INTRODUCERE

RELAŢIA
MORALĂ - ETICĂ - DEONTOLOGIE

Umanitatea a fost pusă dintotdeauna în faţa opţiunii

între „bine” şi „rău”, fiind binecunoscut dualismul alb - negru,
personaj pozitiv - personaj negativ, yin - yang, drept - nedrept,
echitabil - inechitabil etc., ca o coordonată constantă a firii
noastre umane. Totalitatea conceptelor referitoare la această
dualitate este sintetizată de morală. Avându-şi izvorul în
negura timpurilor, cu punct de plecare în obiceiuri ancestrale
(cutume), morala vine să facă o sinteză a părerilor individuale
(conştiinţă individuală) şi colective (opinia publică)
referitoare la aceste aspecte.

Vom putea defini morala ca fiind „ansamblul

convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor,
reflectate şi fixate în principii, norme, reguli determinate istoric
şi social, care reglementează comportarea şi raporturile
indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate
(familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor, societate), în
funcţie de categoriile specifice ale moralei (bun/rău, datorie,
dreptate/nedreptate) şi a căror respectare se întemeiază pe
conştiinţă şi pe forţa opiniei publice.” (11). Spre deosebire de
regulile stipulate legislativ (prin Codul Penal, prevederi penale
speciale, normative din alte ramuri de drept etc.), care sunt
impuse prin forţa de constrângere a statului, pentru
1
nerespectarea regulilor morale nu există constrângere juridică;
sancţionarea atitudinilor nepotrivite din punct de vedere moral
este făcută prin prisma propriei conştiinţe şi, mai ales, prin
oprobriul public la care se expun cei ce încalcă normele
morale.

Etica reprezintă disciplina filozofică al cărei obiect de

studiu este morala (cu toate aspectele ei practice şi teoretice), o
doctrină/teorie filozofică despre esenţa moralei. Cu alte
cuvinte, etica se constituie într-un sistem de norme, valori,
categorii şi principii morale - un veritabil cod moral.
Deşi cele două noţiuni sunt adesea folosite ca sinonime,
fiind practic interşanjabile în limbajul curent, morala se referă
la convingeri bazate pe practici sau la învăţături cu privire la
modul în care oamenii se comportă în mod concret în relaţiile
personale şi în societate, în timp ce etica se referă la un set sau
un sistem de principii, sau la filozofia sau teoria care le
obiectivează. Atunci când se compară morala cu etica, „etică”
este cuvântul cel mai adesea folosit pentru a desemna o analiză
filozofică a unui anumit gen de moralitate.

Deontologia (denumită şi etică profesională)

constituie un domeniu restrâns al moralei/eticii, cu
aplicabilitate strictă la exercitarea unei anumite profesii. În
această accepţiune, putem spune că deontologia cuprinde
aspectele teoretice şi practice referitoare la datoriile şi
obligaţiile morale derivate din exercitarea unei profesii.
Etimologia termenului este greacă: „deon, deontos” - care s-
ar putea traduce prin „ceea ce trebuie făcut”, „ceea ce se
cuvine”, „datorie”, „obligaţie”, respectiv „logos” - care are
înţelesul de „discurs”, „ştiinţă”.
Prima utilizare a termenului „deontologie” aparţine
juristului şi moralistului englez Jeremy Bentham (1748-1832)

2
- părintele utilitarismului modern. În lucrarea sa „Deontologia
sau ştiinţa moralităţii” (1832), el afirma: „Baza deontologiei
este principiul după care o acţiune este bună sau rea, demnă
sau nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendinţa ei
de a spori sau diminua suma fericirii publice.” Această
concepţie implică, aşadar, o evaluare primară, preliminară, ante
factum, a consecinţelor unei acţiuni, stabilind dacă aceasta
merită sau nu să fie îndeplinită din punct de vedere moral, în
funcţie de cantitatea de plăcere sau durere care decurge din
această acţiune.
Într-un înţeles mai apropiat de perspectiva actuală,
deontologia constituie ansamblul de reguli ce formează codul
moralei profesionale, ansamblul principiilor şi normelor morale
specifice pe care le implică exercitarea unei anumite
profesiuni. În acest înţeles, noţiunea „deontologie” se confundă
cvasitotal cu sintagma „etică profesională”.
Vom putea, deci, defini deontologia ca fiind
ansamblul de reguli care precizează îndatoririle unei
anumite profesiuni; aceste reguli au în vedere conduita
celor care exercită o anumită profesie, atât în raporturile
dintre ei, cât şi în raporturile cu clienţii lor şi/sau cu
publicul (societatea).
Toate profesiile impun anumite îndatoriri celor care le
exercită. Însă în cazul unor profesii liberale, cu înalt grad de
independenţă profesională (avocatură, jurnalism, medicină,
medicină dentară, asistenţă medicală etc.), a fost necesară o
codificare internă, de tip „autoreglementare”, a acestor reguli
morale, îmbrăcând forma codurilor deontologice. Acestea nu
se mulţumesc să puncteze îndatoririle membrilor acestor
corpuri profesionale, ci stabilesc şi modalităţi de sancţionare
disciplinară în cazul abaterilor de la principiile morale ale
profesiei - un veritabil „drept disciplinar”. Astfel, deşi Codul
muncii (21) are prevederi generale referitoare la ceea ce

3
înseamnă şi în ce constă o abatere disciplinară: „este o faptă
în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune
săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a
încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil,
ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici” (art.
247 alin. 2), tot în cuprinsul acestui act normativ (21) se admite
că regimul sancţionator poate fi şi trebuie să fie particularizat
în anumite situaţii: „În cazul în care, prin statute profesionale
aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim
sancţionator, va fi aplicat acesta.” (art. 248 alin. 2). Codurile
deontologice sunt exemple tipice de aplicare practică a acestor
prevederi legislative derogatorii.

4
 CAPITOLUL I

DREPTURILE
(ŞI OBLIGAŢIILE) PACIENŢILOR

Relaţia medic-pacient a cunoscut o continuă transfor-

mare în timpurile recente, de la o relaţie de „subordonare”,
de dependenţă a pacientului de medic (relaţie de tip
paternalist), la una de egalitate, de colaborare, de
parteneriat. În lumina acestei relaţii de tip nou, s-a impus
necesitatea afirmării (şi statuării prin acte legislative
adecvate) a drepturilor pacienţilor.
Un prim pas în acest sens l-a constituit elaborarea (în
1994, la Amsterdam - Olanda) a „Declaraţiei pentru
promovarea drepturilor pacienţilor în Europa”, sub egida
Biroului Regional pentru Europa al Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii. La principiile acestei declaraţii au aderat 36 de state
europene, între care şi România. Temele principale la care se
referea această declaraţie au fost:
- drepturile omului şi valorile în îngrijirea sănătăţii;
- dreptul la informare;
- consimţământul informat (ca o condiţie preliminară
obligatorie pentru orice intervenţie medicală);
- dreptul la confidenţialitate;
- dreptul la îngrijire şi tratament de calitate, fără niciun
fel de discriminare.

5
 Ulterior (la Bali, în septembrie 1995), Asociaţia
Medicală Mondială a adoptat o „Declaraţie asupra drepturilor
pacientului”, cu caracter complet, universal.

