Sunteți pe pagina 1din 201

Ş COALA NA Ţ IONAL Ă DE STUDII POLITICE Ş I ADMINISTRATIVE

NA Ţ IONAL Ă DE STUDII POLITICE Ş I ADMINISTRATIVE CURSUL: SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN

CURSUL:

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

Prof.univ.dr. Ioan DRĂGAN

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

I. No ţ iunea de comunicare

1 . Elementele procesului de comunicare. Noţiunea de comunicare.

Definit ă în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de transmitere a informaţ iilor, ideilor ş i opiniilor de la un individ la altul ş i de la un grup social la altul. În genere, relaţ iile umane (ş i nu numai acestea) reprezintă interacţ iuni comunicaţ ionale. Chiar dacă nu accept ăm punctul de vedere al celor care spun că relaţ iile ş i interacţ iunile dintre oameni sunt de natur ă comunica ţ ional ă , trebuie s ă recunoaş tem că toate relaţ iile interumane au o dimensiune simbolică: interacţ iunile umane ar fi imposibile fără transmiterea ş i receptarea unor mesaje. Însăş i existenţ a, funcţ ionarea ş i organizarea societ ăţ ii ar fi de neconceput în absenţ a proceselor de comunicare. Existăm unii pentru al ţ ii ş i interacţ ionăm unii cu alţ ii în m ăsura în care comunicăm între noi: transmitem ş i primim semnale, codificăm ş i decodificăm mesaje. Mesajele modifică informaţ ia celui care le primeş te ş i, eventual, comportamentul său. Reacţ ia comportamentală a receptorului poate influenţ a emi ţătorul într-un mod perceptibil sau imperceptibil. În prezent, este mai mult decât evident că toate activităţ ile organizate de oameni îş i au izvorul în comunicare. “În toate mediile se conş tientizeaz ă tot mai mult faptul că o societate, o instituţ ie sau o întreprindere se constituie ş i se menţ in datorit ă ş i prin intermediul numeroaselor lor procese ş i reţ ele de comunicare, care le dau coerenţă. Lucrurile stau la fel pentru toate relaţ iile

începem a sesiza faptul că acţ iunea comunicaţ ional ă ş i acţ iunea organizaţ ional ă depind

umane

reciproc una de alta” (Gilles Willett, sub dir., “La communication modélisée”, Une introduction aux concepts aux modèlès et aux théories, Ottawa, 1 992, Ed. du Renoveau Pédagogique, Avant Propos). “Comunicarea” a devenit un concept universal ş i atotcuprinz ător, pentru că “totul comunică”. Iat ă cum răspunde Lucien Sfez la întrebarea: “ce se înţ elege, în general, prin a comunica”? “Eu primesc o comunicare telefonică. Transmit sau iau o comunicare. Stabilesc, întrerup sau tulbur comunicări. Am reuş it sau n-am reuş it s ă comunic impresiile, ideile sau sentimentele mele partenerului meu, vecinului sau publicului. Comunic, de asemenea, cu universul fizic prin sim ţ urile mele. Astfel, văd ş i aud, receptez arta contemporană, care îmi comunică frisoane sau dezgust, apreciez natura, această mare pe care o văd albastră, acest lac liniş tit. În anumite cazuri, pot comunica cu Dumnezeu sau cu un alt principiu etern supranatural ş i s ă ajung la extaz, la o comuniune cu absolutul, sau cel puţ in îmi imaginez că aceasta ar putea să mi se întâmple. Dragostea promite aceast ă comunicare fuzională, la fel ca ş i pulsiunile puternice ale ambi ţ iei sau puterii. O manifestare publică poate s ă m ă aducă într-o stare de comunicare emotivă:

un meeting, discursul unui lider; vibrez atunci împreună cu mii de al ţ i indivizi. Pe scurt, trăiesc în mijlocul unor comunicări multiple, distingându-le pe unele de altele în mod implicit. C ăci eu ş tiu bine, fără a fi nevoie s ă m ă explic de fiecare dat ă, că comunicarea ş tiinţ ifică a unuia dintre colegii mei la recentul colocviu nu este de acelaş i fel cu aceea pe care o

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

primesc sau care mi se transmite prin repondeur, nici de aceeaş i intensitate cu cea pe care cred că o am cu un prieten. O lume le separă ş i totuş i eu le reunesc pe toate sub termenul generic de comunicare. (Lucien Sfez, “Tautisme”, Dictionnaire critique de la communication, P.U.F., Paris,

1 993, p. 1 47). Principalele dicţ ionare franceze înt ăresc acest punct de vedere - cum observă L. Sfez. C ă este vorba de ROBERT, LITTRÉ, GAFFIOT, definiţ iile abundă, fiind apropiate sau divergente:

schimb, relaţ ii, a împ ă rt ăş i (sec. X), a stabili o relaţ ie, acţ iunea de a comunica un lucru cuiva; mijlocul prin care comunicăm (media, drum); a împărt ăş i ceva cuiva; a pune în comun idei sau interese, până la schimbul comercial sau la o figură retorică prin care se cere aprobarea auditorilor Se constat ă că nici una dintre aceste definiţ ii nu coincide, că fiecare relevă universuri diferite. {i totuş i termenul întruneş te un larg consens. Se pot “reuni aceste aspecte diferite spunând: <<a comunica înseamn ă a pune sau avea ceva în comun>>, fără a prejudicia acest ceva, nici căile care servesc la transmitere ş i nici termenii (indivizi, grupuri, obiecte) care participă la împărţ ire”. Fără ca prin aceasta să se nege că exist ă o mare varietate de moduri de legătură între elementele unei societ ăţ i. Îns ă, cum apreciaz ă autorul citat, chestiunea comunicării se defineş te azi în al ţ i termeni: nu mai este vorba de faptul că, “totul comunică”: societatea îns ăş i este numită “de comunicare”. Comunicarea este substan ţ a societ ăţ ii. (Idem, p. 1 47). Aş adar, trebuie precizat de la început că situaţ iile de comunicare sunt extrem de variate ş i de deosebite între ele ş i că no ţ iunea de comunicare este polisemică . Numeroasele situaţ ii de comunicare sunt ilustrate într-un manual astfel:

1 . Un profesor reflecteaz ă asupra a ceea ce va trebui s ă spun ă într-o expunere pe care

urmeaz ă s-o ţ ină a doua zi: el se întreab ă dacă va prezenta sau nu punctele de vedere controversate asupra temei respective, examinând argumentele “pentru” ş i “contra”. El face acest examen de “unu singur” în forul s ău interior. Întrebarea este dacă acest exerci ţ iu de reflecţ ie individual ă aparţ ine proceselor de comunicare. Ar fi dificil să excludem acest gen de exerci ţ iu din comunicare: un individ î ş i vorbeş te lui însuş i ş i se ascult ă pe sine. O mare parte a vieţ ii spiritului se desfăş oară în acest mod;

2. O persoană îi spune alteia “bună ziua”; ea nu comunică nimic despre ziua respectivă ş i

totuş i transmite un mesaj - de simpatie, de prietenie sau cel puţ in de aten ţ ie. Cel care procedeaz ă în

acest fel se supune unui ritual consacrat, traducând în fapt apartenenţ a sa ş i a interlocutorului la aceeaş i cultură ş i respectul pentru obiş nuinţ ele din cultura respectivă (este ceea ce fac invariabil oamenii din sat, care îş i “dau bineţ e” de fiecare dat ă când se întâlnesc). Acest fapt este ş i mai evident de ordinul comunicării;

