Introducere

Dintotdeauna am dorit să descifrez eu însămi vestita cutie a Pandorei, în versiunea mea

fiind ceea ce se ascunde în spatele vorbelor, al chipurilor, al gesturilor subiecților. Am fost
curioasă să știu ce gândesc cu adevărat indivizii, să interpretez și să cunosc adevărul. De la
primul meu gând că exist ca ființă pe acest pământ, urmărind gesturile familiei și ale
cunoscuților, am fost fascinată de limbajul trupului și am dorit să ajung la acea cunoaștere
absolută după care tind să cred că fiecare om tânjește.
Astfel am ajuns să studiez acest domeniu extrem de fascinant al comunicării non-
verbale, al limbajului trupului. Citind și vizualizând diverse materiale legate de acest subiect, ce
mi-a atras atenția în mod deosebit a fost serialul “Lie to me”( 2009), creat de Samuel Baum.
Acesta va sta la baza argumentației mele despre tema pe care am decis să o abordez, eu fiind o
iubitoare a binelui, a frumosului, dar mai ales a adevărului. În concluzie, lucrarea mea va fi
despre descoperirea minciunii prin mijloace ale comunicării non-verbale.
Am hotărât să scriu despre acest subiect pentru a mai diminua prăpastia care există între
comunicarea verbala și comunicarea non-verbală, pentru a evidenția importanța comunicării non-
verbale în relațiile interumane și pentru a stârni, sper eu, interesul față de această ramură, punând
accentul asupra a ceea ce mulți dintre noi ignoră și se află chiar în fața noastră, pe fața noastră.
Pentru a putea supraviețui și conviețui unii cu ceilalți avem nevoie fără doar și poate de
comunicare, care este amplă și complexă, a existat din cele mai vechi timpuri, există și va exista,
având rădăcini eterne, evoluând extraordinar de la an la an, devenind o forță existențială care
pune în mișcare si dă sens lucrurilor. Am putea spune că e însăși fundamental umanității.
Lucrarea este structurată pe patru capitole. Ea prezintă trecerea de la aspecte generale la
particulare, trecerea de la comunicare la comunicarea non-verbală și, mai exact, la o singură
ramură a comunicării non-verbale și anume a minciunii exprimată prin limbajul trupului. De
asemenea mai prezintă analiza concretă a minciunii în comunicarea non-verbală pe baza studiului
serialului “Lie to me”, unde vom descoperi că semnele limbajului trupului sunt aceleași oriunde
în lume, sunt universale, indiferent de cultură, nationalitate, gen, etc. Altfel spus, vom aprofunda
interculturalitatea comunicării non-verbale.
În primul capitol, voi prezenta noțiuni generale despre comunicare pentru a a ne
familiariza cu conceptul prezentat și pentru a ne introduce în universul informației necesare
4
pentru cunoașterea și înțelegerea viitoarelor capitole. De asemenea voi vorbi despre factorii care
influențează comunicarea și importanța acesteia pentru omenire.
În al doilea capitol, vom intra în lumea celor “nespuse”, vom clarifica diferența dintre
comunicarea verbală și cea non-verbală prin concepte teoretice generale și particulare, vom vorbi
despre misterul ce se ascunde dincolo de limbajul trupului și despre importanța cunoașterii
gesturilor în viața de zi cu zi, oriunde, oricând.
În cel de-al treilea capitol voi aprofunda trecând la particularitățile comunicării non-
verbale și anume la descifrarea minciunii prin intermediul codurilor care o definesc. La sfârșitul
acestui capitol vom afla despre interculturalitatea gesturilor, limbajul universal al acestora, dar
mai ales vom pune accentul pe sistemul de gesturi și de limbaj, pe toate semnele care dau de gol
ceea ce vrem să spunem de fapt. Adevărul din spatele cuvintelor. Indiciile non-verbale nu mint
niciodată.
În ultimul capitol, cel de-al patrulea, voi menționa metodologia de cercetare aleasă de
mine pentru aceasta lucrare și voi prezenta studiul de caz pe care am decis să îl fac pe baza
serialului “Lie to me “, care este o resursă calitativă pentru aceasta lucrare.
Prin întreaga mea lucrare vreau să demonstrez faptul că acest tip de comunicare, non-
verbală, este un as pe care îl avem fiecare dintre noi, dar nu îl conștientizăm și, dacă învățăm cum
să îl utilizăm și să îl controlăm, prin cunoașterea adevărului și a minciunii vom avea succesul
dorit și puterea de necontestat a adevărului. În încheierea lucrării voi specifica concluziile la care
am ajuns plecând de la premisa de mai sus.

5
Capitolul I. Comunicarea

1. Aspecte teoretice ale comunicării generale

Documentându-mă de-a lungul timpului am observat că, încercând să ajungă la un sens
comun și să cuprindă toată complexitatea inerentă acestui domeniu, teoreticienii au explicat
conceptul de comunicare în foarte multe modalităţi. Aşadar, din multitudinea de definiții vă invit
să le descoperim împreuna pe cele mai elocvente, care mie, personal, mi s-au părut cele mai
apropiate de realitatea în care trăim, exprimând cât mai fidel sensul comunicării.
În cel mai simplu mod, comunicarea poate fi definită ca acţiunea prin care o informaţie, o
idee, o opinie este transmisă de la un individ la altul, de la un grup social la altul.
„Pentru a putea să îi surprindem profunzimile este necesară o sumară trecere în revistă a
etimologiei noţiunii de comunicare: termenul ‚comunicare’ are la origine grecescul ‚koinoo’ care
înseamnă ‚a face comun, a face profan, a spurca, a face să nu fie sfinţit’. Din aceasta a ajuns în
latină sub forma de ‚communis/communicatio”1.
Termenul ”comunicare” începe să fie utilizat din secolul al XIV-lea şi provine la origine
din latinescul ”communis” care înseamnă „a pune în comun”, ”a fi în relaţie”, fiind mai apropiat,
în vremea respectivă, de înţelesul „a împărtăşi”, ‚a împărţi mai multora.
Din secolul al XVI-lea, pe măsură ce se dezvoltă poșta și drumurile moderne, termenului i
se asociază şi un înţeles nou: a transmite. În următoarele secole, „transmiterea” mesajelor câștigă
teren ca o consecinţă a dezvoltării unor tehnici moderne de comunicaţii- trenul, telegraful,
automobilul, telefonul. În secolul al XX-lea, în contextul noilor mijloace de comunicare- radio,
cinema, televiziune- termenul cel mai adecvat ar fi cel de comunicare-difuzare.
Denis McQuail precizează că „verbul ‚a comunica’ se referă de obicei la acţiunea de a
transmite un mesaj despre ceva cuiva care este receptorul”2.
„Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând şi controlând raporturile
orizontale dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor verticale într-o mişcare
ascensionată către planurile superioare ale realităţii.”3

1
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare. O abordare sociologică, Editura de Vest,Timişoara, 2014, p.12.
2
Ioan, Drăgan, Comunicarea paradigme şi teorii Vol.I, RAO,Bucureşti, 2007,p.31.
3
Mihai, Dinu, Comunicarea -repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.15.
6
 Ceea ce mi se pare fascinant la comunicare este faptul că oamenii reușesc să se înțeleagă
între ei chiar dacă aparțin unor realități sociale diferite, se bazează pe gânduri, valori și
individualități unice.
Datorită amplorii fenomenului, în esență bază a societății noastre, comunicarea nu putea
să scape interesului ştiinţific şi astfel o multitudine de discipline i-au acordat o atenţie aparte:
lingvistica, matematica, informatica, filosofia, sociologiea, psihologia, jurnalismul, relaţiile
publice, marketing-ul şi altele.
„Comunicarea reprezintă un principiu definitoriu al existenţei umane, sine-qua-non atât
pentru devenirea omului ca fiinţă socială, cât şi pentru trăirea alături de ceilalţi. În absenţa
comunicării activarea întregului nostru potenţial nativ de factură emoţională, cognitivă,
relaţională, creativă şi spirituală este practic imposibilă”4.
Relațiile umane, atât de complicate și de nuanțate, atât de puternice și de fragile totodată
s-ar prăbuși ca un castel de cărți de joc dacă nu am fi capabili să descifrăm corect codurile
vizibile și invizibile ale comunicării. Suntem individualități bine definite și vedem doar anumite
părți ale realității, în funcție de caracteristicile personale. Avem nevoie de cuvinte, de semnele
magice ale exprimării umane pentru a ne releva culorile și sunetele lumii în care trăim. Avem
nevoie să vorbim pentru a fi umani, pentru a ne descoperi pe noi înșine.
„Comunicarea umană poate fi concepută ca un pattern al relaţiilor interpersonale produs
într-un câmp social care posedă anumite proprietăţi specifice. Caracteristica importantă a acestor
relaţii este ca ambii parteneri ai procesului, comunicatorul şi interpretul să fie capabili să se
perceapă unul pe celălalt apt de a reacţiona într-un anumit mod la un fel particular de stimului
materiali produşi de către unul din ei. Pentru a se produce comunicarea, ambii parteneri implicați
trebuie să fie fiecare în câmpul celuilalt, cel puţin din punct de vedere psihologic”5.
Dacă nu am comunica, noi, oamenii- entități sociale, ne-am irosi într-o existenţă anonimă,
tăcută, invizibilă şi inutilă, am trăi doar parțial, nu sub formă de comunitate, ci sub formă de
individualităţi bipede, inculte şi instinctive, nu am forma un întreg în evoluție, am fi doar părți ce
tânjesc după reîntregire, incapabile să ne definim pe noi înșine sau pe ceilalți.
Concretizată în mesaje, comunicarea ne ajută să transferăm informațiile de la unul la altul,
de la o societate la alta, de la o eră la următoarea. Schimbul de idei este esențial pentru existența

4
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare.O abordare sociologică, Editura de Vest, Timişoara, 2014, p.7.
5
Mișcol, Oltea, Cultură şi comunicare, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p.73.
7
umanității, pentru progresul științific, pentru evoluția fiecăruia și a întregului, care e societatea
umană. Dacă nu am comunica, nu am respira, metaforic vorbind. Am fi singuri.
„A comunica nu înseamnă numai a emite şi a primi, ci a participa la toate nivelurile, la o
infinitate de schimburi felurite care se încrucişează şi interferează unele cu altele”6.
Prin comunicare putem înțelege multitudinea relațiilor și a legăturilor ce se întretaie în
jurul nostru, în întregul univers. Totul este interacțiune și determinare reciprocă. Un sistem uriaș,
în continuă evoluție, al cărui liant general sunt conexiunile ce se stabilesc între elementele
componente.
Comunicarea nu este în nici un caz doar apanajul oamenilor. La fiinţele inteligente
procesul comunicării este evident, rămânînd doar a fi descifrat.
Comunicarea nu este un joc individual, ci unul de echipă, rețeaua subterană a transmiterii
informațiilor construind ea singură orașul uman. Toţi cei care se implică în realizarea unei
comunicări sunt la fel de responsabili pentru modul în care ea se desfăşoară şi se finalizează.
„Fiecare persoană angajată în procesul comunicării se individualizează printr-o stare
proprie. Această stare este un produs al învăţării şi încorporează calitatea organelor senzoriale,
experienţele perceptive anterioare, capacitatea de focalizare a atenţiei, sistemul conceptual
folosit, schemele logice aplicate în organizarea mesajelor, etc”7.
Comunicarea înseamnă putere. Cu cât o stăpânim mai bine, cu atât putem schimba modul
în care percem lumea și în care lumea însăși ne percepe.
Cei care nu comunică se tem, se tem pentru că nu se cunosc si necunoașterea îi izolează si
ridică ziduri împrejurul lor.
Împrejurările în care comunicăm sunt diverse și nenumărate, însă nu o facem niciodată
întâmplător. Fiecare act de comunicare este iniţiat cu un scop precis: vrem să atragem atenţia, să
ne impunem punctul de vedere, să direcţionăm discuţia sau privirea către ceva anume. Pare că
facem toate astea aproape instinctiv, însă, întotdeauna pentru atingerea unui obiectiv. Cum
comunicăm, însă, poate face diferenţa între a-ţi propune şi a reuşi atingerea obiectivului.
„Comunicarea nu se reduce la acţiunea unui individ de a emite un complex de semne,
chiar dacă admitem că ea nu este realizată în mod gratuit, ci în vederea consumării conţinutului
simbolic de către altcineva”8.

6
Mișcol, Oltea, Cultură şi comunicare, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p.73.
7
Idem, p.42.
8
Gheorghe-Ilie, Fârte, Comunicarea. O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004, p. 18.
8
 Comunicarea devine o împărtășire sacră sau profană, o punere în comun de semne
informaționale. Codurile descifrării ei sunt simple sau complicate, cei ce o folosim putem fi
simpli practicanți sau maeștri, adevărați artiști ai unui limbaj superior, descifratori și creatori.
“Relaţiile umane reprezintă interacţiuni comunicaţionale. Interacţiunile umane ar fi
imposibile fără utilizarea sistemelor de semne şi a codurilor pentru transmiterea şi receptarea
unor mesaje. Însăşi existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar fi de neconceput în absenţa
proceselor de comunicare. Transmitem şi primim mesaje, codificăm şi decodificăm mesaje”9.
Totul comunică în jurul nostru, fiecare frunză, fiecare piatră si astfel, comunicarea a
devenit un concept universal şi atotcuprinzător.
Revenind la termenul generic de comunicare, trebuie precizat că orice act sau mai bine
spus orice proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale:
-o relaţie între cel puţin doi parteneri;
-capacitatea de a emite semnale;
-capacitatea de a recepta semnale(mesaje);
-folosirea unor semnale, semne şi simboluri pentru a putea comunica un anumit mesaj;
-un canal(mijloc, suport) al comunicării.
„Comunicarea rezultă din interacţiunea acestor elemente si, mai ales, din . existenţa unui
izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea corectă a mesajului”10.
În ciuda anumitor limite inerente, miracolul comunicării există, pe el s-a înălțat edificiul
societății umane, întreaga evoluție e condiționată permanent de cât de bine îi înțelegem structura
și tainele.
Orice proces de comunicare între oameni este condiţionat de gradul lor de cunoaştere
interpersoanlă. Cu cât cunoașterea este mai profundă, cu atât ansamblul de semne folosit este mai
personalizat, decodificarea depinzând tocmai de această cunoaștere reciprocă. Existența unei părți
comune în repertoriul emițătorului și al receptorului e chiar condiția comunicării eficiente. Orice
semn străin nu va fi identificat ca mesaj.
Trecând prin toate aceste caracterizări putem observa că în fiecare dintre ele întâlnim
aproximativ aceleași componente, unele fiind mai accentuate decât celelalte, totuși nefiind
exclusă ideea de bază și anume că această particularitate a umanității, comunicarea, reprezintă de

9
Ioan, Drăgan, Comunicarea paradigme şi teorii Vol.I,RAO, Bucureşti, 2007, p.11.
10
Idem, p. 18.
9
fapt esența vieții sociale, fiind indispensabilă pentru noi ca ființe evoluate. Complexitatea
fenomenului nu permite o definiţie unică, de unde rezultă pluralitatea definiţiilor.

1.1. Caracteristicile comunicării:

În orice proces de comunicare există un set de caracteristici.
Putem vorbi de socialitatea comunicării, căci aceasta se manifestă întotdeauna într-un
mod asociativ. Implicarea în orice tip de comunicare presupune orientarea către celălalt și este
imposibil să ne imaginăm un proces de comunicare fără existența simultană a unui emițător și a
unui receptor.
De asemenea, trebuie să existe o reciprocitate, adică o alternanţă a reacţiilor. Rolul de
emiţător şi cel de receptor sunt interschimbabile, în general fără un efort deosebit, ele
condiționându-se și determinându-se reciproc. Alternanţa rolurilor de emiţător-receptor între
participanţi la un act de comunicare îi conferă acestuia cursivitate, continuitate şi coerenţă
transformându-l într-un proces ce se dezvoltă continuu, pe baza elementelor ce-l compun.
O alta caracteristica este abstracţia, „capacitatea de a implica elemente abstracte,
simbolice, transcendente, elaborate fără o raportare directă la realitatea înconjurătoare. Este o
dimensiune care accentuează detaşarea între forma completă de comunicare realizată la nivel
uman şi celelalte tipuri de vehiculări de mesaje de la nivelul nonuman.Iar intenţionalitatea
reprezintă angajarea motivată, conştientă, pe baza unei decizii personale privind mai multe
variabile: destinatari, momentul realizării, conţinuturile incluse în mesaj, codurile utilizate,
canalul folosit , etc”11.

1.2. Elementele comunicării

Este foarte important să fim conștienți de factorii constitutivi necesari desfășurării
procesului de comunicare. Principalele elemente ale comunicării sunt:
1. Agenţii comunicării: emitentul şi receptorul.
Emiţătorul este autorul unui conţinut simbolic, pe care îl elaborează pe baza unui cod
specific şi îl transmite cu ajutorul unui canal către unul sau mai mulţi receptori, în vederea
informării sau a obţinerii unei reacţii comportamentale din partea acestuia sau acestora.

11
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare. O abordare sociologică, Editura de Vest,Timişoara, 2014, p.37-38.
10
Receptorul e „reperul final în desfăşurarea transferului de conţinuturi simbolice, care prin
descifrarea mesajului realizează o „desăvârşire” a procesului de comunicare, adoptând o reacţie
comportamentală adecvată elementelor receptate”12.
2. Mesajul. Acesta poate fi definit într-o formă lapidară ca acea combinaţie de semne pe care
emitentul o transmite receptorului.
Saudra Hybels şi Richard Weaver consideră că „mesajul este alcătuit din ideile, emoţiile
şi sentimentele pe care locutorul vrea să le transmită alocutorului sub forma materială a semnelor.
Unul şi acelaşi semn se asociază, în funcţie de context, cu seturi de idei, credinţe,
atitudini, emoţii sau sentimente diferite”13.
Mesajul concret, material poartă cu sine și semnificația, pe care receptorul o primește
odată cu stimulii perceptivi și cu germenii productivi ai sensului.
3. Codul este un sistem semiotic alcătuit din semne şi reguli de utilizare a respectivelor semne.
Semnele care constituie un cod pot fi, în egală măsură, cuvinte, indici, iconi sau simboluri.
„Codurile sunt sisteme eterogene, alcătuite din mai multe categorii de semne.
Codurile sunt apanaje ale unor colectivităţi, nu bunuri private ale unor indivizi izolaţi.
Codurile sunt entităţi dinamice, aflate într-o permanentă schimbare.
Codurile nu pot fi însuşite pe deplin de nici un comunicator”14.
4. Situaţia conţine, deopotrivă, fapte brute şi fapte instituţionale. Cu alte cuvinte, în alcătuirea
situaţiei la care se referă comunicatorii intră atât lucrurile independente de voinţa umană, cât şi
faptele care există doar în virtutea unor acorduri între oameni.
5. Canalul de transmitere este drumul pe care îl străbat stimulii din alcătuirea mesajului de la
emitent la receptor. Căile pe care circulă semnele între emitenţi şi receptori pot fi
naturale(organele noastre de simţ) sau artificiale (produse tehnice ale omului). Cea mai
importantă cerinţă pe care trebuie să o respecte canalele de transmitere e aceea de a asigura
transmiterea cât mai eficientă şi cât mai puţin distorsionată a mesajelor, în ciuda zgomotelor sau a
bruiajelor care le afectează. Folosirea unui anume canal de transmitere ne permite să determinăm,
într-o oarecare măsură, caracteristicile relaţiei sociale care s-a stabilit între emitent şi receptor în
timpul comunicării.