Politica de promovare a drepturilor pacienţilor s-a

materializat în România prin elaborarea Legii drepturilor
pacientului (Legea nr. 46/21 ianuarie 2003) (19). Ulterior,
prevederile acestei legi au fost completate prin norme specifice
de aplicare, printr-un Ordin al Ministrului Sănătăţii şi Familiei
(nr. 386/2004), care statuează obligaţiile concrete ale
instituţiilor de sănătate vizavi de necesitatea respectării unor
drepturi ale pacienţilor prevăzute de lege.
Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 stipulează
dreptul acestora la informare medicală, cuprinde prevederi
referitoare la consimţământul pacientului privind inter-
venţia medicală, are în vedere dreptul la confidenţialitatea
informaţiilor şi viaţă privată a pacientului, drepturile
pacientului în domeniul reproducerii, precum şi drepturile
pacientului la tratament şi îngrijiri medicale.

Importanţa recunoaşterii acestor drepturi reiese cu

claritate dacă trecem în revistă următorul caz, care relevă
necesitatea absolută a informării pacientului despre toate
manoperele medicale la care este supus, cu respectarea
principiului bioetic fundamental al autodeterminării persoanei:

Un bărbat în vârstă de 72 de ani, de profesie

agricultor, tată a trei copii, suferea de cancer de colon. El
descria boala sa ca o „masă intestinală”, dar nu cunoştea ce
tip de modalitate terapeutică urma să fie folosită.
În ziua de după intervenţia chirurgicală, chirurgul-
mâna a doua, aflat de gardă, a vizitat pacientul pentru
inspecţia de rutină şi tratarea inciziei chirurgicale. Pacientul,
6
aşteptându-se să vadă o rană închisă, s-a speriat când a văzut
orificiul de colostomie. A întrebat chirurgul despre „gaura din
abdomenul său”. Chirurgul, într-o manieră foarte serioasă, i-a
răspuns: „Capătul intestinului operat a fost suturat la
abdomen. De acum vei defeca prin această gaură în punga pe
care o voi plasa la capătul intestinului.”
Surprins şi furios de răspuns, pacientul a întrebat: „Pe
cine aţi întrebat înainte de a deschide gaura aceasta?”.
Chirurgul a spus pacientului că i-au informat fiul despre
procedură. Pacientul a strigat furios: „Cine urma să fie operat
şi să aibă o gaură în abdomen? Eu sau fiul meu? Cum aţi
îndrăznit să faceţi asta fără să mă întrebaţi? Vă voi da în
judecată pe toţi!” Chirurgul, nepregătit pentru o astfel de
reacţie, a început să explice pe îndelete raţiunea pentru care a
fost efectuată colostomia şi a calificat boala pacientului ca
fiind una „rea”. După explicaţie, pacientul a spus: „Dacă
mi-aţi fi spus asta mai devreme, nu aş fi strigat la
dumneavoastră. Nu sunt atât de ignorant, să ştiţi! Aş fi
înţeles.”
(Conf. dr. Nermin Ersoy, Turcia - în „Informed
Consent”, editor prof. Amnon Carmi, UNESCO Chair in
Bioethics, The International Center for Health, Law and
Ethics, University of Haifa, Israel, 2003)

Trebuie remarcat că aceste drepturi au şi obligaţii

corelative.
Pe de o parte, pentru concretizarea acestor drepturi este
necesară o atitudine deontologică bine precizată din partea
personalului medical; aceste norme de etică profesională se
regăsesc în codurile deontologice ale medicilor, medicilor
dentişti şi asistenţilor medicali.
Pe de altă parte, însă, existenţa acestor drepturi ale
pacienţilor se corelează (sau ar trebui să se coreleze) cu
7
anumite responsabilităţi ce cad în sarcina pacienţilor, ca de
exemplu obligaţia de autoîngrijire (de menţinere a igienei
orale şi corporale), obligaţia de complianţă terapeutică,
respectarea recomandărilor medicului, prezentarea la
controalele periodice, obligaţia de a avea o atitudine
decentă faţă de personalul medical etc.

Pacienţii au drepturi şi în calitate de asigurat în

sistemul naţional de asigurări sociale de sănătate (Legea nr.
95/2006, titlul VIII) (20):

Art. 217
Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază
în condiţiile stabilite pe baza contractului-cadru care se
elaborează anual.

Art. 218
(1) Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de
bază în caz de boală sau de accident, din prima zi de
îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare,
în condiţiile stabilite de prezenta lege.
(2) Asiguraţii au următoarele drepturi:
a) să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi
casa de asigurări de sănătate la care se asigură, în condiţiile
prezentei legi şi ale contractului-cadru;
b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care
îl solicită, dacă îndeplinesc toate condiţiile prezentei legi,
suportând cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru
un medic din altă localitate;
c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după
expirarea a cel puţin 6 luni de la data înscrierii pe listele
acestuia;

8
 d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente,
materiale sanitare şi dispozitive medicale în mod
nediscriminatoriu, în condiţiile legii;
e) să efectueze controale profilactice, în condiţiile
stabilite prin contractul-cadru;
f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală
preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru
depistarea precoce a bolilor;
g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi
în spitale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări
de sănătate;
h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;
i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă
stomatologică;
j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de
recuperare;
k) să beneficieze de dispozitive medicale;
l) să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la
domiciliu;
m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele,
în special în ceea ce priveşte diagnosticul şi tratamentul;
n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor
medicale;
o) să beneficieze de concedii şi indemnizaţii de
asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii.

Art. 220
Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat
beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor
medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemo-
epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de
imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii

9
de planificare familială (...), în cadrul unui pachet minimal de
servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru.

Dar pacienţii au şi obligaţii corelative în aceeaşi

calitate de asigurat:

Art. 219
Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de
drepturile prevăzute la art. 218 sunt următoarele:
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;
b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar
modificări în starea lor de sănătate;
c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice
stabilite prin contractul-cadru;
d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi
casa de asigurări asupra modificărilor datelor de identitate
sau a modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o
anumită categorie de asiguraţi;
e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile
medicului;
f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul
medico-sanitar;
g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma
reprezentând coplata, în condiţiile stabilite prin contractul-
cadru;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale
documentele justificative care atestă calitatea de asigurat.

Insist pe conduita de respect reciproc pe care şi-o

datorează pe de o parte furnizorii de servicii de sănătate
(stipulate în prevederile deontologice specifice) şi pe de altă
parte pacientul. O conduită civilizată a pacienţilor permite o
colaborare optimă cu cadrele medicale, în vederea atingerii

10
obiectivului comun: starea de sănătate a pacientului.
Dimpotrivă, în situaţiile în care pacienţii nu respectă această
condiţie elementară şi de bun simţ, cadrului medical i se oferă
posibilitatea legală de a întrerupe relaţia cu pacientul:

Art. 653 (Legea nr. 95/2006, titlul XV)(20)

(1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi
întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic,
furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică
asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.

De altfel, nerespectarea obligaţiilor din partea

pacienţilor poate atrage şi alte consecinţe legale. Cel mai
semnificativ exemplu mi se pare cel al sancţionării
nerespectării obligaţiei de complianţă terapeutică prin
prevederile Legii nr. 95/2006, titlul XII (20):

Art. 376
(1) Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, de urgenţă
ori când pacientul sau reprezentanţii legali ori numiţi ai
acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau
consimţământul, medicul acţionează respectând voinţa
pacientului şi dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o
intervenţie medicală.

11
 (2) Responsabilitatea medicală încetează în situaţia în
care pacientul nu respectă prescripţia sau recomandarea
medicală.

Deşi multe dintre aceste obligaţii nu se regăsesc explicit

în acte normative, respectarea şi de către pacienţi (alături,
evident, de cadrele medicale) a unui pachet minimal de
reguli morale şi de conduită reprezintă o coordonată
esenţială a unei relaţii sănătoase, bazată pe încredere
reciprocă, dintre pacienţi şi personalul medical.

