5.

PERCEPȚIA
ȘI COGNIȚIA
SOCIALĂ
Analiza a câteva enunțuri:
Cum considerați, e corect că:

• Impresiile pe care ni le formăm despre ceilalti sunt influențate de aspecte

superficiale ale înfățișării lor?
• Oamenii își dau mai degrabă seama când ceilalți mint decât atunci când
spun adevarul?
• Ca și psihosociologii, oamenii sunt sensibili față de cauzele situaționale
atunci când caută o explicație a comportamentului celorlalți?
• Oamenii îsi schimbă greu primele impresii pe baza unor noi informații?
• Oamenii judecă mai corect personalitatea prietenilor și a persoanelor
cunoscute decât personalitatea unor persoane străine?
Cuprins:

3. Strategiile și
1. Precizări 2. Schemele
mecanismele
terminologice mentale
cogniției

4. Atribuirea
5. Afectivitate,
socială:
emoție și
mecanisme și
comportament
erori
 1. Precizări terminologice

Realitarea socială este subiectivă, adică construită de

individ. Dacă o situatie este considerată ca fiind reală de
către un subiect, ea chiar este reală în implicaţiile sale
psihologice (Thomas și Znaniecki ).

• Psihologiagenerală – percepție - reflectare a obiectelor în subiectivitatea

individului,
• Psihologia socială - percepție – reflectarea unui alter, omul este stimul de
percepție pentru om, dar nu ca persoană fizică concretă, ci în calitatea lui de
actor social, de membru al unui grup.
Principalele diferenţe dintre perceperea persoanelor și cea a obiectelor (Fiske și Taylor, 1991)

persoana este sensibilă la opiniile celorlaţi: astfel ea se poate schimba de la o situaţie la

alta, pentru a produce o impresie cât mai favorabilă celui care o percepe;

persoana constituie o sursă dinamică de informaţii: ea se schimbă cu timpul și în funcţie

de circumstanţe, mai mult decât se schimbă obiectele;

persoana poate manipula percepţiile, deoarece ea poate modifica mediul în funcţie de

dorinţele sau obiectivele sale;

persoana este în același timp ţinta percepţiilor noastre, dar și un observator, ceea ce face
ca percepţiile sociale să fie reciproce;

persoana este mai complexă decât un obiect, ceea ce face ca perceperea să fie mai
dificilă, mai aproximativă și obligă observatorul să infereze carcteristici care nu sunt
direct vizibile.
 Definim percepția socială ca procesul cognitiv realizat în cadrele experienței
sociale a individului, prin folosirea tiparelor culturale existente.

Cum ajungem să ne formăm o impresie despre celălat?

Inferenţa - procedeu mental prin care individul ajunge la concluzia că dintre mai multe
posibile cauze ale unui comportament (ex: „Este ora 10, iar soţia nu a ajuns încă
acasă”), una anume este răspunzătoare de producerea acestuia (Ex: „Faptul că soţia nu
este acasă la ora 10 arată că mă înşală şi că nu mă iubeşte”).
În urma procedeului inferenţial, ajungem să dăm sens, să atribuim o cauză
comportamentului altei persoane, sau chiar propriului comportament (ex: Pierderea
cheilor de la mașină - „Ce idiot pot să fiu...”).
 În sens larg, percepţie socială înseamnă atât perceperea fenomenelor sociale,
percepţia colectivă (grupală), cât si percepţia celuilalt.
În sens restrâns, percepţia socială reprezintă studiul modului în care ne formăm
impresii despre ceilalţi şi elaborăm raţionamente privitoare la ei în baza informaţiilor
pe care le deţinem. La aceste informaţii parţiale se adaugă și experienţa precum și
coordonatele grupului social din care fac parte indivizii.
Percepţia socială se realizează pornind de la exterior, de la observarea
caracteristicilor fizice (configurația feții, structură corporală, îmbrăcăminte, limbaj
verbal, limbaj nonverbal: mimică, gesturi, postură) ale indivizilor şi ale
comportamentelor lor, ajungând să ne dăm seama despre cauzele care au declanșat un
comportament sau altul.
 Astfel, percepția socială reprezintă modul în care ne facem o imagine globală
asupra poropriei personalități și a personalității altora, precum și despre motivele
și cauzele ce determină comportamentul celorlalți.

Cunoasterea despre sine se materializează în: - conceptul de sine: ansamblul cunoștințelor și

convingerilor pe care persoana le are despre carateristicile sale - exprimă cunoasterea subiectivă
de sine; - stima de sine: autoevaluarea pozitivă / negativă exprimată prin aprobare / dezaprobare
indicând gradul în care persoana se vede pe sine ca fiind valoroasă, capabilă, importantă.

