvenţă, cauzele şi soluţiile pentru aceasta sunt căutate la nivel de sistem social; în
schimb dacă ea este considerată ca tulburare atribuită individului cauzele şi soluţiile sunt căutate la
nivelul acestuia.
Iatrogenia culturală se referă la intervenţia sistemului medical în viaţa oamenilor, ceea ce duce
la distrugerea potenţialului oamenilor de a aborda vulnerabilitatea umană, de a face faţă crizelor
existenţei într-un mod autonom, ce ţine de unicitatea lor ca fiinţă. “Uzina medicală” defineşte ce este
sănătatea şi cum poate fi ea menţinută şi prin aceasta anulează voinţa oamenilor de a-şi exprima
propriile valori, de a face faţă realităţii în mod propriu.
Durerea şi suferinţa fac parte din existenţa umană. Omul învaţă cultural cum să facă faţă durerii.
Există o mulţime de virtuţi asociate cu rezistenţa în faţa durerii – dragoste, datorie, curaj, compasiune.
Prin acestea, durerea este o experienţă fundamentală a sufletului. Medicina modernă însă transformă
durerea într-o problemă tehnică: un motiv pentru administrarea de servicii medicale. Durerea se
transformă astfel din experienţă ontologică, în simptom al disfuncţiei maşinăriei numite om, disfuncţie
ce trebuie controlată.

3. PERSPECTIVA INTERACŢIONISTĂ
Cele mai semnificative contribuţii în domeniul sociologiei medicale au fost aduse în cadrul
interacţionismului simbolic. Acesta pleacă de la premiza că boala şi sănătatea trebuie văzute în primul
rând ca rezultate ale definiţiilor acordate de oameni unor realităţi sociale. Definiţia celor două nu e
dată de la sine, ci este negociată în cadrul unor interacţiuni simbolice. Astfel unele afecţiuni sau stări
simptomatice sunt atât de răspândite în unele societăţi încât ele nu sunt considerate normale, pe când
în alte societăţi sunt considerate boli. Situaţia opusă este valabilă şi ea: unele clasificări medicale
consideră anumite stări ca boală, deşi ele nu au cauze biologice. Deci totul depinde de definiţie, iar
sănătatea şi boala sunt nişte construcţii sociale. Implicit, culturalul are o mare influenţă asupra
modului de definire şi de experimentare a sănătăţii şi bolii.
Perspectiva interacţionistă pune accent şi pe modelele de interacţiune medic-pacient, încercând
să facă clasificări ale tipurilor de interacţiune. Şi este de asemenea interesată de ceea ce se întâmplă cu
pacientul după ce a intrat în instituţiile spitaliceşti. Erving Goffman este cel ce teoretizează conceptul
de instituţie totală, care are puterea de a controla – prin mecanisme specifice – identitatea pacienţilor.

Etichetarea ca mecanism de raportare la boală

Un concept esenţial în paradigma interacţionistă este cel de etichetare. Boala, ca proces deviant, ca
realitate diferită de normalitate, este supusă şi ea etichetării şi implicit stigmatizării. Acest proces
constă în aplicarea de „etichete” (eticheta de bolnav de SIDA, criminal, etc.) şi ulterior un
comportament pornind de la eticheta aplicată. Ceea ce înseamnă că nu contează atât de mult
caracteristicile biologice ale virusului HIV, cât reacţia psihologică şi culturală a oamenilor faţă de cel
pe care l-au etichetat ca având virusul HIV. Stigmatizarea presupune aplicarea unei etichete negative
şi discriminarea indivizilor pornind de la această etichetare a lor.
Se vorbeşte de asemenea de o devianţă (boală în cazul nostru) primară, termen ce se referă la
atributele şi simptomele efective ale individului şi devianţă (boală) secundară, care se referă la reacţia
societăţii faţă de aceste atribute şi simptome.