3. Cineva citeş te un ziar, ceea ce îi permite să se informeze despre ce se întâmpl ă în mediul

s ău sau în lume; aceasta îl face să se expun ă înclinaţ iilor persuasive ale unor comunicatori ori să se amuze parcurgând rubricile distractive, caricaturile etc. B. Berelson a arătat că citind ziarul în fiecare dimineaţă o persoană se supune unui ritual care îl ajut ă s ă facă faţă unei zile care începe, punându-se în contact cu lumea afacerilor, cu situaţ ia politică, cu evenimentele importante sau pur ş i simplu de a se ascunde în dosul ziarului pentru a evita dialogul cu al ţ ii (cei care îl plictisesc de

pildă); 4. Un tânăr invitat la un cocktail îi spune unei fete drăgu ţ e: “o ţ igară”? În aparen ţă, el invit ă fata s ă aprindă o ţ igară, dar în realitate îi “comunică” interesul pentru persoana ei ş i dorinţ a de a continua această întâlnire întâmplătoare;

3

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

5. “Haideţ i băieţ i”, strigă antrenorul de football echipei sale care intră pe teren: este o

formul ă de directive, de persuasiune, de încredere în victorie;

6. “Curbă periculoas ă - 40 km, pe oră” - anunţă un panou rutier. În fapt, panoul indică o

restricţ ie care exprim ă importanţ a pe care autorit ăţ ile publice o arat ă securit ăţ ii automobilistului ş i

circulaţ iei. Acesta se va comporta după gradul de încredere înculcată de experien ţ a sa în relaţ ia cu autorit ăţ ile publice ş i de experienţ a sa în materie de circulaţ ie; 7. Lecţ ia de citire din clasa a VIII-a cuprinde scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu: o lectură care încearcă s ă-i înveţ e pe elevi arta citirii unei poezii ş i, mai mult decât atât, ideea de patriotism ş i de mândrie naţ ional ă ş i s ă le ofere, totodat ă, pl ăcerea contactului cu creaţ ia eminesciană (în manualul amintit era vorba de lectura istoriei lui Washington traversând Delaware - Gilles Willett, “La communication modélisée”, Ed. du Renouveau Pédagogique, Ottawa, 1 992, pp. 86-87).

În aceste exemple se regăsesc câteva dintre particularităţ ile comunicării: mesajul conţ ine, cel mai adesea, mai multe scopuri ş i semnificaţ ii; conţ inutul latent al mesajului diferă de cel manifest ş i poate fi mai semnificativ decât acesta; o funcţ ie a comunicării este aceea de a-i pune pe oameni în relaţ ie unii cu alţ ii, cu diferite grupuri sau în genere oameni în legătură cu mediul lor (elevii cu

profesorul lor, grupurile de tineri între ele, pe liderii politici cu cetăţ enii, pe arti ş ti cu publicul lor etc.); în situaţ ii de pericol are loc o creş tere puternică a fenomenului comunica ţ ional; este foarte probabil că doi receptori să nu dea exact aceeaş i semnificaţ ie unui mesaj, după cum este frecvent ca semnificaţ ia mesajului să nu fie aceeaş i pentru comunicator ş i destinatar. Aceasta pentru că “Mesajul exist ă sub forma unui semn sau a unui ansamblu de semne f ără alt ă semnificaţ ie decât

aceea pe care le-o atribuie receptorul, în funcţ ie de ucenicia sa culturală

simplu un ansamblu de semne făcut pentru a evoca anumite răspunsuri învăţ ate cultural. Este deci de la sine înţ eles că aceste răspunsuri vor fi puternic marcate de experien ţ a cultural ă, contextul

psihologic ş i situaţ ia receptorului

Termenul “comunicare” începe a fi utilizat din secolul 1 4 ş i provine la origine din latinescul “communis” care înseamnă “a pune în comun”, “a fi în relaţ ie”, fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înţ elesul “a împărt ăş i”, “a împărţ i mai multora”. Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociaz ă ş i un înţ eles nou: “a transmite”, odat ă cu dezvoltarea poş tei, a drumurilor. Din secolul XIX, sensul “a transmite” trece pe primul plan ca o consecinţă a dezvolt ării unor tehnici moderne de comunicaţ ii - trenul, telegraful, automobilul, telefonul. În contextul noilor mijloace de comunicare - radio, cinema, televiziunea - termenul adecvat ar fi cel de “comunicare-difuzare” (Missika, J. L., Wolton, D., La folle du logis, La télévision dans les sociétés contemporaines”, Paris, Fayard, 1 983, p. 1 53). Un termen combinat ar reţ ine atât înţ elesul originar, când se desemna comunicarea umană , natural ă între doi sau mai mulţ i indivizi, cât ş i activit ăţ ile mediate de tehnică. Apari ţ ia comunicării tehnice, pe lângă cea natural ă , implică deci o schimbare a sensului termenului: ideea de “împărţ ire”, împărt ăş ire” (a unor mesaje) va fi dublată de cea de “transmitere” (comunicare instrumental ă). Problemele terminologice se complică pe m ăsura trecerii de la tehnici de comunicare- transmitere în sensul material al termenului (tren, automobil, avion), - când termenul “transmitere” era adecvat, - la tehnicile propriu-zise ale comunicării audiovizuale (radio, cinema, televiziune), când are loc o suprapunere a celor dou ă înţ elesuri. Tehnicile audiovizuale transmit ş i difuzeaz ă mesaje, dar asigură efectiv comunicarea între indivizi (îi pun în relaţ ie - este drept mediată - pe cei care emit ş i pe cei care recepteaz ă). Dacă trenul doar transmite un obiect, transportând, s ă zicem, o scrisoare, radioul “comunică” în sensul că îi pune pe indivizi în contact, pe cei aflaţ i la originea (sursa) mesajului ş i pe cei care îl primesc.

Mesajul este pur ş i

(idem, p. 84).

4

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

În ţ elesurile noţ iunii de comunicare se diversifică ş i nuanţ eaz ă odat ă cu multiplicarea activit ăţ ilor, formelor ş i mijloacelor de comunicare, mai ales ca urmare a intervenţ iei tehnicilor moderne în comunicarea umană natural ă, ca mediatori ş i transmi ţători ai mesajelor. Dacă telefonul rămâne apropiat de comunicarea umană direct ă, permi ţ ând o comunicare personal ă, în sensul înţ elegerii reciproce ş i al ajust ării locutorilor într-un proces cu sens dublu ş i simultan (asigurând cel pu ţ in parţ ial “comunicare-împărt ăş ire”), mijloacele audiovizuale propriu-zise (radio ş i v) vor introduce noi forme de comunicare, radical diferite de comunicarea interpersonală. Este necesar a distinge, de la început, între comunicarea direct ă , interpersonal ă, care presupune contacte personale între fiinţ ele umane, ş i comunicarea indirect ă , bazat ă pe utilizarea unor dispozitive tehnice pentru transmiterea informa ţ iilor. Dacă prima se bazeaz ă pe tehnici “primare” (cuvânt, gest, mimică), a doua recurge la tehnici “secundare” (scriere, tipăritură, toate sistemele grafice, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri etc.). Comunicarea indirect ă cuprinde patru categorii:

- comunicarea imprimat ă (presa, revista, cartea, afiş ul etc.);

- comunicarea înregistrat ă (film, disc, band ă magnetică etc.);

- comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice etc.);

- comunicarea radiofonică (radio, tv, având ca suport undele hertziene).

