5.

RELAŢIA MEDIC – PACIENT

Relaţia medic-pacient se numără printre temele care au fost cel mai larg dezbătute în cadrul
preocupărilor de sociologie medicală, mai ales de către sociologii ce au îmbrăţişat perspectiva
interacţionistă. Această relaţie poate fi considerată a fi în acelaşi timp psihologică, socială, culturală
şi cu implicaţii profunde asupra actului medical. Interesul sociologilor pentru această temă se
explică prin faptul că de calitatea ei depinde vindecarea în sine.
Sociologia medicală are o tradiţie îndelungată în studiul acestei relaţii. Studiile iniţiale – de
factură cantitativă - s-au centrat pe satisfacţia pacientului faţă de actul medical şi priveau această
relaţie cumva izolat de restul universului medical. Abordările actuale sunt mai critice şi se
concentrează pe dinamica socială a interacţiunii, fiind mai degrabă studii calitative.
Ea a fost iniţial abordată din punct de vedere macrosocial – referitor la rolurile sociale – şi
apoi microsocial prin vizarea aspectelor legate de relaţia interpersonală. Şi referitor la această temă
putem aplica cele trei perspective teoretice principale pentru explicare.

1. RELAŢIA MEDIC-PACIENT DIN PERSPECTIVA DIVERSELOR TEORII

1.1. Perspectiva funcţionalistă
Principala contribuţie aparţine lui Parsons, legat de rolul de bolnav (vezi cursul nr. 2).
În completare la teoria rolului de bolnav, trebuie precizat că Parsons considera relaţia medic-
pacient ca definită de complementaritate, totuşi, medicul are rolul dominant în distribuirea
autorităţii. Relaţia este deci caracterizată de asimetrie, aceasta fiind necesară pentru a putea controla
interacţiunea cu pacientul. Poziţia superioară a medicului în raport cu clientul rezultă din
următoarele trei componente:
 Prestigiul profesional – datorat cunoştinţelor de specialitate şi statusului înalt pe care l-au
câştigat medicii în societatea actuală.
 Autoritatea situaţională a medicului – în condiţiile societăţii de azi, atât de tributară pieţei
economice, sănătatea a devenit şi ea un “bun de consum” care se poate “cumpăra” numai de la
furnizori calificaţi. Atâta timp cât nu există alte instituţii legitime care să se ocupe de furnizarea
de servicii de sănătate, medicii deţin monopolul asupra cererilor pacienţilor.
 Dependenţa situaţională a pacientului – datorată faptului că numai medicul are cunoştinţele şi
tehnologia necesare rezolvării problemelor de sănătate ale pacientului (Rădulescu, Sorin, 2002).
Tot T. Parsons împreună cu Renee Fox (1952) relevă următoarele componente ale relaţiei medic-
pacient (Rădulescu, Sorin, 2002).:
 Sprijinul – medicul oferă un sprijin pacientului, nu neapărat afectiv, ci şi bazat pe cerinţe dictate
de profesie. Sprijinul nu este necondiţionat, ci depinde de modul în care pacientul îşi îndeplineşte
obligaţiile.
 Permisivitatea – în raport cu conduitele aberante pe care le-ar putea avea şi care sunt justificate
de boală.
 Manipularea recompenselor – medicul este cel ce manipulează recompensele din sfera
tratamentului sau facilităţilor acordate pacientului, (ca de exemplu, poate micşora numărul de
zile de spitalizare, poate permite pacientului să primească vizite, să aibă un anumit tratament mai
puţin invaziv, etc.), în scopul de a obţine obedienţa pacientului şi astfel, o vindecare mai rapidă.
 Refuzul reciprocităţii – medicul refuză reciprocitatea în ce priveşte poziţia de egalitate cu
pacientul.
Teoretizări recente din cadrul funcţionalismului se referă la cele două culturi care vin în
interacţiune în cadrul relaţiei medicale: cultura pacientului şi cultura profesională. Aceasta din urmă
se referă la atitudinile, comportamentele şi valorile pe care medicul le aduce cu el în cadrul acţiunii
de îngrijire medicală. Acestea reflectă educaţia medicală primită, experienţele trăite şi credinţele
personale. Se utilizează şi noţiunea de autoritate esculapiană, legat de cultura medicală, care
presupune agregarea a trei tipuri de autorităţi. Autoritatea sapienţială este legitimată de cunoştinţele
de specialitate ale medicului; autoritatea morală este bazată pe acţiunea de a face bine; autoritatea
charismatică reflectă faptul că practicienii medicinii sunt angajaţi în activităţi cu o mare încărcătură
simbolică, cum sunt naşterea, moartea sau diferite alte aspecte ale vieţii.
La rândul lui, pacientul posedă o cultură proprie: aşa numita “agenda” cu care el intră în
 relaţia medicală reflectă expectaţii modelate cultural şi social despre cum anume trebuie să se
comporte medicul. Ea conţine de asemenea un autodiagnostic şi posibile căi de tratament (Hingson,
Scotch, Sorenson, Swazey, 1981).
Alţi doi autori cu contribuţii similare cu cele ale lui Parsons sunt Szasz şi Hollander, care
sugerează trei modele comportamentale de bază ale relaţiei medic-pacient. Primele două situaţii par
să reflecte viziunea parsonsiană şi toate trei reflectă în diferite grade asimetria relaţiei (Hingson,
Scotch, Sorenson, Swazey, 1981):
Aplicaţii clinice ale Prototipul
Modelul Rolul medicului Rolul pacientului
modelului modelului
Acţionează într-un Este asemănător unui Anestezie, traume
Activitate - Părinte – nou-
anumit fel asupra recipient (incapabil de a acute, delirium,
pasivitate născut
pacientului răspunde, inert) comă
Ghidare – Îi spune pacientului Procese infecţioase Părinte – copil
Cooperant (obedient)
cooperare ce să facă acute (gripă, pojar) (adolescent)
Foloseşte ajutorul de
Participare Ajută pacientul să Boli cronice,
specialitate. Membru al Adult – adult
reciprocă se ajute singur psihanaliză, etc.
parteneriatului
Tabel nr. 3: Modele comportamentale de bază ale relaţiei medic - pacient (Szasz şi Hollander);