Sursele autocunoasterii:
A. Introspecția - procesul prin care persoana se centrează pe sine și examinează propriile gânduri,
sentimente, motivații ale conduitei.
B. Perceptia propriului comportament.
C. Interacțiunea socială - Oferă posibilitatea: - comparației cu ceilalți, - situării în reperele unui grup
social (de apartenență sau de referință), -sesizării imaginii pe care ceilalți o au desdpre propria
persoană.
 2.
SCHEMELE
MENTALE
 „Schema" - un set organizat şi structurat de cogniţii despre un anume concept sau stimul, care
include cunoştinţe despre acel concept sau stimul, relaţiile dintre aceste cunoştinţe şi anumite exemple
specifice (Fiske şi Taylor, 1991). Ex: nunta.
Nunta Are funcţia:
Schemele se referă:
de a simplifica şi de a face mai
la propria persoană, la alte persoane Mire, mireasă, nași, rapidă filtrarea şi organizarea
particulare, la roluri şi instituţii sociale, socri, rude, prieteni şi informaţiei, stocarea în memorie şi
la grupuri sociale şi naţiuni, la situaţii, alţi invitaţi reamintirea, prin urmare, de a lua
evenimente şi fenomene sociale decizii şi a acţiona cât mai prompt şi
Se va bea, se va mânca, se va eficient.
dansa şi se vor da cadouri.

Nuntă tradițională / nuntă de oraș

Nunta mea /nunta prietenului / nunta colegului /nunta

verișoarei
Categoria în psihologia socială - mecanism real prin care oamenii categorizează obiectele.
Astfel, a-l percepe pe celălalt înseamnă a-l introduce în diferite categorii semnificative din
punctul de vedere al unei culturi, a-i cunoaşte statusul şi rolul (S.Marica, 2008).
• Se referă la mai multe proprietăți ale individului. Ex: ţăranii : se îndeletnicesc cu
prelucrarea pământului, timpulul lor este împărţit după preocupările sezoniere, au o
anumită atitudine faţă de viaţă etc.;
• Este structurată pe verticală. Ex: medic -o categorie de bază, la nivelul supra-ordonat
avem noţiunea de intelectual, iar la nivelul sub-ordonat – noţiune de pediatru, chirurg,
terapeut, infecţionist etc
• Prin funcția sa de sistematizare a mediului, categorizarea face să se perceapă o lume
mai structurată, mai organizată, în consecință mai explicabilă și controlabilă.
 Intelectual

Medic Profesor Inginer

Terapeut Chirurg Pediatru Traumatolog

Prototipul - tip de shemă cognitivă și exprimă modelul de
trăsături tipice, reprezentative ale unei categorii. Prototipurile
sunt descrieri condensate, existente în mintea noastră, care
funcţionează ca repere decisive în clasificarea şi interpretarea
realităţii înconjurătoare. Prototipurile sunt fie modele sau tipuri
ideale, fie un model ce reprezintă media trăsăturilor dintr-o
categorie, fie o trăsătură sau combinația de trăsături cea mai
frecventă, fie un reprezentant concert al categoriei respective,
considerat tipic (S. Chelcea, P. Iluţ (coord.), 2003).
Ex: „aşa-s femeile", „aşa-i românul", „aşa-s doctorii", „aşa-i
tineretul de astăzi”.
Stereotipul - o imagine mentală pe care membrii diferitor grupuri
sociale o au despre grupul lor (auto-stereotip) și despre alte
grupuri (hetero-stereotop) fiind construită dintr-un ansamblu de
credințe împărtăşite social, vizând caracteristicile (trăsături de
personalitate, atitudini şi valori, moduri de comportare) specifice
unui grup de persoane (ex: etnice, de sex, de vârstă, de clasă,
straturi şi profesiuni sociale).

Ex: germanii sunt punctuali, rigizi, reci; romii sunt hoți, nespălați,
cerșetori, .....
 Stereotipuri:
• Lippmann ,,Public Opinion” -,,imagini din
mintea noastră.”

Lippmann susţinea că oamenii au • Stereotipurile pot fi :

nevoie de o versiune mai
simplificată a lumii, iar imaginile
sunt mai uşor de controlat şi de • pozitive,atunci când reunesc în
înţeles decât toate informaţiilor reale structura lor trăsături valorizate
emise de mediu. pozitiv la nivel social.
Convingeri cognitive privind trăsăturile
sau /şi comportamentele considerate • negative, dacă reunesc anumite
caracteristicile membrilor unor grupuri caracteristici valorizate negativ.
Stereotipurile sunt puternic încărcate
cu sentimentele ataşate lor.
Stereotipurile sunt rezistente la
schimbare.
17
Construcția
stereotipurilor: Nevoi de
identitate
Categorizări socială
sociale, larg
acceptate