Aş adar, exist ă mai multe tipuri de comunicare legate de om ş i de colectivit ăţ ile umane:

a. Comunicarea intrapersonal ă , în cursul căreia fiecare î ş i vorbeş te lui însuş i; este comunicarea desfăş urat ă în “forul” interior al fiecărui individ.

b. Comunicarea interpersonal ă , cum este dialogul dintre două sau câteva persoane aflate

“faţă în faţă”. Este o comunicare directă ş i personalizată. În acest caz, pe lângă voce au un rol important elemente care ţ in de mimica feţ ei, de gesturile noastre. Dacă surâdem când ne adresăm unui interlocutor exprim ăm ş i transmitem o intenţ ie de amabilitate ş i vom trezi reacţ ii corespunz ătoare. Tonul vocii este foarte semnificativ: un ton amabil transmite un alt mesaj decât un ton aspru ş i determină un anumit comportament din partea interlocutorului. În comunicarea

interpersonal ă feed-back-ul funcţ ioneaz ă imediat, direct ş i continuu.

c. Comunicarea de grup sau comunicarea în organizaţ ii presupun reunirea oamenilor pentru

a dezbate ş i a hot ărî într-o anumită problem ă, pentru o activitate în comun (o clasă de elevi, un seminar, reuniunea comitetului director al unei organizaţ ii etc.). Este de asemenea cazul circulaţ iei informaţ iilor de la o treapt ă la alta în ierarhia organizaţ iilor (comunicarea organizaţ ional ă).

d. Comunicarea de masă , care înseamnă producere ş i difuzarea mesajelor de către un sistem

mediatic instituţ ionalizat către un public variat ş i numeros. În acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând mai multe elemente ş i un proces complex de elaborare ş i difuzare a mesajelor, o artă ş i o ş tiinţă a comunicării - comunicatorii devin persoane specializate, care trebuie să ş tie ce ş i cum s ă transmit ă etc.

Revenind la termenul generic de comunicare, trebuie precizat că orice act sau mai bine spus orice proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale:

a. o relaţ ie între cel puţ in doi parteneri;

b. capacitatea de a emite semnale;

5

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

c. capacitatea de a recepta semnale (mesaje);

d. folosirea unor semnale, semne ş i simboluri pentru a putea comunica un anumit “înţ eles”

(un mesaj);

e. un canal (mijloc, suport) al comunicării - de la vocea umană la undele hertziene folosite în

radio ş i teledifuziune;

f. existenţ a unui izomorfism al semnificaţ iilor pentru receptarea corect ă a mesajului (vezi A. Silbermann “Communication de masse”, trad. francez ă, Hachette, Paris, 1 98 1 , p. 30).

Comunicarea rezultă din interacţ iunea acestor elemente, ceea ce înseamnă că “exist ă comunicare când un sistem, o surs ă influenţ eaz ă st ările sau acţ iunile altui sistem, ţ inta ş i receptorul alegând dintre semnalele care se exclud pe acelea care transmise prin canal leagă sursa cu receptorul” (Charles, E. Osgood, G. J. Suci, P. H. Tannenbaum, 1 957, cit. după Silbermann, lucr. cit., p. 31 ). Comunicarea de masă este diferit ă de cea interpersonal ă prin mai multe elemente, mass media conferind o nouă dimensiune proceselor de comunicare. În acest caz, comunicarea este organizat ă ş i funcţ ioneaz ă prin instituţ ionalizarea tehnicilor de producere ş i difuzare a mesajelor. Denis McQuail relevă urm ătoarele caracteristici principale ale comunicării de mas ă:

1 . actorii comunicării sunt colectivităţ i ş i nu indivizi;

2. comunicarea de masă se desfăş oară la scară mare conectând instituţ ii de comunicare

(ziare, radiouri, televiziuni etc.) cu publicuri extinse de auditori - eterogeni, tot mai îndepărtaţ i ş i “invizibili” pentru comunicatori, o “masă” de indivizi “legaţ i” doar prin expunerea la acelea ş i informaţ ii, mesaje; 4. sursele (emi ţătorii) ş i receptorii (auditorii) nu sunt colectivităţ i de acelaş i tip - sursele sunt grupuri specializate, instituţ ionalizate ş i profesionalizate, funcţ ionând ca organizaţ ii specifice, pe când auditorii nu constituie un “grup” organizat neavând aş tept ări ş i percepţ ii organizate;

5. relaţ ia dintre emi ţători ş i receptori este asimetrică, neechilibrată în favoarea

comunicatorului care deţ ine ini ţ iativa, audienţ ele fiind lipsite de condi ţ iile pentru un răspuns colectiv, organizat (nici chiar în condiţ iile noi ale dezvolt ării mediilor ş i comunicărilor interactive);

6. medierea relaţ iei de comunicare prin tehnologiile comunicării de mas ă, care dezvolt ă un

“contact la distanţă”;

7. distan ţ ele fizice ş i sociale dintre comunicatori ş i auditoriu limiteaz ă caracterul

“negociabil” al contactelor directe din comunicarea interpersonală; ambele părţ i deţ in o mai mare

autonomie în definirea situaţ iei de comunicare, semnificaţ iei conţ inutului. Relaţ ia comunicator- auditoriu este mai deschisă, mai puţ in previzibil ă, fiecare parte putând construi o imagine variabilă despre cealalt ă, pe care o pot modifica ş i investi cu sens în mod deschis, dificil de controlat;

8. conţ inuturile comunicării sunt produse “de mas ă”, “fabricate”, “multiplicate”, au un

caracter public ş i menirea de a defini caracterul problemelor publice;

9. media ş i audienţ ele sunt p ărţ i ale unei pieţ e comunicaţ ionale, supuse legilor cererii ş i

ofertei;

1 0. reconstruiesc relaţ ia dintre sfera publică ş i sfera privat ă a vieţ ii indivizilor. (Denis McQuail, “Comunicarea”, Ed. Institutul European, Iaş i, 1 999, pp. 1 72-1 75).

6

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

Defini ţ iile comunică rii au fost ş i sunt numeroase, depinzând de specificul diferitelor discipline ş tiinţ ifice, de modelele teoretice adoptate, de abordări metodologice. Ne convingem de aceast ă diversitate a defini ţ iilor ş i din enumerarea care urmeaz ă:

- “Faptul de a da, a transmite sau a schimba semne”. (Oxford English Dictionary);

- “Transferul de gânduri ş i de mesaje, prin opo9ziţ ie cu transportul sunt transferul de bunuri ş i de persoane. Cele două forme fundamentale de comunicare sunt comunicarea prin semne (vederea) ş i comunicarea prin sunete (auzul) (Columbia Encyclopedia).

- “În sensul cel mai general, se vorbeş te de comunicare de fiecare dat ă când un sistem,

respectiv o surs ă influenţ eaz ă un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale

alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă”. (Charles E. Osgood, A Vocabulary for Talking about Communication).

- “Cuvântul comunicare are de asemenea un sens foarte larg; el cuprinde toate procedeele

prin care un spirit poate afecta alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit,

ci ş i muzica, artele vizuale, teatrul, baletul ş i, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite

cazuri, este poate de dorit a l ărgi ş i mai mult definiţ ia comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion ş i de calcul al traiectoriei acestuia) afecteaz ă un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidat ă în urm ărirea acestui avion). (Claude Shannon ş i Warren Weaver, The Mathematical Theory of Communciation).

- “Mecanismul prin care relaţ iile umane există ş i se dezvoltă, adică deopotrivă toate

simbolurile spiritului ş i mijloacele de a le transmite în spaţ iu ş i de a le conserva în timp” (Charles Cooley).

- Se poate defini simpla comunicare ca “o împărt ăş ire, a pune în comun un ansamblu de semne informaţ ionale” (După G. Willett, lucr. cit., p. 8 1 ).