1.2. Interacţionismul simbolic

În cadrul interacţionismului, una din teoriile vehiculate este cea a schimbului, care susţine că
orice interacţiune socială are loc prin intermediul unor negocieri şi tranzacţii, prin evaluări şi
percepţii de o parte şi de alta, care se circumscriu nu unor reguli prestabilite (ca în funcţionalism), ci
unor reguli negociate chiar în cursul interacţiunii. Deci şi relaţia medic-pacient implică negocierea.
D. Hayes-Bautista a elaborat un model de interacţiune, propunându-şi să dovedească că orice
relaţie presupune un schimb, nefiind o relaţie dominată numai de medic. Astfel pacientul poate cere
de exemplu schimbarea medicaţiei. Pentru asta el are la dispoziţie două strategii (Rădulescu, 2002):
 Folosirea unor tactici de convingere – el încearcă să argumenteze susţinând că tratamentul este
ineficient. Cele mai convingătoare tactici sunt: cererea de schimbare a tratamentului prescris,
evidenţierea faptului că acesta nu a dat rezultate, sugerarea altui tratament, întrebări care
sugerează răspunsul.
 Utilizarea unor tactici de contraatac – sunt folosite de pacienţii care cred că regimul de tratament
este inadecvat. Aceste tactici sunt folosite după ce au fost utilizate cele de convingere. Pot fi:
creştere simplă, adică sporirea dozei (în cazul în care pacientul consideră că tratamentul nu este
suficient de puternic), creştere suplimentară, adică adăugarea şi a altor medicamente, diminuare
simplă, reducerea dozei, diminuare substractivă, adică eliminarea sau înlocuirea tratamentului.
La rândul său medicul dispune şi el de tactici, capabile să impună poziţia de autoritate:
 Erudiţia copleşitoare
 Ameninţarea medicală – avertizarea pacientului în legătură cu consecinţele nerespectării
tratamentului
 Punerea în vederea pacientului că efectele tratamentului se vor vedea mai târziu
 Apelul personal – făcut în numele relaţiilor personale cu pacientul, ca acesta să continue
tratamentul.
Ca rezultat al schimburilor şi tranzacţiilor pot apărea 4 situaţii:
 Satisfacţia reciprocă a părţilor
 Satisfacerea cerinţelor medicului nu şi ale pacientului
 Satisfacerea cerinţelor pacientului nu şi ale medicului
 Lipsa de satisfacţie reciprocă