ANALIZA DREPTURILOR PACIENŢILOR

PRIN PRISMA LEGISLAŢIEI SPECIFICE

Înainte de a analiza prevederile Legii nr. 46/2003 (19),

detaliind care sunt drepturile pacienţilor, trebuie să facem
precizarea noţiunii de „pacient”. În conformitate cu textul de
lege (art. 1 lit. a): „prin pacient se înţelege persoana sănătoasă
sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate”.
Aşadar, nu numai persoana bolnavă este pacient, ci şi
persoana sănătoasă, care beneficiază de programe de
promovare a sănătăţii, de profilaxie a unor îmbolnăviri (de
exemplu controalele medicale profilactice, depistarea preococe
a proceselor neoplazice, fluorizarea apei pentru prevenţia
apariţiei cariilor, controlul periodic stomatologic de depistare
precoce a unor afecţiuni specifice - parodontopatii, procese
carioase etc.).

Art. 1 lit. d prevede ce se înţelege prin termenul general

de „intervenţie medicală”: „orice examinare, tratament sau
alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori
de reabilitare”. Este, deci, important de avut în vedere că sub
incidenţa Legii drepturilor pacientului intră nu doar actele
12
medicale curative uzuale, ci şi ansamblul investigaţiilor care
conduc la precizarea diagnosticului, precum şi manoperele de
postvenţie/reabilitare (urmărirea evoluţiei bolilor cronice,
protezarea, implantele dentare etc.)

Atunci când vorbim de drepturile pacienţilor trebuie

făcută, de asemenea, distincţia între drepturile sociale şi
drepturile individuale.
Drepturile sociale sunt corelative obligaţiilor asumate
de societate pentru asigurarea sănătăţii populaţiei (asigurarea
unui nivel optim de servicii medicale, la un anumit standard,
pentru întreaga populaţie), având un caracter general. Acestea
sunt, evident, direct dependente de nivelul de dezvoltare a
societăţii respective (ţările dezvoltate putând asigura aceste
drepturi la un nivel superior, comparativ cu cele
subdezvoltate). Sunt legate şi de noţiunea de „accesibilitate”
la serviciile de sănătate, pentru că implementarea (punerea în
practică) a acestor drepturi depinde de asigurarea unei
infrastructuri medicale corespunzătoare, echitabil poziţionată
geografic, fără dezechilibre între urban şi rural, dar şi de
asigurarea resursei umane (a cadrelor medicale) necesare
pentru deservirea facilităţilor medicale.
Drepturile individuale au caracter personal (după cum
le spune şi numele), concretizat la o anumită persoană. Atunci
când vorbim de „dreptul la sănătate” al unui individ, aceasta
este accepţiunea pe care o dăm termenului. Datorită
caracterului lor subiectiv, sunt intim legate de noţiunea de
„adresabilitate” - ca termen de sănătate publică ce are în
vedere voinţa/dorinţa pacientului de a apela cu încredere la
serviciile de sănătate. Acestea sunt drepturile pacientului
despre care vom vorbi în detaliu în cele ce urmează.

13
 Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 este
structurată după cum urmează:
Cap. I - Dispoziţii generale
Cap. II - Dreptul la informaţia medicală
Cap. III - Consimţământul pacientului privind interven-
ţia medicală
Cap. IV - Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi
viaţă privată a pacientului
Cap. V - Drepturile pacientului în domeniul reprodu-
cerii
Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri
medicale
Cap. VII - Sancţiuni
Cap. VIII - Dispoziţii tranzitorii şi finale

Cap. I - Dispoziţii generale

Acest capitol introductiv defineşte pentru început

noţiunile de „pacient”, „discriminare”, „îngrijiri de sănătate”,
„intervenţie medicală”, „îngrijri terminale”.

Articolul 3 are în vedere două principii importante de

esenţă bioetică, cel al recunoaşterii individualităţii şi unicităţii
fiecărui individ şi cel al nediscriminării, statuând dreptul
pacientului „de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o
discriminare.”

Definiţia legală a discriminării este cuprinsă în art. 1

lit b: „distincţia care se face între persoane aflate în situaţii
similare, pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice,
originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau
antipatiei personale”.

14
 Lipsa oricărei discriminări în domeniul asistenţei
medicale este o reflectare a principiului conform căruia orice
persoană are dreptul la opinie, la păreri proprii, dreptul de a
adera la anumite valori morale şi culturale proprii, dreptul de
a-i fi respectate convingerile filozofice sau religioase; în ultimă
instanţă este o reflectare a egalităţii între fiinţele umane ca
indivizi unici.

În cuprinsul articolului 2 este prevăzut „dreptul la

îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea
dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi
materiale”. Este o reflectare a principiului general al dreptului
fiecăruia la viaţă, la integritate fizică şi psihică a persoanei,
precum şi a dreptului la o protecţie corespunzătoare a sănătăţii,
asigurată prin mijloace preventive şi curative adecvate, care
urmăresc atingerea nivelului optim de sănătate personală.

Cap. II - Dreptul pacientului la informaţia medicală

Articolul 4 prevede dreptul de a fi informat cu

privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la
modul de a le utiliza. Acest drept este pus în practică prin
publicitatea serviciilor medicale, care oferă acces egal pentru
toţi cei interesaţi (instituţiile medicale sunt servicii publice, nu
„organizaţii clandestine”).

Dreptul de fi informat asupra identităţii (nume,

prenume) şi statutului profesional al furnizorilor de servicii
de sănătate (gradul profesional şi didactic, funcţia în cadrul
sistemului de sănătate) este prevăzut de art. 5 alin. 1. Purtarea
de ecusoane cu aceste date, dar şi prezentarea personală a
cadrelor medicale sunt corelative acestui drept al pacienţilor.

15
 Pentru pacientul internat este prevăzut dreptul de a fi
informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să
le respecte pe durata spitalizării (art. 5 alin. 2) (regimul
vizitelor, accesul aparţinătorilor, regulamentul de ordine
interioară etc.).

Articolul 6 sumarizează cele mai importante aspecte

care trebuie aduse la cunoştinţa pacientului în legătură cu
statusul său medico-biologic, astfel încât acesta să poată lua
decizii în cunoştinţă de cauză referitor la intervenţiile medicale
la care va fi supus. În absenţa acestor date exhaustive,
consimţământul exprimat de pacient va fi viciat, pentru că nu
este satisfăcută cerinţa ca acest consimţământ să fie „informat”
pentru a fi valid.
În acest sens, legea prevede dreptul pacientului de a fi
informat:
- asupra stării sale de sănătate;
- a intervenţiilor medicale propuse;
- a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri;
- a alternativelor existente la procedurile propuse;
- despre riscurile determinate de neefectuarea trata-
mentului şi de nerespectarea recomandărilor medicale;
- asupra datelor despre diagnostic şi prognostic.

Pacientul are dreptul de a refuza să-i fie aduse la

cunoştinţă anumite informaţii care îi cauzează suferinţă (ca
de exemplu o suferinţă incurabilă în stadiu terminal), în
conformitate cu articolul 8. Pacientul poate cere în mod expres
să nu fie informat, putând alege o persoană care să fie
informată în locul său (art. 9). Aceste prevederi legale oferă o
alternativă acceptabilă la situaţia delicată în care este pus
medicul care trebuie să comunice un prognostic infaust, cu
efecte psihologice potenţial severe pentru pacient.