Fiecare dintre definiţ iile redate specifică o dimensiune a comunicării; primele două înţ eleg comunicarea ca un transfer de informa ţ ie, opunând transferul de idei, cunoş tinţ e, gânduri ş i mesaje transferului de lucruri materiale, a treia ş i a patra reţ in mai curând ideea de influenţă sau de efect, decât pe cea de transfer, precizând că mesajele se exprim ă prin “semnale”; dup ă a cincea defini ţ ie comunicarea constituie mecanismul relaţ iilor interumane; a ş asea pune accentul pe împărt ăş irea (înţ elegerea) semnelor de către cei aflaţ i în comunicare. Comunicarea este, deci, interacţ iune, interpretare comună, relaţ ie, acţ iune, efect de reducere a incertitudinii într-o situaţ ie dat ă, echivalen ţ a dintre codificare (la sursă) ş i decodificare (la destinatar) etc. Ea presupune cel puţ in trei elemente - comunicator, mesaj, receptor. Sven Windahl, citându-l pe Merten (1 977) menţ ioneaz ă 1 60 de defini ţ ii ale comunicării, împărţ ite în dou ă clase distincte:

1 . comunicarea ca proces unilinear (de la e la r) cu 75 de definiţ ii;

2. comunicarea ca proces simetric, cu 64 definiţ ii ş i mixte, cu 21 defini ţ ii.

Al ţ i autori precizeaz ă că cele două abordări fundamentale se subdivid în nouă categorii:

I. Abordarea unilinear ă cuprinde trei subcategorii de definiţ ii:

1 . comunicarea este o transmisie (de informaţ ii, de mesaje);

7

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

behaviorist);

2. este

un

act

de stimulare

ş i

reacţ ie (un

act

stimul-răspuns,

dup ă modelul

3. este o interpretare (un fel de “lectură”, o înţ elegere a unor fapte prin semne ş i

expresii).

II. Abordarea comunicării ca proces simetric, cuprinzând ş ase feluri de definiţ ii:

semnificaţ ii);

1 . este o comprehensiune;

2. este un schimb reciproc;

3.

este

o

împ ă rt ăş ire (comuniune de puncte de vedere ş i opinii sau idei ş i

4. este o selecţ ie (mai precis o interacţ iune);

5. este un comportament reciproc;

6. este o interactivitate.

L. Quéré analizeaz ă dou ă abordări ale comunicării: 1 . epistemologic-reprezentaţ ional ă ş i 2.

acţ ional-constitutivă ş i interacţ ional ă. Regăsim în aceste definiţ ii no ţ iuni esen ţ iale pentru înţ elegerea comunicării, cum sunt:

intenţ ionalitatea (intenţ ii de a influenţ a câmpul cognitiv sau comportamentul altuia); informa ţ ie ş i reducerea incertitudinii ş i entropiei în sisteme (teoriile informaţ ionale ş i cibernetice ale comunicării); transfer ordonat de semnificaţ ii ş i construirea sensului, intercomprehensiune ş i interacţ iune, utilizare ş i gratificaţ ie, oferite de mesaje; semnificare ş i interpretare; coorientare sau menţ inere a orient ării simultane a indivizilor între ei ş i cu obiectele din mediu (Th. Newcomb); comunicare-tranzacţ ie; comunicare-dramaturgie-teatralitate (E. Goffman); comunicare-negociere- contract; comunicare-instituire ş i structurare; comunicarea ca funcţ ie ontologică, constitutivă ş i constructoare de realitate ca mijloc de acţ iune (teorii praxeologice, teoria actelor de limbaj); comunicare-putere etc. Denis McQuail noteaz ă tendinţ a de trecere de la concepţ iile tradi ţ ionale care consider ă comunicarea ca proces informativ, cu efecte imediate asupra a ceea ce ş tim ş i în al doilea rând asupra comportamentului ş i asupra emo ţ iei (ceea ce simţ im) la teoriile care abordeaz ă comunicarea ca un proces interactiv, care implică interacţ iune, interdependenţă, feed-back, interpretare, negociere, coproducere a sensului. Chiar ş i comunicarea de masă nu mai reprezint ă azi “prototipul unui proces unidirecţ ional”, exercitat de sus ş i din exterior, complet asimetric, ci un proces de coorientare ş i schimb. Din deceniul 7, precizeaz ă McQuail, pe bună dreptate, chiar dacă vechile teorii î ş i menţ in, parţ ial, validitatea ş i chiar uneori atracţ ia, perspectiva dominant ă este aceea a comunicării văzute “ca o reţ ea complex ă de relaţ ii interactive, a căror în ţ elegere e o condi ţ ie necesară a unei comunicări reuş ite”. Faţă de teoriile anterioare, care operau o dublă separare rigidă între “emi ţător” ş i “receptor”, între “selectarea” mesajelor, “interpretarea” lor ş i “acţ iunea” receptorilor, noile teorii, inspirate de pragmatică ş i sociologia interacţ ionist ă, dezvăluie cum sunt construite social semnificaţ iile ş i interpret ările în cadrul interacţ iunilor sociale ş i rolul acestora cu elemente constitutive ale realit ăţ ii sociale.

Conjugarea abordărilor proprii domeniilor ş tiinţ ifice ale semioticii ş i pragmaticii permite analiza semnificaţ iei mesajului ş i a rolului unor factori “contextuali” ai procesului de comunicare, iar în final explicarea sensului recept ării mesajului. Concluzia general ă a acestor abord ări este, în

8

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

fond, aceea că o comunicare reuş it ă este aceea în care “ceea ce” a vroit să spun ă locutorul este corect “decodificat” la nivelul receptării. {colile semiologice (ansamblul teoriilor semnelor – R. Jakobson) vor aduce importante contribuţ ii ş tiinţ ifice în analiza comunicării. Semiologia lui R. Barthes oferă un model de studiere a mesajului pentru a identifica structura acestuia. Semiologia “generativă” descifreaz ă condi ţ iile “generării” mesajului. E. Véron demonstreaz ă necesitatea unei redefiniri a comunicării: în locul actualului termen de comunicare, care desemneaz ă o “circulaţ ie semnificativă concepută ca un proces linear”, ar fi mai adecvat conceptul de “producere a sensului”, asociat cu un “model non- linear al circulaţ iei semnificative”, model mai relevant pentru complexitatea procesului de comunicare. Pragmatica “actelor de vorbire” s-a n ăscut pornind de la nevoia de a afla “ce face (ce urm ăreş te) locutorul cu cuvintele (punctul de vedere al locutorului) pentru a ajunge la o pragmatică

ce-ş i propune să afle cum trebuie “interpretată corect” intenţ ia locutorului ş i “ce face” interlocutorul din intercomunicare. Pragmaticile comunicării aduc în prim planul analizei subiecţ ii participanţ i la comunicare, acordând contextului interlocuţ iunii un rol decisiv în intercomprehensiune. Problematica sensului este ş i ea esen ţ ial ă. Modelele pragmatice (având ambi ţ ia unor abordări integratoare ale logicii proceselor de comunicare) arat ă că situaţ iile de comunicare sunt foarte complexe. De aceea, “pentru

a le revela sensul trebuie evocat nu numai contextul enunţării, ci ş i competen ţ ele culturale ale

interlocutorilor, determinările lor psihologice, ca ş i filtrele de interpretare pe care ei le interpun între mesajele pe care le schimbă între ei” (J.-M. Besnier, stud. Cit., “Réseaux”, nr. 46-47, 1 99 1 , CNET,

Paris). În dezvoltarea “pragmaticii” comunicării ocupă un loc aparte Ş coala californiană de la Palo

Alto (Watzlawick, Bateson, Beavin, Jackson), a cărei abordare este caracterizat ă ca o “axiomatică a intersubiectivităţ ii”: “Orice interacţ iune poate fi definit ă prin analogie cu un joc, adică cu o

Exist ă un calcul al pragmaticii

comunicării umane, calcul neinterpretat până în prezent, ale cărui reguli sunt respectate într-o bună comunicare ş i întrerupte într-o comunicare perturbat ă” (“Une logique de la communication”, Le Seuil, Point, Paris, 1 972, p. 38).