1.3. Teoria conflictului

Perspectiva conflictualistă subliniază ideea că orice interacţiune între medic şi pacient este
dominată de interese, percepţii şi puncte de vedere divergente. În această perspectivă se încadrează
teoreticieni ce urmează o linie marxistă de gândire (Navarro, Waitzkin, Waterman) care susţin că
relaţia medic-pacient este o reflectare a proceselor economice ale societăţii capitaliste. Bolnavul se
plasează pe o poziţie de neajutorare, iar situaţia acestuia este exploatată de către medici, a căror
atitudine este guvernată de principiul capitalist al obţinerii de profit.
Un alt autor, Shortell, studiază relaţia dintre satisfacţia pacientului şi accesul la servicii de
sănătate, continuitatea îngrijirii, calitatea ei. Acest model este compus din trei seturi de variabile
sistem:
 Variabile input – caracteristicile pacientului cum ar fi vârsta, sexul, mărimea familiei din care
face parte;
 Variabile proces – acces la îngrijire, continuitatea şi calitatea îngrijirii;
 Variabile output – status de sănătate obiectiv, satisfacţia pacientului (Maycovitch, 1980).
Trebuie amintită aici şi opinia lui Freidson – de asemenea conflictualist – ce consideră că
medicul şi pacientul sunt exponenţi a două sisteme sociale diferite, cel medical şi cel profan; că
fiecare din aceştia încearcă să-şi satisfacă cerinţe proprii, ceea ce adesea duce la conflict; şi că
medicii şi sistemul medical au puterea de a crea şi de a construi boala (semnificaţiile ei sociale)
(Maycovitch, 1980) .

Studii empirice ale relaţiei medic-pacient

1. Gradul de cunoaştere de către medic a problemelor pacienţilor şi reacţiile faţă de ele.
M. Stewart şi C. Buck (1977) au intervievat 299 de pacienţi din mediul rural (Canada) şi pe cei 5 medici la care
erau înscrişi aceştia. Obiective şi rezultate:
 Gradul de cunoaştere de către medici a problemelor pacienţilor. În 46%-62% din cazuri medicii aveau un
grad ridicat de cunoaştere a plângerilor, tulburărilor pacienţilor, dar în acelaşi timp un grad scăzut de
cunoaştere a problemelor lor sociale, existent numai pentru 23% din cazuri.
 Reacţiile medicilor faţă de problemele pacienţilor – medicii reacţionează adecvat la plângerile pacienţilor
referitor la bolile lor, dar nu şi faţă de celelalte probleme.
 Relaţia dintre gradul de cunoaştere a problemelor pacienţilor şi reacţiile faţă de aceste probleme.
Cercetarea a evidenţiat o reacţie slabă între cunoaşterea tulburărilor şi reacţiile faţă de ele.

2. Analiza conversaţiei dintre medic şi pacient ca metodă de evaluare a distribuţiei autorităţii

Dintr-o cercetare realizată asupra conversaţiilor purtate de 18 rezidenţi şi 20 de pacienţi dintr-o instituţie
medicală universitară, care şi-au dat dat acordul să fie înregistraţi audio-vizual, cercetătoarea americană
Candace West a demonstrat poziţia de autoritate care se manifestă în relaţia dintre medic şi pacient. Constatări:
Medicii bărbaţi îşi întrerup interlocutorii de două ori mai mult decât o fac pacienţii
Medicii bărbaţi întrerup pacienţii de culoare de două ori mai mult decât în cazul pacienţilor albi
Medicii femei sunt întrerupţi de pacienţii lor de mai multe ori decât îşi întrerup ele pacienţii
Rezultă deci că identitatea de sex este importantă şi atunci când medicul e femeie de multe ori autoritatea o
deţine pacientul.
Acest studiu arată că actul medical este o scenă în deplină desfăşurare, care implică doi actori, dintre care unul
are o reputaţie profesională mai mare, dar ambii, prin intermediul unor negocieri, trebuie să improvizeze actul
final (Rădulescu, 2002).

