PREMISELE DEZVOLTĂRII

AFECTIVITĂȚII
Unități de conținut
1. Structura procesului emoţional
2. Factorii/premisele dezvoltării afectivităţii
3. Legea transferului afectiv
4. Combinarea afectivă sau compoziţia
sentimentelor
5. Maturizarea afectivă. Stabilitatea vieţii
afective
Structura procesului emoţional

Orice proces emoţional activ, ce se desfăşoară într-o

situaţie sau alta are un caracter integrat, de sistem.
El conține:
 componenta trăirii (aceasta fiind centrală),

 modificările organice, vegetative;

 manifestările comportamentale.
componenta trăirii (trăirea subiectivă
internă).

 se impune ca un conţinut specific al conştiin ţei, reflectând

semnificaţia obiectului, valenţa pozitivă sau negativ ă a lui.
 Trăirea ca atare este unică şi irepetabil ă, relevarea ei fiind
posibilă numai introspectiv, printr-un efort de transpunere:
încercarea de a rezona nemijlocit cu persoana supus ă
experimentului obiectiv este o sarcin ă mult mai dificil ă decât
decodificarea unor conţinuturi cognitive.
 Prin dimensiunea sa energetică, orice tr ăire tinde spre
exteriorizare, determinând dorinţa subiectului de a o
împărtăşi celor din jur.
 Fiecare trăire se individualizează pe fondul experienţei
emoţionale anterioare, iar semnificaţia pe care o poartă
se diferenţiază în interacţiune cu semnificaţiile date în
această experienţă.
 De aceea, nu se poate vorbi de caracterul predeterminat
şi invariant al niciunei trăiri. Orice trăire trebuie privită
din perspectiva genetică, evolutivă, relevându-se
modificările de conţinut, de intensitate şi de semn. Dup ă
cum sublinia J.Piaget, „dacă experienţa are un sens,
înseamnă că ea este solidară cu o istorie” (1970).
modificările organice, vegetative;

 studiile şi investigaţiile de laborator au identificat: schimb ări ale

configuraţiei EEG (reacţie de „trezire” bioelectric ă cu depresia ritmului alfa
sincronizat);
 variaţii, oscilaţii în activitatea sistemului cardiocirculator (tahicardie sau
bradicardie, accelerarea sau încetinirea pulsului);
 alterări ale sistemului respirator (accelerare în furie, încetinire în spaim ă);
 variaţii în dinamica gastrointestinal ă, inhibare la fric ă, team ă, nepl ăcere,
accelerare la surpriză, aşteptare, veselie, schimb ări în intensitatea şi
distribuţia tonusului muscular (unele grupe de muşchi intr ă în contrac ţie
prelungită, altele în repaus prelungit);
 modificarea rezistenţei şi conductibilit ăţii electrice a pielii (scade în emo ţia
de teamă şi frică, creşte în emoţia de siguran ţă de sine, de bun ă dispozi ţie);
 schimbări biochimice în compoziţia sângelui (con ţinutul de adrenalin ă şi
zahăr, variaţii ale echilibrului acido-bazic; mânia, frica, depresia sporesc
nivelul colesterolului);
 modificarea fluxului salivar (sc ădere în fric ă sau mânie, cre ştere în pl ăcere
şi satisfacţie).
modificările organice, vegetative;

 Sistemul limbic răspunde diferenţiat la valoarea afectivă polară

a stimulului, stimulând selectiv centrii simpatici sau
parasimpatici.
 Activarea verigii simpatice stimulează glandele suprarenale,
care secretă hormoni specifici ̶ epinefrina, norepinefrina.
Intrând în sânge, acestea exercită o acţiune lentă şi continuă
asupra organelor interne inimii, plămânilor, vaselor sangvine.
Acţiunea hormonilor şi a verigii simpatice a sistemului nervos
autonom este sincronă, mergând în acelaşi sens.
 Circuitul endocrin funcţionează în paralel: neurotransmiţătorii
stimulează hipofiza, ai cărei hormoni intră în circuitul sangvin,
contribuind la stabilirea semnului trăirii emoţionale (plăcut-
neplăcut).
manifestările comportamentale.

 este accesibil observaţiei directe.

 cuprinde o gamă întinsă de expresii şi reacţii motorii: gesturi, mi şc ări (ale
corpului, capului şi membrelor),
 expresii faciale motorii (zâmbet, râs, încruntare, tensiune, crispare), tremurături,
reacţii verbale (interjecţii, interogaţii, constatări, resemn ări, îndemnuri etc.).
 cele mai fin diferenţiate sunt considerate reacţiile faciale, fizionomice. Aceste
reacţii sunt mai specific legate de con ţinutul şi semnul tr ăirilor emo ţionale fiind
independente de influenţele culturale (se manifest ă la fel la persoanele
aparţinând unor culturi diferite).
 aceste expresii, prin condiţionare socială, intră ca elemente de comunicare
interpersonală.
 V.Pavelcu arată că „mimica şi pantomimica devin limbaj, ca şi cuvântul
articulat; ca şi acesta, ele se învaţă, luând forma social ă a tiparelor şi modelelor
create de generaţii”
2. Factorii/premisele dezvoltării afectivităţii