Comunicarea nu este – în optica reprezentanţ ilor acestei Ş coli – un simplu mod de a exprima ş i de a explica “realitatea”. Dintre toate iluziile, cea mai periculoas ă const ă în a crede că nu exist ă decât o singură realitate. “În fapt, ceea ce exist ă nu sunt decât diferite versiuni ale acesteia, dintre care unele pot fi contradictorii, toate constituind efecte ale comunicării ş i nu reflectarea unor adev ăruri obiective ş i eterne”. “Realitatea” socială este o “ordine” a semnificaţ iei ş i valorilor, a atribuirii de semnificaţ ii, care sunt la rândul lor un produs al interacţ iunilor ş i al comunicării (ordinea impusă de stopul ro ş u rezidă în atribuirea unei semnificaţ ii: interdicţ ia de a traversa pe

ro ş u).

succesiune de /punct ări/ conduse dup ă reguli riguroase

Aceste abordări, ca ş i “pragmatica universal ă” a lui Jürgen Habermas fondeaz ă o viziune “comunicaţ ional ă” a comunicării, diferită de cea bazat ă pe teoria informaţ iei ş i pe modele lingvistice clasice. “Actul de a comunica nu se traduce printr-un transfer de informaţ ie de la emi ţător către destinatar, ci mai curând printr-o modelare reciprocă a unei lumi comune prin

mijlocirea unei acţ iuni conjugate: realizarea noastră social ă prin actul limbajului este cea care dă

viaţă lumii noastre

În fapt o astfel de reţ ea continu ă de gesturi conversaţ ionale, comportând

condi ţ iile lor de satisfacere, constituie nu o unealtă de comunicare, ci o adevărat ă tram ă pe care se constituie identitatea noastră” (Varela, “Connaître”, p. 11 5).

9

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

Modelele “comunica ţ ionale” (sau “anti-reprezentaţ ioniste”) reprezint ă contribuţ ii recente animate de ambiţ ia de a depăş i modelele clasice (“informaţ ionale” ş i “lingvistice”) ale comunicării. Potrivit acestor modele, comunicarea nu se reduce la transmiterea “informaţ iei” sau “mesajelor” prin codificare ş i decodificare sau prin indicaţ ii ale “intenţ iilor comunicative”. Comunicarea trebuie înţ eleas ă atunci ca o “comprehensiune reciprocă”, ca “intercomprehensiune” (acces la subiectivitatea altuia, la intenţ iile ş i motivele sale). Un astfel de model “praxeologic” al comunicării a produs recent Jürgen Habermas. Noile paradigme ale comunicări (care valorizeaz ă teoriile interacţ ionismului simbolic) nu mai trateaz ă obiectivitatea lumii ş i subiectivitatea actorilor ca date predefinite. Acestea sunt raportate la o “activitate organizantă, mediat ă simbolic, efectuată împreun ă de către membrii unei comunit ăţ i de limbaj ş i de acţ iune în cadrul coordonării acţ iunilor lor practice”. Din această perspectivă, comunicarea reprezintă “modelarea reciprocă a unei lumi comune prin intermediul unei

acţ iuni conjugate”. Este, chiar activitatea comună prin care membrii unei comunităţ i “construiesc o perspectivă comună”, un punct de vedere împărt ăş it ca baz ă a inferenţ ei, intercomprehensiunii ş i acţ iunii. Aceast ă perspectivă comună nu înseamnă o simpl ă convergen ţă a unor puncte de vedere personale, ci faptul că partenerii construiesc împreună “locul comun” (norme, reguli) pornind de la care se vor raporta unii la alţ ii, se vor raporta la lume ş i î ş i vor organiza acţ iunile împreună. Limbajul însuş i este atunci înzestrat cu proprietăţ i ş i funcţ ii ignorate de vechile paradigme:

el este socotit a poseda funcţ ii ontologice directe: limbajul ş i lumea real ă înceteaz ă de a se mai raporta unul la cel ălalt ca două ordini diferite de realităţ i, fiind legitim să se recunoască o “construcţ ie de natură comunicaţ ional ă (vorbit ă) a fiinţ ei umane, a lumii ş i a normelor de intercomprehensiune”. Limbajul este o parte integrantă a activit ăţ ilor sociale; el “articuleaz ă practicile, orient ările ş i relaţ iile interumane într-o formă de viaţă”. Este pusă astfel în lumină funcţ ia ontologică constitutivă a limbajului: aceasta nu serveş te doar la a “desemna”, a “reprezenta” lucruri ş i intenţ ii umane; a transmite reprezentări ş i st ări intenţ ionale, devenind o parte integrant ă, constitutivă a construcţ iei sociale a realit ăţ ii în interacţ iunea uman ă. Practicile umane sunt constituite din reţ ele de semne, simboluri normative, aş tept ări reciproce ş i date de intercomprehensiune. Aceast ă abordare se îndepărteaz ă de optica epistemologică clasică: “nu se mai acordă prioritate reprezent ării, din punctul de vedere al unui observator dezangajat, a proprietăţ ilor unei lumi exterioare ş i al unei lumi interioare predeterminate, ci activităţ i /organizante/ conjugate a actorilor sociali, prin care o lume comună, un spaţ iu public, un câmp practic, un sens împărt ăş it al realit ăţ ii comune sunt continuu modelate ş i menţ inute, ca, condi ţ ii ş i rezultate ale acţ iunii”. (După Luis Quéré, “D’une modele épistemologique de la communication ŕ un mod čle praxéologique”, în “Reséaux”, nr. 46-47, CNET, Paris, 1 99 1 , pp. 7 1 -78). Paradigma comunicaţ ional ă (analiza fenomenelor sociale în termenii comunicării) presupune

a considera obiectivitatea lumii comune, subiectivitatea membrilor unei colectivităţ i ş i socialitatea conduitelor, faptelor ş i evenimentelor ca emergenţ e intenţ ionale, ca realiz ări sociale implicând operaţ ii ş i o activitate organizantă, concertată, un mediu de intersubiectivitate constituite din

aş tept ări normative ş i morale, criterii de judecată ş i ierarhii de valoare în emergenţă continuă ş i pe

care membrii colectivităţ ilor ş i le impun reciproc printr-un acord tacit, supus exigenţ elor coordonării acţ iunii. Noile modele se îndepărteaz ă de modelele ini ţ iale (al teoriei informaţ iei ş i al modelului behaviorist) care limitau comunicarea la emisia ş i receptarea mesajelor unice (univoce, sens unic) circulând într-un singur canal în acelaş i timp ş i la un receptor pasiv. Definiţ ia ş i abordarea