12
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare. O abordare sociologică, Editura de Vest,Timişoara, 2014, p.30.
13
Gheorghe-Ilie, Fârte, Comunicarea.O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004, p.43.
14
Idem,p.44-45.
11
 „Folosirea canalelor de transmitere naturale semnalează, până la un punct, o relaţie
socială apropiată, în timp ce utilizarea canalelor de transmitere artificiale, sugerează instituirea
unei relaţii sociale complementare”15.
Astfel vorbim de comunicare ori de câte ori emiterea unui mesaj codificat corespunzător
şi vehiculat printr-un canal specific este receptată de către un destinatar capabil să decodifice şi să
interiorizeze parţial sau total conţinutul recepţionat. Se poate remarca faptul că emiterea unui
mesaj este independentă de recepţionarea sa şi astfel nu orice emisie devine automat comunicare.
Mesajele pot fi atât de complexe, încât decodarea lor poate să pună probleme sau chiar să nu se
realizeze.
Există trei mari categorii de mijloace prin care se realizează comunicarea:
1. mijloacele de comunicare prezentaţionale: vocea, faţa, corpul, adică cele care utilizează
„limbajele naturale” ale cuvintelor vorbite, expresiilor, gesturilor etc. Acestea sunt folosite în
mod spontan, conștient sau inconștient, dând naștere unor mesaje elaborate sau, dimpotrivă, ușor
‚de citit” de către interlocutori.
2. mijloacele de comunicare reprezenţionale: cărţi, picturi, fotografii, arhitectură,etc.
3. mijloacele de comunicare mecanice: telefonul, radioul, televiziunea, internetul.
Toate aceste mijloace se pot întrepătrunde sau chiar fuziona, comunicareaa câștigând in claritate
si complexitate.
„Acelaşi obiect comunicaţional, poate fi abordat, interpretat şi explicit diferit în funcţie
de teoria de referinţă adoptată”16.
Comunicarea utilizează două categorii de semne: digitale- ca acţiuni, discursuri, scrieri,
adică semne care pot fi înţelese pornind de la coduri precise, dar şi semne analogice(atitudini,
gusturi, forme de paralimbaj) care însoţesc primele semne, dar care nu au coduri foarte precise şi
se pretează şi mai mult la interpretări.
M-am hotărât să dedic câteva rânduri și proceselor de codificare și decodificare, deoarece
consider ca acestea sunt cele care fac posibilă comunicarea, înțelegerea reciprocă între indivizi și
ar trebui să fie pe deplin înțelese. Momentele esenţiale ale procesului de comunicare sunt
codificarea şi decodificarea. Când o sursă încearcă să comunice un mesaj ea urmăreşte să
realizeze o comuniune cu destinatarul proiectat.

15
Gheorghe-Ilie, Fârte, Comunicarea.O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004, p.50-51.
16
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare. O abordare sociologică, Editura de Vest, Timişoara, 2014, p.42.
12
 Dacă se realizează o transmisie -simetrie perfectă între codificare si decodificare vom
avea un mesaj receptionat corect, daca nu, vor exista distorsiuni ale mesajului inițial.
Codificarea este primul act al procesului de comunicare.Prin acesta, intenţiile
comunicatorului trebuie să fie transpuse în cuvinte rostite sau scrise, în imagini, în semne.
Decodificarea presupune un proces prin care se răspunde la unele întrebări implicite ale
comunicatorului. Oare mesajul va fi înţeles asa cum l-a gândit? Imaginea trezită în mintea
receptorului va coincide cu cea din mintea sursei?
O comunicare reuşită este aceea în care ceea ce a vroit să spună locutorul este corect
decodificat la nivelul receptării.
„Feedback reprezintă reacţia sau conexiunea inversă, reprezintă o continuare firească a
oricărui proces de comunicare şi este evident generat de modul în care este recepţionat mesajul.
Practic, feedback-ul poate să fie un alt proces de comunicare(verbală sau non-verbală), un
comportament sau chiar absenţa oricărui gest exterior.Orice proces de comunicare presupune cu
necesitate şi existenţa unui feedback, indiferent de forma acestuia”17.

1.3. Comunicarea şi cultura

În continuare vom observa cum comunicarea este parte activă din mai multe domenii,
inclusiv din cel al culturii cu care se întrepătrunde și coexistă după părerea mea.„Comunicarea
umană în variatele sale forme şi sisteme de semne a permis adiţionarea valorilor culturale de-a
lungul istoriei omenirii, prin conservarea şi transmiterea lor de la o generaţie la alta, proces care
conferă culturii caracterul său cumulativ”18.
Experiența umană, indiferent de ce natură, nu poate asigura progresul umanității în
absența comunicării ei, a înregistrării ei în plan cultural în cadrul unui proces informațional.
Cultura este de neconceput în afara momentului său comunicaţional, deoarece însăşi
constituirea sa presupune cu necesitate acel schimb perpetuu între creatori şi receptori, între
valorile culturale create şi socializarea lor largă.
Comunicarea reprezintă un moment important al culturii, momentul prin care aceasta se
socializează, acţionând asupra indivizilor umani, metamorfozându-i, civilizându-i și integrându-i,
asigurând devenirea umană de-a lungul secolelor.Variatele forme și sisteme de semne ale

17
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare. O abordare sociologică, Editura de Vest, Timişoara, 2014, p.32.
18
Mișcol,Oltea, Cultură şi comunicare, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p.72.
13
comunicării permit acumularea, conservarea și transmiterea valorilor culturale de la o generație
la alta, de la un secol la altul.
„Sociologia comunicării urmăreşte formularea unei imagini extensive, cuprinzătoare şi
integratoare atât a elementelor de prim plan, recunoscute şi analizate în marea majoritate a
demersurilor de profil, cât şi a unor elemente mai subtile, complementare vehiculării stricte a
mesajelor, dar cel puţin la fel de importante cum ar fi, spre exemplu, comunicarea realizată între
participanţi, experienţa asociativă, contextul socio-cultural de manifestare, devenirea umană în
urma unui proces de comunicare, etc”19.

2. Clasificarea comunicării
În continuare voi prezenta mai multe tipuri de clasificări ale comunicării realizate în
funcție de diferite criterii. Dacă luăm in calcul numărul participanţilor şi tipul de relaţie existentă
între ei, există 5 tipuri de comunicare:
1.Comunicarea intrapersonală, în care emiţătorul şi receptorul nu sunt indispensabili. Dialogul
interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare. Spre
deosebire de celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu presupune cu necesitate
codificarea şi decodificarea mesajelor, întrucât ele nu trebuie să străbată un spaţiu fizic, ci
exclusiv unul mental, adică adimensional şi subiectiv.
2.Comunicarea interpersonală presupune cel puțin doi participanţi şi ocupă un loc aparte în
ierarhia tipurilor de comunicare, deoarece prezintă, mai mult decât oricare dintre acestea,
calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile sau credinţele oamenilor. Comunicarea interpersonală,
prin avantajele de nătăgăduit pe care le prezintă este forma de interacţiune la care apelăm cu
precădere atunci când vrem să fim receptaţi, înţeleşi şi acceptaţi sau când căutăm să provocăm la
nivelul alocutorului o anumită reacţie. Comunicarea interpersonală se poate desfășura în situaţii
informale, în care nu avem de-a face cu ierarhii instituţionalizate privind interlocutorii.
Nici o comunicare interpersonală nu pleacă de la zero. De aceea, actorii acesteia pot să sară peste
faza intrebărilor de tatonare şi să treacă la împărtăşirea unor informaţii mai bogate. Amploarea
deosebită şi natura personală a problemelor vizate de mesaje sunt, de altfel, mărci clare ale
comunicării interpersonale.

19
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare. O abordare sociologică ,Editura de Vest,Timişoara, 2014, p 13.
14
3. Comunicarea de grup e o altă ipostază a comunicării interpersonale, ce presupune, de astă dată
mai mult de doi participanţi.
Grupurile restrânse pot fi recunoscute după următoarele caracteristici :
- o relativă apropiere spaţio-temporală;
- prezenţa unei raţiuni de a fi şi de a rămâne împreună;
- soartă relativ comună;
- posibilitatea perceperii şi a reprezentării fiecărui membru de către ceilalţi;
- grupul este recunoscut ca atare de membrii săi şi de persoanele din afara acestuia;
- interacţiune permanentă între membri, aceştia neputând să nu se influenţeze;
Ţinând cont de aceste caracteristici ale grupului restrâns, se poate concluziona că actele
de limbaj formulate în interiorul acestuia nu mai sunt spontane, ci premeditate sau, cel puţin,
subordonate unui scop strategic.
4. Comunicarea publică implică prezenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de receptori.
Nici o altă formă de comunicare interumană nu s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o atenţie
comparabilă cu cea acordată acesteia.
Comunicarea publică, asociată pe bună dreptate cu distanţa socială dintre emitent şi receptor, se
bucură de un interes cu totul special în contextul teoriei comunicării datorită avântului fără
precedent pe care îl cunoaşte în zilele noastre.
Comunicarea publică prezintă câteva constante remarcabile şi anume:
- contextul în care se manifestă este formal, fapt care plasează comunicarea sub directa influenţă
a înfăţişării interlocutorilor şi a rolurilor sociale îndeplinite de aceştia;
- emitentul domină cu autoritate situaţia de comunicare, datorită statutului privilegiat pe care şi-l
asumă;
- rolul receptorului este ocupat de un auditoriu relativ numeros şi deseori eterogen, care se
plasează într-o poziţie de inferioritate în raporturile cu emitentul;
- în situaţiile în care canalul de transmitere nu are componente tehnice capabile să înlesnească
ajungerea mesajului la receptor, semnalele emise de locutor tind să ia forme mai pronunţate
decât în situaţii obişnuite;
- obstacolele sau barierele care stau în calea comunicării sunt relativ numeroase şi pot fi de natură
fizică- zgomotele din context care bruiază mesajul, obiectele care blochează privirea, distanţa

15
fizică foarte mare între interlocutori etc., sau psihică: o stare acută de indispoziţie, antipatia pe
care o resimte alocutorul faţă de locutor, lipsa de interes, etc.
- retroacţiunea comunicării este săracă, ea limitându-se îndeobşte la anumite manifestări non-
verbale, acestea asigurând si feedback-ul.
„Ţinând seama de aceste caracteristici, fiecare persoană care doreşte să se manifeste ca emitent
într-o comunicare publică trebuie sa-şi însuşească acele cunoştinţe şi deprinderi care îi pot conferi
credibilitate în faţa auditoriului.
Prin însăşi natura interacţiunii semiotice dintre ei, interlocutorii nu se raportează la reguli
de standardizare a comportamentului comunicativ”20.
5. Comunicarea de masă presupune prezenţa obligatorie a „gate-keeper-ului”. În cazul de faţă, el
se prezintă ca un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi.
Acest tip de comunicare se caracterizează printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului.
În funcţie de contextul interacţiunii distingem între :
-comunicarea directă ce se derulează pe baza existenţei unui contact nemijlocit între emiţător şi
receptor;
-comunicarea indirectă ce presupune medierea interacţiunii dintre cele două entităţi implicate.
În funcţie de natura mesajului putem distinge comunicarea:
- verbală, care deţine o importanţă prioritară, fiind o variantă cu aria extinsă de manifestare, ce se
constituie în model de elaborare pentru celelalte tipuri și presupune transmiterea unor stimuli
comunicativi cu ajutorul limbajului;
- paraverbală, ce se realizează prin transmiterea unei informaţii codificate prin elemente
prozodice, accente, punctuaţie, rimă. tonalitate, expresivitate, etc.
- nonverblă, care contribuie la stabilirea dimensiunii relaţionale a comunicării. Se realizează prin
componente specifice(gesturi ,mimică,orientarea corpului) şi deţine un loc important în controlul
interacţiunii.
În funcţie de feedback distingem:
- comunicarea sincronică- constă în schimburi succesive de mesaje emise şi recepţionate în timp
real;
- comunicarea asincronică- se realizează prin transmiterea unor mesaje complexe desfăşurate cu o
alternanţă mai lentă.

20
Gheorghe-Ilie, Fârte, Comunicarea. O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004, p.123-129
16
În funcţie de rigurozitate, „comunicarea poate fi:
- formală- este condiţionată de respectarea unor cadre referenţiale care determină o manieră
aparte de construire şi transmitere a mesajelor.
- informală- prezintă o dimensiune adaptivă mult mai consistentă printr-o raportare directă la
contextul în care se desfăşoară; ea reflectă specificul cultural al unui grup sau comunităţi de
apartenenţă”21.
Mai există:
1.Comunicarea verbală
Când vorbim de comunicarea-verbală,”trebuie să subliniem caracterul ei simbolic, ce o
deosebeşte net de toate sistemele de semnalizare sonoră întâlnite în lumea animală”22.
„Secvenţa verbală a oricărui proces de comunicare se realizează exclusiv prin intermediul
cuvintelor şi serveşte, cu precădere, la formularea, stocarea şi transmiterea cunoştinţelor. Evident,
mesajele din comunicarea verbală pot să se refere şi la emoţii, sentimente, dorinţe, atitudini,
intenţii, angajamente şi se pot asocia cu multiple forme de influenţare, deşi, evident, componenta
cognitivă este cea mai importantă.
Comunicarea verbală se desfăşoară fie sub formă orală, fie sub formă scrisă. Ray
Birdwhistell a făcut interesanta constatare că din totalul timpului consacrat comunicării verbale,
53% este alocat ascultării, 16% vorbirii, 14% scrierii şi 17% citirii”23.
Oricare ar fi situaţia de comunicare dată, lipsa de interes conduce inevitabil la eşecul tuturor
actelor de limbaj formulate, deoarece decodificarea fie nu se va realiza corect, fie nu se va realiza
deloc.
2.Comunicarea non-verbală
Conform unei convingeri larg împărtăşite, ea predomină în raport cu toate celelalte forme
de comunicare( reprezintă 93% din fluxul comunicării umane ).
Cuvintele, oricum mai reduse numeric decât semnele non-verbale, pot fi transmise numai
în serie (unul câte unul), în timp ce indicii, iconii şi simbolurile tolerează o transmitere simultană,
decodificarea lor fiind uneori bazată pe experiență, alteori pe intuiție sau, mai nou, pe știință.

21
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare. O abordare sociologică, Editura de Vest,Timişoara, 2014, p.44-45.
22
Mihai, Dinu, Comunicarea repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.317.
23
Gheorghe-Ilie, Fârte, Comunicarea.O abordare praxiologică,Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004,
p.107-108.
17
 „Actele de comunicare non-verbală sunt marcate de ambiguitate. Nici un semn non-verbal
nu poate fi interpretat corect decât în contextul celorlalte semne, al istoriei relaţiilor cu partenerii
de comunicare şi al stării noastre psihice24”.
3.Comunicarea formală
Se realizează într-un cadru interactiv complementar, care generează o inegalitate
instituţionalizată de statut.
Actele formale de limbaj presupun, sau permit participarea, sau coprezenţa unui număr
relativ mare de comunicatori.
„Actele de limbaj formale se asociază şi cu un set de restricţii în utilizarea semnalelor. Nu
este vorba aici de limitarea libertăţii de a folosi semne din diverse categorii-acustice, vizuale,
olfactive, etc., ci de impunerea unor construcţii de comunicare tipice”25.
Actele de comunicare pot fi controlabile, criticabile, individualizându-se în măsura în care
sunt guvernate de reguli.
4.Comunicarea informală:
Presupune un cadru interactiv simetric, caracterizat prin egalitatea de statut a
interlocutorilor şi minimalizarea diferenţelor de rol dintre aceştia.
Reuniţi oarecum întâmplător în aceeaşi situaţie de comunicare, protagoniştii actelor
informale de comunicare sunt, prin forţa împrejurărilor, reduşi sub raport numeric.
„Este informală orice secvenţă de comunicare care nu conţine mărci formale explicite”26.

3.Comunicarea interculturală
Toate contactele cu ceilalți, având scopuri fie economice, fie politice sau culturale, ne
îndrumă spre un mod de comunicare mai deschis, spre o comunicare interculturală.
Voi începe acest subcapitol prin prezentarea mai multor definiţii care sper să clarifice noțiunea
de comunicare interculturală.
Comunicarea interculturală înseamnă interacţiunea directă între oameni de diferite culturi. Ea
presupune acceptarea şi tolerarea diferențelor.

24
Gheorghe-Ilie, Fârte, Comunicarea.O abordare praxiologică,Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004, p.
116-117.
25
Idem,p.120-121.
26
Gheorghe-Ilie, Fârte, Comunicarea.O abordare praxiologică,Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004,
p.121-122.
18
 O altă definiţie despre interculturalitate ne-o prezintă Micheline Ray, care este de părere
că intercultural reprezintă: inter-interacţiune, schimb, deschidere, reciprocitate și solidaritate
obiectivă.
Christian Giordano şi-a dat seama de faptul ca prefixul „multi”- accentuează diferenţa,
chiar separarea dintre culturi, prefixul „inter”- presupune că întâlnirea dintre culturi este mai
dinamică, indivizii au capacitatea de a defini, de a plasa şi negocia propria apartenenţă şi propria
identitate culturală.
În concepţia lui Samovar şi Porter “comunicarea interculturală este comunicarea între
oameni de culturi diferite, aceasta apărând atunci când un mesaj este produs de un membru al
unei culturi pentru a fi transmis unui membru al unei alte culturi spre a fi înțeles”27.
Constantin Cucoş, la rândul lui, defineşte comunicarea interculturală ca un „schimb sau
tranzacţie valorică însoţită de înţelegerea semnificaţiilor adiacente, între persoane sau grupuri
care fac parte din culturi diferite”28.
Comunicarea interculturală a luat naştere datorită interferenţei mai multor noţiuni
comune, cum ar fi comunicarea cross culturală, comunicarea internaţională sau globală, relaţiile
interculturale.
Se pune întrebarea dacă această comunicarea interculturală poate fi considerată o ştiinţă?
Răspunsul este categoric da. Comunicarea interculturală este o ştiinţă. Fapt argumentat în cartea
lui Thomas Kuhn, „Structura revoluţiei ştiinţifice”(1970), în care este propusă “o nouă viziune
asupra ştiinţei, un pas în direcţia umanizării ştiinţei, o viziune care ne va ajuta să conştientizăm
faptul că un nou domeniu, o nouă ştiinţă este reprezentată de comunicarea interculturală” 29.
În primul rând, spune Kuhn, studiul comunicării interculturale a început la Institutul de
Servicii Externe al SUA, la începutul secolului al XX-lea.
„Începând cu anii 70 au apărut primele cursuri, societăţi şi reviste specializate de
comunicare interculturală, iar în anii 80 s-au dezvoltat teoriile comunicării interculturale.
La inceputul secolului al XXI-lea, o ştiinţă matură începe să prindă contur”30.
Interculturalitatea se regăseşte într-o formă incipientă încă de la primele încercări de
cucerire de noi teorii. Astfel se poate vorbi de o dubla interculturalitate: între cuceritori şi cuceriţi
şi chiar între popoarele cucerite.
27
Silvia, Popescu,Comunicarea interculturală, Ed. Institutul European, Iasi, 2013, p.25.
28
Idem, p.40.
29
Idem, p. 16-17.
30
Idem, p.19.
19
 La începuturile sale, comunicarea interculturală a reprezentat doar studiul comunicării
internaţionale, pentru că identifica cultura cu naţionalitatea. Studiile recente ale comunicării
interculturale se axează pe diferenţele culturale intranaţionale şi nu echivalează cultura cu
naţiunea.
Dezvoltarea tehnicilor de transport şi de telecomunicaţii a sporit numărul contactelor
interculturale. Comunicarea cu ajutorul tehnologiei i-a unit şi mai mult pe oameni, nefiind nevoie
de contact fizic.
Cercetarea comunicării interculturale a fost încă de la început un domeniu interdisciplinar
care cuprindea lingvistica, antropologia şi psihologia .
Edward Hall, considerat şi întemeietorul Comunicării interculturale(1950) , “a lărgit punctul de
vedere antropologic asupra culturii, incluzând şi comunicarea”31.
În anii ‘70 comunicarea interculturală s-a remarcat şi în mass-media, au apărut primele
cursuri, reviste şi societăţi de comunicare interculturală şi de asemenea s-a susţinut primul curs in
domeniu.
Numărul tot mai mare de cursuri în domeniu a dus la o nevoie acută de texte de
specialitate, începand din 1975 acestea diversificându-se si înmulțindu-se exponențial cu cererea.
Printre primele teorii despre comunicarea interculturală una mi-a atras atenţia în mod
deosebit şi anume aceea care susţine că noi toți, omenirea în ansamblul ei, trebuie să înțelegem că
adevărata comunicare interculturală reprezintă o problemă importantă pentru ca societatea să
supravieţuiască. Adica noi.
Cred cu adevărat că această teorie este una dintre cele mai importante și reprezentative
teorii ale comunicării în general, dar în special a comunicării interculturale, diminuând prăpastia
dintre culturi şi accentuând nevoia imperioasă de interconexiune între culturi, națiuni, indivizi.
Există trei abordări care se întrepătrund în “studiul comunicării interculturale: etnografia,
etnocentrismul şi echitatea”32.
Atunci când abordăm corectitudinea, justiţia, dreptatea, probleme legate de putere, de
discriminare ne referim la echitate.
Există anumite caracteristici care se disting în domeniul comunicării interculturale şi
anume: relativitatea personală, culturală, clasa, sexul, vârsta, valoarea individualismului,
mijloacele raţionale de obţinere a adevărului, etnice, care depind de situaţii, etc.
31
Silvia, Popescu,Comunicarea interculturală, Ed. Institutul European, Iasi, 2013, p.22.
32
Idem, p.27.
20
 Conform acestei incursiuni prin comunicarea interculturală, aceasta este influențată de felul în
care fiecare individ este, se prezintă, se comportă și vorbeşte.
„Competenţa interculturală nu este suficientă pentru a realiza o comunicare eficientă, ci
trebuie avut în vedere contextul în care se realizează comunicarea”33.
Atunci când oamenii din culturi diferite vin în contact, în diverse împrejurări şi din felurite
motive, ei aduc cu sine, inconştient, în aceste comunicări, elementele, trăsăturile, modalităţile de
prezentare şi comunicare specifice culturii lor. Diferenţele dintre aceste elemente specifice şi
necunoaşterea sau neacceptarea lor sunt, cel mai adesea, cauzele unor dificultăţi, nereuşite, chiar
conflicte ce duc la comunicări ineficiente.
„Printre principalele categorii de obstacole întâlnite în comunicarea interculturală se pot
preciza următoarele:
-diferenţele de percepţie
-lipsa de interes
-emoţiile incontrolabile
-personalitatea
-paradigma culturală”34.
În cele ce urmează voi încerca să explic la ce se referă mai exact fiecare dintre aceste
obstacole.
Prin diferenţe de percepţie, ne referim la faptul că lumea este dominată cultural, fiind
influenţată în mare parte de experienţele prin care noi am trecut, aşadar, fiecare dintre noi percem
lucrurile într-un mod diferit în funcţie de anumite criterii, de exemplu de unde suntem, ce limbă
vorbim, cu ce cutume suntem obişnuiţi, situațiile de viață pe care le-am traversat etc.
Lipsa de interes se referă la dezinteresul receptorilor faţă de mesajul transmis.
Emoţiile incontrolabile pot crea blocaje în comunicare datorită stărilor puternice ale
interlocutorilor.
Personalitatea poate influenţa foarte mult comunicarea. Pentru a nu exista blocaje în
comunicare este indicat ca personalitatea noastra să nu o absoarbă pe a celuilalt şi să ne modelăm
dupa interlocutor.

