TEMA 3

CUNOAȘTEREA DE SINE

Obiective
descrierea diversității de faţete ale sinelui multiplu;
explicarea noţiunii de eu reoglindit;
analiza postulatelor teoretice ale teoriilor referitoare la „Eu”;
evidenţierea factorilor ce determină distorsiuni în autocunoaştere.

Cuvinte cheie
Cunoașterea de sine, eu reoglindit, sine spontan, sine instituționalizat, sine „în lucru”.

Sumar
1. Conceptul de sine și imaginea de sine
2. Teoria sinelui multiplu (sine instituţionalizat, sine spontan, working self)
3. Eu-l reoglindit – looking glass self (Ch. Cooley, 1902)
4. Eu-l în teoria lui G. H. Mead
5. Sursele cunoaşterii de sine
6. Acurateţe şi distorsiune în cunoaşterea de sine

1. Conceptul de sine și imaginea de sine

Conceptul de sine – schemă internalizată care descrie un ansamblu de cogniţii,

credinţe şi sentimente cu referire la propria persoană.
În versiune individualizată, pentru fiecare persoană în parte, conceptul de sine este
imaginea pe care o avem despre noi înșine (imaginea de sine), înglobând atât ceea ce suntem
în prezent (cine suntem), cât şi experienţele din trecut (cine am fost), precum şi proiectele de
viitor (cine vom deveni).

Componente ale conceptului de sine

 Caracteristici prescrise; aspecte existenţiale; aspecte interpersonale; convingeri
internalizate; interese şi activităţi; diferenţiere socială

2. Teoria sinelui multiplu

(sine instituţionalizat, sine spontan, working self)

Teoria sinelui multiplu

Sine – multitudine de self-uri adaptate relaţiilor şi contextelor sociale; „sub-idenităţi”,
măşti pe care oamenii le prezintă în relaţiile interpersonale:
 Psihologie socială,
dr. conf. univ., Natalia COJOCARU

Sine stabil – trăsături de caracter şi comportament care rămân stabile indiferent de

context;
Sine operaţional – „sine în lucru” (working self) permisiv la schimbare, noi experienţe,
în diferite situaţii punem în acţiune acele aspecte ale sinelui, pe care le considerăm mai
potrivite pentru o situaţie anume;
Sine actual – ansamblu de reprezentări mentale despre ceea ce sunt indivizii în
prezent;
Sine posibil – ansamblu de reprezentări mentale despre ceea ce sinele ar putea / s-ar
cuveni să devină în viitor, de ce performanţe vor fi în stare;
Sine ideal – trăsăturile de personalitate dorite;
Sine instituţionalizat – ansamblu de reprezentări mentale despre ceea ce constituie
conformarea indivizilor la normele şi standardele instituţionale sau grupale specifice;
Sine spontan – sinele care urmăreşte satisfacerea nevoilor personale, a impulsurilor
interioare, fără a fi preocupat de nevoia de a respecta nişte norme, fără inhibiţii;
Sinele impus – sinele aşa cum îl doresc „alţii semnificativi”.

3. Eu-l reoglindit – looking glass self (Ch. Cooley, 1902)

Ch. Cooley (1902), Human Nature and Social Order:

Identitatea de sine se formează prin interacţiunea cu celălalt, printr-un proces
continuu de oglindire şi reoglindire reciprocă.
Celălalt este oglinda în care sinele „se priveşte” şi „se remodelează”, conform
expectaţiilor celuilalt şi imperativelor contextuale, eul nu se poate dezvolta înafara inte-
racţiunilor cu ceilalţi. Privindu-i pe alţii, ne vedem ca într-o oglindă, aflăm cum apărem în
ochii celorlalţi, le interpretăm gesturile şi ne formăm o imagine despre sine.
Subiectul individual şi societatea alcătuiesc un întreg, valorile, atitudinile şi
comportamentele dezirabile fiind construite social, izvorând din viaţa alături de celălalt şi nu
din parcursul solitar al subiectului.
Grupuri primare – familia, grupul de semeni, relaţiile de rudenie), grupuri mici,
informale, au un rol esenţial în formarea personalității, interacțiuni frecvente, de tip face-to-
face, relații de simpatie reciprocă și identificare cu ceilalți, coeziune înaltă.
Grupuri secundare – școala, organizația, grupuri mari, formale, contactele poartă un
caracter impersonal, relații reciproce relativ limitate, coeziune slabă.