Dintre modele explicative ale paradigmei interacţioniste, vom analiza pentru ilustrarea acesteia
modelul lui E. Freidson, ce explică reacţia societăţii la boală şi devianţă. El consideră că atunci când
percep boala, oamenii o clasifică în anumite categorii, pornind de la 2 criterii:
 Care este responsabilitatea individului faţă de boala pe care o are şi aici adaugă şi criteriul
stigmatului (constituie boala respectivă un stigmat sau nu)
 Care este prognosticul bolii respective (este vindecabilă sau nevindecabilă)
Pornind de la aceste criterii el realizează următoarea clasificare a bolilor (Rădulescu, 2002, p. 134):

Responsabilitate a individului Nonresponsabilitate a individului

Prognostic
Fără stigmat Stigmat Fără stigmat Stigmat
Vindecabil Hepatita A Sifilis Pneumonia Lepra
Nevindecabil dar
- SIDA Pierderea auzului Invaliditatea
ameliorabil
Nevindecabil şi Unele accidente prin
Disfuncţii produse SIDA, nanismul,
neameliorabil arsuri, toxicomania la Cancerul
prin accidente epilepsia
unii pacienţi
Tabel nr. 2: Clasificarea bolilor dupa E. Freidson.

Astfel, boli cum ar fi sifilisul, infecţia cu virusul HIV, lepra şi altele provoacă dezgust şi aversiune
oamenilor, pentru că sunt stigmatizate, deşi ele nu sunt decât „infecţii” ale organismului cu diferiţi
viruşi sau bacterii. Prognosticul de vindecabil / nevindecabil este pus de agenţiile de control social. În
cazul stării de boală agenţia de control social care impune normele şi modul în care oamenii trebuie să
se raporteze la boli este medicina. În cazul devianţei, agenţia de control social este justiţia.

4. PERSPECTIVA FEMINISTĂ
Din momentul apariţiei ei, perspectiva feministă a fost preocupată de toate domeniile în care
subordonarea femeilor faţă de bărbaţi devenea evidentă. Astfel, domeniul medical, a devenit unul
predilect, datorită problematicii feminine specifice. Această perspectivă este şi ea interesată de
inegalitate în domeniul medical, dar inegalitatea bazată pe sexe. Studiile arată clar o subordonare a
femeilor faţă de bărbaţi în domeniul medical (deşi multe femei lucrează în domeniul medical, cele mai
multe fac parte din aparatul auxiliar, având statusuri ocupaţionale scăzute şi retribuţii financiare
semnificativ mai mici decât bărbaţii).