33
Silvia, Popescu,Comunicarea interculturală, Ed. Institutul European, Iasi, 2013, p. 42.
34
Idem, p.55.
21
 Prin paradigma culturală înțelegem un “ansamblu de valori, credinţe şi metode, împărtăşite la
un moment dat de membrii unei comunităţi”35.
Comunicarea interculturală ne impune respectarea unor cerinţe şi anume:
“- Să construim o atitudine de învăţare şi acceptare a diversităţii;
- Să arătăm respect pentru partenerii culturali;
- Să ascultăm atent o altă persoană;
- Să suspendăm discriminările şi prejudecăţile;
- Să ne formăm competenţe lingvistice astfel încât să putem comunica în alte limbi;
- Să învăţăm să ne adaptăm la situaţii noi”36.
Prin comunicare interculturală are loc un schimb de informații, de obiceiuri, de tradiții care se
petrece între două sau mai multe culturi distincte, are loc, mai exact o întâlnire miraculoasă a
culturilor, întâlnirea miraculoasă a oamenilor, în esență toți la fel.

4. Funcţiile comunicării, axiomele şi importanţa acesteia

Comunicarea are mai multe funcţii:
a) Funcţia de informare, ce satisface o incontestabilă trebuinţă umană, dar şi provoacă
receptorului prins în joc o veritabilă bulimie informaţională, mai ales în ultimele decenii.
b) Funcţia de interpretare, ce se manifestă atât explicit prin producţii jurnalistice de genul
editorialului sau al comentariului, constând în selectarea informaţiei transmise şi în stabilirea
unor priorităţi, percepute de receptori drept adevărate ierarhii de importanţă.
c) Funcţia instructiv-culturalizatoare se referă atât la furnizarea explicită de cunoştinţe cultural-
ştiinţifice, cât şi la promovarea valorilor, normelor, modelelor de comportament ce ţin de
paradigma culturală a societăţii.
d) Funcţia de liant ce derivă din precedentele, căci indivizii care posedă un bagaj informaţional
asemănător, sunt preocupaţi de aceleaşi probleme ale actualităţii şi împărtăşesc aceleaşi valori
morale şi culturale comune se vor simţi mai apropiaţi unul de celălalt şi se vor solidariza, la
nevoie, dincolo de frontierele naţionale, religioase, politice sau rasiale.
e) Funcţia de divertisment, răspunzând dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările
profesionale, dar şi setei de evadare într-un univers imaginar a neadaptatului, tinde să devină o a
doua natură a mass-mediei, cea mai importantă funcție din perspectiva generației tinere.
35
Silvia, Popescu, Comunicarea interculturală, Ed. Institutul European, Iasi, 2013, p. 57.
36
Idem, p.57-58.
22
Comunicarea publică, la rândul ei, poate îndeplini una dintre următoarele funcţii:
„-funcţia politică sau deliberativă, atunci când discursul stabileşte oportunitatea sau, dimpotrivă,
inoportunitatea unei acţiuni cu caracter public;
-funcţia forensică sau judiciară, ce constă în dovedirea justeţii sau a imoralităţii unor fapte deja
petrecute, pe care le aprobă sau le încriminează.
-funcţia epideictică sau demonstrativă, axată pe elogierea sau blamarea unor personalităţi, pe
exprimarea satisfacţiei faţă de un eveniment favorabil, ori deplângerea urmărilor unei
calamităţi”37.
Dacă ne referim la distincţia dintre forma şi conţinutul mesajului avem 6 funcţii distincte:
1. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stărilor interne ale emiţătorului. Îmbibate
de valori emotive sunt interjecţiile şi o sumă întreagă de mijloace stilistice prin care exprimăm
reacţile noastre sufleteşti la contactul cu o realitate oarecare.
2. Funcţia conativă sau persuasivă sau retorică. Forma verbală conativă prin excelenţă este modul
imperativ. În calitatea sa de artă a construirii unor discursuri persuasive, retorica are în vedere
tocmai valorificarea posibilităților conative ale comunicării interumane.
3. Funcţia poetică e centrată pe mesaj. Trebuie însă observat că ea nu are în vedere situaţia sau
fenomenul real pe care le vizeză comunicarea. Limbajul poetic pune accentul pe cum se spune.
Pe ceea ce se deduce, pe sensul subliminal.
4. Funcţia referenţială acoperă cealaltă latură a reprezentării, dar pe lângă referinţa mesajului, ea
vizează şi cadrul situaţional în care are loc transmiterea acestuia.
5. Funcţia metalingvistică se manifestă ori de câte ori în cadrul comunicării apare necesitatea de a
se atrage atenţia asupra codului utilizat.
6. Funcţia fatică are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei
funcţionări a acestuia. Nenumărate semnale faciale însoţesc comunicarea interpersonală:
confirmări verbale sau prin mişcări ale capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se
reconfirmă mereu păstrarea contactului.
„Potrivit conceptiei lui Jackobson, cele 6 funcţii pe care el le-a definit coexistă practic în orice
comunicare.
Unul dintre marile merite ale clasificării propuse de Jackobson este acela că, deşi ea a fost
elaborată pentru a explica fapte de limbă, se dovedeşte perfect extrapolabilă la toate modalităţile

37
Silvia, Popescu, Comunicarea interculturală, Ed. Institutul European, Iasi, 2013,p.95.
23
de comunicare. Cele câteva exemple din câmpul non-verbalităţii cu care am încercat să ilustrăm
unele dintre funcţiile jackobsoniene confirmă gradul ridicat de generalitate al acestor concepte.”38

Axiome ale comunicării

Axiomele comunicării au fost elaborate de Paul Watzlawick, J. Helmick Beavin şi Don
D.Jackson ca și contribuţie adusă în domeniu de Şcoala de la Palo Alto. Conform acestora,
„Axioma 1:Comunicarea este ireversibilă” ne precizează ca non-comunicarea este imposibilă.
Orice comportament are o anumită valoare comunicativă, nu doar mimica şi gesturile, ci şi
absenţa lor este elocventă. Ca oameni, nu ne putem opune comunicării. Orice sunet, orice gest,
orice tăcere spune ceva celorlalți.
Axioma 2 precizează că orice comunicare se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi
relaţional, cel de al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi. O aceeaşi
informaţie poate fi transmisă pe un ton amabil sau răstit, orice conținut poate fi interpretat diferit,
în funcție de limbajele complemetare folosite.
Axioma 3 afirmă ca întotdeauna comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat în
termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.
Conform axiomei 4, comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică.
Termenii provin din cibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o
logică binară şi analogic în cazul utilizării unei logici cu o infinitate continuă de valori.
Comunicarea este ireversibilă, precizeaza axioma 5.Orice comunicare are darul de a
produce, odată receptată, un efect oarecare asupra celui ce a primit-o. Efectul există întotdeauna
şi este ireversibil.Odată comunicate, informațiile prind contur si viață, nu mai pot fi anihilate.
Axioma 6: „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau
complementare.” În principiu, egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie una
dintre condiţiile unanim necunoscute ale comunicării eficiente. Afişarea superiorităţii,
neacordarea dreptului la replică, snobismul comunicaţional minează procesul de comunicare şi îi
diminuează valoarea socială şi umană.
Axioma 7: Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”39.

Importanța comunicării
38
Mihai, Dinu, Comunicarea -repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.96-99.
39
Mihai, Dinu, Comunicarea- repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.99-106.
24
În încheierea acestui capitol ţin să menţionez că sunt de acord cu John Fiske care a precizat că
fără comunicare, orice tip de cultură moare.
„Importanţa covâşitoare a comunicării pentru fiinţa umană poate fi evidenţiată şi prin
consecinţele dezastruoase pe care le generează absenţa sau alterarea sa”40.
La capătul acestui demers teoretic, din punctul meu de vedere, comunicarea este
indispensabilă societății, este unul dintre pilonii principali care constituie bazele societății și
asigură progresia noastră ca ființe evoluate. Nu putem exista fără comunicare, suntem nimic fără
ea.

Capitolul II. Comunicarea non-verbală

1.Aspecte teoretice ale comunicării non-verbale
În continuare vom aborda un alt fel de comunicare, și anume comunicarea non-verbală,
care din punctul meu de vedere este mult mai interesantă și la fel de importantă ca și comunicarea
verbală, și de ce nu? În unele cazuri chiar mai importantă.
Caracterul ei greu de deșcifrat a fost deslușit de cercetători și aplicat prin citirea
limbajului trupului.
În cele mai multe dintre cazuri putem afla mult mai multe lucruri despre interlocutorul
nostru din semnele pe care acesta ni le transmite inconștient, din indici și din limbajul trupului,
care ne creează un întreg arsenal de descifrare a ceea ce gândește cu adevărat persoana cu care
intrăm în contact.
Transmiterea de informații prin elementele trupului, prin comunități umane, prin prezența
fizică, prin percepție, timp, spațiu, artefacte reprezintă identitatea comunicării non-verbale.
”După modelul dezvoltat de Dr. A. Mehrabian, în anii ‘70, comunicarea verbală
reprezintă un procent de doar 7% din comunicare, la care se adaugă 38% comunicare paraverbală
şi 55% comunicare non-verbală”41.(Vezi anexa 1)

”Comunicarea non-verbală este o formă de interacțiune silențioasă,spontană sinceră și

directă.Ea demonstrează adevărul ascuns de cuvintele nerostite, fiecare dintre gesturi fiind un

40
Bogdan, Nadolu, Despre comunicare .O abordare sociologică, Editura de Vest, Timişoara, 2014, p.11.
41
http://www.hellopc.ro/CONSILIERE/Comunicarea.html),consultat la data de 30.05.2016 ora 22:34).
25
reflex instinctiv generat de reacțiile noastre,care ne compune atitudinea prin emisia de mesaje
corporale continue”42.
”Comunicarea non-verbală se referă la toţi stimulii, intenţionaţi sau nu, între participanţii
la comunicare.
Prin comunicare non-verbală înțelegem gradul de intensitate a emoților simțite de către o
persoană, oferind cuvintelor un destin.
Dr. Andersen A. Peter ne oferă o altă definiție a comunicării non-verbale, și
anume:”Comunicare non-verbală este termenul cel mai larg folosit pentru limbajul trupului
format din semne și mișcări analogice, nonlingvistice și controlat în general de emisfera cerebrală
dreaptă”43.
Există 4 categorii de comunicare non-verbală:mişcarea( limbajul trupului , expresia
facială, contactul vizual, atingerea ,gesturile mâinilor), proximitatea (folosirea spaţiului în
procesul comunicării, cum ar fi arhitectura, mobila, sau distanţa fizică între participanţii la
situaţia de comunicare), paralimbajul( toate sunetele pe care le produceam şi nu sunt cuvinte, aici
intră râsul , tonalitatea , cuvintele vide de înţeles, temporalitatea (folosirea timpului în
comunicare , orientarea temporală definită de Hall ca monocronă şi policronă, întelegerea
noţiunilor de prezent, trecut şi viitor)”44.
Elementele non-verbale sunt puternic legate de elementele verbale, sunt privite și
deslușite împreună.
”Numeroși oameni de știință, printre care Charles Darwin,Allen Pease, și doctorul
Edward Hess, au stabilit că 87% din totalul comunicării se exprimă prin limbaj
corporal.Repartiția componentelor comunicării este următoarea:7% intonație,6% cuvinte și 87%
gesturi”45.
”Proximitatea este o judecată de valoare asupra distanțelor,puternic influențată cultural”46.
Sunt de părere că pentru a decoda în mod eficient semnificațiile semnelor, întotdeauna
trebuie să ținem neapărat cont de contextul în care acestea se petrec.

42
Guy Cabana, ATENȚIE, gesturile vă trădează!, Humanitas, București, 2008 p.16.
43
Dr. A. Peter Andersen,trad.Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.354.
44
Silvia Popescu, Comunicarea interculturală, Ed. Institutul European, Iasi, 2013, p. 26.
45
Guy Cabana,ATENȚIE, gesturile vă trădează!, Humanitas, București, 2008 p.18.
46
Septimiu Chelcea,Comunicarea nonverbală,Editura Comunicare.ro, București, 2005, p.49.
26
 ”Deoarece limbajul non-verbal este bogat în semnificații, capacitatea de a-l deșcifra
corect vă conferă o putere inestimabilă.Sunteți, în același timp, maestrul,profesorul și elevul
gesticii dumneavoastră”47.
”Sentimentele sunt comunicate mai mult prin semnale non-verbale decât prin cuvinte”48.
Datorită faptului că este atât de greu să ne controlăm mișcările corpului și tonul vocii
există o probabilitate destul de mare de a ne da de gol, de a oferi interlocutorilor gesture care
trădează ceea ce simțim și gândim.
Prin studierea comunicării non-verbale se dorește evidențierea inconștientului, deslușirea
misterelor comportamentelor ființelor umane.
Anthony Robbins este de părere că, ”comunicarea înseamnă putere.Cei care stăpânesc
modul de utilizare pot schimba modul în care percep lumea și modul în care sunt ei însuși
percepuți de lume”49.
Părerea mea este că, importanța comunicării non-verbale este de neestimat, deoarece
odată ce cunoști și interpretezi adecvat semnificațiile gesturilor deții niște atuuri în plus față de
majoritatea oamenilor de care te poți folosi creând relații pozitive, încrederea în sine și în ceilalți,
putere de convingere, empatie, etc.

La fel ca în orice alt domeniu, în comunicarea non-verbală există atât avantaje cât și
dezavantaje. Ca și avantaje:”-cel mai important avantaj se referă la expresivitate.De exemplu,
intonaţia si înalţimea vocii poate sa sugereze mesaje diferite ale aceluiaşi cuvânt .G.Bernard
Shaw spunea că există 1000 de feluri de a spune da  şi 100 de feluri de a spune nu. De
asemenea(adăugarea mea) mijloacele extralingvistice de expresivitate-gesturile, mimica, postura-
însoţesc formele comunicării verbale, antrenând întraga personalitate.În același timp(adăugarea
mea), facilitează comunicarea, o completează cu o componentă afectivă, persuasivă sau ludică,
dispune de spontaneitate şi mare viteză de comunicare și nu se poate imagina nici un fel de
comunicare eficientă în absenţa unor componente extraverbale.

47
Idem, p.184.
48
James, Borg, LIMBAJUL TRUPULUI,7 lecții simple pentru a stăpâni limbajul non-verbal,Editura All
Educational, București, 2010, p.19.
49
http://www.hellopc.ro/CONSILIERE/Comunicarea.html, consultat la data de 15.05.2016, ora 17:45.
27
 Ca și dezavantaje ale comunicării non-verbale putem enumera faptul că(adăugarea mea )
nu poate fi utilizată în procesele de comunicare a unor conţinuturi complexe fără să fie utilizată şi
comunicarea verbală.
Alt dezavantaj este că în condiţiile excesului de gesticulaţie, mesajul poate fi alterat,
reacţia fiind de respingere sau negare a conţinutului transmis”50.
Ca și concluzie la sfarșitul acestui subcapitol aș dori să subliniez importanța comunicării
noverbale și pentru a face acest lucru, îl voi cita pe Septimiu Chelcea, care este de părere că,
comunicarea non-verbală ”este omniprezentă, însoțind în permanență comunicarea verbală,
poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geografice, poate
conduce atât înțelegerea, cât și la neînțelegerea situațiilor”51.

2. Limbajul trupului şi importanţa studierii acestuia

În acest subcapitol vom explora și descoperi misterele ce se ascund în spatele gesturilor, a
limbajului trupului.Multitudinea de emoții și sentimente ce le întâlnim in fiecare zip e chipurile,
trupurile celor care ne inconjoară.
De cele mai multe ori limbajul trupului contrazice ceea ce rostim, de aceea este foarte
important să studiem această parte a comunicării non-verbale, pe care nu mulți o conștientizează
și nu realizează că, cunoașterea trupului este o armă importantă, pe care dacă reușești să o
înțelegi ai o putere imensă asupra ta cât și a celor din jur.
În continuare vă voi prezenta ceea ce spun cercetătorii domeniului despre limbajul
trupului:
”Cele trei elemente existente într-un mesaj: limbajul trupului, vocea și cuvintele.55% din
sensul unui mesaj provine din limbajul corporal visual(gesture, postură, expresii faciale),38% din
înțeles derivă din elementele non-verbale ale vorbirii(vocii)-cu alte cuvinte, din modul în care
sunt spuse cuvintele(ton, înălțime, ritm), și 7% din înțeles provine din cuvintele propriu-
zise(conținut).De aici rezultă că 93% din mesaj este transmis prin limbajul trupului”52.

Limbajul trupului este definit de Dr. Andersen A. Peter ca fiind” modalitatea primară de
comunicare de care dispunem, prima din istoria speciei umane și fundamentală în viața
50
http://www.hellopc.ro/CONSILIERE/Comunicarea.html, consultat la data de 15.05.2016, ora 17:45.
51
Septimiu Chelcea,Comunicarea nonverbală,Editura Comunicare.ro,București,2005, p.25.
52
James, Borg, LIMBAJUL TRUPULUI,7 lecții simple pentru a stăpâni limbajul non-verbal,Editura All.
Educational,București,2010,p.33.
28
noastră.Limbajul trupului este un sistem de comunicare care este, pentru individ și pentru
colectivitate,mai simplu și mai important decât cuvântul vorbit sau scris.De aceea înțelegem în
mod intuitiv că el este forma de bază, cea mai primară a comunicării umane”53.
De asemenea, el consideră limbajul trupului ca pe”o formă de comunicare pe canale
multiple.Printre multele canale de comunicare se numără vocea,expresiile feței ,gesturile și
atingerea.Așa cum un mesaj consecvent trimis pe mai multe canale poate da certitudine
interpretării limbajului trupului, mesajele amestecate sau discordante provoacă ambiguitate și
nesiguranță”54.
”Limbajul trupuplui este semi-automat.El este de obicei spontan si reprezintă mai degrabă
un simptom al unor simțăminte profunde sau poate fi expresia spontană a unor gânduri,emoții sau
atitudini”55.
Toate gesturile dumneavoastră trădează atitudinea pe care o adoptați față de interlocutori
și gradul de implicare în conversație cu aceștia, modul în care stați, fața, ochii, întregul trup.
Sunt întru totul de acord cu Guy Cabana care consideră că vorbele fără gesturi sunt ca un
trup fără viață.
”Gestica nu știe să mintă, și, presupuncând că nu avem de-a face cu un manipulator abil,
gesturile devin în mod conștient sau inconștient o reprezentare a gândurilor, impresiilor și
realităților și realităților noastre”56.
Plecând de aici putem afirma faptul că, fiecare gest pe care îl facem este un indice, care
arată ceea ce simțim cu adevărat, ceea ce se ascunde în conștientul sau subconștientul nostru.
”Cercetătorii au stabilit că există patru tipuri diferite de mișcări pe care le utilizăm pentru
a ne exprima: mișcările înnăscute,mișcările descoperite,mișcările dobândite și mișcările
învățate”57.
”Fiecare pulsiune, emoție, sentiment sau schimbare de atitudine își are corespondentul în
gesture,în mimici sau într-o anumită formă de expresie corporală”58.
”Toată gestica își are originea în trei părți bine delimitate ale coprului:Fața, jumătatea
superioară și jumătatea inferioară a corpului, granite dintre ultimele două fiind marcară de buric.