1 0

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

comunicării se vor îmbogăţ i prin elaborarea unor modele complexe care iau în considerare “circularitatea comunicării (alternanţ a participanţ ilor la procesul de comunicare în rolurile de emi ţător ş i de receptor), deosebirile individuale în stăpânirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor ş i al atitudinilor în procesul comunicării, importanţ a contextului social ş i cultural al schimbului, inclusiv în cazul comunicării de mas ă” (G. Willett, lucr. Cit., p. 1 32). Unele modele vor merge chiar mai departe, înlăturând chiar ş i noţ iunile de emi ţător ş i receptor (Ş coala californiană de la Palo Alto). Potrivit acestei “ş coli” comunicarea este nu numai circulară, ci ş i continuă, presupunând o interacţ iune neîncetat ă între fiinţ ele umane, desfăş urat ă simultan prin multiple canale ş i prin mijloace variate. Noţ iunea clasică de mesaj este ş i ea depăş it ă: mai importante decât conţ inuturile comunicării sunt interacţ iunile dintre cei care participă la comunicare ş i interdependenţ ele dintre ansamblul comportamentelor lor: comunicarea este asemenea funcţ ionării unei orchestre fără dirijor, în care fiecare interacţ ioneaz ă cu toţ i ş i toţ i între ei, iar în acest proces de interacţ iuni continue se creeaz ă realitatea socială, care este o realitate socio-comunicaţ ional ă. Este o iluzie de a crede că exist ă o singură realitate: realitatea este de ordinul “atribuirii de semnificaţ ie”, care este produsul interacţ iunilor umane ş i al comunicării. Alte ş coli vor reduce câmpul comunică rii la “intenţ ia de a comunica”. “În sensul strict al termenului, nu ar exista comunicare decât în cazul în care un emiţător tinde în mod con ş tient ş i deliberat s ă intre în contact cu un receptor, să stabilească o relaţ ie (fie ş i de scurtă durat ă cu acesta) ş i de a acţ iona asupra lui (fie ş i numai informându-l) (Idem, p. 1 34).

2. Modele sociologice ale comunică rii.

Modelele sociologice ale comunicării – tributare ş i ele achizi ţ iilor sau perspectivelor altor ş tiinţ e umane sau exacte – au în comun două idei importante: 1 . Nu exist ă în societate, în sfera umanului un domeniu, un câmp separat ş i autonom al comunică rii: aceasta este parte integrant ă a societ ăţ ii, a îns ăş i constituirii, organiz ării ş i funcţ ionării societ ăţ ii. Interacţ iunile umane sunt fapte sociale cu caracter comunicaţ ional; 2. Comunicarea este chiar procesul social fundamental: faptele social – de la grupuri, instituţ ii ş i organizaţ ii până la marile comunităţ i umane se constituie ş i exist ă în virtutea unor procese comunica ţ ionale. Societatea sau ceea ce numim faptele sociale nu exist ă în afara comunicării. Antropologul american Edward Sapir a formulat cu claritate aceast ă concluzie într-un articol pe care l-a scris prima edi ţ ie a Enciclopediei Ş tiinţ elor Sociale: “Este evident că pentru a alcătui o societate, cu diferitele ei părţ i ş i cu înţ elegeri care au loc între membrii săi, anumite procese de comunicare sunt necesare. Noi vorbim adesea de societate ca ş i cum ar fi vorba de o structură statică definit ă prin tradi ţ ie, dar în realitate nu există nimic din toate acestea; este vorba mai curând de o reţ ea extrem de complicată de înţ elegeri, parţ iale sau complete, între membrii organizaţ iilor de toate m ărimile ş i de toate gradele de complexitate, mergând de la cuplul de îndrăgosti ţ i sau familie la o confederaţ ie de ţări sau la această arie întinsă a umanit ăţ ii pe care presa o întâlneş te prin toate ramificaţ iile sale internaţ ionale. Societatea nu este suma statică a instituţ iilor sociale, decât în aparen ţă; în fapt, ea este în fiecare zi animată sau reafirmat ă prin acte creatoare de comunicare între indivizii care o compun. Astfel, se poate spune că Partidul republican nu exist ă ca atare, ci numai în m ăsura în care tradi ţ ia sa este constant menţ inut ă ş i îmbogăţ it ă printr-un act de comunicare atât de simplu cum este acela al Domnului Smith votând pentru acest partid ş i comunicând astfel un anumit tip de mesaj, sau ca gesturile unui mic grup de persoane care se reunesc, formal sau informal la o anumită oră ş i într-un anumit loc, pentru a schimba idei ş i eventual pentru a lua o decizie în chestiuni de interes naţ ional, real sau presupus, care vor fi

11

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

discutate câteva luni mai târziu în cadrul unei reuniuni a membrilor partidului. Partidul republican ca entitate istorică nu este decât rezultanta a mii ş i mii de acte specifice de comunicare de acest gen având în comun anumite puncte de referinţă. Dacă aplicăm acest exemplu ansamblului câmpului în care comunicarea poate interveni, noi ne dăm repede seama că orice schem ă cultural ă, că fiecare act de comportament social implică comunicarea, explicit sau implicit”. (Apud, Gilles Willett, sous la dir., “La communication Modélisée”, Otawa, 1 992, p. 74). Urmeaz ă atunci că “toate disciplinele care se ocupă de societatea uman ă ş i de comportamentul uman trebuie să se ocupe ş i de comunicare” (idem). Fiecare dintre ş tiinţ ele umane contribuie astfel cu anumite elemente la ansamblul cunoş tinţ elor asupra comunicării umane – de la psihologie ş i antropologie, la sociologie, economie, filosofie, politologie, ca să nu mai vorbim de lingvistică ş ide studiile literare. Apare de aici evident ă dificultatea de a elabora o teorie “unificată ş i sistematică a comunicării umane”. În acest context ş i modelele sociologice ale comunicării, în ciuda ambi ţ iei lor sintetice, utilizeaz ă “cărămizile” oferite de teoria informatică, matematică, lingvistică, etnologie etc. Ar fi poate chiar mai corect s ă vorbim nu atât de modele “sociologice”, cât de modele elaborate de “sociologi”. Cum este modelul elaborat de americanul Wilbur Schramm. Modelul Schramm. Este un model integrator, reunind abordări ş i concepte din semiotică, psihosociologie, antropologie, pragmatică. În studiul “Procesul comunicării” Wilbur Schramm reia înţ elesul originar al termenului comunicare, subliniind: “Când comunicăm încercăm s ă stabilim o

“comuniune” cu cineva. Adică încercăm s ă împ ărt ăş im o informaţ ie, o idee sau o “atitudine”. Esenţ a comunicării constă în “punerea de acord a receptorului cu emiţătorul cu privire la un mesaj” (un

p ărinte îi spune copilului să nu atingă plita încins ă că se frige; cineva telefoneaz ă la pompieri că

locuinţ a e în fl ăcări; prin radio ş i tv, populaţ ia dintr-o zonă este anunţ at ă de pericolul unor inundaţ ii ş i avertizat ă s ă se refugieze etc.). Aplicând ideea teoriei informaţ iei la analiza comunicării, W. Schramm ş i numeroş i al ţ i autori vor spune că, în esen ţă, aceasta constă din dou ă mari procese: cel de “codificare” (punerea într-o form ă inteligibilă, accesibilă ş i transmisibilă a semnelor ş i simbolurilor, ceea ce înseamnă a construi un mesaj) ş i “decodificarea” (interpretarea mesajului, fără a-l deforma). Aceasta presupune că “imaginea” din mintea emiţătorului să fie reprodusă în chip asemăn ător în mintea receptorului. W. Schramm ş i-a propus s ă analizeze ş i s ă definească procesul de comunicare în logica sa,

construind un model (foarte didactic) concretizat intuitiv în mai multe scheme consecutive, fiecare contribuind la înţ elegerea mai bună a complexului proces de comunicare. Acest autor reia, defineş te, exemplifică ş i articuleaz ă concepte din modele aparţ inând teoriei informaţ iei, lingvisticii, semioticii, aplicându-le ş i o interpretare sociologică.