Învățare
socială

STEREOTIP
18
De reţinut !!!
Stereotipurile sunt scheme (reprezentări) mentale ce se referă doar la grupuri sociale şi
nu la alte obiecte ale spaţiului natural sau social.
Stereotipurile nu mai sunt privite ca fiind neapărat false, „convingeri exagerate", studii
relativ recente arătând că folosirea stereotipurilor are menirea de a întreţine stima de sine,
de a justifica deciziile şi acţiunile oamenilor în funcţie de situaţie.
Dar, cele mai multe stereotipuri sunt percepţii și interpretări false și conduc la disfuncţii
în relaţiile dintre oameni și grupuri.
Stereotipurile ne spun la ce ne putem aștepta de la persoanele ce fac parte dintr-un grup
social sau altul.
 Funcţionarea schemelor

1. Schemele mentale servesc persoanei să prelucreze mai rapid şi cu mai puţin efort
informaţia survenită din mediu: percepţie, atenţie (căutarea şi culegerea informaţiei), în
memorie (stocare, clasare şi regăsire), în inferenţe, interpretări şi evaluări.
Dar, sunt situaţii în care se încetineşte formarea unei păreri sau luarea unei decizii (Ex:
Când e vorba de a asista sau nu la conferinţa unei personalităţi despre care ai o reprezentare (schemă)
ambivalentă, vei cântări mai mult dacă să participi sau nu, decât dacă nu ai avea nicio schemă).

2. În confruntarea schemelor cu realitatea empirică aproape întotdeauna apare în prim-

plan comparaţia dintre „la ce m-am aşteptat" şi „ce am găsit".

la ce m-am aşteptat" = „ce am găsit„ - satisfacție

la ce m-am aşteptat" ≠ „ce am găsit„ - nemulţumire, frustrare, mânie.
 Funcţionarea schemelor

3. Schemele mentale care funcţionează cu referire la ceilalţi le afectează acestora profund

imaginea de sine şi, în consecinţă, comportamentele lor.
Ex: unor elevi cu performanţe şcolare mediocre li s-a comunicat de către persoane percepute ca având
un înalt prestigiu (cercetători psihologi) că au obţinut cele mai bune rezultate din clasă la testele de
inteligenţă - testele nu fuseseră de fapt corectate - ei şi-au îmbunătăţit sensibil situaţia la învăţătură).

4. O schemă se (auto) împlineşte, numai în anumite condiţii şi limite, iar de multe ori
produc contrariul lor sau, oricum, nu se îndeplinesc, tocmai pentru că au fost promovate
(Ex: Pe un adolescent, spusa unei persoane semnificative (părinte, profesor etc), conform căreia nu va
ajunge niciodată să termine o facultate, îl poate mobiliza atât de puternic încât va reuşi să fie licenţiat.
Sau afirmaţia repetată că va fi muritor de foame îl va împinge să se realizeze material).
 3. Strategiile și mecanismele cogniției

• Înactivitatea de cunoaştere, majoritatea oamenilor urmează legea minimului efort,

/„drumul mental cel mai scurt" sau „scurtături mentale" (mental shortcuts) și
desemnează faptul că ei utilizează diverse strategii pentru a obţine informaţii şi
concluzii care să fie concomitente:

• 1) cât mai simple şi mai uşor de realizat și

• 2) de o mai mare acurateţe şi fidelitate în timp.