53
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.17.
54
Idem, p.14-15.
55
Idem, p.16.
56
Guy Cabana, ATENȚIE,gesturile vă trădează!,Humanitas,București,2008, p.8-9.
57
Guy Cabana, ATENȚIE,gesturile vă trădează!,Humanitas,București,2008, p.23.
58
Idem, p.82.
29
 Fața este oglinda stării noastre mentale,intelectuale și emoționale, ce face să lucească în
fața ochilor lumii exterioare atitudinile pe care le luăm și expresiile generate de acestea.
Cât despre jumătatea superioară a coprului, această schițează gesturi ce redau starea de
spirit și atitudinile, substanța noastră autentică în această privință.
În momentele noastre de comunicare intervine în cele din urmă jumătatea inferioară a
corpului:aceasta camuflează, de joacă și ascunde mediul pe care nu îl controlăm.Gesturile ce îi
aparțin ne dezvăluie atitudinile față de o situație în curs asupra căreia nu avem nici putere, nici
competență”59.
Reușim să îi citim pe cei din jur în momentul în care invățăm să recunoaștem indicii care
trădează emoțiile sau sentimentele acestora.Acești indici sunt mai bine transmiși prin limbajul
trupului decât prin discurs.
”Când o expresie este universală, aceasta este probabil un comportament moștenit,
biologic.Cercetătorii consideră că există cel puțin șase expresii faciale înnăscute,
universale:mânia, dezgustul, fericirea, tristețea, frica și uimirea.Alți savanți adaugă intereseul,
rușinea , disprețul, confuzia și entuziasmul la această listă”60.
În continuare voi pune accentul numai pe părțile corpului care dezvăluie mesaje
autentice:
”Capul, ajutat în mod magistral de fața deosebit de expresivă, emite multiple mesaje non-
verbale foarte elocvente.
Creierul ne controlează toate manifestările corporale, de la respirație, până la fapte,
trecând prin gesturi și cuvinte.
Dacă o persoană reflectă fixând partea dreaptă, însemnă că încearcă să o facă cu ajutorul
imaginației, inventându-și o realitate proprie.
Fruntea este un fel de fereastră a zonei în care se iau deciziile,se raționează și se
conchide.Ea poate avea drept complici mâinile și degetele.
Persoana care își face din mână o vizieră pe frunte, cu degetul mare sprijinit pe obraz,
demonastrează că este complet cufundată în gândurile sale.Această postură poate fi semn de
minciună.
Creștetul capului este punctul central al facultății noastre de a jongla cu cifrele, de a
calcula și de a face evaluări numerice.
59
Idem, p.82-83.
60
Dr. Andersen A. Peter,trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.56-57.
30
 Ceafa suține cutia craniană cu ultimele șapte vertebre cervicale și constituie simbolul
încrederii de sine.În momentul în care un interlocutor își mângâie ceafa, el își anunță retragerea.
Urechile :Dacă cineva are o tentativă de a minți, se va freca la urechea dreaptă.
Bărbia ne oferă o varietate surprinzătoare de gesturi.
Dacă unul dintre degetele mari atinge un obraz, iar celelalte patru ale aceleiași mâini
maseaza obrazul obus, aceasta înseamnă că persoana crede că a pus la cale un subtefugiu perfect
sau anticipează că va câștiga situația.Este gestul tipic al tuturor mincinoșilor și escrocilor.
Gura îndeplinește și rolul de simbol vizual prin posibilitățile furnizate de multiplele sale
expresii.Este o bogată sursă de informații personale.
Nasul:O persoană care își atinge vârful nasul cu buricul degetelui arătător ar trebui să vă
alerteze, pentru că ea vă confirmă în acest mod că e fata să vă mintă.Gestul spune,prin urmare, că
persoana respectivă are o anumită dificultate în a recunoaște adevărul.O posibilă explicație ar
putea fi faptul că, în timp ce o persoană minte, țesuturile erectile se obturează, provocând o formă
de mâncărime.
Ochii :Orice persoană își mărturisește starea de spirit prin intermediul ochilor.Vederea
domină toate simțurile,chiar și limbajul.În cursul unei convorbirii, persoana a cărei privire nu
poate fi prinsă se spune deseori că anunță minciuna.
Asemenea capului,partea superioară a corpului,situată între gât și talie,este sursa unei
infinitățide gesturi.
Umerii furnizează mai multe informații decât am fi noi inclinați să credem.
Brațele.Ce minunate instrumente de afirmare gestuală!Deoarece se află într-o activitate
continuă și sunt întotdeauna gata să se apere, să ocrotească, să se deschidă ori să întâmpine,
brațele reprezintă o emblemă a protecției, a acțiunii și a prieteniei.
Mâinile au o generoasă paletă de semne gestuale și constituie vectori excelenți ai
limbajului non-verbal.În general, mâna stângă are proprietatea de a fi defensivă,iar mâna dreaptă,
ofensivă.
Partea inferioară a corpului:Din această parte a corpului,cuprinsă între talie și tălpi,fac
parte elementele de acțiune ce permit să ne îndreptăm către o situație sau să o evităm.
Gambele:Indiferent de sex, o persoană care, stând pe scaun, își pune gamba dreaptă peste
cea stângă demonastrează un spirit logic, rațional.Însă, dacă își așează gamba stângă peste cea
dreaptă,ea aduce în prim-plan partea cerebrală dreaptă, sediul emoțiilor și sentimentelor.

31
 Labele picioarelor spun, de asemenea, multe lucruri despre starea noastră de spirit,despre
emoțiile și sentimentelor noastre.Cu cât un interlocutor este mai hotărât să vă convingă, cu atât
mai mult își intinde înspre înainte gamba și laba piciorului”61.
De asemenea dacă o persoană simte dezgustul, acesta va fi exprimat prin nas încruntat, și
buza de sus ridicată.(Vezi anexa 2)
Dacă simte frica, microexpresiile feței vor fi următoarele: sprâncene ridicate și aduse spre
centru, pleoapa superioară este ridicată, pleoapa inferioară adusă în sus și încordată, buzele
întredeschise și tensionate.(Vezi anexa 3)
În cazul în care un individ este surprins, el va avea sprâncenele ridicate, ochii măriți și
gura deschisă.(Vezi anexa 4)
În cazul în care dorim să interpretăm limbajul trupului unor personae trebuie neapărat să
ținem cont de contextual în care are loc comportamentul,concordanța semnalelor non-verbale cu
vorbele spuse de individ și să nu judecăm după un singur gest, întotdeauna să ne uităm după mai
multe.
Prin limbajul non-verbal comunicăm prin: postură, îmbrăcăminte, contact vizual, expresie
facială, tensiune corporală, mișcări ale mâinii, brațelor și picioarelor, proxemică, voce( ton,
inflexiune și ritm), tensiune corporală și atingere.
”Microexpresiile sunt scurgeri de informații care apar pe față ,având o durată mai scurtă.
Din cauza felului în care oamenii sunt legați, fețele noastre tind să ne trădeze adevăratele
sentimente, deoarece emoțiile ne afectează fiziologia- și invers”62.
Borg James este de părere că ”scurgerea de informații este termenul care în limbajul
trupului transmite ceea ce gândești cu adevărat”63.
Să deduci faptul că o persoană trece printr-o stare de confort sau de discomfort, cred eu că
este succesul în analizarea limbajului trupului.
În continuare vom explora întregul trup ca să vedem ce dezvăluie acesta celor din jur și
cum putem interpreta limbajul trupului observând semnalele emise de aceștia:
”Ochii sunt ferestrele dumneavoastră spre lume.Și sunt principalul mod de a recepționa
limbajul trupului .Ochii transmit și primesc informații decât orice altă parte a corpului

61
Guy Cabana, ATENȚIE, gesturile vă trădează!, Humanitas, București, 2008, p.84-146.
62
James, Borg, LIMBAJUL TRUPULUI,7 lecții simple pentru a stăpâni limbajul non-verbal, Editura All
Educational, București, 2010, p.90.
63
Idem, p.243.
32
uman.Contactul vizual și privirea sunt esențiale în comunicare, atât pentru cel privit, cât și pentru
privitor”64.
Dilatare pupilelor reprezintă un semn al bunei dispoziții.Dilatarea pupilelor este una
dintre cele mai subtile și inconștiente manifestări ale ochilor.
”Pupilele se dilată inconștient atunci când vedem ceva atrăgător sau se întâmplă ceva
interesant.Diferențele de sex influențează, de asemenea,dilatarea pupilelor”65.
”Ochii se contractă la vederea unor lucruri sau imagini care nu ne plac. Dilatarea pupilelor
este greu de detectat în mod itenționat”66.
”Întâi de toate,contactul vizual comunică incredere.Mai ales atunci când este însoțită de
un zâmbet,privirea directă în ochii celor care vă ascultă vă face să radiați forță și
siguranță.Mișcările ochilor dumneavoastră pot trimite mesaje despre sinceritatea sau ipocrizia
dumneavoastră”67.

Expresiile faciale
”Ca și ochii, fața este oglinda emoțiilor noastre. Ea este de asemenea un mod de a comunica în
limbajul trupului, dincolo de limbă sau cultură”68.
Charles Darwin consideră că ”expresiile faciale sunt universale. Nu există expresii
emoționale unice”69.
”Fața dumneavoastră generează o adevărată cascadă de expresii emoționale.Rareori se
întâmplă să rămână nemișcată;chiar și fața nemișcată, inexpresivă pare să exprime plictis sau
neplăcere. Fața dumneavoastră este aproape permanent în mișcare, exprimând emoție după
emoție”70.
Fața dumneavoastră generează o adevărată cascadă de expresii emoționale.Rareori se
întâmplă să rămână nemișcată; chiar și fața nemișcată, inexpresivă pare să exprime plictis sau

64
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p. 41-42.
65
Idem, p.46.
66
Ibidem.
67
Idem,p.50-51.
68
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.53.
69
Idem, p.56.
70
Ibidem.
33
neplăcere.Fața dumneavoastră este aproape permanent în mișcare, exprimând emoție după
emoție.
În continuare vom analiza cele șase expresii faciale universal recunoscute:
”Fericirea- o caracteristică a feței fericite este gura zâmbăreață cu colțurile buzelor
ridicate.Cercetările au mai arătat că adevărata fericire se citește mai degrabă la colțurile ochilor
decât la cele ale buzelor. Zâmbetele care exprimă emoții profunde, adevărate, și nu cele forțate,
produc aceste riduri caracteristice la colțul ochiului, iar absența unor ochi zâmbitori face
zâmbetul să pară un pic forțat.
Tristețea poate fi identificată de fapt mai degrabă în ochi și la pleoape decât gură. O față
tristă are o gură cu colțurile lăsate în jos.
Frica este o expresie rapidă, care uneori începe ca uimire și se transformă repede în
teamă.Când vă este frică, sprâncenele se ridică, ochii se deschid larg și colțurile gurii se trag
înapoi, întinzând buzele și uneori dezvelind dinții de jos.Ochii au o căutătură distantă, care te-
nfioară și prevestește ceva rău.Expresiile de frică sunt foarte contagioase și când unul dintre
membrii unui grup se arată înfricoșat, pe fețele tuturor se răspândește teama.
Uimirea este cea mai trecătoare dintre expresiile faciale, flutură pe față mai puțin de o
secundă.Fața manifestă uimirea prin deschiderea rapidă a ochilor, o ridicare rapidă a ochilor, o
ridicare rapidă a sprâncenelor astfel încât zona de deasupra irisului, numită sclerotică este
descoperită.
Dezgustul este expresia facială cea mai grețoasă.”În expresia dezgustului ochii sunt
îngustați, aproape închiși, nasul încrețit , colțurile gurii întoarse în jos și, în cazurile exreme,
limba iese afară din gură”71.
Majoritatea oamenilor utilizează gesturi non-verbale pentru a-și marca și proteja
teritoriul.Așadar, distanța și apropierea la care stăm față de alți oameni se referă la proxemică.
”Limbajul spațiului trebuie interceptat în funcție de mărime, grad de intimitate, înălțime,
apropiere- depărtare, înăuntru- în afară.Fiecare societate are, ca specifică o distanță considerată
optimă pentru a purta o conversație, iar membrii fiecărei societăți țin cont de această distanță”72.
”Cea mai îndepărtată zonă, numită distanța publică, se întinde de la doi metri sau mai
mult de corp.Distanța publică este pentru oratori și pentru celebrități o formă de afirmare a
poziției sociale înalte prin limbajul trupului.
71
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.59-62.
72
http://psihointegrativa.ro/comunicarea-nonverbala, consultat la data de 23.05.2016, ora 22:17.
34
 A doua zonă de interacțiune, spațiul de consultanță socială, se întinde începând de la 1,2
până la 2 metri de corp.
A treia zonă de interacțiune, acolo unde au loc cele mai multe dintre interacțiunile noastre
personale se numește distanță cauzală personală.Această zonă, care se întinde de la 50 de
centimetri la 1,2 metri de corp, adică la una sau două lungimi de braț.
Cea mai apropiată, mai afectuoasă zonă de interacțiune se numește distanță intimă și se
întinde de la contactul tactil la aproximativ 50 de centimetri de corp”73.
”Kinetica-această disciplină a comunicării non-verbal studiază ansamblul semnelor
comportamentale emise în mod natural sau cultural;ea a aplicat metodele lingvisticii structural
sistemelor de gesture, fără a le disocia de interacțiunea verbală.
Expresia feței- Comunicarea prin expresia feței include mimica, zâmbetul și privirea.
Mimica-În dicționarul limbii române, mimica este definite ca fiind arta de exprimare a
gândurilor și sentimentelor prin gesture sau prin modificarea expresiei feței, ansamblu de gesture
și de modificări ale fizionomiei care însoțește sau înlocuiește limbajul verbal.
Contactul vizual este probabil, cel mai important indiciu non-verbal.Contactul visual are
patru funcții importante în comunicare: reglarea fluxului conversației, furnizarea de feed-back
vorbitorului despre ceea ce a comunicat, exprimarea emoțiilor și informarea ambilor participant
despre natura relației lor.
Expresiile faciale se pot modifica foarte rapid.În combinații diferite, acestea dau un număr
uriaș de expresii posibile.Există, în principiu șapte grupuri principale de expresii faciale, deși
fiecare grup are mai multe variații.Acestea sunt: fericirea, surpirza, teama, tristețea, furia,
curiozitatea și dezgustul/disprețul.
Zâmbetul este considerat o expresie facială.Este un gest capabil să exprime o gamă largă
de informații, de la plăcere, bucurie, satisfacție la cinism, jenă.Interpretarea zâmbetului variază de
la cultură la cultură, chiar subcultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care fac
legătura cu relațiile interumane în cadrul acestei culturi.
Mișcărea corpului:Corpul comunică prin gesturi, poziția și modul de mișcare al acestuia, atingere
și îmbrăcăminte.
Poziția corpului- Postura corpului ne oferă informații despre atitudine, emoții, grad de
curtoazie, căldură sufletească.

73
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Stan Liana , Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.121.
35
 Comunicarea tactilă- un canal important al comunicării non-verbale îl reprezintă
comunicarea prin atingere.
Prezența personală comunică prin intermediul formei corpului, a îmbrăcămintei, a
mirosului(parfum, miros specific, a bijuteriilor și a accesoriilor vestimentare)”74.
La sfârșitul acestui subcapitol aș dori să reamintesc faptul că oricare dintre aceste semnale
ale corpului pot fi interpretate, însă pentru a fi corect apreciate trebuie să ținem întotdeauna cont
de contextul în care ele se desfășoară, de gradul în care dumneavoastră cunoașteți persoana
respectivă și puteți identifica abaterile de la comportamentul normal, de culturi, etc.

3. Comunicarea non-verbală interculturală

Atunci când vine vorba despre interculturalitatea comunicării non-verbale, în deșcifrarea
semnalelor transmise cu ajutorul trupului, trebuie să ținem cont de faptul că semnificația acestora
este strans legată de contextul socio-cultural existent.
Majoritatea gesturilor unor persoane sunt legate de obiceiurile cetățenilor unei regiuni sau
a unei tări.Tradițiile diferă enorm de la o cultură la alta. Pot spune că un anumit gest care
reprezină un anumit lucru într-o parte a lumii, poate însemna cu totul altceva în cealală parte a
lumii, de accea este foarte important atunci când intrăm în interacțiune cu o altă țară, regiune, să
cunoaștem cultura ,cutumele și obiceiurile acelei țări.
”Până nu comunică cu oameni din alte culturi, oamenii nu își dau seama de propriul
limbaj al trupului.Cultura este un fenomen spontan, implicit, învățat prin imagine, imitație și
limbajul trupului”75.
”Oamenii folosesc semne de mii de ani.De fapt, unii lingviști cred că limbajul semnelor s-
ar putea să fi apărut înaintea vorbirii”76.
”De la un continent la altul, până și mișcările cele mai elementare poartă reguli de
decodare culturală ce netezesc calea spre interpretarea lor”77.
”Semnele sunt folosite firesc în culturile din lumea întreagă și erau adesea folosite pentru
a comunica între diferite triburi sau culturi”78.

74
http://psihointegrativa.ro/comunicarea-nonverbala, consultat la data de 23.05.2016, ora 22:17.
75
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Stan Liana , Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p. 328.
76
Idem, p.83.
77
Guy Cabana,ATENȚIE,gesturile vă trădează!,Humanitas,București,2008 p.154.
78
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.83.
36
 Peste tot în lume, indiferent de rasă, religie, cultură, au fost identificate aceleași emoții
expuse celor din jur prin expresiile faciale.
Nu există prea multe diferențe ale expresiilor faciale între culturi.”Cel mult variază de la o
cultură la alta regulile de manifestare, care sunt instrucțiuni pe care oamenii le învață într-o
anumită cultură și care se referă la locul și timpul potrivite pentru a-și manifesta emoțiile.Dar
asemănările între expresiile faciale din diverse culturi cântăresc considerabil mai mult decât
diferențele”79.
”Deși multe dintre expresiile faciale sunt aceleași la oamenii din toată lumea, există
diferențe uriașe în ceea ce privește situațiile când manifestarea acestor emoții este considerată
adecvată”80.
”Fiecărei emoții îi corespund câte două expresii faciale:una programată ereditar, aceeași
în toate culturile;alta, reprezentând o abatere de la expresia programată,variază de la o cultură la
alta”81.
”Caracterul universal al expresiilor faciale sugerează cu tărie că producerea expresiilor
emoționale este o trăsătură genetică împărtășită de toți membrii rasei umane”82.
”Semnificația timpului este una dintre cele mai mari diferențe de limbaj al trupului între
diverse culturi”83.
Atunci când ne gândim la proxemică, kinetică și la cutume diferite, regulile care se referă
la atingeri, aceasta variază considerabil la oamenii din diferitele părți ale lumii.
”Cele mai multe gesturi au un sens unic în fiecare cultură din lume.Câteva gesturi sunt
universale, precum întinderea mâinilor cu palmele în sus, gest care exprimă nesiguranță, și palma
deschisa, semn universal de salut sau de pace”84.
Atunci când vizităm o altă țară decât cea în care trăiți, primul lucru pe care îl veți observa
diferit va fi legat de aspectul fizic și vestimentația persoanelor.Îmbrăcămintea și modul în care se
coafează variază de la o cultură la alta.

