Relația medic-pacient.

Realizat de :Cozac Daria

Grupa O1901
 Relaţia medic-pacient, element central al
practicii medicale şi este considerată mijocul
prin intermediul căreia sunt furnizate
îngrijirile medicale. O bună relaţie medic-
pacient este esenţială pentru calitatea
îngrijirilor medicale.
 Statut social al medicului:
Medicul este elementul cheie în cadrul sistemului sanitar,respectiv,are un statut deosebit și în cultura
extramedicală,fiind considerat prototipul profesionistului prin experientă.
Poziția ocupată de medic în societate este determinată de: Valoarea sănătății,Vieții și Morții; Puterii pe
care o deține; Prestigiu.
Statutul medicului este asociat cu valori precum:putere,cunoaștere,devotament,eroism,sacrificiu.
Parson defineste rolul social al medicului prin 5 elemente:
• Competența tehnică-asimilarea si consolidarea cunostintelor se realizează si dupa terminarea facultatii.
• Universalism-din punct de vedere medical nu poate refuza bolnavul dupa criterii arbitrare(pozitie
sociala,sex,rasa,religie,etnie)
• Specificitatea funcțională- medicul este speciaizat într-un domeniu bine definit
• Neutralitate afectivă-medicul nu judecă si nu condamnă pacientul pentru actele sale,nu-și pedepseste
bolnavul și nu admite sa devină intim cu el ;neutralitatea îi asugură medicului obiectivitate în raport cu
pacientul
• Orientarea spre colectivitate-înainte de toate ,medicul este preocupat de bunăstarea pacientului.
 Rolul social al bolnavului

Rolul social de bolnav este definit de Parson

prin 4 trasaturi:

1. Degrevarea de sarcini si responsabilităti

2. Bolnavul nu se poate insanatosi printr-un
act de vointa proprie ,de aceea ,el nu este
responsabil de incapacitatea sa
3. Boala trebuie considerata indezirabila si
bolnavul trebuie sa isi doreasca
insanatosirea
4. Bolnavul are obligatia sa coopereze cu cei
care raspund de sanatatea sa.
 Tipuri,modele și strategii de relație medic –pacient.
In analiza relațiilor medic pacient, ca relatie socială, s-au impus două puncte  de vedere: primul este cel al
lui Parson, care consideră această relație ca fiind una de complementaritate, înțelegere reciprocă între doi
actori sociali; cel de al doilea punct de vedere este cel al lui Friedson, care definește această relație ca
fiind potențial conflictuală, cind atit medicul, cit și pacientul folosesc diferite mijloace pentru a-si  atinge
scopurile.

Cele două abordări accentuează diferite aspecte ale relației medic pacient, contribuind la înțelegerea
naturii sociale a întâlnirii dintre cele două roluri. În relația de complementaritate,atit medicul,cît și pacientul
joacă propriu rol social, fiecare reprezentând modele,"tipuri ideale" de comportament social. Cele două
roluri sunt complementare :pacientul trebuie să caute îngrijirea și să coopereze cu medicul, iar medicul să
își aplice cunoștințele în beneficiul pacientului.

Astfel ,putem evidenția două tipuri de relație medic pacient: de conformitate și de obidienta. Conformitatea 
reprezintă raportul dintre două lucruri conforme și exprimă: concordanță sau potrivire. Număi atunci când
medicul va folosi cunoștințele sale medicale, bunele maniere, interesul și respectul față de pacient, acesta
din urmă se  va identifica cu medicul și vor forma unitate socială.
Obidienta nu reprezintă altceva decât ascultare, supunere din partea pacientului, dar aceasta se poate
realiza doar atunci când medicul îi oferă pacientului suport psihologic, compasiune, simpatie.
Psihiatrii americani T.Szasz si M.H.Hollender au indentificat 3 modele de
relații medic-pacient:

Activitatea -pasivitate: medicul este activ ,bolnavul este subiect

pasiv.Exemple sunt cazurile de râni grave ,comă ,anestezie.

Conducere-cooperare :circumstanțele sunt mai puțin grave( boli

acute, infecții). Bolnavul este capabil să urmeze un sfat și să își
exerciții propria judecată.