2. CALITĂŢI ŞI TRĂSĂTURI DE CARACTER SOLICITATE MEDICULUI DE

CĂTRE BOLNAV
Literatura de specialitate este extrem de bogată în inventarierea trăsăturilor pe care medicul
trebuie să le posede pentru a facilita scopul ultim al oricărui act medical (vindecarea). Pe lângă
trăsăturile intelectuale, morale şi relaţionale pe care orice medic trebuie să le posede, mai sunt
amintite şi altele, ca:
 Demn de încredere – pentru că e necesară în procesul vindecării
 Animat de intenţii bune şi bunăvoinţă – pentru că primul precept al medicinii (Hipocrate)
se referea la a acţiona întotdeauna numai în interesul pacientului şi a nu- provoca rău.
 Curaj – pentru că medicul se expune adesea la pericolul contaminării sau la proceduri ce îi
pot provoca prejudicii.
 Onestitate intelectuală – pentru că există situaţii în care medicul trebuie să recunoască că
nu are suficiente cunoştinţe sau abilităţi pentru a trata pacientul.
 Compasiune – pentru că mai ales pacienţii cu boli cronice sau incurabile au nevoie să
simtă acest lucru
 Sinceritate – pentru că în urma informaţiilor transmise de medic, pacientul ia decizii în
legătură cu viaţa lui (Pellegrino, 2002).

3. TIPURI DE ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE ÎN RELAŢIA MEDIC-PACIENT

3.1. În cadrul relaţiei, atât medicul cât şi pacientul au comportamente şi atitudini specifice, dictate de
o serie de variabile cum ar fi tipul bolii, structura de personalitate a celor doi, tipul de consultaţie, sau
aspecte educaţionale, religioase, culturale. Literatura de specialitate oferă o serie de modele ale
interacţiunii între cei doi. Vom analiza câteva:
Emanuel şi Emanuel (1992), referindu-se la rolul medicului, propun 4 modele, fiecare
evidenţiind un aspect al interacţiunii:
 Modelul paternalist – medic ce acţionează în mod paternalist iau decizii pentru pacienţi, uneori
împotriva dorinţelor acestora.
 Modelul informativ – medicul prezintă pacientului în mod detaşat informaţia şi oferă diverse
opţiuni, pacientul fiind cel ce face alegerea.
 Modelul interpretativ – medicul încearcă pornind de la abilităţile sale intuitive să înţeleagă
dorinţele şi nevoile neexprimate ale pacientului său.
 Modelul deliberativ – între cei doi are loc un dialog deschis în urma căruia se ajunge la o decizie
luată în comun privind strategia de urmat.
Medicii urmează unul sau altul dintre aceste modele în funcţie de conjunctură (de exemplu în
medicina de urgenţă modelul paternalist este cel mai frecvent), şi în funcţie de viziunea pe care o are
în legătură cu medicina în general şi cu boala (DeCamp, 2002).

3.2. Un alt model, al unui autor român (Athanasiu, 1983) se referă la atitudinile pe care medicul le
poate aborda faţă de pacient:
 tutore autoritar – nu dă nici o explicaţie, aşteptând de la bolnav o ascultare fidelă
 mentor – îşi oferă cunoştinţele de expert şi-l învaţă pe pacient să se adapteze la condiţiile stării
de boală
 savant detaşat – descrie obiectiv avantajele şi inconvenientele diferitelor posibilităţi terapeutice
şi lasă pacientului posibilitatea alegerii
 părinte bun şi protector – care caută să evite să dea pacientului său o noutate dureroasă sau o
responsabilitate chinuitoare
 avocat ale adevărului înainte de toate – care gândeşte că nimic nu e mai rău ca îndoiala şi care
informează pacientul şi asupra a ceea ce nu este necesar.

3.3. Medicul utilizează o serie de strategii în relaţia sa cu pacientul în scopul de a imprima acesteia
cursul dorit şi de a obţine vindecarea cât mai rapidă şi cu cât mai puţine costuri. Morgan grupează
aceste strategii în 4 categorii: persuasiunea, negocierea, comportamentul nonverbal şi incertitudinea
funcţională – aceasta din urmă intervine când medicul prelungeşte în mod deliberat incertitudinea
pacientului cu scopul de a gestiona mai bine tratamentul; în felul acesta, el poate economisi timp,
poate evita scenele emoţionale dintre pacient şi familie, îşi poate menţine autoritatea asupra
pacientului (Lupu, Zanc, 1999)