16
 Rudele şi prietenii pot fi informaţi despre evoluţia
cazului (investigaţii, diagnostic, tratament), dar numai cu
acordul pacientului (art. 10). Deşi în practica uzuală această
prevedere este adeseori încălcată, trebuie manifestată deosebită
prudenţă pentru respectarea obligaţiei deontologice de păstrare
a secretului profesional. Încălcarea dreptului la confiden-
ţialitate al pacientului îl poate expune pe medic/medicul
dentist/asistentul medical unor acuze de abatere disciplinară.
De altfel, lectura atentă, ad literam, a acestui articol de lege ne
duce la concluzia că nu există nicio obligaţie de a informa
aparţinătorii despre starea medicală a pacientului; doar dacă
acesta doreşte în mod expres, legea ne oferă aceast drept
facultativ.

Ca expresie a principiului autodeterminării, dar şi a

dreptului de a cunoaşte toate aspectele referitoare la starea sa
de sănătate, din mai multe puncte medicale de vedere, articolul
11 stipulează dreptul pacientului de a cere şi de a obţine o
altă opinie medicală. O informare completă asupra datelor
medicale care îl privesc, venită de la mai multe surse, este de
natură a facilita pacientului luarea unei decizii în deplină
cunoştinţă de cauză asupra intervenţiilor medicale la care va fi
supus.

Modul în care sunt comunicate informaţiile

medicale este de o importanţă crucială. Conform articolului 8,
„informaţiile se aduc la cunoştinţa pacientului într-un limbaj
respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de
specialitate”. Scopul final este ca datele medicale să fie
înţelese pe deplin de către pacient; de aceea se recomandă
utilizarea limbajului curent, nu a celui de specialitate (ex.
„plombă” - nu „obturaţie”; „operaţie” - nu intervenţie

17
chirurgicală, „proteză” - nu „dispozitiv protetic” etc.), adaptat
nivelului intelectual şi cultural al pacientului. Încercarea
medicului de a epata prin folosirea de termeni supraspecializaţi
poate avea drept consecinţă, mai ales în contextul unei relaţii
paternaliste cu pacientul, neînţelegerea realităţii medicale şi,
implicit, luarea unei decizii pe baza unui consimţământ formal,
insuficient informat.
Tot cu acest scop în minte, dacă pacientul nu
cunoaşte limba română, comunicarea se va putea face „în
limba maternă ori în limba pe care pacientul o cunoaşte” sau
se va căuta orice altă formă de comunicare ce garantează
înţelegerea informaţiilor (art. 8).

Comunicarea se va face şi în formă scrisă (conform

prevederilor articolului 12) pentru pacientul externat, care
poate cere şi are dreptul să primească la externare un rezumat
al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului, îngrijirilor
din timpul spitalizării.

Cap. III - Consimţământul pacientului

privind intervenţia medicală

Înainte de orice manoperă medicală trebuie obţinut

acceptul pacientului.
Pentru manopere uzuale, cu risc medical minim, se
poate lua în considerare un consimţământ implicit, constând,
de exemplu, în suflecarea mânecii pentru a fi luată tensiunea
sau pentru recoltare de sânge de la plica cotului sau, în cazul
consultaţiei medico-dentare, în plasarea voluntară a pacientului
pe scaunul de consultaţii şi deschiderea gurii.
De regulă, însă, este necesar un consimţământ în
formă explicită: verbal sau (preferabil) în scris; acesta din
urmă devine în mod absolut obligatoriu atunci când riscurile

18
intervenţiei medicale sunt crescute, dacă este vorba de
intervenţii medicale mutilante sau dacă pacientul este subiect al
unei cercetări ştiinţifice.
Acest consimţământ, pentru a fi valid, trebuie să
îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:
- să fie liber exprimat (fără constrângere morală, fizică
sau de altă natură; fără ca acesta să rezulte în urma unei
atitudini paternaliste din partea medicului);
- să fie valabil exprimat (adică să fie dat de un pacient
capabil, cu capacitate de exerciţiu păstrată; sunt excluşi în acest
sens minorii şi bolnavii psihic incapabili să înţeleagă
consecinţele medicale ale deciziilor lor, precum şi, evident, cei
a căror stare de conştienţă este abolită sau marcat alterată);
- să fie informat (ceea ce presupune cunoaşterea
amănunţită a realităţii medicale şi în special a beneficiilor şi a
riscurilor procedurii medicale, pentru a le putea pune în balanţă
în luarea deciziei finale).
Necesitatea obţinerii consimţământului informat al
pacientului pentru procedurile medicale la care este supus
constituie o expresie a principiului autodeterminării.
Tendinţa modernă în relaţia medic-pacient este spre construirea
unei relaţii de colaborare (de parteneriat), iar obţinerea
consimţământului este o coordonată moral-etică esenţială în
acest sens, care contribuie semnificativ la creşterea încrederii
pacientului în medicul curant.
Totuşi, deşi pacientul participă la adoptarea deciziilor
medicale, el nu se poate substitui în totalitate poziţiei
medicului. Acesta din urmă va trebui să ia decizia terapeutică
finală (în funcţie de conştiinţa sa, bazat pe pregătirea şi
cunoştinţele sale profesionale şi, fireşte, în interesul
pacientului).

19
 Cu toate acestea, o manoperă medicală nu va putea fi
impusă cu forţa, pentru că, aşa cum statuează articolul 13,
pacientul „are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie
medicală”, dacă îşi asumă, în scris, răspunderea pentru
decizia sa. Consecinţele neintervenţiei medicale trebuie să-i fie
explicate pacientului; vorbim, aşadar, de un „refuz informat”.

În situaţii de excepţie, când pacientul nu-şi poate

exprima voinţa (ex. comă), iar o intervenţie medicală este
necesară de urgenţă, acordul pacientului poate fi dedus
dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia (art. 14); cu
alte cuvinte, se poate prezuma acceptul pacientului, dacă
anterior nu s-a pronunţat pentru refuzul tratamentului.

Pentru persoanele incapabile (minori, bolnavi psihic)

care necesită intervenţie medicală de urgenţă, consimţă-
mântul reprezentantului legal (părinţi, tutore) nu mai este
necesar (art. 15). Aceată situaţie este asimilabilă, din punct de
vedere juridic, cu starea de necesitate, intervenţia medicală,
consimţită sau nu, fiind absolut necesară pentru a salva viaţa
persoanei în pericol.

Pentru persoanele incapabile (conform art. 16), pe

lângă consimţământul reprezentanţilor legali, este important ca
pacientul incapabil să fie implicat (atât cât permite
capacitatea lui de a înţelege) în procesul de luare a deciziei
medicale. Atât în cazul minorilor care au împlinit o anumită
vârstă (convenţional stabilită la 10 ani), cât şi în cazul
persoanelor cu deficienţe psihice, există un grad de înţelegere a
realităţii medicale în care se află (chiar dacă aceasta nu poate fi
percepută plenar). De aceea este necesar să informăm aceşti
pacienţi despre manoperele medicale la care vor fi supuşi,
pentru a obţine încrederea şi cooperarea lor. Obţinerea

20
acordului informat al ocrotitorilor legali ramâne însă
obligatorie, chiar şi în aceste condiţii. Practic, consimţământul
părinţilor sau tutorilor este absolut necesar, dar se recomandă
să fie dublat de cel al pacienţilor incapabili.

Articolul 17 analizează o potenţială situaţie de

conflict: între medici (care consideră necesară o intervenţie
medicală în interesul pacientului incapabil) şi reprezentanţii
legali (care refuză, din variate motive, să-şi dea acordul pentru
intervenţia medicală propusă). Rezolvarea propusă de leguitor
este în sensul luării deciziei de intervenţie/non-intervenţie de
către o comisie de arbitraj de specialitate (alcătuită din trei
medici pentru pacienţii internaţi, respectiv din doi medici
pentru pacienţii din ambulator).

Consimţământul pacientului este obligatoriu şi pentru

recoltarea, păstrarea sau folosirea tuturor produselor
biologice prelevate din corpul său în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care pacientul este de
acord (art. 18).