 primul factor al dezvoltării afective ar fi existenţa

unor obstacole în realizarea tendinţelor ce apar
spontan în primii ani de viaţă.
Oarecare tensiune este necesară pentru gruparea lor în
structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare
nicio barieră, nicio frustrare, tendinţele se consumă
imediat în acţiuni al căror ecou rămâne redus.
E nevoie de „o tensiune optimă”, chezăşia stabilităţii
afective, la care se referea şi Th. Ribot, când analiza
problema agreabilului.
 Evoluţia afectivităţii este influenţată şi prin imitarea atitudinilor
sau a emoţiilor celor din jur.
Copilul imită cu uşurinţă pe adulţi: nu numai expresiile verbale, ci
şi gesturile, atitudinile.
De asemenea, prin limbaj se transmit şi trăirile, emoţiile celor din
jur. Copiii ajunşi la şcoală au noi modele de imitat: profesorii cu
prestigiu. Când profesorul de istorie poveste şte cu însufle ţire
evenimente istorice, emoţia li se transmite şi şcolarilor. Desigur,
aceste sugestii şi acte de imitaţie nu duc imediat la formarea
unor sentimente. Nu devin copiii patrio ţi, fiindc ă au audiat
câteva lecţii de istorie, dar un interes pentru istorie, pentru
trecutul țării se poate contura.
3. Legea transferului afectiv

când un obiect A cauzează o stare afectivă durabilă,

ea se răsfrânge treptat („se transferă”) asupra altor
obiecte B sau C, dacă ele se asociază frecvent cu
obiectul A.
 Avem de a face cu un transfer prin contiguitate
demonstrat şi experimentat de către J.Watson,
părintele behaviorismului.
 Există şi un transfer prin asemănare: dacă un
sentiment ne leagă de un obiect, o persoan ă sau o
situaţie, acesta se va răsfrânge şi asupra altora
similare lor.
 Combinarea afectivă, căreia Th.Ribot îi spunea
„compoziţia sentimentelor”. Când uneia şi aceleiaşi
imagini se asociază, în repetate rânduri, diferite st ări
afective, ele tind a se combina, dând naştere unui
sentiment complex.

Combinarea sau sinteza afectivă poate fi completă, încât

nu se pot distinge emoțiile din care provin. Însă, poate
fi şi incompletă, cum e în cazul geloziei, când se
observă amestecul de ură cu cel de iubire.
Combinarea afectivă sau compoziția sentimentelor

 Combinarea afectivă e un fenomen de lungă durată, inaccesibil

experimentului, deci nedovedit în mod riguros, de aceea nu
potem vorbit despre o „lege”.
 El nici nu figurează de obicei în manualele de psihologie
contemporană.
 În schimb, este relatat procesul de autonomie funcţională
descris de G.Allport, care nu este decât un caz particular de
sinteză afectivă: „Abilitatea se transformă în interes”.
 „Motivele originare pot să dispară complet. Ceea ce era mijloc
în vederea unui scop devine un scop în sine” (G.Allport, p.240);
 „Autonomia funcţională se referă la orice sistem de motiva ţie
în care tensiunile implicate nu sunt acelea şi ca tensiunile
antecedente din care sistemul dobândit s-a dezvoltat”.
 Paul Fraisse 1-a combătut pe J. Nuttin cu un
argument referitor tocmai la fenomenul acesta. El
a luat cazul zgârceniei: un tân ăr e nevoit mereu s ă
adune bani pentru lemne, apoi ca să- şi cumpere
un palton etc.
În felul acesta se dovedeşte o veritabil ă evolu ţie a
afectivităţii, a motivaţiei: apar sentimente cu totul
noi, ce nu pot fi reduse la tendin ţele din care au
provenit.
 Încă un factor care poate interveni în evolu ţia afectivit ăţii îl
constituie intelectualizarea sentimentelor, în sensul prizei de
conştiinţă asupra existenţei unui sentiment şi a eventualei sale
valori.
Conştiinţa unui afect pozitiv poate să serveasc ă la consolidarea lui.
Conştientizarea unui sentiment negativ, ira ţional, d ăun ător poate
duce la o luptă împotriva lui, luptă foarte dificil ă şi al c ărei
succes e departe de a fi sigur, fiindc ă st ările afective nu ascult ă
de criteriile logice, ele sunt sub imperiul unor evenimente tr ăite
intens.
Chiar dacă acum ştim că au fost greşit interpretate, e greu s ă stingi
ecoul lor afectiv.
 Toţi factorii menţionaţi (frustrările, imitaţia,
fenomenele de transfer şi sinteză afectivă) sunt în
funcţie de experienţa socială, relaţiile sociale, de
trăirea încărcată afectiv a unor situaţii.
 Convingerea pe calea cuvântului, realizată prin
propagandă de diferite organizaţii sau formaţii
politice, are un impact mai scăzut decât se crede.
Numai în măsura în care elucidează afectele trăite zi
de zi, când se sprijină pe sentimente deja conturate,
munca de lămurire poate declanşa acţiunile aşteptate.
 5. Maturizarea afectivă. Stabilitatea vieţii afective

Maturizarea afectivă nu se realizează pe deplin, în mod automat, odat ă cu

înaintarea în vârstă.
Se caracterizează prin:
 stabilitatea vie ţii afective, datorită formării şi ierarhizării de sentimente bine

conturate. În lipsa acestora, cineva poate fi o fiinţă foarte emotiv ă, trecând cu

uşurinţă de la ostare la alta. Alte persoane pot fi capricioase şi imprevizibile.
 predominarea unor sentimente superioare, îndeosebi a celor morale,
asigurându-se astfel o conduită civilizată, atitudini corespunzătoare fa ţă de
cei din jur.
 conştientizare a trăirilor: atât a celor personale, cât şi a celor observate la

ceilalţi, ceea ce face posibilă intervenţia voin ţei şi adoptarea unei conduite
judicioase, raţionale.

Stările afective, sentimentele dau sens existen ţei. F ăr ă ele ea este seac ă, searb ăd ă.
Dar un sistem complex, cum e un sentiment bine cristalizat, nu e încremenit.