4. OBSTACOLE ÎN RELAŢIA MEDIC-PACIENT (aplicaţie la situaţia sistemului medical din

România)
În practica medicală cotidiană adesea intervin o serie de bariere în relaţia medic-pacient ce au
o cauzalitate foarte variată. Desigur că aceste obstacole se pot datora şi personalităţii celor doi,
trăsăturilor lor de caracter, sau aspectelor conjuncturale, dar există şi o serie de factori ce ţin de
sistemul medical. Aceste obstacole subminează încrederea ce trebuie să stea la baza acestei relaţii şi
devin demne de luat în seamă mai ales în bolile cronice şi incurabile.
Astfel un prim obstacol se referă la lipsa accesului (sau a continuităţii accesului) la serviciile
medicale de specialitate în cazul unor bolnavi nedeplasabili sau din mediul rural. În cazul unor
pacienţi cu boli cronice, menţinerea contactului cu serviciile medicale de specialitate este esenţială în
managementul afecţiunii, însă din motive obiective, îngrijirea acestora este episodică.
O altă problemă este cea economică, având în vedere că îngrijirea medicală de specialitate –
mai ales cea privată – implică costuri mari şi tot mai multe servicii medicale sunt contra cost. Există
pacienţi ce nu îşi pot permite o serie de servicii medicale ce le-ar ameliora starea de sănătate (de
exemplu tratamentele fizioterapeutice).
În ce priveşte serviciile medicale private, aici există o adevărată presiune a eficienţei
(consultul a cât mai multor pacienţi într-un anumit interval de timp), datorată faptului că clinicile
private sunt instituţii de piaţă ce urmăresc obţinerea de profit. Din acest motiv, chiar dacă pacientul
continuă să consulte acelaşi medic, implicarea emoţională a acestuia este minimă, datorită timpului
scurt acordat consultaţiei.
 Şi nu în ultimul rând, sistemul de salarizare nesatisfăcător al profesiei medicale în România
subminează în modul cel mai profund calitatea serviciilor medicale şi implicit eficienţa lor.
Precaritatea motivaţiei financiare determină implicare scăzută a medicilor din sistemul de stat în
relaţia cu pacienţii, astfel că aceştia consideră necesar să „cumpere” atenţia medicilor.

5. PRINCIPII DE ETICĂ ÎN RELAŢIA MEDIC-PACIENT:

Profesia medicală acţionează pornind de la o serie de principii etice ce creează un cadru moral.
Cele mai multe dintre acestea îşi au originea în jurământul lui Hipocrate şi întreaga atitudine etică
faţă de problematica medicală rezidă în două principii fundamentale (respectul vieţii şi respectul
autodeterminării persoanei) (Astărăstoaie, Stoica, 2003). Deşi persistă sau apar – datorită progresului
ştiinţei – şi aspecte etice controversate, există consens în acceptarea celor mai multe din principiile
etice, astfel: autonomia pacientului – dreptul de a-şi alege medicul, de a refuza unele investigaţii
sau tratamente considerate ca fiindu-i nocive; datoria medicului de a pune beneficiul pacientului
deasupra oricărui ţel; prezervarea sănătăţii prin respingerea superstiţiilor şi tratamentelor
iraţionale; păstrarea vieţii cu orice preţ; păstrarea secretului medical; obligaţia medicului de a-şi
informa pacientul despre riscurile investigaţiilor sau tratamentelor prescrise şi despre prognosticul
letal (dacă acesta i-o cere imperios în situaţia în care sănătatea îi permite aflarea adevărului);
respectarea principiului de a nu face rău în primul rând şi apoi de a vindeca (primum non nocere,
deinde salutare) (Luban-Plozza, Iamandescu, 2002).
Codul deontologic al profesiei medicale (vezi anexa) face referiri explicite la toate aceste
atitudini etice.
În ciuda reglementărilor stricte în domeniul deontologiei medicale, apar totuşi în practica
medicală o serie de situaţii problematice din punct de vedere etic, ca de exemplu: pacientul face uz
de dreptul său la autonomie (refuzând tratamentul sau neacceptând unele proceduri medicale) în
condiţiile în care medicul ştie că acest lucru îi poate pune viaţa în pericol; pacientul lasă în seama
medicului luarea oricăror decizii privind sănătatea sa; administrarea unei medicaţii stupefiante, cu
potenţial de instalare a dependenţei; comportamente problematice ale medicilor în cazul tratării unor
confraţi, etc.