1) euristica - arta de a descoperi cunoștinţe noi (DEX).
-o metodă de raţionament în condiţii de informaţii insuficiente sau difuze (A.Tversky şi D.
Kahneman ).
Euristicile nu produc, obligatoriu, concluzii eronate (Mayers, 2002). Uneori sunt de mare folos, atinci când nu
dispunem de informaţii suficiente, iar timpul ne presează să adoptăm o decizie. În aceste situaţii, raţionamentele
obţinute pe cale inductivă sau în baza intuiţiei sunt singurile metode de analiză a problemei.
a)euristicile reprezentativităţii sau a judecării prin asemănare - raţionamentul practicat este acela conform căruia,
cu cât un individ este mai asemănător cu membrul tipic (prototip) al unui grup, cu atât este mai mare
probabilitatea ca el să aparţină grupului respectiv.
Ex: - experimentul lui A.Tversky şi D. Kahneman ,, Cine este Jack, dacă a fost selectat din o sută de indivizi, dintre care 30
ingineri, iar ceilalţi 70 erau juriști ?”
- experimentul dintr-un colegiu din Australia, unde una și aceiași persoană a fost prezentată studenţilor ca musafir venit
din Anglia, de la Universiratea Cambridge - oamenii asociază înnălţimea persoanei cu statutul social pe care-l deţine.
b) euristicile disponibilităţii sau accesibilităţii, - raţionamete în baza exemplelor „gata fabricate” din experienţa
noastră de viaţă sau a cunoștinţelor care ne vin foarte repede și ușor în minte despre obiectul perceput.
Ex: - ce fel de animal este câinele, bun sau rău?
- „sindromul studenţilor de la medicină" (P. Iluţ, 2000)
- starea psihologică a persoanelor infectate cu virusul imunodificitar SIDA.
 2) Falsul consens - indivizii au tendinţa de a se considera, în ceea ce priveşte acţiunile, judecăţile şi modul
lor general de comportare, mult mai asemănători cu semenii lor decât sunt în realitate. Efectul - persoanele pot
afirma că sunt două puncte de vedere cu privire la un fenomen/situaţie/problemă: cel personal și altul greșit.
3) Falsa unicitate - oamenilor le place să creadă că sunt unici şi nu comuni (D. Mayers, 2002), mai ales în
ceea ce priveşte deşteptăciunea.
4) ignoranţa pluralistică - mulţi oameni estimează că ideile pe care ei le dezvăluie, ceilalţi din
comunitate le acceptă. Ex: cercetările lui Prentince şi Miller, 1993, că studenţii (americani) se văd pe ei înşişi
ca acceptând mai puţin ideea consumului de alcool decât o fac semenii lor studenţi.
5) Efectul încadrării (frame) sau al cadrului de referinţă - prejudecăţile şi aprecierile noastre privind
diferite obiecte, persoane, instituţii şi probleme sociale sunt afectate, în mare măsură, de felul în care este
prezentată informaţia despre ele.
Ex: experimentul în care subiecţilor cărora li s-a spus că printr-o anchetă sociologică s-a constatat că 75 %
dintre persoanele care au cumpărat un anumit tip de automobil sunt mulţumite de calitatea lui, au evaluat (pe o
scală cu 7 trepte) cu mult mai bună această calitate decât atunci când li s-a spus că 25% au fost nemulţumiţi.
 6) Efectul ancorării - în judecăţile noastre apreciative, contează şi punctul de referinţă de la care
pornim. Odată stabilite nişte puncte de ancorare în legătură cu o problemă discutată, estimările oamenilor
tind să fie legate de ele (după principiul minimului efort de gândire), deşi, la o „judecată la rece",
informaţiile şi aprecierile iniţiale de acest fel n-ar trebui să aibă impact asupra judecăţilor ulterioare.
Ex: S-a constatat experimental că, de pildă, chiar agenţi de vânzări imobiliare au fost semnificativ
influenţaţi în negocierea preţurilor la cumpărarea de case de preţul pretins iniţial (manipulat
experimental).

7) Gândirea contrafactuală /simularea mentală - mecanism prin care reacţiile noastre la diferite
evenimente, în special nedorite, depind nu numai de evenimentele în sine, ci şi de scenariile alternative
pe care le provoacă. În limbaj cotidian raţionamentele sunt de tipul „ce altceva aș fi putut face" şi „cum
aș fi putut evita (evenimentul nedorit)„ (T. Gilovici și V. Medvec,1994).
Ex: P. Iluţ realizează o microanchetă prin care un număr de studenţi ai facultăţii de Sociologie de la
Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj sunt rugaţi să răspundă la întrebarea: „Gândindu-vă la viaţa de
până acum, ce regretaţi mai mult?”. Rezulatatele microanchetei au demonstrat că pentru timpul apropiat
de prezent oamenii regretă acţiunile săvârșite de ei care au avut consecinţe negative, în vreme ce pentru
perioade de timp mai îndepărtate ei regretă ceea ce nu au făcut.
 8) falsa diferenţă de şanse şi implicarea suspiciunii - atunci, când indivizii întâlnesc evenimente puţin
probabile, ei sunt tentaţi să atribuie șansele de apariţie a acestor evenimente la modul absolut și nu relativ.
Când numărul de cazuri favorabile producerii evenimetului este mic și când acesta se produce, indivizii
devin suspicioși, nu acceptă că acesta s-a produs prin hazard (șansă), iar dacă numărul este mare, atunci
producerea prin șanse este acceptată.
Ex: experimentul lui D. Miller şi colaboratori (1989) - autorii au rugat subiecţii supuși experimentului
să aprecieze corectitudinea examenului în două situaţii: 1) atunci când, într-un departament unde existau
un bărbat şi 9 femei, a fost promovat într-o funcţie superioară bărbatul; 2) atunci când, într-un depar-
tament format din 10 bărbaţi şi 90 de femei, a fost promovat un bărbat. Subiecţii s-au arătat mult mai
suspicioşi relativ la corectitudinea examinării în prima situaţie, deşi probabilităţile de a ieşi învingător un
bărbat sunt identice în cele două situaţii.

Concluzie: oamenii au tendinţa de a folosi, în mod spontan şi

aproape automat, schemele, categoriile şi stereotipurile lor de
gândire, mai ales când se confruntă cu nefamiliarul.
Atribuirea socială: modele și erori
Atribuirea socială: modele și erori
Atribuirea este un tip special de inferenţă în cogniţia socială, prin care încercăm ca, pe baza observării
comportamentelor indivizilor, să deducem ce cauze, motive, intenţii, atitudini şi trăsături de personalitate
i-a determinat să acţioneze într-un fel sau altul.