5. PERSPECTIVA FOUCAULDIANĂ
Michel Foucault, autor cu o contribuţie vastă în domeniul sociologiei şi antropologiei medicale,
consideră că medicina nu are atât un rol clinic, cât unul moral şi de control, ea realizând o regularizare
a comportamentelor, mai ales a celor sexuale şi a celor legate de corp. Medicina este o instituţie ce are
putere absolută în definirea, organizarea şi controlul corpului uman de la naştere şi până la moarte.
Disciplinele medicale nu fac decât să legitimeze forme de control social asupra oamenilor. Unul din
exemplele cunoscute pe care le dă aici este cel al practicii spitalizării (internării), ce se generalizează
începând cu secolul XVII. Spitalul, în forma sa iniţială este mai degrabă un azil, ce adună înăuntrul
său nu doar bolnavi, ci şi săraci, alcoolici, nebuni, leneşi, astfel că el are înainte de toate un rol
corecţionar (Foucault, 1996).
Autorul argumentează şi faptul că instituţia medicală a luat locul instituţiei religioase din epoca
premodernă. Medicul a înlocuit preotul, iar viziunea clinică a înlocuit viziunea clericală. Tratamentele
de mortificare a corpului şi de negare a lui din Evul Mediu au fost înlocuite cu stilul de viaţă bazat pe
menţinerea stării de bunăstare a corpului prin regimuri dietetice şi sport.
Exerciţii:
1. Completaţi tabelul reactualizându-vă cunoştinţele de sociologie generală
Funcţionalistă Conflictuală Interacţionistă
Nivelul de analiză
Natura societăţii
Bazele interacţiunii sociale
Obiectul privilegiat al studiilor
Avantaje
Dezavantaje
Reprezentanţi
2. Având în vedere trăsăturile generale ale funcţionalismului, cum sunt văzute sănătatea, boala, instituţiile
medicale în contextul acestei paradigme?
3. Răspundeţi la următoarele întrebări:
 cine teoretizează rolul bolnavului şi al medicului?
 Ce legătură vedeţi între boală şi devianţă, din perspectiva funcţionalismului?
 Care sunt obligaţiile rolului de bolnav faţă de:
- starea de boală
- solicitarea de tratament
- relaţia faţă de medic
 care sunt drepturile rolului de bolnav în legătură cu:
- responsabilitatea faţă de boală
- obligaţiile sociale
 care sunt obligaţiile medicului?
- comportament faţă de pacient
- relaţia emoţională cu pacientul
- cunoştinţele medicale
 care sunt drepturile medicului?
- Acces la intimitatea pacientului
- autoritatea faţă de pacient
- responsabilitatea faţă de boală a pacientului
4. Care credeţi că este semnificaţia celor cinci valori sociale ale profesiei de medic (T. Parsons)
 Universalismul
 Specificitatea funcţională
 Neutralitatea afectivă
 Orientarea spre colectivitate
 Realizarea sau performanţa
5. Ce critici credeţi că pot fi aduse concepţiei lui Parsons asupra rolului de bolnav?
6. Care sunt celelalte 4 tipuri ale tipologiei modurilor de adaptare a lui Merton?
7. Examinaţi şi comentaţi scala lui Fanshel şi Bush.
8. Cum sunt văzute sănătatea, boala şi instituţiile medicale în cadrul paradigmei conflictualiste?
9. Care sunt factorii care explică de ce oamenii din clasele sociale inferioare au o stare de sănătate mai precară?
10. Ce este medicalizarea societăţii?
11. Daţi exemple de: iatrogenie clinică, socială şi culturală
12. Cum sunt văzute sănătatea, boala şi instituţiile medicale din perspectiva interacţionismului simbolic?
13. Completaţi tabelul identificând bolile ce se pot încadra în următoarele categorii:
Responsabilitate a individului Nonresponsabilitate a individului
Prognostic
Fără stigmat Stigmat Fără stigmat Stigmat
Vindecabil
Nevindecabil dar
ameliorabil
Nevindecabil şi
neameliorabil
14. Care sunt ideile de bază ale perspectivei feministe?
15. Care din cele 5 perspective teoretice analizate vi se pare mai convingătoare în prezentarea problemelor
sociologiei medicale?

Concepte de reţinut: rolul de bolnav, iatrogenie, etichetare.

Bibliografie:
1. Foucault, M. 1996. Istoria nebuniei în epoca clasică. Bucureşti, Editura Humanitas.
2. Hingson, R., Scotch, N., Sorenson, J., Swazey, J., 1981. In Sickness And In Health - Social
Dimensions of Medical Care. London, The C. V. Mosby Company.
3. Lupu, I şi Zanc I. 1999. Sociologie medicală – teorie şi aplicaţii. Iaşi, Editura Polirom.
4. Maykovich, M., K., 1980. Medical Sociology, Sacramento, Alfred Publishing Co.
5. Navarro, V. 2002. The Political Economy of Social Inequalities: Consequences for Health and Quality
of Life. Amityville, New York, Baywood.
6. Rădulescu S. 2002. Sociologia sănătăţii şi a bolii. Bucureşti, Editura Nemira.
7. Zanden, V: J. 1988. The Social Experience, An Introduction to Sociology. New York, Random House.