Consimţământul este necesar şi pentru participarea sa

la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică
(art. 19). Nu vor fi incluse în cercetarea ştiinţifică
persoanele incapabile sau care nu pot să-şi exprime voinţa,
cu excepţia cazurilor în care s-a obţinut consimţământul de la
reprezentantul legal, iar cercetarea este făcută şi în interesul
pacientului incapabil.

De asemenea, consimţământul trebuie obţinut şi pentru

fotografierea sau filmarea pacientului într-o unitate
medicală, excepţie făcând cazurile în care imaginile sunt

21
necesare pentru diagnostic, pentru tratament sau pentru
evitarea suspectării unei culpe medicale (art. 20).

Cap. IV – Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi

viaţă privată a pacientului

Aspectele legate de sănătatea persoanei sunt

considerate în ziua de azi o componentă a vieţii intime a
acesteia. Dezvăluirea unor informaţii cu caracter medical poate
prejudicia viaţa socială a individului, cu potenţial impact
asupra locului de muncă, vieţii de familie, statusului social etc.
Obligaţia corelativă a medicului este cea de păstrare a
secretului profesional.

Conform articolului 21: „Toate informaţiile privind

starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul,
prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confiden-
ţiale, chiar şi după decesul acestuia.”
Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de
articolul 22. Informaţiile confidenţiale pot fi relevate:
- doar dacă pacientul îşi dă consimţământul explicit
sau
- dacă legea o cere în mod expres (ca de exemplu
pentru prevenirea unei epidemii, prevenirea răspândirii bolilor
venerice, existenţa unei fapte penale - obligatoriu de relevat
organelor abilitate etc.).
De asemenea, datele necesare altor furnizori de servicii
medicale, implicaţi în tratamentul pacientului, pot fi furnizate
acestora fără consimţământul expres al acestuia (art. 23).

Ca expresie şi a dreptului la informare, „pacientul are

acces la datele medicale personale.” (art. 24).

22
 „Amestecul în viaţa privată, familială a pacientului
este interzis.” (art. 25). Sunt considerate excepţii de la această
regulă generală:
- când această imixtiune influenţează pozitiv
diagnosticul, tratamentul, ori îngrijirile acordate (dar numai
dacă există acordul pacientului pentru această imixtiune);
- când pacientul prezintă pericol pentru sine sau pentru
sănătatea publică.

Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament

şi îngrijiri medicale

Sunt egale pentru toţi pacienţii, fără discriminare,

după cum am văzut deja (conform art. 2 şi 3 din Dispoziţiile
generale ale legii).
Când totuşi este necesară o selectare a pacienţilor
pentru anumite tipuri de tratament (disponibile în număr
limitat), selectarea se va face numai pe baza criteriilor
medicale, nu pe alte considerente - susceptibile a crea
discriminări (art. 29, alin. 1).

„Intervenţiile medicale se pot efectua numai dacă

există condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat” (art.
30), cu excepţia cazurilor de urgenţă apărute în situaţii
extreme.

Pacienţii terminali, incurabili, au dreptul la îngrijiri

medicale care să le permită a muri cu demnitate, nu în
suferinţă (art. 31).

Este prevăzut, de asemenea, dreptul la sprijinul

familiei, al prietenilor, dreptul la suport spiritual, material
şi de sfaturi; în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi

23
de tratament va fi creat (la solicitarea pacientului) cât mai
apropiat de cel familial (art. 32).

Personalul medical sau nemedical din unitatea sanitară

nu are dreptul să preseze pacientul în vreun fel, pentru a
determina „să îl recompenseze altfel decât prevăd
reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective.”
Totuşi, „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii
unde a fost îngrijit, plăţi suplimentare sau donaţii, cu
respectarea legii” (art 34).

Art. 35 prevede dreptul la îngrijiri medicale continue

- până la ameliorarea stării de sănătate sau până la vindecare.
Tot în acest sens sunt prevederile art. 36, referitoare la dreptul
pacientului de a beneficia de asistenţă medicală de urgenţă, de
asistenţă medico-dentară de urgenţă, de servicii farmaceutice în
program continuu.

Cap. VII - Sancţiuni

În cazul nerespectării prevederilor Legii nr. 46/2003 şi

a drepturilor prevăzute în contul pacienţilor, personalul
medico-sanitar aflat în culpă în acest sens răspunde
disciplinar, contravenţional sau chiar penal, conform
prevederilor legale (art. 37).
Voi analiza aceste coordonate sancţionatorii în
capitolele subsecvente ale lucrării.
Înainte de aceasta, însă, este necesară trecea în revistă a
regulilor deontologice aplicabile medicului, medicului dentist
şi asistentului medical (16, 17, 18), cuprinzând, alături de alte
norme moral-etice ale profesiilor respective, şi obligaţiile
corelative acestor drepturi ale pacienţilor.

24
 CAPITOLUL II

ANALIZA PREVEDERILOR
DEONTOLOGICE REFERITOARE LA
PROFESIA DE MEDIC

Simpla statuare a drepturilor pacienţilor nu este

suficientă pentru aplicarea efectivă a acestora în practica
medicală. La fel de necesară este şi precizarea, în paralel, a
obligaţiilor corelative care revin cadrelor medicale, astfel
încât drepturile analizate în capitolul precedent să nu rămână
doar concepte teoretice. Codurile deontologice ale profesiilor
medicale includ, după cum vom vedea, astfel de reglementări,
menite a oferi necesara aplicabilitate practică a drepturilor
pacienţilor.

Mă voi referi pentru început la normele deontologice

specifice profesiei de medic, aşa cum sunt prevăzute de
actualul Cod de deontologie medicală din 30 martie 2012 al
Colegiului Medicilor din România (16), publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012 şi intrat în
vigoare, conform art. 61, „în termen de 30 de zile de la data
publicării lui în Monitorul Oficial al României.”

25
 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE EXERCITĂRII PROFESIEI DE MEDIC

Chiar din primul capitol al Codului sunt formulate

regulile generale de esenţă moral-deontologică ce trebuie să
caracterizeze profesia de medic. Prin precizarea „Principiilor
fundamentale ale exercitării profesiei de medic” se
delimitează cadrul general căruia trebuie să i se conformeze
orice prevedere subsecventă referitoare la modul de derulare a
activităţii medicului.

Referindu-se la „Scopul şi rolul profesiei medicale”,

articolul 1 impune ca regulă deontologică primordială
dedicarea întregii activităţi a medicului unui scop apostolic:
acela de a apăra viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi
psihică a fiinţei umane; orice manoperă medicală trebuie să
fie dedicată în exclusivitate acestei finalităţi nobile.

Principiul nediscriminării este statuat de articolul 2 al

Codului, care impune ca orice activitate a medicului să fie
exercitată „fără nici un fel de discriminare, inclusiv în ceea ce
priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare ale
pacientului.”

Un alt principiu fundamental este cel referitor la

respectarea cu stricteţe a demnităţii fiinţei umane. Articolul
3 arată că, în toate situaţiile, actul profesional medical,
indiferent de formă sau modalitate de desfăşurare, trebuie să se
deruleze cu respectarea strictă a acestei coordonate
fundamentale a corpului profesional medical.

26
 În aceeaşi notă de respect datorat pacientului ca fiinţă
umană se înscrie şi imperativul deontologic formulat de
articolul 4 („Primordialitatea interesului şi a binelui fiinţei
umane”). În cadrul luării oricărei decizii profesionale, medicul
se va asigura că „interesul şi binele fiinţei umane prevalează
interesului societăţii ori al ştiinţei.”