Noţiunile folosite în teoria atribuirii sunt:

- actor – cel care se află în câmpul percepţiei noastre;
- observator – cel care percepe;
- inferenţă – procedeu mental prin care ajungem să dăm sens, să atribuim o cauză comportamentului
altei persoane, sau chiar propriului comportament (vorbim deci, atât despre heteroatribuire, cât şi
despre autoatribuire);
- atribuire internă – este atunci când considerăm că individul a fost determinat din interior (de
dispoziţiile, de trăsăturile sale) să realizeze un anumit comportament;
- atribuire externă – atunci când considerăm că un comportament al actorului este determinat din
exterior, de către situaţie (S. Marica, 2008).
1.Teoria atribuirii la F. Heider

Atribuirea este procesul prin care omul înţelege realitatea, poate să o prezică și să o controleze. Heider
a ilustrat acţiunea factorilor psihoindividuali şi circumstanţiali în procesul percepţiei altuia în
următorul mod:

Care este cauza exmatriculării colegului dvs ?

1.Teoria atribuirii la F. Heider

Atribuirea este procesul prin care omul înţelege realitatea, poate să o prezică și să o controleze. Heider
a ilustrat acţiunea factorilor psihoindividuali şi circumstanţiali în procesul percepţiei altuia în
următorul mod:
 Heider definește cinci niveluri de responsabilitate care descriu legătura dintre persoană și actele
sale:
• asociaţia (un individ este responsabil de toate acţiunile care au legătură cu el, chiar şi de cele ale
copiilor săi);
• cauzalitatea (o persoană este considerată responsabilă de orice acţiune la care a participat, chiar
și neintenţionat – ex.: un accident de maşina);
• previzibilitatea (individul este considerat responsabil de orice acţiune pe care ar fi putut să o
prevadă și pe care nu a împiedicat-o să se producă, ex.: neacordarea asistenţei unei persoane
aflate în pericol);
• responsabilitatea (o persoană este responsabilă pentru acţiunile pe care a avut intenţa să le
producă);
• justificarea (o acţiune inţentionată nu poate fi în întregime imputată persoanei dacă a fost
realizată sub constrângerea factorilor de mediu – noţiunea juridica este cea de circumstanţe
atenuante (R. Gherghinescu, 2006)).
2. Modelul inferenţelor corespondente – E. E. Jones și K. E. Davis

Problema centrală pe care și-o pun Jones și Davis în legătură cu percepţia cauzelor acţiunilor
celuilalt (hetero-atribuire), este de a ști cum un individ atribuie celuilalt dispoziţii personale stabile,
pornind de la acţiuni observabile. Cu alte cuvinte cum se pot realiza corespondenţe pertinente între
caracteristicile comportamentale și trasaturile de caracter.
În 1965, Edward Jones și Keith Davis au încercat să raspundă la întrebari de genul:
Este persoana care comite un act de agresiune o bestie?
Este acela care donează bani altruist?
Pentru a răspunde la astfel de întrebari, oamenii fac inferențe bazându-se pe trei factori:
 1. Observatorii au în vedere în primul rând gradul de libertate al actorului său, mai precis,
măsura în care acesta are posibilitatea alegerii dintr-un set de alternative comportamentale. Un
comportament liber ales ne spune mai multe despre actor decât unul impus.

2. Contează și previzibilitatea comportamentului observat. O acțiune ne spune mai multe despre

autorul ei dacă este atipică, nefiind doar un rol social, jucat de toată lumea după același canon.
Ex: E mai semnificativ un student care vine la cursuri în costum cu vestă decât unul care poarta
blue geans? dar, un profesor care vine la catedră în sandale pe piciorul gol, purtând un tricou pe
care scrie „I love New York“?

3. În sfârsit, sunt vizate și efectele sau consecințele ințentionale ale comportamentului observat.
Actele care produc mai multe consecințe dezirabile nu dezvăluie motivele actorului pe cât o fac
actele care nu se soldează decât cu o singură consecință dezirabila.
Ex: Este greu să îți dai seama de ce un individ își păstrează o slujbă care este și placută, și bine
plătită și situată într-un loc atrăgător – oricare poate fi motivul sau toate la un loc; în schimb, dacă
slujba este plicticoasă și prost plătită, e mult mai probabil ca motivul pastrarii ei este locul bine
situat.
 Scopul atribuirii constă în a explica intenţia şi comportamentul altuia ca fiind
corespunzătoare trăsăturilor de personalitate, astfel realizîndu-se atribuirea în conformitate
cu intenţia şi cu calităţile personale.

Atribuire intenţională Atribuire dispoziţională

- determinarea intenţiei care a stat - stabilirea unor relaţii între

la baza unui sau altui
comportament al persoanei
comportamentul persoanei percepute cu
experienţa colectivă. Dacă consecinţele
sunt plauzibile, se consideră că persoana
este bine informată, dacă nu - că persoana
posedă o informaţie insuficientă şi / sau
contradictorie celei social acceptate
 3. Teoria atribuirii la H. H. Kelley

Kelley subliniază aspectul motivaţional al proceselor de atribuire. Afirmă că atunci când

se fac atribuiri se poate alege între atribuiri externe și atribuiri interne.