79
Idem, p.57.
80
Idem, p.63.
81
Septimiu Chelcea,Comunicarea nonverbală, Editura Comunicare.ro, București, 2005, p.59.
82
Septimiu Chelcea,Comunicarea nonverbală, Editura Comunicare.ro, București, 2005, p.57.
83
Idem, p.328.
84
Idem, p.331-332.
37
 Septimiu Chelcea consideră că:”Vestimentația, simbol al identității personale și
sociale.Tot el, este de părere că vestimentația unei persoane ne ajută să o localizăm geografic și
să stabilim cărei culturi îi aparține”85.
”O metodă care vă poate ajuta să înțelegeți limbajul trupului dintr-o anumită cultură
constă în a stabili dacă respectiva cultură este colectivistă sau individualistă.
Culturile colectiviste pun accent pe comunicare, colaborare, interese comune, armonie,
tradiție și salvarea aparențelor.
În culturile individualiste, legăturile dintre oameni nu sunt foarte strânse, drepturile
personale sunt extrem de importante, iar oamenii prețuiesc spațiul, intimitatea, exprimarea
individuală, libertatea, inovația și preferințele personale.
Limbajul trupului tinde să fie mai coordonat și mai sincronizat în culturile colectiviste, iar
reflectarea expresiilor faciale, posturilor și mișcărilor corporale este mai frecventă.
Spațiul este prețuit în culturile individualiste, dar nu și cele colectiviste.Așadar, când
călătoriți în regiuni colectiviste ale lumii, pregătiți-vă pentru atingeri, înghesuială, încălcări ale
spațiului vital și mirosuri corporale puternice.
Oamenii individualiști sunt preocupați de imagine.Popoarele individualiste investesc mai
mult efort în diverse aspecte alte limbajului trupului, precum flirtul, întâlnirile și coafura”86.
În țările în care există sisteme totalitare de conducere, iar oamenii sunt autoritar împărțiți
pe clase sociale, limbajul trupului este diferit între clase, mai ales din punct de vedere al atingerii
și al contactului vizual.
”Unele culturi agreează schimbarea și ambiguitatea; altele apreciază stabilitatea și au
reguli rigide de comportament.Predispoziția unei culturi de a-și asuma riscuri și de a accepta
ambiguitatea are o influență clară asupra limbajului trupului.Limbajul trupului este mai rigid în
culturile cu reguli mai rigide”87.
”Limbajul trupului în culturile din zonele mai reci tinde să fie mai practic și mai rezervat,
în timp ce în culturile din regiunile mai calde limbajul trupului este mai orientat către ceilalți și
mai călduros. S-a demonstrat că aceste diferențe se datorează nivelului de energie, climei,
metabolismului și luminii solare”88.

85
Idem, p.53-55.
86
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Stan Liana , Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.334-335.
87
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Stan Liana , Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.336.
88
Idem, p.337-338.
38
 ”Culturile în care oamenii comunică implicit, fără a avea nevoie de prea multe cuvine se
numesc culturi non-verbale sau culturi foarte contextuale.În asemenea culturi sensul mesajului
este redat de obicei prin contextul conversației sau prin limbajul trupului, astfel încât nu trebuie
să fie exprimat verbal.”
”Limbajul trupului are o importanță mai mare în culturile non-verbale decât în cele
verbale.În culturile non-verbale, oamenii anticipează că interlocutorii vor înțelege sentimente
nerostite, gesturi implicite și semnale contextuale, pe care cei care provin din culturi verbale nu le
înțeleg.Dat fiind că nici una dintre aceste două extreme culturale nu reușește să recunoască aceste
diferențe fundamentale de comunicare, judecățile reciproce de comportament sunt deobicei
incorecte”89.
În continuare, vom studia gesturile cele mai comune înregistrate în diferite țări:
”Africa:Un gest ce șochează imaginația constă în trecerea voită a unui brat pe deasupra
capului, pentru că urechea opusă,prinsă între degetul mare și index, să fie trasă.Persoana
comunică interlocutorului faptul că informația transmisă este complicate.
Un alt gest, lovirea energică a pumnului, ținut în poziția verticală, de palma celeilalte mâini.În
Africa, acest gest se face atunci când a fost încheiată o afacere bună.
America de Sud: În această regiune a lumii, o persoană care crede că nu spuneți adevărul
își va îndoi degetele unei mâini,ținând indexul intins, și va face o mișcare de la stânga la dreapta
prin fața gâtului, sfârșind ărin a-și îndrepta indexul direct către dumneavoastră.Gestul îi exprimă
dorința de a vă tăia capul, pentru că vă consideră mincinos.
Pe acest continent,pentru a indica prezența unui hoț sau a unui escroc, se plasează
antebrațul și mâna desfăcută pe o masă sau pe o altă suprafață plană,apoi se face o mișcare înapoi
și invers,de parcă ai vrea să stergi praful de acolo.
Brazilia:Gestul de frecare ușoară a lobului urechii între degetul mare și cel arătător.În
acest mod, se semnalează că un eveniment a fost reușit sau că informația furnizată de interlocutor
este adecvată.
Remarcăm că nu se poate face nici o paralelă între el și gestul cunoscut la noi, pe care îl folosim
doar pentru a trage de urechi pe altcineva.
Franța: În această țară, un francez care observă că interlocutorul său exagerează sau
spune baliverne își umflă obrajii și, exercitând o presiune cu mâna asupra unuia dintre ei, lasă

89
Idem, 2006, p.340.
39
aerul sa-I iasă printer dinți.Gestul mimează balonul cu minciuni sau exagerări care se dezumflă și
reprezintă o invitație adresată interlocutorului de a-și continua discursul cu o povestire mai
credibilă.
Germania:Atunci când un german îți freacă bărbia în partea de sus,pe sub buza inferioară,
cu degetele arătător și mijlociu,el contestă afirmațiile interlocutorului.Autorul gestului îi
reproșează acestuia că spune orice numai pentru a-i face pe plac.Acest mesaj tăcut are scopul de a
demonstra că nu te lași păcălit și îți inviți interlocutorul să-și reformuleze discursul.
Grecia:O persoană care își plasează partea de deasupra degetelor sub bărbie și își
proiectează apoi mâna în față, în direcția interlocutorului, îi arată acestuia cp este sceptică sau că
îi consideră inexacte afirmațiile.În concluzie, gestul demonstrează că ascultătorul este
neîncrezător și pune la îndoială onestitatea interlocutorului său.
Italia: Semnul crucii făcut în dreptul inimii este un alt gest creștin cy o mare valoare
simbolică.El e, în general, însoțit de cuvintele cruce de lemn,cruce de fier,facă mint ard în infern”
și se face atunci când o persoană atestă că spune adevărul.Ți, odată făcut, sentimental de
culpabilitate se înzecește în mod evident dacp s-a spus o minciună.
Japonia: Gestul svasiuniversal echivalent cu nu constă în efectuarea unei mișcări repetate
din cap, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stanga.Totuși, în Japonia,pentru exprimarea
negației,se plasează mâna dreaptă în fața nasului, cu palma întoarsă înspre stânga, și se
balansează dintr-o parte în alta, de parcă ar fi un stergător de parbriz.Mâna acționează aici în
locul capului.
Lumea arabă: În lumea arabă, atingerea cu arătătorul drept a uneia sau alteia dintre părțile
specifice ale corpului subliniază sinceritatea afirmațiilor sau scoate în evidență o altă fațetă a
integrității vorbitorului. Astfel, atunci când își atinge gura, acesta vrea să confirme veridicitatea
spuselor sale.Dacă își duce arătătorul spre inima,îi spune interlocutorului său ”Să mor daca nu zic
adevărul”.
Orientul Apropiat și Mijlociu: Persoana care își plasează indexul în palma celeilalte mâini
deschise, presând ușor și efectuând o mica mișcare circular, își demonstrează prin acest gest
scepticismul cu privire la cuvintele interlocutorului său”90.

90
Guy Cabana,ATENȚIE,gesturile vă trădează!,Humanitas,București,2008 p.154-181.
40
 În încheierea acestui capitol aș dori să subliniez importanța comunicării non-verbale, a
citirii limbajului trupului în relațiile interumane, in a cărui absență, comunicarea ar fi lipsită de
sens, de viață, de emoție.

Cap. III Minciuna în comunicarea non-verbală

1. Aspecte teoretice despre minciună în comunicarea non-verbală

În sfârșit am ajuns la baza întregii mele lucrări, și anume la limbajul minciunii în

comunicarea non-verbală, capitol care reprezintă esența cercetării mele și care va scoate în
evidență semnele care dau de gol minciuna. Acest capitol va analiza de asemenea cum putem să
detectăm acele grupuri de indici care trădează ceea ce gândim cu adevărat și, nu în ultimul rând,
cum să știm în ce context să le aplicăm pentru a fi valabile.
Mihai Dinu consideră că “teama de a fi minţiţi, fiindcă ştim cât de usor e să trişezi
folosind canalul verbal, ne determină să ne îndreptăm atenţia asupra manifestărilor non-verbale,
încercând să deducem din graiul indiciilor ce se ascunde în spatele cuvintelor”91.
În opinia mea, fiecare persoană întâlnește minciuna pretutindeni. Cum spunea Dr. House,
în serialul faimos cu același nume, “Everybody lies’, ”Toată lumea minte”. Încă de când ne
naștem auzim minciuni despre zâne, basme și caractere spuse de către părinți pentru a crea o
lume mai frumoasă pentru copiii lor, îndepărtându-i de realitate. Și atunci întrebarea mea este, de
ce, dacă de când ne naștem ne obișnuim cu minciuna, aceasta este atât de greu de acceptat de noi
ca adulți? Care, fiind obișnuiți de mici să trăim într-o lume protejată de minciuni, continuăm să o
facem și ca persoane adulte pentru a crea confortul, lumea mai frumoasă în care am fost obișnuiți
să trăim.
Subliniind ceea ce am spus mai sus, Barnes afirmă faptul că noi, ”percem minciuna ca pe
un regretabil defect al umanității și tragem concluzia că, dacă nu facem tot posibilul să-i învățăm
pe copii să fie sinceri, aceștia își vor dezvolta tendința naturală de a minți”92.
”Joseph Smith, un psihiatru american, vorbește despre prima minciună spusă de copil ca
fiind un pas hotărîtor spre independență și autonomie”93.

91
Mihai, Dinu, Comunicarea repere fundamentale,Editura Algos,Bucureşti, 2000, p. 68.
92
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrajitoru, Institutul European, Iași,1998, p.102.
93
Idem, p.113.
41
 Minciuna este o enigmă care intrigă multă lume, determinând psihologii, cercetătorii din
întreaga lume să realizeze studii științifice despre acest domeniu atât de controversat.
Oamenii mint frecvent pentru a menţine şi îmbunătăţi relaţiile cu ceilalţi. Ei nu pot spune
ceea ce gândesc cu adevărat. Războaiele ar fi mult mai dese. Adevărul este, adesea, greu de
explicat, complicat și inconfortabil pentru relațiile umane. Minciuna e mai simplu de spus și, mai
ales, îi ajută pe oameni să se înţeleagă mai bine și, mai ales, să coopereze. Ea protejează ambele
părți. Face parte din contractul nostru social.
În DEX, minciuna este prezentată ca o denaturare intenționată a adevărului, avînd de
obicei ca scop înșelarea cuiva.
J.A. Barnes consideră că ”minciunile consistă fie în afirmații adevărate sau false, fie în
afirmații care sînt pe jumătate adevărate și pe jumătate false”94.
Tot el afirmă că:”minciuna poate fi considerată una dintre fundamentele culturale ale
personalității pentru că, dincolo de posibila ei natură înnăscută, competența minciunii este cert
dobândită în contextul cultural (mediul social) în care subiectul uman trăiește.Spune-mi când și
unde minți, ca să-ți spun ce personalitate ai”95.
Adevărul nu necesită explicații, pe când minciuna da, de aceea este atât de greu, odată ce
spui o minciună să reții versiunea exactă a celor spuse. Acest lucru este o adevărată artă pe care
nu mulți dintre oameni o posedă.
Oscar Wilde spune că ”minciunile sînt progeniturile bastarde al simbolurilor, și el mai
susține că minciuna extinde enorm aria posibilităților de a înșela”96.
În cele din urmă, totuși, minciuna este o problemă reală a umanității, a adevărului din noi,
care degradează toate tipurile de relații pe care încercăm să le formăm de-a lungul vieții.
Este dovedit faptul că pentru a-i proteja pe cei dragi și pe ei înșiși, oamenii nu se abțin de
la a spune minciuni.
”Minciuna este propoziția contrară adevărului( sau apare ca și discurs contrar adevărului
făcut cu intenția de a înșela)”97.
”Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorințe, de interese. Ea este
o cale de împlinire facilă a scopului, este o achiziție culturală ce se rafinează pe măsură ce
94
Idem, p.58.
95
Idem, p.67-68.
96
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrajitoru, Institutul European, Iași,1998, p.328.
97
https://www.scribd.com/doc/294971065/Minciuna-si-Mecanismele-Acesteia, consultat la data de
03.06.2016, ora 03:54.
42
subiectul ajunge la o anumită performană cognitivă, dobândește o anumită experiență
praxiologică, știe să selecteze și să  ierarhizeze, dispune de o anumită performanță discursivă,
este integrat în comunitate și are anumite interese”98.
În general, persoanele care mint sunt considerați ca având o inteligență peste medie. La
urma urmei, ”oamenii sunt creaturi strategice și tactice care planifică, uneltesc și complotează
când mint”99.
Minciuna răspunde şi ea unor necesităţi de ordin personal sau social. Se poate minţi în
vederea obţinerii unor avantaje materiale, dar şi pentru a forţa pătrunderea într-un mediu social
jinduit, pentru a prelungi o relaţie, sau, dimpotrivă, pentru a o întrerupe, pentru a ascunde o
greșeală sau imperfecțiunile care ne macină, pentru a creşte în ochii celorlalţi, ori chiar,
paradoxal, în ochii proprii, în măsura în care o minciună reuşită poate crea mincinosului un
anumit sentiment de satisfacţie, de superioritate cinică. Nu întotdeauna însă se minte din raţiuni
egoiste. Uneori nu vrem să îi rănim pe ceilalți, vrem să îi protejăm de muchiile tăioase ale
adevărului, de realitățile lui crude, de durere.
Sursa principală a minciunii este libertatea omului de a alege între bine și rău. Eu cred că
în general minciuna se folosește în scopuri bune, însă de cele mai multe ori sfârșește prin a face
rău.
Suntem mereu condamnați să alegem între adevăr și minciună și mult mai des alegem
minciuna.
”Minciuna ne este adesea impusă de nevoia adapării și rezistenței la cele mai puternice
presiuni ale existenței. Cîte presiuni, tot atâtea categorii de mincinoși și minciuni”100.
În Psalmi întâlnim afirmația ”Tot omul este mincinos.”(Psalmi, 115:1), ceea ce pune
accentul pe faptul că minciuna a existat din cele mai vechi timpuri, există și va exista.
Pentru a sublinia cele spuse mai sus îl voi cita pe Barnes care susține faptul că ”a trăi într-
o lume lipsită complet de minciuni ar fi ca și cum viața s-ar desfășura în algoritmi, fără a
cunoaște complexitatea ambiguității și a incertitudinii”101.

98
Ibidem.
99
Dr. A. Peter, Andersen,trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.154.
100
Dr. A. Peter, Andersen,trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006,, p.55.
101
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrajitoru, Institutul European, Iași,1998, p.341.
43
 ”Ostilitatea față de psihanaliză din trecut, prezent și viitor va fi întotdeauna o ostilitate
față de acceptarea faptului că omul trăiește prin minciunile pe care și le spune despre sine și
despre lumea sa, precum și faptului că personalitatea lui..este o minciună vitală”102.
Uneori ne apropiem de adevăr cu teamă și incertitudine și îl acceptăm cu dificultate dacă
nu reflectă valorile pe care le dorim și care ne ajută să supraviețuim și să suportăm realitatea.
Apelăm astfel la minciună, această delicatesă a relațiilor umane, care reprezintă scrisoarea
noastră de recomandare în societate. Împletim adevărul și minciuna din plăcere sau obligație, din
dorință sau nebunie, în mod conștient sau inconștient, cu inteligență sau la întâmplare, cu
seninătate sau indiferență, cu scop bine definit sau din nesăbuință. Țesătura minciunilor noastre e
uneori atât de complicată si rafinată, încât ne pierdem pe noi înșine în pânza ei de păianjen.
În cele ce urmează vom aborda minciuna și clasificarea acesteia. O tipologie generală a
mincinosului poate fi definită în funcție de :
”-factorii de personalitate: intelectuali (inteligență, flexibilitate, fluiditate,creativitate,etc);
energetici(temperament,afectivitate,motivație); proiectivi (trebuințe, tendințe, dorințe,
aspirații,scopuri,idealuri); efectori/instrumentali(memorie,deprinderi,priceperi,capacitate,
aptitudini); relaționali(caracter,legături interpersonale);
-factori de natură bio-psiho-socială: constituție biologică(stare de sănătate sau boală), vîrstă, sex;
constituție psihică (echilibrat, introvertit/extrovertit etc); grup cultural (modern/primitiv,
religios/nereligios, cult/incult, etc.), social-economic, de clasă socială și de profesie, grup etnic
etc.
-factori de natură geo-cosmică: influențele mediului geografic(climă,zonă,etc); determinări
cosmice (influența cîmpurilor galactice, a exploziilor solare, a cîmpurilor electromagnetice
asupra comportamentului uman,asupra stării psiho-fizice etc.).
Fiecăreia dintre categoriile menționate, care desigur că nu sînt exhaustiv consemnate, îi
corespunde cîte un posibil tip de mincinos”103.
O altă clasificare a minciunii este realizată de Piotr Wierbicki, care împarte minciuna în
trei părți:
”a) minciuni din sfera concepțiilor (argumentelor, modalităților de abordare a adversarului);
b) minciuni din sfera informației, care angajează acțiuni precum a dezinforma, a mistifica, a
prelucra, a deforma;
102
Idem, p.233.
103
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrajitoru, Institutul European, Iași,1998, p.56.
44
 c) minciuni din domeniul creării realității introduse prin verbe cum ar fi: a modela, a mistifica, a
imagina, a deforma,etc”104.
În funcție de relația pe care minciuna o are cu adevărul, Constantin Cucoș o împarte
în :”minciuni totale; minciuni care ocultează adevărul sau îl prezintă sub forma unor afirmații
neverificate,a unor demonstrații incongruente logic sau neadecvate situației concrete avute în
vedere; minciuni care maschează adevărul în contextul eșafodajului explicativ; minciuni rezultate
din conotarea negativă a mesajului sau enunțarea adevărului ca și cum ar fi minciună ori invers;
minciuni stimulate de cultivarea programatică la nivelul receptorului a amestecului dintre adevăr
și fals”105.
”În funcție de limbajul și canalul folosit, minciunile pot fi clasificate în:
-minciuni naturale, spuse sau scrise, mimate, modelate sau cântate;
-minciuni artificiale, care îmbracă forma limbajului formalizat, a bruiajelor și a zgomotelor;
-minciuni natural-artificiale(mixte), rezultate în urma interferării a două sau mai multe mijloace
de comunicare de tipuri diferite”106.
Modul în care minciuna este transmisă cu ajutorul limbajului natural sau artificial este
decisiv pentru efectele minciunii, respectiv pentru îndeplinirea scopului pe care mincinosul îl
urmărește de la bun început, fie el conștient sau inconștient, programat strategic sau intuitiv.
”La fel cum sunt clasificate în minciuni reușite și nereușite, în funcție de rezultatul lor,ele
mai pot fi împărțite în categorii în funcție de intenția mincinosului. Din acest punct de vedere
ajung să fie de mai multe feluri : inofensive, sociale sau altruiste în care intenția autorului este
pozitivă, și grave, muscătoare, sfruntate sau răutăcioase în cazul în care intenția autorului este
negativă”107.
Multe minciuni sunt defensive. Ele apar din incapacitatea omului de a face față cerințelor
codului social sau din dorința de a ascunde un eșec.
Mai sunt și minciunile spuse pentru a evita încurcături inutile sau scandaluri, pentru a ne
proteja de posibilele conflicte.
Un alt tip de minciună defensivă a apărut din cauza plăcerii de a păstra secrete, de a
atribui o anumită doză de mister unei existențe de altfel anoste sau din frica dezvăluirii sinelui

104
Idem, p.50.
105
Idem, p.61.
106
Idem, p.72-73.
107
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrajitoru,Institutul European, Iași,1998, p.121.
45
nostru imperfect. Mai există minciuni spuse pentru că este absolut necesar, pentru a lua apărarea
unui prieten sau unei rude.
Minciunile ofensive atacă prin afirmații false, sunt spuse in scopuri strategice, pentru a
determina interlocutorul să acționeze în direcția dorită. Uneori ele au un scop negativ.
Dacă nu am avea minciuna, nu am putea înțelege conceptul de adevăr. Așa cum în lume
exista un echilibru între bine și rău, în general există un echilibru între toate lucrurile, o linie
foarte subțire între două concepte aflate la pol opus. Nu putem cunoaște una fără cealaltă.
Așadar,”într-o societate în care predomină nesinceritatea, a spune adevărul este o minciună”108.
”Adevărata istorie a conștiinței începe cu prima noastră minciună. Ne definim chiar prin
minciunile pe care le spunem. Și, uneori, ele ne oglindesc personalitatea mai bine decît cele mai
sincere încercări ale noastre de a spune adevărul”109.
Între mincinos și cel care este păcălit există o relație bazată pe modul în care minciunile
sunt spuse și percepute de către aceștia. În realitate, minciuna poate deservi oricărui țel.
Ca și o concluzie la sfârșitul acestui subcapitol, aș dori să îl citez pe sociologul J.A.
Barnes care afirmă faptul că ”sursa posibilelor efecte destructive ale minciunii, la scară socială, și
amprenta sa sociologică nu este eroarea sau neadevărul, ci intenția conștientă de a înșela”110.