Pentru fiecare caz în parte, medicul este obligat să

respecte normele profesionale şi de conduită, adaptându-şi
acţiunile la specificul cazului respectiv, astfel încât să asigure o
asistenţă medicală optimă pentru fiecare pacient (art. 5 –
„Obligativitatea normelor profesionale şi a celor de
conduită”).

În cursul activităţii sale, medicul se bucură de

independenţă profesională, garantată prin lege. Nicio
ingerinţă nu este permisă în ceea ce priveşte decizia medicală.
De aceea articolul 6 impune medicului o atitudine activă în
sensul apărării acestei independenţe profesionale („Medicul
este dator să stăruie şi să-şi apere independenţa sa
profesională...”). În acest sens este interzisă „orice
determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de
raţiuni de rentabilitate economică sau de ordin
administrativ”; acceptarea de către medic a unor astfel de
ingerinţe ar reprezenta o încălcare a regulilor deontologice.

Specificul umanist al profesiei medicale transpare din

formularea articolului 7 al Codului, referitor la „Caracterul
relaţiei medic-pacient”. Această relaţie va sta sub semnul
profesionalismului şi va avea la bază respectul faţă de fiinţa
umană, dar şi înţelegerea şi compasiunea în faţa suferinţei –
ca trăsătură definitorie a profesiilor medicale.

27
 Obligaţia diligenţei de mijloace (art. 8) este o regulă
deontologică ce impune medicului să pună în slujba pacientului
său toate cunoştinţele profesionale şi toată priceperea sa, astfel
încât decizia medicală să fie cea corectă, iar pacientul să
beneficieze de „maximum de garanţii în raport de condiţiile
concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de
suferit.”

Respectarea/nedepăşirea competenţei profesionale

este nu doar o necesitate legală, ci şi un imperativ deontologic.
Conform articolului 9 („Principiul specializării profesionale”),
medicului nu îi este permis să acţioneze în afara specialităţii,
competenţelor şi practicii pe care le are, în raport cu condiţiile
concrete. Singura excepţie în acest sens este cea a situaţiilor
de urgenţă vitală, cazuri în care este primordială salvarea
vieţii pacientului, iar medicului îi este permis să acţioneze şi în
afara competenţei sale profesionale.

Last, but not least, articolul 10 punctează ultimul

principiu fundamental al Codului, cel referitor la respectul
datorat confraţilor de-a lungul întregii activităţi profesionale.
Medicul este dator să se ferească/abţină să-şi denigreze
colegii sau să critice activitatea lor profesională. Este un
principiu de bun simţ, care ţine de solidaritatea profesională, de
spiritul apartenenţei la o elită respectată, de imaginea pe care o
proiectează corpul nostru profesional în ochii pacienţilor şi ai
societăţii. Din păcate, din considerente subiective (orgoliu
profesional, invidie etc.) sau obiectiv-materiale (concurenţă,
dorinţă de câştig etc.) acest principiu trece uneori pe planul al
doilea sau este uitat cu desăvârşire de unii dintre medici. Iar
consecinţele unor astfel de atitudini se resimt din plin,
materializându-se în acuze de malpraxis sau în plângeri
adresate Colegiului Medicilor în legătură cu abateri

28
disciplinare, de multe ori nefondate, dar alimentate tocmai de
aceste acuze nedeontologice, care vin „din interiorul” corpului
medical.

CONSIMŢĂMÂNTUL

Un întreg capitol (al doilea) al Codului de deontologie

medicală este dedicat obligaţiilor care cad în sarcina medicului
vizavi de necesitatea obţinerii unui consimţământ informat
al pacientului în legătură cu intervenţia medicală la care va fi
supus.
Conform art. 11 alin. 1: „Nicio intervenţie în
domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce
persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă
de cauză.”, iar la alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede: „(...)
consimţământul se poate retrage în orice moment de
persoana vizată.”

În cazul persoanelor incapabile (minori, persoane fără

capacitatea de a consimţi), funcţionează decizia prin
substituţie.

- Conform articolului 650 din Legea nr. 95/2006 (20),

„Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului
informat este 18 ani.” În cazul minorilor (persoane sub 18
ani), Codul de deontologie medicală (art. 12) instituie
obligativitatea obţinerii consimţământului informat de la
ocrotitorul legal al minorului - părinte, tutore sau altă
autoritate prevăzută de lege (alin. 1: „Atunci când, conform
legii, un minor nu are capacitatea de a consimţi la o
intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul
reprezentantului său, autorizarea unei autorităţi sau a unei
alte persoane ori instanţe desemnate prin lege.”).
29
 De asemenea, Codul oferă medicului posibilitatea de a
lua în considerare şi opinia minorului referitoare la actul
medical – acordul informat al minorului (alin. 2: „Medicul,
în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a minorului, şi
numai strict în interesul acestuia, poate lua în considerare şi
părerea minorului.”).
Este extrem de important ca minorul să fie implicat în
procesul decizional de obţinere a consimţământului informat,
în limita capacităţii sale de înţelegere (să se obţină acordul
informat din partea minorului în ceea ce priveşte intervenţia
medicală propusă). Oportunitatea unui astfel de accept reiese
cu claritate nu doar din art. 12 alin. 2 din Codul de deontologie
medicală, ci şi din prevederile art. 16 din Legea nr. 46/2003
(19): „În cazul în care se cere consimţământul
reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în
procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de
înţelegere.”
Acest acord informat nu înlocuieşte, ci dublează
decizia prin substituţie (astfel că un consimţământ informat
şi din partea reprezentantului legal este obligatoriu în
această situaţie).
În situaţii de urgenţă, când viaţa minorului este în
pericol imediat, atitudinea recomandată este nuanţată. Astfel,
reamintesc că, în conformitate cu articolul 15 din Legea nr.
46/2003 (19): „În cazul în care pacientul necesită o intervenţie
medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal
nu mai este necesar.”, iar articolul 15 al Codului de
deontologie medicală prevede: „Atunci când, din cauza unei
situaţii de urgenţă, nu se poate obţine consimţământul adecvat,
se va putea trece imediat la orice intervenţie indispensabilă
din punct de vedere medical în folosul sănătăţii persoanei
vizate.”

30
 De asemenea, potrivit articolului 650 din Legea nr.
95/2006 (20), minorii îşi pot exprima consimţământul în
absenţa reprezentantului legal în „situaţii de urgenţă, când
părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar
minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia
medicală în care se află.”
Cadrele medicale răspund în faţa legii „atunci când nu
obţin consimţământul informat al pacientului sau al
reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în
care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul
legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat,
datorită situaţiei de urgenţă.” (art. 651 alin 1 din Legea nr.
95/2006).

Regim derogatoriu de la regula generală a validităţii

exprimării consimţământului doar începând cu vârsta de 18 ani
regăsim în situaţiile medicale legate de diagnosticul şi/sau
tratamentul problemelor sexuale şi reproductive. În astfel
de cazuri, minorii în vârstă de peste 16 ani îşi pot exprima
consimţământul în absenţa părinţilor sau a reprezentantului
legal, la solicitarea lor expresă (art. 650 lit. b din Legea nr.
95/2006).

- În cazul altor persoane incapabile (persoane

majore fără capacitate de a consimţi – ca, de exemplu, cei
bolnavi psihic, puşi sub interdicţie sau cei aflaţi în stare de
comă) intervine, de asemenea, mecanismul deciziei prin
substituţie.
Astfel, conform art. 13 al Codului (16): „Atunci când,
conform legii, un major nu are, datorită unui handicap mintal,
unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi
la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul

31
reprezentantului său ori fără autorizarea unei autorităţi sau
a unei persoane ori instanţe desemnate prin lege.”