Modelul lui Kelley este centrat asupra procesului strângere și tratare a informaţiilor care
conduc spre o cauzalitate internă sau externă. Conform teoriei sale, oamenii fac atribuiri
folosind un principiu al covariației: dacă un factor determină comportamentul, atunci el
este prezent de câte ori comportamentul se produce și absent când nu se produce.

Principiul covariației se aplică atunci când informația provine din observații repetate.

Deosebit de utile sunt informațiile furnizate de următoarele trei aspecte: consensul,

caracterul distinctiv și consecvența. Consensul, distinctivitatea şi consistenţa pot fi înalte
sau scăzute.
 Ex: „Andrei plânge la film. Acest efect – faptul că Andrei plânge, poate fi provocat de ceva
din persoana lui Andrei (care plânge din orice), din stimulul în cauză (filmul este dramatic)
sau din circumstanţele interacţiunii cu stimulul (Andrei era tulburat din cauza a ceva
întâmplat anterior vizionării filmului).

• Consistenţa (consistency) înseamnă măsura în care persoana la care ne referim

reacţionează la aceiaşi stimuli sau la unii foarte asemănători (persoane, situaţii,
evenimente) la fel, în momente diferite (Andrei și în trecut a plâns la film).
• Distinctivitatea/specificitatea înseamnă măsura în care persoana respectivă reacţionează
în aceeaşi manieră la alt stimul şi în alte împrejurări (nu orice fel de film/doar drama îi
produce lui Andrei aceeași reacţie).
• Consensul este măsura în care şi alţi indivizi reacţionează la aceiaşi stimuli, în acelaşi fel
ca şi persoana avută în vedere (Andrei este singurul care plânge la acel film /majoritatea
spectatorilor plâng).
Decizia:

— atribuim comportamentului „celuilalt“ cauze interne în cazul în care consensul şi

distinctivitatea sunt scăzute, dar consistenţa este ridicată;
— atribuim comportamentului „celuilalt“ cauze externe atunci când consensul, consistenţa
şi distinctivitatea sunt ridicate;
— atribuim modului de a acţiona al „celuilalt“ o combinaţie de cauze interne şi externe
atunci când consensul este scăzut, dar consistenţa şi distinctivitatea sunt ridicate.

Principiul covariaţiei postulează că efectul este produs de factorul în funcţie de care

variază. Astfel, dacă Andrei este singurul care plânge la acel film (consens slab), dacă la
fel a făcut şi în trecut (consistenţă puternică) şi dacă orice fel de film îi produce aceeasi
reacţie, efectul va fi, cu siguranţă, considerat ca datorându-se unui element specific din
persoana lui Andrei. Dimpotrivă, dacă vorbim despre consens puternic, consistenţă
puternică si specificitate slabă, efectul se va datora probabil stimulului sau conjuncturii”
(S. Marica, 2008, p. 52).
 Teoria atribuirii sociale a lui Jones și McGillis
Autorii scot în evidenţă rolul socialului în atribuire. Noutatea o constituie luarea în calcul
a așteptărilor pe care le avem din partea unui subiect:
• așteptări bazate pe categoria de apartenenţă a subiectului (sunt așteptări stereotipe,
membrii unui spaţiu socio-cultural având așteptări relativ identice) - derivă din faptul că
subiectul știe că persoana-stimul aparţine unei clase, unei categorii sau unui grup de
referinţă specific.
• așteptări bazate pe persoană (sunt specifice persoanei ţinta și derivă din informaţii
prealabile) - avem așteptări care decurg din faptul că am avut deja ocazia să observăm
reacţiile acestei persoane în diverse situaţii și că ne-am făcut o impresie asupra
personalităţii și trăsăturilor ei de personalitate (specificitatea efectului legat de un obiect).
Avem și așteptări referitoare la constanţa în timp, în măsura în care am văzut deja această
persoană confruntată, în aceleași circumstanţe, cu o situaţie identică și așteptări referitoare
la constanţa privind modalităţile de interacţiune, ţinând cont de faptul că am văzut deja
această persoană cum acţionează într-o situaţie identică, dar în circumstanţe diferite (Jean
Claude Deschamps și Alain Clémence)
Teoria atribuirii sociale menţionează următoarele:

1. Definirea atribuirii: „Atribuirea se referă la explicarea cauzală a comportamentului

social al indivizilor umani reieşit din condiţia socială a lor”.
2. Atribuirea se constituie pe principiul categorizării sociale, care implică o evaluare a
comportamentului personal şi al “altuia” rezultată din apartenenţa la un grup social.
3. Funcţiile principale ale atribuirii sunt afirmarea şi susţinerea chipului pozitiv al
grupului de apartenenţă. Preferinţa către grup lipseşte doar în cazul când acesta este
dominat sau are un statut scăzut.
4. Etnocentrismul determină influenţarea atribuirii de imagini stereotipizate.
5. Atribuirea se alimentează din cunoştinţele comune, transmise din generaţie în
generaţie în cadrul grupului de apartenenţă.
6. Atribuirea decurge într-un context social de dimensiuni mai mari, decât cele ale
grupului social: care întruneşte cadrele istoric, economic şi politic în care se plasează
relaţiile intergrupale.
 Erorile atribuţionale