Participare reciprocă (cooperare mutuală): este vorba, mai cu

seamă, de boli cronice, când bolnavul îl întâlnește ocazional pe
medic (diabet,psoriazis). Medicul ajută bolnavul să se ajute pe
sine. 
 În literatura de specialitate există și alte trei modele de interacțiune medic pacient: modul
de abordare paternalist și cel antipaternalist și modul tranzacțional al sarcinilor.

Paternalismul reprezintă o relație de tip monolog. Informația oferite de către medic ,va  fi
minoră , cu un conținut succint,uneori neclar pentru pacient. Hotărârea este luată de
către medic, iar pacientul va trebui să accepte orice decizie.

Modelul de relația antipaternalist definește bolnavul drept un subiect responsabil și liber

se ia decizii de importanță vitală și oportune pentru el însuși. Modul de abordare
antipaternalist poate fi realizat cu ajutorul acordului informat. Acesta din urmă are rolul de
a indica toate drepturile și obligațiunile, atât ale medicului cât și ale pacientului;de a
descrie riscurile și beneficiile unui tratament.

In modelul tranzacțional al sănătății produs de psihologul George Stone,

responsabilitatea de urmat tratamentul este împărțită- medicul  urmărește evoluția
tratamentului și face modificări, dacă este nevoie, iar pacientul urmărește tratamentul.
Medicul trebuie să creeze o atmosferă prietenoasă în care pacientul să se simtă
confortabil, să poată să și recunoască greșelile, să poata cere ajutor. 
Strategiile de control în relația medic pacient pot fi grupate în patru
categorii: persuasiune, negociere, incertitudinea funcțională,
comportament non-verbal.

Persuasiune se regăsește de partea ambelor părți: atât de partea

pacientului, cât și departe medicului. Pacientul poate convinge medicul
că un anumit tratament este mult mai eficient pentru problema sa de
sănătate decât un altul, iar medicul poate convinge pacientul că
experiența sa în aplicarea tratamentului propus este una pozitivă și se
bazează pe cercetări științifice și experimente de laborator.

Negocierea se referă la procesul prin care medicul și pacientul ajung la

un compromis.

Incertitudinea funcțională intervene doar atunci când medicul, fiind

sigur de evoluția unei boli sau de rezultatul unei terapii, poate prelungii în
mod deliberat incertitudinea pacientului.

Comportamentul non-verbală se poate manifesta printre o serie de

gesturi realizate atât de către medic, cât și de către pacient.
Pentru a evalua calitatea actului medical sunt indicate 3 în stadii:
anamneză și explorarea simptomelor de către medic; precizarea
diagnosticului și decizia în legătură cu tratamentul; complianță la tratament.

În primul stadiu pacientul prezintă problema medicului în termeni uzuali, iar

medicul il transformă în termeni pur medicali.
Anamneza are o importanță majoră pentru formularea unei diagnoze. Cu cât
este o mai bună relație între medic și pacient, cu atât pacientul livrează date
ОтветитьПереслать
mai cuprinzătoare și de încredere. Pacientul poate să vorbească mai liber,
se dezvăluie mai multe despre sine.
În al doilea stadiu, medicul ia o decizie în legătură cu diagnosticul și alege
un tratament.
Al treilea stadiu este urmarirea tratamentului de către pacient sau
complianta la tratament. Din punct de vedere terapeutic, o buna relație
încurajează pacientul să urmeze întocmai indicațiile și tratamentul indicat de
medic. 