2. Interculturalitatea minciunii. Limbajul universal al minciunii in comunicarea non-

verbală
În următorul capitol vom vorbi despre interculturalitatea semnelor care dezvăluie una
dintre cele mai controversate aspecte ale secolului al XXI-lea, și anume: minciuna.
Cea care vine în ajutorul celui care caută adevărul este semiotica deoarece minciuna poate
fi scoasă la lumină prin semnele sale.
”Semiotica reprezintă, pe de o parte, arta de a descoperi ce se ascunde dincolo de aparența
semnelor, iar după semnele minciunii, desigur că, în mod obișnuit –doar o minciună se poate
ascunde. Pe de altă parte, însă, semiotica mai reprezintă și un limbaj unificator pentru alte tipuri
de discurs pentru care semnele minciunii sînt relevante”111.

108
Idem, p.270.
109
Idem, p.113.
110
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrajitoru,Institutul European, Iași,1998, p.120.
111
Idem, p.81.
46
 Cerințe exacte despre gradul de sinceritate există în general în fiecare domeniu al vieții
sociale.
Consider că fiecare rasă umană are un fel diferit de a ascunde adevărul, fapt care a creat o
întreagă enciclopedie non-verbală de modalități prin care se pot traduce semnalele minciunii în
întreaga lume.
Societățile simple tolerează mai ușor minciuna decît societățile complexe.
Mințitul este prezent în toate societățile, chiar dacă modalitatea în care este tratată arta
minciunii este diferită la fiecare cultură în parte.
”Poziția socială este un alt element care influențează nu numai atitudinile față de
minciună, ci și frecvența afirmațiilor nesincere, conținutul minciunilor și contextul în care apar
acestea”112.
La fel cum impactul minciunii diferă de la individ la individ, așa și rata de utilizare a
neadevărului diferă în funcție de contextul social și cultural existent.
Este cunoscut faptul că limba vorbită diferă de la o cultură la alta.Tot așa și indicii
limbajului trupului pot fi diferiți de la un popor la altul. Un anumit gest poate fi obișnuit într-o
anumită cultură, pe când în alta are un sens complet diferit, de neînțeles.
Caracterul universal al gesturilor valabile oriunde nu poate și nu trebuie negat. Peste tot în
lume întâlnim gesturi care exprima fericirea, tristeţea, frica, surpriza, dezgustul şi furia, care
reprezintă de asemenea cele 6 emoții universale, prin modificări fizionomice aproape identice.
Asta pentru ca ele țin de genomul nostru comun, de asemănările fiziologice.
Dacă microexpresiile sunt universale, celelalte expresii şi gesturi diferă de la cultură la
cultură și au fost clădite picătură cu picătură de-a lungul evilor si al condițiilor de trai diferite. O
bună cunoaştere a acestora ne va scuti de incidente neplăcute. “Să nu uităm, de exemplu, că
înclinarea capului la stânga şi la dreapta, însemnând “Nu” la români, înseamnă “Da” la unii
indieni. Astfel, dacă avem ocazia de a vizita alte țări sau a avea interlocutori din alte zone, să ne
informăm dinainte despre “Da”-urile şi „Nu“-urile lor, despre ritualuri, gesturi”113.

112
Idem, p.216.
113
https://psihologiepractica.wordpress.com/2010/01/18/expresiigesturi-universale-si-culturale/ , consultat
la data de 19.06.2016, ora 13:38.
47
 Semnele cele mai semnificante ale minciunii, universal răspândite, sunt: gesturile
asimetrice, răspunsurile prea rapide, răspunsuri prea încete, privirea în dreapta sus, incapacitatea
de a lua o poveste în sens invers, ducerea mâinii des la ureche sau acoperirea gurii cu mâna,
povestirea exacta, punctarea unei idei în mod insistent, blocaje în expunere, schimbări de
ton sau viteză. De precizat este faptul că trebuie să avem totuși grijă. Un singur semn nu ne ajută
să ne dăm seama dacă suntem sută la sută mințiți. De aceea, cel mai indicat este să căutăm mai
multe semne. Atunci probabilitatea de a fi înșelați crește. La sfârșitul acestui subcapitol, aș dori
să accentuez prăpastia dintre culturi și semnificațiile gesturilor, faptul că interpretarea greșită a
semnelor care trădează minciuna provine din faptul că uităm să luăm în considerație mediul de
unde provin oamenii. Ascunderea adevărului în cultura japoneză sau chineză este doar un mod de
trai, de strategie culturală, nu neapărat o minciună.

3. Indicatorii în depistarea minciunii prin limbajul corporal

În acest subcapitol vom observa majoritatea semnalelor și a indicilor exprimate prin

limbajul trupului, care ne ajută să depistăm modificările de comportament care trădează
ascunderea adevărului.
Nu ne naștem cu capacitatea de a minți. Aceasta se dezvoltă treptat, prin acumularea
experienței, pe parcursul maturizării noastre. Cel mai evident cadru în și prin care minciuna
există este reprezentat de limbajul trupului.
În limbajul corporal, minciuna pare să fie cel mai greu de interpretat.
”Succesul în a spune minciuni depinde în mare parte de exploatarea posibilităților oferite
de limbaj”114.
Datorită faptului că minciuna este pretutindeni, există și posibilitatea de a învăța să o
depistăm mai ușor. Faptul că noi descoperim minciunile altora nu are legătură cu capacitatea
noastră de a minți și de a fi depistați.
Întotdeauna minciuna se află în strânsă legătură cu semnele vizibile, comportamentale.
Este un lucru cunoscut faptul că este mai ușor să mințim prin vorbe decât prin limbajul gesturilor,
care este mai greu de controlat.
”Expresia feței și poziția corpului sînt mai greu de controlat decît scrisul sau vorbirea, iar
pulsul și presiunea arterială sînt încă și mai dificil de ținut sub control”115.
114
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrajitoru,Institutul European, Iași,1998, p.273.
115
Idem,p.281.
48
 În majoritatea dintre cazuri, minciunile sunt însoțite de microindicatori care dezvăluie
înșelătoria. Oamenii se străduiesc astfel să măsoare sau să depisteze factorii măsurabili. Au
inventat, de exemplu, detectorul de minciuni, care se bazează pe creșterea pulsului și care poate fi
socotit drept probă într-un proces juridic.
Semne ale minciunii pe care oamenii le menționează des sunt zâmbetul, clipitul rapid,
pauzele lungi și debitul verbal prea mare sau prea mic.
Mincinoșii fac multe abateri de la subiect. Tind să dea explicații complicate și lungi,
deviind deseori de la firul central, dar la întrebări dau răspunsuri scurte. Mincinoșii dau deseori
răspunsuri care să stârnească confuzia, devenind ei înșiși ilogici. Cei ce mint au tendința de a
folosi mult mai mult propozițiile negative.
”Studiile au arătat că până la 90% dintre minciunile rostite dau naștere unor semne care
dau de gol, prin intermediul limbajului corporal sau al paralimbajului(limbajului verbal)”116.
Avem tendința de a crede că dacă cineva minte, zâmbește mai mult. Contrar acestei
păreri, este dovedit faptul că cei care mint au tendința de a fi mai serioși, de a zâmbi mai puțin.
Atunci când mințim este greu să schițăm un zâmbet adevărat. Un zâmbet fals este
asimetric, iar colțurile gurii sunt în jos. Întreaga noastră ființă luptă sa coordoneze semnalele, dar
pentru ca ele nu sunt conforme cu realitatea, nu reușim.
”Când vine vorba de depistarea minciunii, ne situăm în general pe la 40%, fiindcă
înclinația spre adevăr ne face să greșim mai mult”117.
Există anumite manifestări care denotă lipsa de sinceritate și anume: ezitările în vorbire,
ridicarea vocii, greșelile în vorbire, dilatarea pupilelor, clipitul exagerat, întinderea mâinilor cu
palmele în sus, atingerea propriului corp. Aceste manifestări pot fi regăsite și în alte situații, în
afara minciunii.
O descoperire destul de solidă este însă că, în cazul mincinoșilor, începuturile neizbutite,
pronunțările greșite, ezitările și alte greșeli de vorbire sunt mai numeroase decât în cazul
oamenilor sinceri. Aceste manifestări apar probabil fiindcă este mult mai dificil să mințim decât
să spunem adevărul.
Ca să știm când cineva minte și să asociem replicile sale mult prea scurte intenției de a
minți, trebuie să știm cum vorbeste acea persoană în mod obișnuit.

116
James, Borg, LIMBAJUL TRUPULUI,7 lecții simple pentru a stăpâni limbajul non-verbal,Editura All
Educational,București,2010,p.198.
117
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.147.
49
 Întinderea mâinilor cu palmele în sus, semn de nesiguranță sau de echivoc, a fost
considerat în mai multe studii un semn de lipsă de sinceritate.
„Ridicarea vocii. Un număr de studii au arătat că în timp ce o persoană minte, tonul vocii
acesteia urcă. Cu cât minciuniile sunt mai stresante, cu atât mai înaltă este tonalitatea vocii.
Clipitul. Cercetările sugerează că clipitul mai des este asociat cu lipsa de sinceritate.Dar
atenție! O activitate mentală mai intensă și o mai mare inteligență sunt, de asemenea, asociate cu
clipitul mai des.
Atingerea propriului corp. Gesturile de atingere a propriului corp, numite adaptatori, se
întețesc considerabil când mințim. Aceste manifestări sunt probabil provocate de tensiunea și de
nervozitatea crescute.
Discrepanțe corporale. Mai multe studii au pus în evidență discrepanțe între diferite
indicii nonverbale. Unele dintre cercetările recente sugerează că modul cel mai bun de a
descoperi minciuna este să căutăm mesaje discordante.
Frecvența zâmbetelor. Unele studii au arătat că oamenii zâmbesc mai puțin atunci când
mint, iar unele nu au descoperit nici o diferență în această privință între oamenii sinceri și cei
nesinceri, pe când alte studii sugerează că mincinoșii zâmbesc mai des.
Contactul vizual. În înțelepciunea populară se spune că ochii nu mint, însă cercetările
sugerează altceva. Primele studii au descoperit că mincinoșii privesc mai puțin în ochii celorlalți
decât oamenii sinceri, însă studii recente sugerează că majoritatea escrocilor mențin, de fapt, mai
mult timp contactul vizual decât oamenii onești.
Mișcările mâinilor și a picioarelor. În ciuda cercetărilor inițiale care arătau că
neastâmpărul membrelor și tremuratul însoțesc minciuna,cercetări recente sugerează că scestea
nu sunt indicii sigure ale înșelăciunii. Mincinoșii reușesc adesea să-și controleze mișcările
excesive ale mâinilor, dar unii experți sunt de părere că agitația piciorelor este greu de stăpânit.
Agitația. Oamenii agitați, care nu au astâmpăr pot părea prefăcuți, dar există puține dovezi că
asemenea manifestări se intensifică atunci când mințim”118.
Minciuna e însoțită adesea de frică, rușine, mânie, vinovăție, jenă sau frustrare. Mai multe
studii au arătat că mincinoșii manifestă mai multe emoții negative decât oamenii onești. A minți e
o activitate mentală atât de grea încât poate produce o prestație neconvingătoare și un limbaj al

118
Dr. A. Peter, Andersen, trad. Liana Stan, Limbajul Trupului, Editura Teora, București, 2006, p.149-151.
50
trupului fals, ezitant sau stângaci. Anxietatea dă naștere tuturor tulburărilor de mișcare, ea e cea
care zăpăcește toate sistemele atât de bine reglate de obicei ale corpului nostru.
”Chiar dacă, pentru a detecta minciunile, indicatorii comportamentali inconştienţi sunt
mai de încredere, ceea ce trebuie să căutăm este asocierea problematică la nivelul ambilor
indicatori, atât comportamentali, cât şi verbali. Oricum, sunt de urmărit grupări de indicii, unul
sau două sunt insuficiente. Paul Ekman recomandă cu insistență „microexpresiile”, care durează
o fracțiune dintr-o secundă, sunt mai greu de observat şi aproape întotdeauna arată emoţiile pe
care persoana mincinoasă încearcă să le ascundă”119.
Mincinoșii folosesc ca și strategie de a înșela un comportament ambiguu. Ei pot avea o
atitudine apropiată, sau o atitudine distantă. Uneori le alternează.
În opinia lui J.A. Barnes:”Minciuna se concretizează prin următoarele categorii de semne:
biofizice(înroșire, tahicardie, creșterea temperaturii, transpirației etc.); biochimice(modificării
umorale,creșterea adrenalinei din sînge, eliberarea de hormoni etc.); psihologice(nervozitate,
teama de a nu fi descoperit, emoție, tremurul vocii)”120.
În continuare voi sublinia încă o dată cei mai cunoscuți indici ai minciunii.
”Ochii: Trebuie reperată nu numai evitarea privirii, ci şi privirea prea fixă, prea intensă,
prin care mincinosul evită să fie descoperit: mincinosul evită sau reduce contactul visual sau,
invers, îl exagerează. Clipitul rapid e legat de emotivitate (de la 20 de clipiri pe minut la de 4-5
ori mai mult), dar mincinoşii pot avea o rată normală a clipirii.
Dilatarea pupilelor este mai mare la mincinoşi. Atunci când au de răspuns la întrebări
dificile, oamenii nevinovaţi sunt tentaţi să se uite în altă direcţie pentru că au nevoie de
concentrare până îşi pot formula un răspuns. Oamenii care mint, în schimb, se uită în altă direcţie
un timp prea scurt, pentru a părea că stau îndeajuns de mult să se gândească.
Nasul: Acoperirea gurii, sau gestul deplasat spre nas cu acoperirea parţială a gurii sunt
indicii principale ale minciunii. Dar gestul poate căpăta un substitut în atingerea nasului
(sindromul Pinocchio), prezent la mărturia lui Clinton la Curtea Supremă. (Deşi Birdwhistell
crede că la americani acest gest este unul de respingere, iar alţi cercetători nici nu îl leagă de
minciună.)

119
Aurel, Codoban, GESTURI, VORBE ȘI MINCIUNI Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată,
Editura Eikon,Cluj-Napoca,2014, p.120.
120
J.A. Barnes, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrajitoru,Institutul European, Iași,1998, p.81.
51
 Zâmbetul e mai eficient în mascare pentru că afişează sentimente aparent contrare stării
mincinosului. (Dar cercetările arată că mincinoşii zâmbesc, totuşi, mai rar!) Este şi uşor de
produs, dar atunci se vădeşte că este fals. Zâmbetul fals durează mai mult, este compus şi retras
mai repede. Pentru că centrii nervoşi sunt diferiţi – voluntar şi involuntar – şi muşchii sunt
diferiţi: doar cei din partea inferioară a feţei în primul caz, pe când în al doilea se ridică colţurile
gurii şi sprâncenele sunt trase în jos. O gură asimetrică arată disconfort şi nervozitate; la
mincinoşi, partea stîngă mai pronunţat decât în dreapta. Zâmbetul fals este şi asimetric, apare mai
ales în jumătatea dreaptă a feţei. Mincinoşii tind să folosească adesea zâmbetul amestecat
(„nefericit”): colţurile interne ale sprâncenelor ridicate, colţurile gurii trase în sus sau coborâte.
Totuşi zâmbetul funcţionează adesea, pentru că oamenii nu sunt atenţi la autenticitatea
zâmbetului, sunt mulţumiţi să-l vadă. Expresia pretinselor emoţii – bucurie, surpriză, respect – se
mărginesc la zona gurii.
Mascarea: Când cineva minte intenţionat şi mai ales când şi miza e mare, ascunde nu
numai adevărul, dar şi emoţiile negative – vinovăţie, teamă. Întoarcerea feţei sau acoperirea ei cu
palmele sunt în general evitate. În locul lor sunt folosite măştile figurii impasibile şi zâmbetului.
De aici discrepanţele în limbaj corporal: faţă încrezătoare, dar mâinile tremură.
Microindicatorii: Dacă oamenii încearcă să-şi mascheze emoţiile, faţa primeşte două
seturi diferite de instrucţiuni – procesele involuntare propun reacţia autentică, cele voluntare o
camuflează. Microindicatorii care apar în astfel de situaţii contradictorii durează cât un cadru din
înregistrarea video: 1/25 dintr-o secundă.
Microexpresiile, ne spune Ekman sunt între cele mai valoroase indicii ale minciunii (ca în
micro-expresia de furie a doamnei Thatcher la conferinţa cu insulele Falkland).
Membrele și Corpul: Gesturile animate – adaptorii în general: mângâierea părului,
frecatul mâinilor, scărpinatul în cap, nervozitatea pot apărea în cazul minciunilor cu miză mare şi
a mincinoşilor nexperimentaţi; cei care sunt conştienţi de aceste manifestări tind să le inhibe
producând mişcări rigide stângace. Dacă mişcările ochilor şi mâinilor sunt de obicei controlate şi
inhibate de către mincinoşii atenţi, părţi ale corpului mai îndepărtate de aceste zone, picioarele şi
tălpile în principal, pot oferi indicii importante.
Picioarele sunt târâte sau încrucişate frecvent. Mâinile, braţele şi picioarele sunt strînse în
jurul corpului de parcă individul vrea să ocupe cât mai puţin loc. De obicei nu stă drept, cu

52
mâinile în afară şi întinse, stă mai degrabă ghemuit. Vrând să apară relaxat, îşi va ridica umerii
uşor.
Mişcările braţelor şi mâinilor sunt reduse, iar dacă există, sunt ţepene, mecanice.
Mişcările mâinilor se îndreaptă preponderant spre faţă sau gât (zona gesturilor negative). Nu sunt
de aşteptat mişcări spre piept cu un gest deschis al mâinii. Ritmul şi durata gesturilor emoţionale
nu funcţionează, gesturile nu se potrivesc mesajului verbal, nu există un tempo comun între
cuvinte şi gesturi.
E retractil în faţa acuzatorului şi îşi întoarce faţa sau corpul de la el. Interpune obiecte ca
obstacole între el şi acuzator. Se fereşte din calea acuzatorului, orientîndu-se spre ieşire. Nu va
aţinti arătătorul spre persoana pe care încearcă să o convingă”121.
Ca și o concluzie la sfârșitul capitolului 3 aș putea să spun că analiza sistemelor de semne
ce denotă minciuna reliefează caracterul ei universal, dar și modul în care putem depista
nesinceritatea expusă prin limbajul trupului.
Odată înțeles eșafodajul complicat pe care se ridică această zeitate atât de hulită, dar și atât
de salvatoare pentru fiecare dintre noi, să folosim cunoașterea minciunii și implicit a adevărului
într-un mod corespunzător pentru ca rezultatele să fie cât mai veritabile. Să păstrăm minciunile
albe, inofensive, și să le demascăm pe cele care ne distrug viețile. Să demistificăm construcțiile
false care ne guvernează relațiile și viața socială și să clădim drum drept adevărului.