Atunci când observatorul distorsionează, în mod sistematic, un proces corect de atribuire

prin subestimarea sau supraestimarea factorilor cauzali reali, este vorba despre o eroare de
atribuire. Cele mai citate erori de atribuire sunt:
• Eroare fundamentală de atribuire - tendinţa de a supraestima în explicarea
comportamentului unei persoane factorii interni, dispoziţionali, în defavoarea celor externi,
situaţionali. Altfel spus, percepem comportamentul „celuilalt“ ca şi cum ar exprima un
anumit profil de personalitate, mai degrabă decît să explicăm acţiunea sa prin intermediul
unor factori situaţionali.

Ex: experimentul lui L. Ross și colaboratorii (1977) în care cercetătorii au cerut unor
subiecţi să urmărească o victorină unde o femeie adresează întrebări, iar un bărbat
răspunde după care au fost întrebați cine este mai erudit femeia sau bărbatul. Subiecţii au
răspuns că doamna dispune de un bagaj de cunoștinţe mai mare decât bărbatul, ignorând
faptul că doamna conștient și-a ales tema și a formulat întrebările (factorul situaţional).
 Erorile atribuţionale

2.Efectul actor-observator. Este vorba de diferenţele dintre auto-atribuire şi hetero-

atribuire. Actorii tind să atribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce
observatorii tind să atribuie aceleași comportamente unor cauze interne. Îndeosebi când ne
situăm în registrul eşecului, avem tendinţa de a atribui propriul nostru comportament
cauzelor situaţionale, iar comportamentul „celuilalt“, cauzelor interne ale acestuia.

Ex: M. Storms a rugat doi subiecţi să întreţină o discuţie, care a fost filmată și urmărită de către doi
observatori. Atunci când subiecţii au evaluat discuţia, cei care au fost implicaţi în procesul comunicării și-au
concentrat atenţia asupra factorilor situaţionali, iar cei care au urmărit discuţia – asupra factorilor de
personalitate. În a doua fază a cercetării, Storms a prezentat pelicula video participanţilor activi la
experiment. În evaluările lor, în calitate de observatori de data aceasta, s-a simţit o doză crescută a rolului
factorilor dispoziţionali. Astfel, schimbul rolului - din executant în observator – a condus la reevaluarea
propriului comportament (E. Pains, K. Maslaci, 2000).
 Erorile atribuţionale

3. eroarea atribuirii instrumentale (self-serving bias) - D. Miller şi M. Ross (1975); J.

Brown şi R. Rogers (1991)/Eroarea de atribuire a cauzelor succesului și eșecului.
Oamenii par a fi mai înclinaţi să considere succesul lor ca fiind determinat de cauze interne
precum aptitudinile sau trăsăturile de personalitate („am fost inteligenţi, activi, energici“), în
timp ce eșecul este atribuit unor cauze situaţionale („am fost lipsiţi de şansă“, „sarcina a fost
exagerat de dificilă, nimeni nu ar fi putut-o realiza“); reuşita „celuilalt“, într-o sarcină
similară cu a noastră, a fost mai puţin meritată.

Sigur, acesta este totodată și un mecanism de apărare, de menţinere a stimei de sine. Este
bine pentru mine să consider că eșecurile sunt, mai ales, determinate de conjunctură, iar
succesele îmi aparţin în mai mare măsură (S. Marica, 2008).
Cea mai răspândită explicaţie care accentuează influenţa distorsionantă a factorilor
afectiv-motivaţionali în procesul de prelucrare a informaţiei.
Domenii de „aplicabilitate” ale teoriilor atribuirii (A. Gavriliuc)