     
Pentru lucrătorul medical, obiectivul de bază a comunicării reprezintă menirea sa personal de diagnostica și
trata. Respectiv, pentru bolnav- de problemele sale de sănătate, ce coincide cu disfuncția fizică și
consecințele ei. Așadar, este logica constatarea, privit căreia, necesitatea bolnavului este centrat pe alinarea
suferinței și tratament.
Astfel, competență și performanță medicului se centrează asupra două scopuri fundamentale:
1. Acumulare informații de la pacient și transmitere eficientă, adecvată a rezultatul diagnosticului.
2. Acordarea unei consiliere ce ar demonstra compătimire și respectul față de ea, și respectarea principiilor
morale ale bioeticii medicale.
Primul scop sub aspect teoretic pare a fi simplu ,însa sub cel practic este unul destul de dificil și sunt
determinați de anumiți factori interni și externi, începînd cu cultura individuală a medicul, abilitatea
profesională și culminând cu flexibilitatea comunicațională.
Pentru realizarea acestor scopuri, în fața medicului sunt puse anumite cerințe imperative:" trebuie sau nu
trebuie".
Astfel, putem constata că medicul în procesul ta codificare și emitere a mesajului trebuie să: utilizeze un
limbaj și simplu și clar care să nu  conțină ambiguități; să vorbească concret la subiect și se referă
strict la problema în cauză; să fie concis ,să nu utilizeze cuvinte inutile ,să folosească termeni
comuni și nu abreviaturi  sau jargoane medicale.
Al doilea aspect implică faptul că pacientul nu este pentru medic un obiect de cercetare, ci o persoană ce se
află în suferință. Astfel, dacă acumulare  informației de la pacient, stabilirea diagnosticului și tratamentului
presupune competență și performanță profesională ,iata că în fază respectiva, medicului i se cere abilități și
caracteristici morale precum: înțelepciune ,dreptate ,curaj, cumpătare, răbdare,milă.etc.
În caz contrar ,alte categorii ale bioeticii medicale ca autoritate medicului și încrederea pacientului își pierde
valoarea.
Comunicarea în funcție de diagnostic. Comunicare cu diferite tipuri de pacient.
În analiza comunicării clinice, a fost redate anumite caracteristici și condiții despre cum ar trebui să se
realizeze comunicarea dintre medic și pacient, când doctorul are de stabilit metode de diagnosticare și
diagnosticarea propriu zisă.
Într-o formă ierarhică, comunicare diagnosticului urmează după anamneză și investigație. Astfel dacă în
primele faze ale actului medical, doctorul este un dirijor în sens comunicativ, adică ghidează pacientul
prin codificarea mesajului, aici doctorul este cel ce codifică mesajul, iar codul utilizat trebuie să depinde
de feedback, observat și interpretat de medic în funcție de modul redării, acceptarea și înțelegerea de
către pacient a metodelor de diagnosticare. Iata de ce este recomandat ca diagnosticul  să fie comunicat
de către medic și nu de personal medical auxiliar, pentru că el interacționează cu pacientul și îl
cunoaștem mai bine.

Atunci când se comunică un diagnostic este necesar de respectat patru reguli fundamentale:
1. Limbajul utilizat trebuie să fie clar, conchis, la subiect, redat în termeni comuni, sincer și corect.
2. Argumentarea diagnosticului- se face în baza rezultatelor investigațiilor, respectiv, fișa medicală a
pacientului cu analizele trebuie să fie la îndemâna doctorului.
3. Prezentarea diagnosticului trebuie să fie strâns legate de a formula și schema de tratament.
4. Lucrătorul medical trebuie să sprijine pacientul sau rudele acestuia fără anumite prejudecăți.
Comunicarea cu diferite tipuri de pacienți.
Activitate medicală este una dinamică, la care participă  diferiți
subiecți atât ca temperament, cât și ca deficienta somatică.
Această realitate face ca comunicare dintre medic și pacient să
conturezi anumite caracteristici specifice, care duc la apariția unor
dificultăți nu doar pentru pacient, ce și pentru personalul medical.
Nimeni nu poate tăgădui faptul că unele faze sunt haotice (de
exemplu, când pacientul are deficiențe de auz, iar medicul este
nevoit să ridice vocea, încât este auzit din stradă) dar și dramatice,
când lucrătorul medical nu știe ce să facă și cum să procedeze. Întâi
de toate, în astfel de cazuri, se cere o atitudine etică și calități
morale precum răbdarea, compasiunea, milă, cumpătarea, etc., ce-i
permite medicului să manifeste tac profesional. În al doilea rând,
comunicarea cu pacienții care au anumite deficienței este binevenită
pentru formarea profesională a medicului.
 Concluzii:
Cu cât este o mai bună relație între medic și pacient, cu atât pacientul livrează date
mai cuprinzătoare și de încredere. Pacientul poate să vorbească mai liber, se
dezvăluie mai multe despre sine.
Atunci când relația dintre medic și pacient include cimpetență și comunicare,de
obicei există un raspuns mai bun la tratament.
De asemenea ,atunci când rezultatele așteptate sunt combinate cu un raspuns bun
la tratament,cu satisfacerea pacientului,acesta va avea starea de sănătate
îmbunătățită și o calitate mai bună a vieții.
Succesul tratamentului poate fi puternic afectat de relația dintre medic și pacient.