Sursa

Codificare

Semnal

Decodificare

Destinaţ ie

ă . Sursa Codificare Semnal Decodificare Destina ţ ie Define ş te în termeni noi elementele

Defineş te în termeni noi elementele comunicării: sursa (sau emi ţătorul) este un codificator; receptorul este un decodificator; informaţ ia este mesaj. În cazul comunicării umane (fără mijloace tehnice de mediere) sunt prezente urm ătoarele elemente: sursa este o persoană (care este ş i codificator); destinatar – o alt ă persoană (care este ş i decodificator); semnalul (semnul) – care este limbajul folosit.

1 2

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

Dup ă W. Schramm, momentele esen ţ iale ale procesului de comunicare sunt: codificarea ş i decodificarea. Când o surs ă încearcă s ă comunice un mesaj ea urmăreş te s ă realizeze o “comuniune” (un înţ eles comun) cu destinatarul proiectat. Codificarea este primul act al procesului de comunicare: intenţ iile comunicatorului trebuie s ă fie transpuse în cuvinte rostite sau scrise, în imagini etc., deci transpuse într-un mesaj. Mesajele sunt compuse din semne (semnale ale unei experien ţ e) cum sunt cuvintele; cuvântul “cal” este un semn care reprezint ă “experien ţ a noastră generalizat ă” asupra cailor. Pentru cineva care n-a v ăzut niciodat ă sau n-a citit ş i nu a auzit despre cai, cuvântul “cal” nu are nici o semnificaţ ie. De regulă, învăţăm “semnele” prin asociere (cineva ne-a arătat un avion ş i ne-a spus cuvântul avion). Cuvântul (semnul) odat ă învăţ at ne produce acelaş i răspuns (sau aproape) ca ş i obiectul pe care îl reprezintă. Totuş i, subzist ă deosebiri între semne ş i obiecte: cuvântul câine sau fotografia unui câine nu ne produce aceeaş i reacţ ie de apărare ca apropierea unui câine străin. Funcţ ia semnelor este aceea de a suplini originalele, de a codifica experien ţ a noastră ş i de a face astfel posibil ă comunicarea. Semnele pot circula în toată lumea (ca fotografia unei explozii atomice sau imaginile televizate ale revoluţ iei române). Semnele funcţ ioneaz ă ca elemente sau părţ i ale unor sisteme cum sunt limbajul verbal sau

limbajele no-verbale, iar însuş irea ş i utilizarea corect ă a acestora se înscriu în tripticul comunicare, socializare, integrare social ă . “Când învăţăm s ă vorbim (semnele limbajului verbal – n.n.), învăţăm mai mult decât simple cuvinte”, nu doar să “denumim lucruri”, ci cum să ne comport ăm faţă de ceilal ţ i ş i, în genere, faţă de lumea din jur. (John Hartléy, “Discursul ş tirilor”, Ed. Polirom, Iaş i,

1 999, p. 1 5). Autorul citat subliniaz ă mai cuprinz ător rolul semnelor în socializare ca proces de

codificare a experienţ ei personale – sociale. Înv ăţ area limbajelor, deci a sistemelor de semne, înseamn ă: asimilarea unor valori; asimilarea de răspunsuri selectate ş i structuri de semnificaţ ii referitoare la ceea ce se întâmplă în jurul nostru; familiarizarea cu coduri ş i convenţ ii; selectarea ş i organizarea experienţ elor în patternuri de comportament; învăţăm s ă “descoperim, explorăm ş i s ă înţ elegem propria identitate”; învăţăm “ordinea simbolică” a lumii, adică modul în care sunt organizate în sisteme de semne ş i limbaje semnificaţ iile formelor de existenţă, de relaţ ionare ş i de mi ş care a faptelor ş i proceselor din mediul natural ş i social. Sistemele de semen ş i limbajele, mai subliniaz ă J. Hartley, reprezint ă o “forţă social ă impersonal ă” care induc simbolic dependen ţ a noastră faţă de societate, iar pe de alt ă part contribuie, prin reproducerea activă a semnificaţ iilor, a valorilor ş i rutinelor din discursurile ş i obiceiurile noastre, la menţ inerea ş i transmiterea instituţ iilor, a formelor de organizare social ă ş i a structurilor sociale. Discursurile ca expresii ale producerii sociale a semnificaţ iilor, ale codificării experien ţ elor ş i interacţ iunilor sociale, constituie, în acelaş i timp, elemente de structurare a realului ş i forţ e ale “construcţ iei sociale” a realit ăţ ii. Lumea este f ă cut ă real ă ş i înţ eleas ă în realitatea ei prin limbaj ş i discurs, prin codificare ş i decodificare. “Adev ărata natură a lucrurilor poate fi considerat ă a se fundamenta nu pe lucruri în sine, ci pe relaţ iile pe care le construim ş i pe care apoi le percepem între ele” (J. Hartley, lucr. Cit., p. 23). Lumea este aş a cum o cartografiaz ă discursurile care circulă în spaţ iul public (construite din semne, coduri, convenţ ii ş i moduri de semnificare). În spiritul teoriei semiotice a lingvistului Ferdinand de Saussure, sunt de reţ inut trei importante caracteristici ale semnelor: “arbitrarietatea” sau “convenţ ionalitatea” (U. Eco) relaţ iei lor cu referenţ ii exteriori (caracterul arbitrar al relaţ iei dintre semnificant ş i semnificatul său, Saussure); “multiaccentualitatea” semnelor, care nu au o “semnificaţ ie internă fix ă” ci numai un poten ţ ial de semnificare concretizat prin utilizare în contexte specifice care relevă, accentueaz ă, direcţ ioneaz ă semnificaţ iile; capacitatea de a genera “conotaţ ii” ş i “mituri” în sensul semnificării valorilor “expresive” (emoţ ii, sentimente, evaluări