• Psihologia clinică - persoanele depresive au construit un pattern de atribuire

răsturnat, apreciind rezultatele negative ca datorate unor cauze interne (absenţa
abilităţilor, de exemplu), iar cele pozitive, unor factori externi („norocului“ sau
sprijinului „generos“ al altora), şi devin mereu dependente de situaţie, pe care
percep că nu o mai pot controla - terapie prin schimbarea patternului de atribuire.
• Blamarea victimelor inocente (ex. extrem: violul)
• M.J. Lerner (1980) = ”credinţa noastră într-o lume dreaptă”: dacă ceva se
întîmplă, trebuia să se întîmple, sau fiecare primeşte ceea ce merită şi merită
ceea ce primeşte.
• Teoria locului controlului (locus of control) (Rotter, 1966; Gore, Rotter, 1974; Strickland, 1974)
Externaliștii
Sunt motivați extrinsec
Nu au control asupra
contextului
Responsabilitate diminuată
Se supun natural celuilalt
Cedează presiunii externe
Dețin o școlarizare modestă
Atribuie eșecul ,,destinului
nedrept, succesul –norocului
Nu-și schimbă nivelul
aspirațiilor după o înfrângere
Internaliștii
• dimensiunea externalism-
Sunt automotivați internalism se învaţă social:
v. neajutorarea învăţată.
Controlează contextul
• mecanismele atribuirii – în
funcție de:
Responsabilitate ridicată • statusul social asociat actorilor
Nu se conformează fără implicați în jocul atribuțional -
discernământ J. Thibaut şi D. Riecken (1955)
– ”doctor în filozofie” (internă)
Rezistă la presiuni externe / ”homeless” (externă).
• dimensiunile culturale –
Atribuie eșecul „muncii devianța – internă
insuficiente” (individualism) / externă
Se automotivează după (colectivism).
înfrângere.
Concluzii:

• Fenomenul atribuirii se manifestă în cadrul percepţiei sociale ca un proces de facilitare a

interpretării informaţiei receptate. “Subiectul naiv” tinde să-şi ordoneze în termeni atributivi
informaţia despre altul‚ pentru a-şi putea organiza mai eficient relaţiile sociale.
• În percepţia socială sunt utilizate modele cauzale deţinute‚ astfel informaţia nouă capătă mai
uşor sens şi conţinut. Atribuirea se realizează prin explicarea comportamentului personal şi
al altuia ca fiind determinat de cauze dispoziţionale (interne‚ legate de capacităţi
individuale) şi cauze circumstanţiale.
• În majoritatea cazurilor se va ignora specificul comportamentului altuia‚ realizându-se o
explicare a lui în conformitate cu informaţia consolidată prin mai multe experienţe
(covariaţie).
• În anumite condiţii va fi devalorizată importanţa cauzelor circumstanţiale sau dispoziţionale:
eroarea fundamentală a atribuirii.
• Procesul atribuirii este influenţat de apartenenţa socială‚ de reprezentările sociale deţinute‚
de caracterul relaţiilor cu altul şi de alte caracteristici ale contextului social concret în care
se realizează percepţia socială.
Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:
1.Definiţi percepţia socială.
2.Prin ce diferă obiectul percepţiei din domeniul psihologiei generale de cel din donemiul psihologiei sociale?
3.Demonstraţi că percepţia nu se realizează în mod pasiv.
4.Explicaţi în ce constă activitatea persoanei care percepe.
5.De ce scările devin mai abrupte atunci când îţi cari cumpărăturile?
6.Definiţi cogniţia socială.
7.Argumentaţi importanţa cogniţiei sociale.
8.Distingeţi între conceptele de „schemă", „categorie", „prototip”, „stereotip".
9.Specificaţi tipurile de scheme mentale.
10.Exemplificaţi strategiile și mecanismele cognitive.
11.De ce tot ce-i bun durează puţin?
12.Găsiţi diferenţa dintre modelele atribuirii a lui E. E. Jones și K. E. Davis și H. H. Kelley.
13.În ce constă noutatea modelului atribuirii a lui Jones și McGillis realizată prin sinteza celor două modele
iniţiale?
14.Explicaţi funcţionalitatea mecanismelor atribuirii și apariţia erorilor implicate în atribuire.
15.Analizaţi o relaţie de prietenie şi alta de duşmănie şi deduceţi categoriile atributive‚ la care decurgeţi în
perceperea şi evaluarea altuia.
 Bibliografie recomandată:

1. Chelcea, S., Iluţ, P. Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Editura Economică, 2003.

2. Deschamps, J. C., Clémence, A. Noţiunea de atribuire în psihologiua socială. În Neculau, A.
(coord.). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iaşi: Polirom, 2006.
3. Drozda-Senkovska, E. Psihologie socială experimentală. Iaşi: Polirom, 2000.
4. Gherghinescu, R. Sinteze de psihologie socială. București:Argument, 2006.
5. Iluţ, P. Iluzia localismului și localizarea iluziei. Iaşi: Polirom, 2000.
6. Marica, S. Introducere în psihologia socială. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine,
2008.
7. Mayers, D., Social Psychology, 7th ed., 2002, găsit la adresa: http://www.davidmyers.org
8. Radu, I., Iluţ, P., Matei, L. Psihologie socială. Cluj-Napoca: Exe, 1994.
9. Семечкин, Н. И. Социальная психология. Учебник. Ростов – на – Дону: Изд-во «Феникс»,
2003.
10. Пайнс, Э., Маслач, К. Практикум по социальной психологии. СПб.: Питер, 2000.
11. Чиалдини, Р. Психология влияния. СПб.: Питер Ком, 1999.
 MULȚUMESC
PENTRU ATENȚEI!