Obţinerea unui consimţământ formal, bazat pe date

insuficiente, sub forma unei simple consemnări în documentul
medical sub care se află semnătura pacientului, nu satisface
cerinţele deontologice ale aplicării valide a teoriei
consimţământului. Pentru a se putea vorbi de o relaţie medic-
pacient de calitate, de tip parteneriat şi nu de subordonare/
paternalism, este absolut necesar să avem în vedere caracterul
informat al consimţământului – ceea ce presupune cunoaşterea
de către pacient a tuturor beneficiilor, dar şi a riscurilor
intervenţiei medicale.
Articolul 14 din Codul de deontologie medicală
(„Informarea prealabilă şi adecvată a persoanei”) instituie în
sarcina medicului obligaţia deontologică de a aduce la
cunoştinţa pacientului toate informaţiile relevante pentru a
lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză: „Medicul va
solicita şi va primi consimţământul numai după ce, în
prealabil, persoana respectivă sau cea îndreptăţită să-şi dea
acordul cu privire la intervenţia medicală a primit informaţii
adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi
în privinţa consecinţelor şi a riscurilor previzibile şi în general
acceptate de societatea medicală.” Această cerinţă reprezintă
în acelaşi timp şi o obligaţie corelativă dreptului pacientului
la informaţia medicală.
Maniera în care se face transmiterea datelor medicale
trebuie adaptată la pacient, pentru a asigura înţelegerea
tuturor informaţiilor (art. 14 alin. 2: „Pe cât posibil, medicul
va urmări ca informarea să fie adecvată şi raportată la
persoana care urmează să-şi manifeste consimţământul.”)

32
 În situaţii de urgenţă, consimţământul nu mai este
necesar, după cum se prevede în mod explicit la articolul 15
din Cod: „Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se
poate obţine consimţământul adecvat, se va putea proceda
imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere
medical în folosul sănătăţii persoanei vizate.”

Referitor la acceptabilitatea caracterului implicit al

consimţământului, Codul de deontologie medicală (16) dă
acestei noţiuni o dublă accepţiune:
- cea de autorizare anterioară sau dorinţe exprimate
anterior de către un pacient care nu mai poate să îşi exprime
voinţa la momentul intervenţiei, dar şi
- cea referitoare la acte medicale de rutină (cu „o
succesiune şi o repetabilitate specifică”), caz în care anumite
atitudini/posturi ale pacientului pot semnifica acceptarea
implicită a manoperei medicale (de exemplu răsfrângerea
mânecii şi dezvelirea plicii cotului în cazul recoltării de sânge
de la acest nivel).
Astfel, conform articolului 16 al Codului: „În interesul
pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în considerare
autorizările şi dorinţele exprimate anterior cu privire la o
intervenţie medicală de către un pacient care, în momentul noii
intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită să îşi exprime
voinţa sau dacă prin natura sa actul medical are o succesiune
şi o repetabilitate specifică.”

SECRETUL PROFESIONAL ŞI ACCESUL LA

DATELE REFERITOARE LA STAREA DE
SĂNĂTATE

Păstrarea secretului profesional este o obligaţie

deontologică fundamentală a medicului (art. 17 din Cod),
33
corelativă dreptului pacientului la confidenţialitatea infor-
maţiilor şi la respectarea vieţii sale private (informaţiile
referitoare la sănătatea persoanei fiind considerate în mod
unanim ca o componentă a vieţii intime şi private).
Întinderea acestei obligaţii este detaliată în cuprinsul
art. 18: „Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional
este opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei
respective.” (alin. 1); această obligaţie „persistă şi după ce
persoana respectivă a încetat să-i fie pacient sau a decedat.”
(alin. 2).

Datele referitoare la sănătatea persoanei pot fi transmise

pacientului sau unei alte persoane desemnate de pacient (dar
doar la solicitarea expresă a acestuia) (art. 19).

Regula păstrării secretului profesional nu este imuabilă;

în situaţii prevăzute expres de lege (şi numai atunci!) sunt
permise derogări de la această regulă (art. 20), cu scopul de
a proteja terţii sau societatea în ansamblu.

REGULI GENERALE DE COMPORTAMENT

ÎN ACTIVITATEA MEDICALĂ

Medicul trebuie să aibă o pregătire profesională

impecabilă şi să respecte cu orice prilej regulile moral-etice;
va trebui să manifeste o permanentă preocupare pentru
dezvoltarea sa profesională, dar şi pentru creşterea
prestigiului profesiunii medicale (art. 21 alin. 1). În acest sens,
Codul impune în sarcina medicului obligaţia de a fi
permanent la curent cu evoluţia cunoştinţelor din domeniul
medical (inclusiv prin intermediul variatelor forme de
educaţie medicală continuă), pentru a putea pune la dispoziţia

34
pacienţilor săi cele mai noi descoperiri, procedee şi tehnici
medicale (art. 21 alin. 2).

Codul consideră a fi contrare principiilor fundamentale

ale profesiei de medic, considerându-le fapte şi acte
nedeontologice, următoarele activităţi (art. 22):
a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;
b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de
normele profesiei, refuzul acordării serviciilor medicale;
c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că
acesta a fost preluat de o altă unitate medicală sau un alt medic
ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei în care se află şi
stării sale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau
tratament nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de
comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
e) cu excepția urgenţelor vitale, exercitarea
profesiei medicale în condiţii care ar putea compromite
actul profesional sau ar putea afecta calitatea actului
medical;
f) emiterea unui document medical de
complezenţă sau pentru obţinerea unui folos nelegal sau
imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care
nu există competenţă profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcţia
ocupată sau prin intermediul unor promisiuni oneroase şi
neconforme cu normele publicităţii activităţilor medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei
deţinerii unor titluri profesionale, specialităţi ori
competenţe profesionale neconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale
exercitării profesiei de medic.
35
 De asemenea, Codul de deontologie medicală consideră
a fi grave încălcări ale principiului fundamental al
indepenţei profesionale următoarele (art. 23):
a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu
anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau
colaborarea, sub orice formă şi orice modalitate, directă ori
indirectă, dintre un medic şi o persoană care produce sau
distribuie medicamente;
b) reclama, în orice mod, la medicamente,
aparatură medicală sau alte produse de uz medical;
c) implicarea, direct sau indirect, în distribuţia
de medicamente, dispozitive medicale, aparatură medicală
sau de alte produse de uz medical;
d) încălcarea principiului transparenţei în rela-
ţia cu producătorii şi distribuitorii de medicamente şi produse
medicale;
e) primirea unor donaţii sub forma de cadouri
în bani sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face
să-şi piardă caracterul simbolic şi care influenţează actul
medical, de la una dintre entităţile prevăzute la lit. a)-c).

Relaţia medic-pacient trebuie să aibă caracter

nemediat (art 24); examinarea personală, nemediată a
pacientului de către medic este esenţială pentru a putea lua
decizii medicale de calitate şi pentru a stabili o relaţie de
încredere, personalizată, cu pacientul, Doar în situaţii de
excepţie (ex. localităţi izolate, intemperii, catastrofe, platforme
petroliere sau nave aflate în largul mării etc.) se poate deroga
de la această regulă.
Aceste prevederi se completează cu cele ale articolului
31 din Cod („Actul medical de la distanţă”), care permite
intervenţia medicală de la distanţă doar cu titlu de excepţie, în
36
condiţii strict controlate: „numai în situaţia în care pacientul
este asistat nemijlocit de către medicul său, iar scopul
investigaţiei şi procedurilor la care este supus pacientul este
acela de a ajuta medicul să determine diagnosticul, să
stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă măsură
medicală necesară finalizării actului medical sau a intervenţiei
medicale în cazul operaţilor. Excepţie fac situaţiile de
urgenţă.”