1 3

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

pozitive/negative) sau “reflexiv-abstracte” (Idem, p. 31 ). (A se vedea teoriile despre semne ale lui Morris, Saussure, Peirce, Eco. O sintez ă a acestor teorii este expusă în lucrarea lui Umberto Eco “Le signe”, Ed. Labor, Bruxelles, 1 988). Codificarea este deopotrivă condi ţ ie ş i mecanism al comunicării. Dup ă Morris, un limbaj sau un cod reprezint ă o pluralitate de semne care, potrivit unor reguli de combinare, au o semnificaţ ie comună pentru un num ăr de interpreţ i ş i care poate fi produsă de aceş tia. Mai precis, codul este un sistem de semne, alcătuit din unit ăţ i (semnele) ş i structuri (reguli de combinaţ ie), iar esen ţ a sa const ă în asocierea structurilor de elemente sensibile cu structuri de semnificaţ ie (Denis McQuail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaş i, 1 999, p. 45). Pentru a sesiza semnificaţ ia unui semn (cuvânt, expresie, gest), “emi ţătorul ş i destinatarul trebuie s ă aibă un cod comun, adică o serie de reguli care permit a atribui o semnificaţ ie semnului” (U. Eco, lucr. Cit., p. 33). W. Schramm aseam ăn ă sistemul nostru de semne cu o stenogramă : codificatorul trebuie să ş tie a scrie stenograma, iar decodificatorul trebuie s ă ş tie s ă o citească . Mesajul odată lansat (un anunţ , un discurs, un comentariu etc.) devine independent de emi ţătorul lui, rămânând totdeauna deschis ă problema dacă el va ajunge la destinatar ş i dacă va fi receptat de către acesta. Decodificarea presupune un proces prin care se dă răspuns urm ătoarelor întrebări (tacite) ale comunicatorului: mesajul va fi înţ eles ş a cum ş -a gândit comunicatorul? Imaginea trezită în mintea receptorului va coincide cu cea din capul sursei? Cel mai simplu mod de a înţ elege codificarea ş i decodificarea este să ne gândim la ceea ce se întâmpl ă într-un circuit telefonic atunci când are loc o convorbire între doi abonaţ i. Prima condi ţ ie a funcţ ionalit ăţ ii sistemului descris în schema lui W. Schramm este ca toate verigile în parte să fie funcţ ionale: sursa să dispun ă de informaţ ii exacte ş i neechivoce; acestea să fie codificate cu precizie în semne transmisibile ş i deci s ă fie transformate într-un mesaj clar; mesajul trebuie s ă ajungă la receptor în forma sa autentică, iar aici trebuie să fie decodificat după modelul codificării. Altfel destinatarul nu reacţ ioneaz ă conform cu proiectul comunicatorului – ceea ce înseamn ă că sistemul nu funcţ ioneaz ă. “O comunicare reuş it ă presupune ca toţ i aceş ti paş i s ă fie realizaţ i în mod eficient, altfel lucrurile se petrec ca ş i atunci când o scrisoare nu ajunge la destinatar”. (W. Schramm, stud., cit.). Deci, realizarea comunicării cere anumite calit ăţ i ale fiecărei verigi; capacitatea informa ţ ional ă pentru surs ă; capacitatea de codificare la surs ă – emi ţător (precizie, evitarea cuvintelor de prisos, a ambiguităţ ilor ş i a expresiilor fără sens etc.); canalul trebuie s ă transmit ă rapid ş i cu fidelitate mesajul. În “construirea” mesajului, este de dorit să se evite redundanţ ele (cu excepţ ia repet ărilor intenţ ionate, pentru a fi siguri că receptorul a înţ eles mesajul) ş i, de asemenea, s ă se aleagă cu discernământ între intenţ ia de a transmite mai multe informaţ ii în unitatea de timp ş i preocuparea de a transmite mai puţ ine ş i a fi mai bine înţ eleş i; receptorul trebuie s ă fie în m ăsură a decodifica. A doua schem ă a comunicării din modelul Schramm este cea a “câmpului de experien ţă”. Pentru înţ elegerea ş i mai exact ă a modului în care are loc comunicarea, W. Schramm introduce în demersul său încă un element, care este vital: câmpul de experienţă al sursei (comunicatorului) ş i al receptorului, care se defineş te prin cunoş tinţ ele, simbolurile, informaţ iile, atitudinile celor două “verigi”. Aceasta este o condiţ ie indispensabil ă pentru “armonizarea receptorului ş i a emi ţătorului”, a codificării ş i a decodificării, a funcţ ionării codurilor comunicatorului ş i receptorului. Cu acest element central “schema comunicării” la forma urm ătoare:

1 4

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

Câmpul experien ţ ei l Câmpul experien ţ ei Sursa Semnal Destinatar Codificare Decodificare A
Câmpul
experien ţ ei
l
Câmpul
experien ţ ei
Sursa
Semnal
Destinatar
Codificare
Decodificare
A
proceselor comunicaţ ionale.
În
“realitate” a procesului comunicaţ ional este reprezentat ă în schema următoare:
Decodificator
Interpret
Codificator

Întret ăierea (suprapunerea) celor două figuri reprezint ă experienţ a cumulat ă a doi indivizi (sau a mai multora) care comunică. Sursa ş i destinatarul codifică ş i decodifică în funcţ ie de propria lor experien ţă (dacă nu am învăţ at limba englez ă nu putem codifica ş i decodifica în această limbă). În codificare (elaborarea mesajului) comunicatorul trebuie să introducă elemente presupuse a fi intrat în experienţ a destinatarului, elementele comune celor două experien ţ e fiind condi ţ ia pentru receptarea mesajului. Atunci când suprafa ţ a de intersecţ ie a celor dou ă câmpuri de experienţă este mare ,comunicarea este facilitată; dacă suprapunerea este foarte mică , comunicarea este facilitată; dacă suprapunerea este foarte mică , comunicarea devine foarte dificilă (este cazul oamenilor aparţ inând unor culturi foarte diferite), iar atunci când suprapunerea este nulă, comunicarea devine practic imposibil ă.

treia schem ă este cea a “interpretului”, menită a sublinia caracterul interpretativ al

aprofundarea demersului s ău analitic asupra comunicării, W. Schramm dezvăluie apoi un

alt element foarte important: fiecare persoană este atât codificator cât ş i decodificator, primind ş i transmi ţ ând mesaje. Se sugereaz ă depăş irea reprezent ării unei separaţ ii rigide dintre “emiţător”- “receptor”, dintre decodificare ş i codificare. Fiecare este comunicator (emiţător) ş i receptor. Mai precis, omul este ca un interpret: el decodifică ş i codifică neîncetat mesaje, în funcţ ie de semnele pe care le primeş te. Comunicatorul decodifică informaţ ii ş i le codifică într-un mesaj. Aceast ă

De fapt, omul decodifică mereu semne din mediul s ău ş i le codifică în răspunsuri. Când primeş te un semnal (în forma unui semn) ş i dacă în prealabil a înv ăţ at semnul respectiv, el a “învăţ at” ş i răspunsurile adecvate. Tocmai aceste răspunsuri constituie “înţ elesul” pe care îl are pentru noi semnul respectiv, iar experien ţ a fiecăruia este o acumulare de astfel de înţ elesuri – răspunsuri adecvate situaţ iilor de interacţ iune. “Interpretarea” semnelor reuneş te într-un proces unitar cele dou ă momente ale decodificării ş i codificării. Pe baza “interpret ării” se produc răspunsurile la semnele ce ne parvin. În ţ elesul rezultat din decodificare ne spune apoi cum să ne codificăm răspunsurile. “De fapt, este greş it s ă se imagineze procesul comunicării ca începând undeva ş i sfârş indu-se altundeva. El este, într-adevăr, fără sfârş it. Noi suntem mici centre de schimbare a direcţ iei, îndrumând ş i reîndrumând curentul nesfârş it al comunicării. Ne putem

1 5

SOCIOLOGIA COMUNIC Ă RII ÎN MAS Ă

SOCIOLOGIA COMUNICĂ RII ÎN MAS Ă

imagina corect comunicarea ca trecând prin noi fără îndoial ă, schimbat ă prin interpret ările noastre, obiceiurile, aptitudinile ş i posibilităţ ile noastre, fără ca output-ul s ă înceteze a reflecta input-ul” (W. Schramm, stud., cit.). Într-o a patra etap ă a demersului s ău, W. Schramm subliniaz ă alt element esen ţ ial pentru înţ elegerea proceselor de comunicare: feed-back-ul. Într-o conversaţ ie, de pildă, unul comunică spre cel ălalt, dar ş i acesta retransmite către preopinentul s ău. Aceast ă reacţ ie de răspuns este tocmai feed- back-ul. Schematic, procesul arată în felul urm ător:

Mesaj Codificator Decodificator Interpret Interpret Decodificator Codificator Mesaj
Mesaj
Codificator
Decodificator
Interpret
Interpret
Decodificator
Codificator
Mesaj

De ce este atât de important feed-back-ul în comunicare? Acesta ne spune, prin reacţ iile de răspuns, cum sunt interpretate ş i receptate mesajele noastre. Feed-back-ul îmbracă