Exerciţii:
1. Explicaţi următorii factori ce determină poziţia de superioritate a medicului faţă de pacient: prestigiul
profesional, autoritatea situaţională a medicului, dependenţa situaţională a pacientului.
2. În ce credeţi că constau următoarele componente ale relaţiei medic-pacient: sprijinul, permisivitatea,
manipularea, refuzul reciprocităţii
3. Completaţi tabelul
Aplicaţii clinice Prototipul
Modelul Rolul medicului Rolul pacientului
ale modelului modelului
Acţionează într-un Este asemănător unui
Activitate -
anumit fel asupra recipient (incapabil de a
pasivitate
pacientului răspunde, inert)
Ghidare – Îi spune pacientului ce
Cooperant (obedient)
cooperare să facă
Foloseşte ajutorul de
Participare Ajută pacientul să se
specialitate. Membru al
reciprocă ajute singur
parteneriatului

4. În ce constă, pe scurt, teoria schimbului social?

5. D. Hayes-Bautista a elaborat un model de interacţiune, propunându-şi să dovedească că orice relaţie medic-
pacient presupune un schimb, nefiind o relaţie dominată numai de medic. Dacă pacientul cere de exemplu
schimbarea medicaţiei, are la dispoziţie câteva strategii în scopul de a obţine ceea ce doreşte de la medic. Care
credeţi că sunt acestea? Care credeţi că sunt strategiile medicului de a-şi impune poziţia de autoritate?
6. În ce constă concepţia conflictualistă asupra relaţiei medic-pacient?
7. Elaboraţi câte o ipoteză pentru cele două studii empirice asupra relaţiei medic-pacient prezentate în cadrul
cursului.
8. Faceţi o listă cu trăsături care sunt necesare profesiei de medic din punctul vostru. Lucraţi apoi pe echipe de
câte 3-4 studenţi şi discutaţi aceste trăsături.
9. Alcătuiţi 4 echipe de analiză şi discutaţi cele patru modele ale relaţiei medic-pacient (fiecare echipă un
model). Găsiţi de asemenea câte o situaţie medicală în care se aplică fiecare model.
10. Reactualizaţi o experienţă medicală semnificativă din viaţa voastră. Cum aţi descrie atitudinea medicului ce
s-a ocupat de diagnosticul si tratamentul vostru? Aţi putea-o încadra într-unul din următoarele modele
atitudinale?:
 tutore autoritar
 mentor
 savant detaşat
 părinte bun şi protector
 avocat ale adevărului înainte de toate
11. Cum sunt utilizate următoarele strategii de control în relaţia medic pacient?
 Persuasiunea
 Negocierea
 Incertitudinea funcţională
 Comportamentul nonverbal
12. Lucraţi în echipe de câte 3-4 studenţi şi identificaţi şi analizaţi obstacolele întâlnite în relaţia medic-pacient
în sistemul medical românesc.
13. Discutaţi situaţiile deontologice problematice amintite în secţiunea 5 a cursului.

Concepte de reţinut: autoritate esculapiană (sapienţială, morală, charismatică)

Bibliografie:
1. Astărăstoaie, V., Stoica, O. Bioetica – o nouă ştiinţă? În Buletinul Informativ pentru Medicii de Familie, nr.
3, 2003. http://www.medfam.ro/bimf/article.php?sid=71
2. Athanasiu, A. 1983. Elemente de psihologie medicală. Bucureşti, Editura Medicală.
3. Codul Deontologic al Colegiului Medicilor din România, www.cmr.ro/index
4. DeCamp, Matthew. Ethics and the Physician-Patient Relationship. Medico-Moral Consequences of
Commodification. în Einstein Quaterly Journal of Biology and Medicine, nr. 19, 2002, p. 135-138.
5. Hingson, R., Scotch, N., Sorenson, J., Swazey, J., 1981. In Sickness And In Health - Social
Dimensions of Medical Care. London, The C. V. Mosby Company.
6. Luban-Plozza, Iamandescu, I. B. 2002. Dimensiunea psihosocială a practicii medicale. Bucureşti, Editura
Infomedica.
7. Lupu, I şi Zanc I. 1999. Sociologie medicală – teorie şi aplicaţii. Iaşi, Editura Polirom.
8. Rădulescu S. 2002. Sociologia sănătăţii şi a bolii. Bucureşti, Editura Nemira.
9. Maykovich, M., K., 1980. Medical Sociology, Sacramento, Alfred Publishing Co.
10. Pellegrino, Edmund. Professionalism, Profession and the Virtues of the Good Physician. În The Mount
Sinai Journal of Medicine, nr. 6, 2002, p. 378-384.