Cap IV: Cercetare sociala

1. Obiectivul cercetării și metoda de cercetare
Cercetarea de faţă a avut un caracter constatativ-descriptiv. Ea a fost orientată spre analiza
comunicării non-verbale și în special spre depistarea semnelor care anunță minciuna, semne
universale, al căror cod transcende culturile și civilizațiile.
Scopul ei a fost de a demonstra importanța întelegerii tuturor formelor de limbaj si a
felului în care aceasta înțelegere ne ajută să construim o comunicare mai bună, relații mai bune, o
societate în care umanitatea nu și-a pierdut încă esența.
Obiectivele pe care le-am urmărit au fost:
a) identificarea unor situații valide, posibil reale în care să identificăm minciuna pe baza semnelor
transmise prin limbajul corpului;
Aurel Codoban, GESTURI, VORBE ȘI MINCIUNI Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată,
121

Editura Eikon,Cluj-Napoca,2014, p.122-124.

53
 b) verificarea informațiilor teoretice referitoare la microexpresiile faciale ce denotă minciuna;
c) analiza situațiilor date și evidențierea semnelor ce duc la descoperirea adevărului;
d) demonstrarea importanței adevărului în reglarea situațiilor și a îmbunătățirii vieții oamenilor.
Dacă descoperim adevărul, reglăm sistemul, reglăm relațiile, reglăm viețile oamenilor.
Evoluăm.
Dacă prezentarea teoretică a problemei alese a încercat să explice în amănunt natura
comunicării non-verbale și întregul sistem de semne care dezvăluie minciuna, acest capitol va
încerca să abordeze practic problema cercetată, folosind metoda studiului de caz și observația.
O altă metoda metodă de cercetare folosită în întreaga lucrare este criticismul retoric.
Am ales această metodă calitativă-critică a criticismului retoric pentru a analiza în studiul
meu de caz, serialul ”Lie to me”, ”in vederea evaluarii și înțelegerii comunicării în diferitele sale
forme și niveluri”122, așa cum spune doamna profesoară Oana Gabor în cartea dânsei, intitulată
Criticismul retoric în științele comunicării. Atelier pentru un vis. Dar, mai ales, folosind această
metodă, am dorit să demonstrez ceea ce susțin, și anume că minciuna a existat, există și va exista
printre noi mereu și este de o importanță crucială pentru viitorul umanității să învățăm prin
observație și analiză care sunt semnele ce denotă minciuna și să încercăm să punem în practică
căutarea adevărului, atât prin noi, cât și prin cei din jurul nostru. Așadar, vă invit, prin studiul
meu de caz, să urmărim practic ceea ce se întâmplă cu minciuna și limbajul nonverbal al trupului.

2.Studiu de caz despre minciună bazat pe filmul “Lie to me “, “Minte-mă”

Acest capitol pune în practică cele observate până în acest moment despre comunicarea
non-verbală, mai exact, despre minciuna exprimată prin limbajul trupului. Pentru a realiza acest
capitol mă voi baza pe studiul a câte două episoade din fiecare sezon al serialul ”Lie to me”, care
este un serial polițist american apărut în 2009, având ca personaje principale pe specialiștii în
detectarea minciunii: doctor Cal Lightman, doctor Gillia Foster și Ria. Toți au un talent înnăscut
în depistarea neadevărului. Talentului i se adaugă și practica de zi cu zi desfășurată în cadrul
agenției lor. Împreună, toți trei lucrează pentru anumiți clienți, rezolvând cazuri prin detectarea
minciunilor și a înșelăciunilor oamenilor, analizând limbajului corpului și al microexpresiilor
indivizilor.

Georgina Oana, Gabor, Criticismul retoric în științele comunicării. Atelier pentru un vis, Editura
122

Institutul European, Iași, 2015.

54
 Serialul pune accentul pe faptul că o persoană oarecare nu conștientizează că ceea ce
spune este diferit de ceea ce comunică prin limbajul non-verbal. Identificarea acestui conflict,
dintre ceea ce transmite o persoana prin limbaj verbal și în același timp prin limbajul trupului
poate duce la înțelegerea a ceea ce gândește cu adevărat o persoană, implicit la rezolvarea cazului
respectiv.
Întotdeauna am fost curioasă să înțeleg ce se ascunde în spatele cuvintelor, mesajul pe
care îl transmite cu adevărat o persoană. Mereu fascinantă de felul în care auzeam o anumită
înșiruire logică de cuvinte, pe care o percepeam rațional ca transmițând un anume mesaj, mereu
uimită de felul în care toată ființa mea, toate simțurile îmi comunicau că altul era mesajul real,
serialul acesta a venit ca un răspuns la toate întrebările mele. Intuiția mea, de atâtea ori verificată
în practică, a primit, aș putea spune, o bază stiințifică. Deși pare cel puțin bizar să consideri un
serial ca dovadă științifică, el s-a derulat mereu în fața ochilor mei ca un studiu de caz lung de 43
de minute. Așadar, aș dori să cercetăm prin observație, cele mai reprezentative episoade ale
serialului prin care minciuna este scoasă la iveală cu ajutorul interpretării comunicării non-
verbale. Văzând în fiecare situație o posibilă secvență din viața reală.
Din sezonul 1 am ales să analizez episodul 1 și 10, deoarece mi s-au părut cele mai
relevante și interesante pentru licența mea. În fiecare se desfășoară mai multe povești, puse în
paralel, iar cei specializați în descifrarea minciunii aleargă de colo până acolo,nemaivăzându-și
capul de atâta treabă. Universul însuși pare a fi întemeiat pe minciună. Omenirea și-a făcut din
minciună oxigen.
Episodul 1
Încă de la începutul episodului, doctorul Cal Lightman accentuează diferența dintre
comunicarea verbală și cea non-verbală prin răspunsul pe care îl dă polițistului care îi spune că
arestatul nu va vorbi. Specialistul răspunde că este în regulă, nici el nu are prea multă încredere
în vorbe. După care continuă spunând că, statistic vorbind, o persoană obișnuită spune trei
minciuni într-o conversație de 10 minute.
Analiza începe cu interogarea de către Cal Lightman a unui deținut în legătură cu locația
unui atentat cu bombe. Când îl întreabă dacă bomba se află la locația Lorton, deținutul ridică
involuntar dintr-un singur umăr, în traducere: „nu sunt convins de ceea ce tocmai am spus”.
Trupul contrazice vorbele. El minte.(Vezi Prinscreen 1)

55
 (Printscreen 1 la serialul ”Lie to
me”)
Dacă suspectul se arată surprins mai mult de o secundă, el se preface, minte.
În continuare, doctorul și cu Gillia Foster sunt solicitați de primar pentru a rezolva un caz
al unui adoleșcent de 16 ani care se presupune că și-a omorât profesoara și urmează să fie
condamnat. Când specialistul l-a întrebat pe acuzat despre activitățile lui din ziua aceea, acesta a
întrerupt contactul vizual ca să-și amintească și să fie sincer. Însă, când l-a întrebat despre cursa
din noaptea crimei, a menținut contactul vizual. Nu făcea apel la memorie. Mințea. (Vezi
Printscreen 2)
Faptul că evită contactul vizual când minte este un mit, dimpotrivă, de cele mai multe ori,
contactul se intensifică la mincinoși pentru a vedea dacă minciunile sunt crezute sau nu.

( Printscreen 2 la serialul ”Lie to me ”)

Când elevul a fost întrebat dacă a mai fost vreodată în casa profesoarei lui, el a răspuns că
nu, nu a mai fost în casa ei. O astfel de repetiție rigidă e tipică unei minciuni, afirmă Gillia Foster.
La testul poligraf, se depistase faptul că atunci când a fost adusă în discuție victima,
profesoara, pupilele adoleșcentului s-au dilatat, fapt care denotă de multe ori excitare sexuală.
Acesta o spiona pentru că era atras de ea, însă nu îi făcuse niciodată rău.

56
 Elevul căzuse testul poligrafului, datorită vinovăției sexuale. Poligraful îți arată doar dacă
cineva este vinovat. Nu îți spune și care este cauza vinovăției. S-a dovedit faptul că directorul
școlii ucisese profesoara, deoarece aceasta aflase de relația acestuia cu o elevă pe care o lăsase
însărcinată.
Tot în prima jumătate a episodului doctor Cal și Gillia o testează pe Rita Torres, care are
un talent natural de a depista minciuna, pentru a o face partenera lor. Există un procent infim al
populației, mai puțin de 0,01% care au acest talent natural.
La jumătatea episodului, Gillia este abordată de un politician pentru a rezolva o criză de
imagine care urmează a fi declanșată, a unui congresman care este acuzat că a plătit pentru a
întreține relații sexuale cu o însoțitoare de lux. Politicianul dorește să cunoască adevărul despre
congresman înainte ca povestea să fie răspândită în presă.
Gillia l-a interogat pe congresman în legătură cu ce a făcut vinerea anterioară. El i-a
înșirat mai multe activități, după care aceasta i-a spus să reia povestea spunând activitățile invers,
la care acesta s-a pierdut și nu a mai știut să spună ce a făcut. Când minți, e greu să spui o poveste
de la coadă la cap, pentru că nu există o memorie reală a ceea ce s-a întâmplat. Mincinoșii spun
poveștile în ordine. Ei nu se gândesc să le spună în ordine inversă.
În cele ce urmează, congresmanul își duce mâna la tâmplă și apleacă capul, semn de jenă.
(Vezi Printscreen 3)

( Printscreen 3 la serialul ”Lie to me ”)

În momentul în care s-a aflat în presă că congresmanul plătește ca să întrețină relații
sexuale cu o însoțitoare, el afișează semne de dezgust.(Vezi Printscreen 4)

57
 ( Printscreen 4 la serialul ”Lie to me ”)
Mai târziu, specialiștii află dintr-o fișă completată de el prin care încerca să ia legătura cu
o copilă dată spre adopție, că însoțitoarea era de fapt fiica acestuia.
Congresmanul a decis să mintă publicul și să nu dezvăluie presei faptul că însoțitoarea
este fiica lui pentru a nu o trăda încă o dată, pentru a o scuti de a fi recunoscută doar ca fiind fiica
prostituată a congresmanului. Astfel, decât să spună adevărul și să o rănească pe fiica lui, el a
decis să renunțe la cariera lui, prezentându-și demisia. De aici rezultă faptul că uneori a nu spune
adevărul, poate fi un lucru altruist și că a minți nu este întotdeauna un lucru rău.

Episodul 10
Acest episod începe prin apariția fostei soții a lui Cal Lightman care îi cere ajutorul într-
un caz care are legătură cu incendierea unei case. Mezinul familiei susține că l-a văzut pe un
domn, vechi prieten al familiei că a fugit de la locul faptei. Lightman este solicitat, deoarece se
presupune că cel mic confundă realitatea cu fantezia și ceea ce spune nu poate fi considerat
neapărat verosimil. La presiunile doctorului Cal, cel mic nu a cedat, continuând să-și susțină
teoria.
În continuare, specialistul îl interoghează pe Garcia, domnul care se presupune că a
incendiat casa. Când Garcia menționează că nu are nici o problemă cu fostul lui prieten, limbajul
trupului îl trădează, pe expresia feței apare un gest de dispreț.(vezi Printscreen 5)

58
 ( Printscreen 5 la serialul ”Lie to me ”)

Se pare că disprețul pe care acesta îl resimțea se datora faptului că Frank( cel căruia i-a
fost incendiată casa) îi datora bani și acum fiul acestuia îl mai și acuză că i-a dat foc la casă.
Gillia și Cal încearcă să-l chestioneze pe mezinul familiei. După câteva exemple, ei își
dau seama că acesta poate face diferența dintre fantezie și realitate.
Între timp au apărut dovezi cum că stăpânul casei incendiate, Frank datora bani mai
multor persoane și că asigurarea casei lor urma să aducă mulți bani dacă aceasta era distrusă.
Când au fost la spital la mezina familiei, aceștia au descoperit că aceasta are sentimente de furie
îndreptate către mama sa. Așadar, Cal a interogat-o pe mama acesteia. La întrebarea doctorului
despre natura relației acesteia cu Garcia, dacă are o aventură cu acesta, ea schițează o emoție
puternică de surprindere și vinovăție.(vezi Printscreen 6)

( Printscreen 6 la serialul ”Lie to me ”)

Gillia și-a dat seama de faptul că fiul familiei crede că povestea lui este adevărată, așa
cum crede că și Moș Crăciun e adevărat, deoarece cineva în care are încredere îi spune că este
adevărat. Este o memorie implantată.
Realizând acestea, Cal și fosta lui soție îi interoghează pe rând pe Frank și soția acestuia.
Emoțiile afișate de ambii sunt autentice, soția lui Frank încă ținea la Garcia și Frank a părut într-

59
adevăr surprins de faptul că soția lui îl înșela, de unde rezultă faptul că niciunul dintre ei nu era
vinovat.
În cele din urmă, reamintindu-și de reacția fetei față de mama sa, specialiștii și-au dat
seama că aceasta știa despre aventura mamei sale cu Garcia, au interogat-o și aceasta a
recunoscut faptul că i-a tot repetat frățiorului ei să spună că a fost Garcia vinovat, pentru a-și
apăra familia, dar a afirmat că nu ea este cea care a pornit incendiul.
Între timp, o altă casă a fost incendiată. S-a constatat că femeia care locuia în această casă
avusese și ea de asemenea o aventură cu Garcia. După acest fapt, doctor Cal merge la Garcia
pentru a-l chestiona din nou, însă cea care pare în impas este soția acestuia, pe a cărui față apare o
emoție care sugerează teama(vezi Printscreen 7), după care recunoaște că s-a simțit umilită și că a
facut-o din răzbunare în ambele cazuri. Încrengătura elaborată de minciuni este descifrată si
nodul gordian este tăiat. Adevărul le va limpezi cel puțin conștiințele.

( Printscreen 7 la serialul ”Lie to me ”)

Alt fir narativ în acest episod este legat de un rapper pe nume Dante care a fost omorât,
împușcat. Se pare că un tip pe nume Caden a fost văzut certându-se cu el cu o săptămână în urmă.
Cei doi erau rapperi și concurau unul împotriva celuilalt.
Gillia și Torres au mers acasă la el pentru a vorbi cu acesta. La întrebarea Ritei, dacă îl
cunoaște pe Dante, Caden a afișat o expresie de regret profund. ( vezi Printscreen 8)

60
 (Printscreen 8 la serialul ”Lie to me ”)
Caden insistă că este nevinovat. Tristețea lui este reală.
După cercetări îndelungate , specialiștii și-au dat seama că victima era homosexual. S-a
dovedit că ne putem da seama dacă un om este homosexual după față. Are de a face cu structura
mușchilor feței.
Se pare că rivalitatea dintre Dante și Caden era falsă, ei crescând împreună. Au înșcenat
acest lucru pentru publicitate. Din anturajul lor, se pare că vărul lui Caden era homofob.
La întrebarea Ritei în legătură cu natura relației cu Dante, Caden a recunoscut că l-a iubit,
moment când pe fața verișorului apare o expresie de dezgust, dispreț.(vezi Printscreen 9)

( Printscreen 9 la serialul ”Lie to me ”)

La întrebarea Ritei despre locul în care se afla verișorul lui Caden în seara în care Dante a
fost omorât, acesta răspunde că a fost împreună cu Dante, se uitau la meci, însă Dante
reacționează și îl întreabă unde era cu adevărat. Acesta îi răspunde că a dorit doar sa îl protejeze,
să nu se afle că era homosexual pentru a nu pierde tot ce au clădit.
Vinovatul trădându-se prin micro-expresiile feței, cazul este rezolvat. Este incredibil în ce
construcții elaborate de minciuni își înfășoară oamenii viețile, trăind în mijlocul lor ca într-un
cocon, protejați pentru o perioadă de propriul lor întuneric. Coconi din care nu ies niciodată
fluturi, ci monștrii beznei.
61
 Din sezonul 2 am ales să analizez episodul 1 și episodul 4, deoarece am considerat că
subiectele dezbătute în aceste episoade sunt mai apropiate de realitatea în care trăim, iar
semnalele nonverbale sunt foarte bine prezentate.
Episodul 1
Începe cu o amintire încețoșată a unei femei. Acțiunea continuă cu aceeași femeie care
vine la premierea cărții lui Cal Lighman și îi cere ajutorul spunându-i că poliția nu o crede, dar ea
speră ca el să-și dea seama că spune adevărul. Îi mărturisește că a văzut o crimă, dar nu în mod
normal, ci ca într-o viziune, una paranormală.
Acesta o crede și o ia cu el la sediu, unde i-o prezintă lui Gillian spunându-i că este Trisha
Howell. Aceasta le spune că a văzut un bărbat într-un motel, camera 202 și că e sânge peste tot,
iar individul e speriat de moarte. Gillian devine sceptică și nu o crede afirmând faptul că ea nu
crede în clarvăzătoare.
Cal începe investigația de unul singur, ajungând la hotelul descris de aceasta, fură cheia
de la camera 202 și găsește înauntrul ei sânge, exact cum descrisese Trisha. Poliția nu ia nici o
măsură, considerând că dacă nu există cadavru, nu există crimă.
După un timp, Cal Lightman se reîntoarce, deschide încet ușa camerei de hotel și observă
o femeie înăuntru căutând disperată ceva. Când aceasta se întoarce, el observă că e Trisha. Îi arată
brățara pe care el a găsit-o sub pat. Aceasta îl întreabă cine este și ce dorește. El o întreabă dacă
nu îl recunoaște. Aceasta răspunde că nu. La întrebarea lui cum o cheamă, aceasta răspunde că
Jessie, dar doar după ce acesta îi întinde bani. Cal își dă seama că această versiune a ei este
prostituată. El o plătește pentru a merge cu el să-i cunoască pe ceilalți specialiști. Aceștia studiază
comportamentul Trishei pe filmările de mai devreme de când a venit cerând ajutor. Realizează
după schimbările poziției, staturii, în comportamentul limbajului trupului faptul că a intrat în
laborator o fată, Trisha, și a ieșit o altă fată, Jessie.Trisha avea umerii lăsați în față, pe când Jessie
îi avea trași în spate.
Pentru a verifica teoria, o roagă pe Jessie să scrie ceva pentru a le compara scrisul.
Într-adevăr, până și scrisul lor este diferit. Din aceste fapte, specialiștii realizează faptul că alter-
egoul ei a fost martor la o crimă, sau a comis o crimă.
Cal Lightman se duce să o interogheze pe Jessie. La întrebarea acestuia în legătură cu
motivul pentru care aceasta se afla în camera de hotel, dacă încerca să mușamalizeze o crimă,

62
aceasta răspunde că nu, dar expresia feței: buzele strânse, contactul vizual forțat, trădează
minciuna.(Vezi printscreen 12)

( Printscreen 12 la serialul ”Lie to me ”)

Gillian intră în acțiune și încearcă să o hipnotizeze pe Jessie. Prin această manevră ea
încearcă să pătrundă în subonștientul lor comun. În viețile lor conștiente, alter ego-urile nu știu
unul de existența celuilalt.
Când deschide ochii, este Trisha, care o recunoaște pe doctor Gillian Foster, este confuză.
Gillian îi spune că astăzi a cunoscut-o pe Jessie, la care aceasta îi spune că nu-i place de Jessie
fiindca este grosolană. La întrebarea doctoriței, dacă i s-a întâmplat ceva rău când a fost mică,
aceasta răspunde că lucrurile rele i s-au întâmplat lui R.J.(care este bărbat). Ea mai spune că R.J.
este puternic, nimic nu i se poate întâmpla rău și că îi apără pe ei, restul.
Când își revine din hipnoză, are un atac de panică. Când Gillian îi spune Trishei că este în
siguranță, aceasta răspunde că nu e Trisha, este Sophie. Cal îi spune că ea a venit la ei pentru
ajutor, aceasta întreabă care dintre ei a venit, de unde specialiștii realizează că Sophie știe de
celelalte personalități, rezultând că dintre toți, ea este persoana reală .
Când întreabă cine este Gavin, aceasta face din reflex un gest care denotă minciuna, își
duce mâna sub nas, acoperindu-și gura.(vezi Printscreen 13), după care recunoaște că Gavin, este
fratele ei cu care nu s-a mai văzut de mult timp, doar Jessie îl vizitează.