Eul reoglindit are trei componente:

modul în care oamenii îşi imaginează că apar în ochii celorlalţi;
modul în care oamenii îşi imaginează că vor fi judecaţi de ceilalţi în funcţie de
modul în care apar sau se prezintă;
sentimentele de sine dezvoltate ca urmare a imaginării modului în care vor fi
judecaţi de ceilalţi.

4. Sinele în teoria lui G. H. Mead

Altul generalizat – entitate supraindividuală, cuprinde ansambluri organizate de

reacţii ale membrilor unei colectivităţi pentru o situaţie particulară; generalizarea de către
individ a poziţiei şi atitudinile majorităţii membrilor grupului faţă de sine, faţă de alţii sau

2
 Psihologie socială,
dr. conf. univ., Natalia COJOCARU

faţă de anumite situaţii). Instituţiile sociale sunt definite prin reacţii comune ale indivizilor la
anumite situaţii date.
Conduita individuală se analizează în funcţie de trei registre: personalitatea, rolul şi
grupul de referinţă.
Sinele constituie o sinteză dintre sinele ca eu şi sinele ca mine.
Eu (componenta psihologică a sinelui) – judecăţile şi atitudinile personale ale
indivizilor faţă de ceilalţi, faţă de sine însuşi şi faţă de lume în general;
Mine (componenta socială a sinelui) – atitudinile şi judecăţiler celorlalţi ca şi grup,
asumate şi internalizate de individ.
Sinele ca subiect – este activ, creativ, spontan şi dinamic.
Sinele ca obiect – normativ, care învaţă prin adaptare să se plieze pe exigenţele şi
aşteptările unui „Altul semnificativ” (ansamblu de persoane, aprecierile cărora contează în
evaluările pe care le face individul despre sine sau alţii).

5. Sursele cunoaşterii de sine

Autopercepţia – observarea propriilor comportamente şi reacţii în diverse situaţii

sociale şi emitem judecăţi despre propriile caracteristici de personalitate rezultatul
autoanalizelor şi autoobservaţiilor.
Constatările şi aprecierile celorlalţi.
Comparaţia socială – procesul de evaluare de către indivizi a propriilor însuşiri fizice
şi psihice, abilităţi, reprezentări, gânduri, emoţii şi sentimente, conduite şi performanţe prin
raportarea la ceilalţi oameni.
Cunoaşterea asistată de experţi.

6. Acurateţe şi distorsiune în autocunoaştere

Acurateţe – căutarea informaţiei obiective despre sine prin intermediul comparaţiilor

sociale.
Distorsiune – erorile care apar în procesul cunoaşterii de sine.
Discrepanţa eului – diferenţe şi/sau nepotriviri între diferite stări ale eului:
 la nivelul autopercepţiei şi heteropercepţiei;
 la nivelul eului real şi eul ideal;
 la nivelul eului real şi eului impus.
Discrepanţele foarte mari produc stări de dezamăgire, mâhnire, complexe.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE ŞI TEME DE REFLECŢIE

Cum îşi construiesc oamenii imaginea de sine? Care sunt diferențele dintre conceptul de
sine și imaginea de sine?
Care sunt sursele cunoașterii de sine? Cât de acurată/obiectivă este informația furnizată
de fiecare sursă?
Cum se manifestă în plan psihologic diferențele dintre „sinele real” și „sinele impus”?

APLICAŢII
Analizați cum aleg oamenii din mai multe sine-uri posibile, pe cel care cred că li se

3
 Psihologie socială,
dr. conf. univ., Natalia COJOCARU

potriveşte sau care cred că le va aduce mai multe beneficii într-o situaţie sau alta?
Argumentați rolul și relevanța „Celuilalt” în cunoașterea de sine, reflectând asupra
noțiunii de „eu reoglindit” (Ch. Cooley).
Elaborați un eseu la tema Acuratețe și distorsiune în cunoaşterea de sine, explicând
discrepanțele care apar în autocunoaștere și cum se reflectă acestea în plan psihic (cum
sunt trăite ca experiențe personale), inclusiv felul în care sunt gestionate acestea de
indivizi (1,5 pag.).