63
 ( Printscreen 13 la serialul ”Lie to me ”)

După care Cal și Gillian o duc pe Sophie la fratele ei. Acesta povestește că Sophie a fost
molestată de către bunicul lor la 13 ani. Prima dată a apărut Jessie care se vindea copiilor din
partea locului. Trisha a apărut mai târziu.
Gillia si doctorul observă că Gavin își ține respirația(vezi Printscreen 14),

(Printscreen 14 la serialul ”Lie to me ”)

Ceea ce sugerează că este încordat, supărat sau că acesta ascunde ceva. În momentul în
care Cal calcă pe o scândură din camera lui Gavin, acesta expiră râzând(Vezi Printscreen 15)

( Printscreen 15 la serialul ”Lie to me ”)

64
 Cal menționează că expirația marchează miezul tensiunii. Sub scândură se afla buletinul
unui tip pe nume Kyle Arnow. Sophie întreabă dacă ea însăși este cea care l-a ucis. Fratele ei
încerca doar să o protejeze.
Lightman merge acasă la Kyle și constată că acesta este teafăr, conexiunea dintre acesta,
crimă și Trisha este faptul că el se afla în acea cameră și fusese jefuit de două prostituate.
În continuare ei stabilesc că trebuie să vorbească cu cealaltă personalitate, R.J,
Apărătorul, deoarece ceea ce văzuse Trisha era ceea ce făcuse el.
Între timp apare cadavrul unei prostituate pe nume Amber O’Malley. Polițiștii vor să
discute cu Sophia. Sub presiunea lipsei de timp, Cal îl forțează pe R.J. să apară pentru a vorbi cu
el, făcând-o pe Sophia să se simtă lipsită de apărare prin bruscare.
R.J. iese la suprafață. Specialiștii realizează că acesta nu are nevoie de cuvinte și nu poate
vorbi, deoarece el este obișnuit să apară doar în momentele în care trebuie să protejeze. Cal îi
spune că, dacă vrea ca Sophie să fie ajutată, el trebuie să-i arate Trishei totul.
După care Trisha revine spunând că a mai avut o viziune și că știe cine a ucis-o pe fată.
Era șeful prostituatelor. Colaborând cu poliția, Sophie se deghizează în Jessie și îi întinde o
capcană criminalului, care recunoaște că a omorât-o pe Amber și este reținut de către poliție.
Un caz foarte complicat, cu multe deschideri false, care se rezolvă doar prin limpezirea
psihologică, prin descifrarea personalităților multiple și a felului diferit în care ele reacționează.
Nimic nu ar fi fost posibil fără studiul atent al microexpresiilor faciale, fără o interpretare corectă
a expresivitătăți corpului.

Episodul 4
Episodul începe cu Gillian care îl sună pe Doctor Cal pentru a-l informa că au fost solicitați
pentru a rezolva un caz în care o femeie a fost omorâtă prin bătaie, iar soțul ei Erik se ascunde de
poliție de două zile. Acestia trebuie să îi intervieveze pe prietenii și membrii familiei.
Rita Torres merge acasă la Erik pentru a o chestiona pe sora acestuia. Își dă seama că
aceasta ascunde ceva. După ce este izgonită de aceasta, în momentul în care urcă în mașină
constată că Erik Matheson se află pe bancheta din spate amenințand-o cu pistolul. Acesta îi spune

65
să conducă până la sediul firmei Lightman Group. Întră în clădire ținând-o pe Rita ostatică
amenințând-o cu pistolul, urlând că nu el și-a omorât soția, iar ei trebuie să dovedească.
Cal se oferă să facă schimb cu Rita și îi spune că îl va ajuta. Erik acceptă, după care merg
în biroul lui.
În momentul în care îl întreabă pe Cal dacă îl crede că nu și-a ucis soția și dacă îl crede că
îl va omorî dacă se va juca cu el, doctorul îl studiază atent și răspunde că da.
Gillian este rugată de către Cal să urce în birou. Acesta îi intinde o adresă a șefului soției
lui Erik, spunând că acesta îi făcea avansuri soției sale și Erik îl consideră vinovat de moartea ei.
Cal dorește ca Gillian să îl intervieveze pe acest domn, să-l înregistreze și să-i aducă lui
imaginile.
Foster ajunge la biroul lui Tom Mottenry( șeful victimei) și începe să-l interogheze.
În momentul în care Gillian îl întreabă dacă a omorât-o pe soția lui Erik, acesta evită de
două ori întrebarea, după care răspunde că nu a omorât-o el. Tot el spune că din acest motiv a și
concediat-o, deoarece soțul ei e nebun și crede că are o aventură cu el. El este de acord să fie
filmat pentru a-și demonstra nevinovăția.
În cealaltă parte a poveștii, Cal își dă seama că Erik ascunde ceva. Se simte vinovat de
ceva.
Gillian Foster le aduce înregistrarea. După vizionarea ei, doctor Lightman îi spune lui
Erik că nu crede că Tom este vinovat. Tom spusese că ceea ce a umplut paharul a fost faptul că
victima îi ceruse bani împrumut. Se pare că Erik împrumutase o sumă de bani de la un prieten pe
nume Danny Pavelka și nu îi restituise.
Doctor Foster merge să-l chestioneze pe Danny, în timp ce Cal rămâne ostatic. Danny le-a
spus că nu el l-a împrumutat cu bani, ci el a vorbit cu Mike Zancaneli să-l ajute. Soția lui Erik a
aflat de datorie și s-a dus la Danny care i-a transmis lui Mike că nu au de unde să-și achite
datoria.
Foster s-a dus să-l caute pe acest Zancanelli.
Când Cal se uită la Erik observă pe chipul acestuia un sentiment de vină.(vezi
Printscreenul 16). Află că se simte vinovat, deoarece a implicat-o și pe ea în toată această treabă.

66
 ( Prinscreenul 16 la serialul ”Lie to me”)

Între timp, poliția vine la sediu și Erik devine agitat, amenințându-l pe Cal cu pistolul.
Zancanelli este adus la sediu, unde începe interogarea lui de către Foster și Torres. În momentul
în care este întrebat dacă a fost vreodată în apartamentul victimei, ele observă că acesta a
schimbat substantivul de la Connie( victima) la soția lui Erik și faptul că a răspuns prea repede,
având o tonalitate diferită, mai înaltă, fapt ce denotă agitație, teamă.
Rita pleacă să-i mai pună niște întrebări surorii lui Erik. Află de la aceasta că victima a
rugat-o să-i facă rost de un recorder digital, după care i-a mărturisit că a avut o aventură cu un tip,
o singură dată, iar acum nu o lasă în pace, vrea mai mult. Așadar s-a gândit să-l înregistreze
pentru a scăpa de el.
În momentul în care Gillian îi spune lui Zacanelli că a aflat povestea, că victima i-a oferit
sex în schimbul banilor, apoi el a vrut mai mult și ea l-a înregistrat, el și-a pierdut cumpătul și a
ucis-o, acesta a neagă, însă mimica feței lui îl trădează, exprimând faptul că minte (vezi
Printscreenul 17). În cele din urmă Zancanelli mărturisește că a omorât-o.

( Prinscreenul 17 la serialul ”Lie to me”)

Foster merge în camera unde se află Cal și Erik spunându-i că au găsit vinovatul, îi spune
adevărul, după care acesta îl eliberează pe doctor Lightman.
67
 Din sezonul 3 am ales episoadele 2 și 12 pentru a exemplifica și mai mulți indici non-
verbali întâlniți în viața noastră de zi cu zi și felul în care cunoașterea și identificarea lor corectă
pot duce la limpezirea situațiilor.
Episodul 2
În acest episod Dr. Lightman și Dr. Foster sunt rugați să testeze finalistele unui concurs de
frumusețe pentru a se asigura că nu există operații estetice și nu se folosesc droguri.
După ce a studiat fetele, specialistului i-a stârnit interesul o fată pe nume Megan care tot
ceea ce făcea o făcea în mod mecanic, ca un robot, susținând că ceva se întâmplă cu ea și are
nevoie urgentă de ajutor.
În momentul în care Cal observă că mama fetei pune presiune foarte mare pe ea, o
întreabă pe Megan dacă s-a gândit vreodată să pună capăt la toate acestea. Ea răspunde că nu, dar
pe fața ei apar microexpresii care trădează adevărul(vezi Prinscreen 18). Deși nu am putut
surprinde în printscreen, în timp ce spune că nu, ea mișcă capul de sus în jos, exprimând un mare
da.

( Prinscreen 18 la serialul ”Lie to me”)

Următorul ei gest este să-și ducă mâna la umăr, de unde specialiștii deduc că ascunde
ceva.(Vezi Printscreen 19).

68
 ( Prinscreen 19 la serialul ”Lie to me”)

După acest gest, mama ei dă la o parte rochița și observă vânătăi pe umărul fetei.
Când Cal întreabă cine i-a făcut acest lucru, ea arată spre un domn pe nume Fletcher, care
era acolo participând cu fetița lui la concurs. Megan a afirmat că acesta ar fi molestat-o. Reacția
acestuia a fost de negare și le-a rugat pe cele două, mamă și fiică să spună adevărul.
Lightman merge acasă la Fletcher pentru a-l interoga. După interogatoriu își dă seama că
nu el a molestat fata, dar și acesta ascunde ceva.
Gillian merge în sala în care fata se antrena cu mama ei și le pune câteva întrebări la care
răspunde doar mama ei, vorbind și pentru fată. Gillian se întoarce la Cal spunându-i că fiecare
privire a lor, fiecare cuvânt sunt perfect sincronizate, trăiesc într-o perfectă simbioză.
Gillian le aduce pe Megan și pe mama acesteia la sediu pentru a răspunde la niște
întrebări. Cal o ia la întrebări pe mama fetei într-o cameră de unde poate vedea interogatoriul
Gilliei cu fiica ei. În timp ce Megan povestește cum s-a întâmplat, Cal observă că aceasta nu
suferă cu adevărat, ci se distrează făcând-o pe mama ei să sufere.
Cal află de la Fletcher că el și mama fetei au avut o relație, după care îi spune că Megan a
fost zilele trecute pe la rulotă, o luase razna, l-a amenințat cu o foarfecă și atunci el a prins-o de
umăr, de unde aceasta s-a ales cu acele vânătăi.
Când examinează filmările de la concursul de frumusuțe anterior, Rita și Cal observă că
Megan era fericită când a pierdut, avea un zâmbet adevărat.(Vezi Printscreen 21)

69
 ( Prinscreen 21 la serialul ”Lie to me”)
După care a căzut intenționat, afișând pe chip o expresie de triumf.
În partea a doua, se află că Megan lipsește. A ieșit la plimbare și nu s-a mai întors. După
un timp, în seara aceea la sediu, Megan intră peste Cal în birou crezând că e singur și încearcă să-
l ademenească, având în mână o lamă cu care-și provoacă tăieturi pe picior. Îl amenintă că va
spune că a atacat-o. Ceea ce ea nu știa era că mama ei și Gillian erau lângă birou și vedeau tot ce
se petrece. În cele din urmă fata își confruntă mama spunând că a terminat-o cu aceste concursuri,
iar Fletcher este absolvit de orice acuzație, Megan recunoscând că a facut totul doar ca să se
răzbune pe mama ei pentru că o silea să participe la aceste concursuri.
O situație simpla de viață, limpezită datorită înțelegerii limbajului trupului, a
microexpresiilor faciale. Putem folosi această cunoaștere în viața de zi cu zi, în orice moment și
în orice relație.

Episodul 12
Acțiunea ultimului episod pe care îl voi analiza începe cu o familie cu doi copii, un
adoleșcent și surioara lui, care este bebeluș. De la început se văd discrepanțele în sentimentele pe
care părinții le au față de copii, mai ales tatăl față de băiat.
Acțiunea începe în momentul în care mama își lasă fetița în mașină și intră la supermarket
pentru câteva minute, timp în care bebelușul dispare din mașină.
Cal și Doctor Foster se uită pe înregistrarea unde femeia dă declarații presei cum că a fost
atacată de o femeie și un bărbat care au luat fetița. După expresia feței mamei, aceștia își dau
seama că ea se simte vinovată, infricoșată și că îi este rușine.( Vezi printscreen 23).

70
 ( Printscreen 23 la serialul ”Lie to me ”)

De asemenea, ei observă pe chipul acesteia o privire fixă, încercând să nu se dea de gol, spunând
o poveste controlată pe care și-a repetat-o în minte.
În continuare, îl analizează pe soțul acesteia, care nici măcar nu o privește, de unde
specialiștii trag concluzia că acesta nu crede nimic din ceea ce spune soția.(Vezi printscreen 25)

( Printscreen 25 la serialul ”Lie to me ”)

Cal îl interoghează pe tatăl fetiței. El observă cu ușurință firea impunătoare a soțului, de

unde trage concluzia că acesta se impune în familie prin frică. Cal își dă seama din ceea ce spune
soțul că acesta o consideră o mincinioasă pe soția lui.
În cealaltă parte mama fetiței este chestionată de către Rita. Torres o roagă să povestească
încă o dată ce s-a întâmplat. Ea a descris persoanele, spunând că bărbatul avea ochii albastrii,
nespecificând ce ochi avea femeia. Când Rita a întrebat-o după câteva clipe ce culoare aveau
ochii femeii, aceasta a spus că albastri, de unde Rita își dă seama că aceasta nu i-a văzut pe
răpitori și minte. Când o întreabă ce s-a întâmplat cu adevărat, aceasta răspunde că soțul ei o va
omorî, după care spune adevărul.

71
 Cal îl aduce pe soțul femeii în camera unde se află Torres cu soția acestuia. Aceasta îi
spune adevărul soțului că a mințit, acesta se apropie furios de soția lui, moment în care Cal îl
roagă să păstreze distanța.
Doctor Lightman trece pe acasă pe la ei și dă peste fiull acestora LJ, care era supărat,
deoarece la școală lui se aud zvonuri cum că mama lui, care este profesoară acolo are o aventură
cu directorul. Cal și Gillia merg la director și află că într-adevăr cei doi aveau o relație de câțiva
ani, moment în care se gândesc că fetița dispărută ar putea fi a lui.
Când bărbatul ajunge acasă, își găsește soția, fiul , pe doctor Lightman și pe Giullian. Se
pare că directorul l-a sunat și i-a spus despre relația lui cu soția acestuia. Tatăl devine agresiv și în
momentul în care Cal se bagă între el și soția lui, acesta îi dă un pumn lui Cal. Între timp, soția și
fiul ei LJ pleacă, urmați de Cal și Gillian.
Cal este sunat de soțul femeii spunând că are nevoie totuși de ajutor pentru a-și găsi fetița.
Așadar, Cal, Gillian și acesta se înâlnesc. Cal îl înteabă de cât timp știa că soția lui îl înșeală,
deoarece mai devreme acasă nu părea surprins.(Vezi anexa26).

( Printscreen 26 la serialul ”Lie to me ”)

Acesta spune că a suspectat că ceva nu este în regulă, deoarece aceasta tot întârzia acasă, rămânea
peste program etc.
Cal îi spune că atunci când el i-a spus soției că este mama copiilor soțului ei, aceasta a
încercat să-și ascundă rușinea (vezi printscreen 27) și că nu el este tatăl ambiilor copii.

72
 ( Printscreen 27 la serialul ”Lie to me ”)
Între timp, Rita vine și îi spune că s-a uitat pe înregistrări și la o farmacie l-a văzut pe soț
cumpărând scutece. Când Cal l-a întrebat de ce, acesta a spus că e ziua când cumpăra scutece și
face asta ca să nu-și piardă speranța, după care izbucnește în plâns.
Cal îl roagă să-și aducă soția și băiatul la sediu. Când Rita o întreabă pe soția lui dacă a
mai avut o aventură și cu altcineva înafară de director, expresiile ei faciale o trădează, dând-o de
gol.(Vezi printscreen 28), după care aceasta răspunde că a mai avut o aventură cu doctorul care i-
a ajutat cu înseminarea, deoarece soțul ei avea probleme cu conceperea, însă nu acesta este tatăl
fetiței.

( Printscreen 28 la serialul ”Lie to me ”)

Când Rita o întreabă dacă șeful ei este adevăratul tată al copilului, aceasta dă din cap că
da, dar nu știe nimeni, deci nu are cum să-l fi luat el.
În momentul în care Rita spune că ar fi putut lua copilul doar cineva apropiat, care ar fi
avut acces la cheile de rezervă ale mașinii, Cal își dă seama ca LJ ar fi putut face asta, mai ales că
ar fi avut motive să o facă, așadar merge să-l chestioneze. Când Cal îi spune că l-a văzut pe tatăl
lui plângând, LJ zâmbește( vezi printscreen 29) , de unde Lightman trage concluzia că acesta se
bucură de suferința tatălui său.

73
 ( Printscreen 29 la serialul ”Lie to me ”)
Cal îl întreabă direct dacă a răpit fetița doar ca să-și rănească tatăl. Acesta răspunde că da
și că fetița este în siguranță acasă la o prietenă de a lui.
Ca și o analiza a rezultatelor cercetarii putem afirma faptul că oamenii se adâncesc atât
de tare în propriile lor minciuni, încât nici ei înșiși nu mai știu cum să iasă. Întreg corpul îi
trădează și parcă cere ajutor în numele lor! Incapabili să renunțe la încrengătura de relații false pe
care și le construiesc, ajung să intre în situații imposibile și dramatice, din care numai adevărul îi
mai poate salva. Să îi înțelegi și să îi ajuți poate deveni o misiune de o viață.

3.Concluzii

Această lucrare tratează una din relele societății omenești dintotdeauna, subliniind
constant eterna controversă: ADEVAR sau MINCIUNĂ ?
În primele capitole am încercat o fundamentare teoretică, trecând în revista aspecte
esențiale ale comunicării generale și, în special ale comunicării non-verbale. Am explicat
elementele definitorii ale limbajului trupului și am trecut în revistă întreg ansamblul de semne ce
se definesc ca fiind indicatorii de bază ai minciunii. Am subliniat faptul că aceste semne se
constituie în coduri universale, ce transcend cultura și civilizația, fiind o caracteristică general-
umană.
În ultimul capitol, cu ajutorul studiului de caz, am realizat o cercetare atât calitativa, cât și
cantitativă, încercand să identific câteva posibile situatii de viață(din multitudinea de variante), în
care minciuna trebuia și putea fi demonstrată pentru ca viața să-și reia cursul, pentru a se restabili
comunicarea. Orice intrerupere a unei comunicări corecte duce la perturbări serioase în sistemul
social. Analiza a mai reliefat cum cunoașterea microexpresiilor faciale ce ajută la identificarea
minciunii e de un real folos în reglarea de mare finețe a relațiilor umane.

74
 Se poate pune întrebarea la ce foloseste toată această știinta?! Care e scopul practic al
acestei demonstrații?! Ce dacă minciuna are un caracter universal și oamenii de pe întreaga
planetă mint în același fel?! Oamenii au mințit și vor minți, cauzele sunt multiple și nu avem
cum sa le eliminăm complet. Cred că speranța e cea care m-a motivat și mi-a dat curajul de a
porni acest demers. Chiar daca speranța nu aparține științelor exacte, ea e un factor motivant
extraordinar de puternic.
Consider, pe drept cuvânt, comunicarea ca fiind baza societății noastre, baza relațiilor
umane, atât de minunate, atât de devastatoare. Îmbunătățirea modului în care această comunicare
are loc nu poate fi decât benefic. Și acest lucru l-am urmarit prin lucrarea mea. Cunoașterea și,
prin cunoaștere, schimbarea.
Uneori vizualizez adevărul ca fiind picătura chinezească. Căzând mereu în același loc, în
centrul universului. Stârnind cercuri concentrice, care se întrepatrund și se depărteaza lin de
epicentru, curățind lumea de minciuna ipocriziei și a falsului. Picătură cu picătură, adevarul se
înfiltrează în toate relațiile noastre, limpezind atât socialul, cât și umanitatea noastră, a tuturor.
Poate, dacă toți am ști să citim limbajul neînceput, curat al trupurilor, dacă toți am deveni
savanți în microexpresiile faciale, minciuna inutilă ar dispărea, și-ar pierde rostul. Odată
descifrată, ea nu ar mai exista. Demnitatea umană ar fi restaurată.
În mod știintific, real, în mod mai puțin științific, intuitiv, să fim cu toții această picatură
chinezească care reinstaurează veridicitatea în viețile noastre, ale tuturor.
Cum ar fi să trăim întru adevar?!

75