Angajamentul profesional al medicului trebuie să fie

limitat la capacitatea şi competenţele sale profesionale, dar
şi la capacitatea tehnică şi de dotare a unităţii medicale în
care îşi desfăşoară activitatea (art. 25 alin. 1). Efectuarea de
acte medicale în condiţii improprii, cu încălcarea regulii de mai
sus, poate pune în pericol sănătatea sau chiar viaţa pacientului.
Astfel, conform art. 25, alin. 2: „Dacă medicul nu are
suficiente cunoştinţe ori experienţă necesară pentru a asigura
o asistenţă medicală corespunzătoare, acesta va solicita un
consult adecvat situaţiei sau va îndruma bolnavul către un
astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii
se vor aplica şi în cazul în care dotarea tehnică şi materială a
unităţii în care are loc consultul sau intervenţia medicală nu
este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau
intervenţiei medicale.”

Diligenţa de claritate, la care face referire articolul 26

al Codului, reprezintă acea îndatorire deontologică a medicului
care constă în explicarea detaliată a recomandărilor
medicale – o cerinţă preliminară esenţială pentru asigurarea
complianţei terapeutice: „Medicul care a răspuns unei
solicitări cu caracter medical se va asigura că persoana
respectivă a înţeles pe deplin prescripţia, recomandarea sau
orice altă cerinţă a medicului, precum şi cu privire la faptul

37
că pacientul este, după caz, preluat de o altă unitate medicală
ori în supravegherea altui specialist în domeniu.”

Activitatea profesională medicală nu mai este (şi nu

mai poate fi, în condiţiile actuale) una individualistă; este
necesară cooperarea medicului cu alţi specialişti şi/sau cu
alţi colegi. Derularea optimă a acestei munci în echipă se poate
realiza doar în condiţiile respectării prevederilor art. 27-29 din
Cod. Astfel, „în situaţia în care pacientul a fost preluat sau
îndrumat către un alt specialist, medicul va colabora cu
acesta, punându-i la dispoziţie orice fel de date sau informaţii
cu caracter medical referitoare la persoana în cauză şi
informându-l cu privire la orice altă chestiune legată de
starea de sănătate a acesteia.” (art. 27).
De asemenea, consultul medical efectuat în echipă
trebuie să respecte reguli deontologice clare:
- se poate realiza doar cu acordul pacientului (sau al
persoanei/instituţiei abilitate să decidă în locul pacientului);
- va urmări întotdeauna luarea celor mai adecvate
măsuri în interesul pacientului (art. 28);
- luarea şi comunicarea deciziei finale aparţine
medicului care a organizat consultul;
- în caz de divergenţă de opinie între medicii
participanţi la consult, pacientul (sau reprezentantul său legal)
trebuie informat despre acest aspect (art. 29).

În toate situaţiile se va respecta dreptul pacientului

de a obţine o a doua opinie medicală (art. 30) – ca şi corolar
al dreptului său la informaţia medicală.

Odată ce un medic a acceptat un anumit pacient şi a

început să îi acorde îngrijiri medicale, acesta are obligaţia de a
se asigura că pacientul „a înţeles natura şi întinderea relaţiei

38
medic-pacient, că are o aşteptare corectă cu privire la
rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe care
acesta urmează să le primească”; de asemenea, medicul este
dator să ducă la îndeplinire obligaţiile asumate, „aşa cum
rezultă ele din înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi
cutumele profesiei medicale” (art. 32 – „Finalizarea obigaţiei
asumate”).

Refuzul acordării serviciilor medicale poate avea loc

doar în condiţii strict prevăzute de lege sau „dacă prin
solicitarea formulată persoana în cauză îi cere medicului acte
de natură a-i ştirbi independenţa profesională, a-i afecta
imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă
cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic,
cu scopul şi rolul social al profesiei medicale.” (art. 33 alin. 1).
Chiar şi în aceste situaţii de refuz justificat, medicul este dator
să explice pacientului motivele care au stat la baza
refuzului; în plus, medicul se va asigura că pacientul va
beneficia totuşi de servicii medicale şi că pacientului nu îi va fi
pusă în pericol sănătatea sau viaţa. Dacă refuzul are la bază
încălcarea convingerilor morale ale medicului (de exemplu în
cazul refuzului efectuării unui avort), acesta va îndruma
pacientul spre alt coleg sau la o altă unutate medicală (art. 33
alin. 2).

ACTIVITĂŢI CONEXE ACTULUI MEDICAL

O serie de activităţi care nu ţin strict de intervenţia

medicală, dar au legătură cu actul medical, sunt supuse unor
reglementări deontologice, care se regăsesc în cuprinsul
capitolului al V-lea din Codul de deontologie medicală.

39
 Documentele medicale elaborate de către medic cu
ocazia exercitării profesiei (foi de observaţie clinică,
documente de evidenţă primară etc.) vor putea fi redactate
doar „în limita specialităţii şi competenţelor profesionale ale
medicului respectiv.” (art. 35 alin. 1).
De asemenea, trebuie punctată o obligaţie deontologică
destul de frecvent nerespectată în practică, din considerente de
comoditate sau din lipsă de timp - aceea de a consemna orice
activitate medicală în documente specifice: „Orice activitate
medicală se va consemna în documente adecvate înregistrării
activităţii respective.” (art. 35 alin. 2).

Medicul va putea elibera doar documentele prevăzute

de lege, în limita competenţelor sale, iar în cuprinsul acestora
se va atesta realitatea medicală „aşa cum rezultă aceasta din
datele şi informaţiile pe care medicul le deţine în mod legal ori
aşa cum a rezultat ea în urma exercitării profesiei cu privire la
persoana respectivă.” (art. 34).
Încălcarea acestor imperative deontologice poate avea
urmări serioase, atât pe planul răspunderii disciplinare, cât şi în
ceea ce priveşte răspunderea penală a medicului în cauză. În
plus, consemnările incomplete, eronate sau chiar false în
documentele medicale pot duce la compromiterea unei
examinări medico-legale, cu consecinţe negative asupra
înfăptuirii corecte a actului de justiţie.

Pe lângă obligaţiile asumate faţă de pacienţii săi,

medicul are şi îndatoriri ce exced relaţia medic-pacient şi intră
în sfera relaţiei medic-societate (vezi şi capitolul VII –
„Responsabilitatea socială a medicului”). În acest sens sunt şi
prevederile articolului 36 („Obligaţii referitoare la sănătatea
publică”), care pun în sarcina medicului:

40
 - să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi
profilaxie;
- să atenţioneze persoanele care nu respectă aceste
reguli asupra responsabilităţii ce le revine faţă de ei înşişi, dar
şi faţă de comunitate şi colectivitate;
- să sesizeze organele competente în legătură cu orice
situaţie care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

Similar, în spiritul responsabilităţii sale sociale,

medicul este dator să ia atitudine atunci când află despre
fapte care, în opinia lui, pot constitui erori profesionale (art.
37). Modul corect de abordare, din punct de vedere
deontologic, a unor astfel de cazuri este următorul:
- medicul va informa (printr-o scrisoare medicală)
medicul-autor al erorii;
- dacă eroarea nu este corectată sau nu s-au luat
măsurile necesare în acest sens, va fi informat cât mai
detaliat organismul profesional teritorial (Colegiul
Medicilor din judeţul respectiv sau din Municipiul Bucureşti);
datele nu vor fi făcute publice (cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege) decât după ce organismul profesional s-a
pronunţat.

În activitatea de zi de zi, în relaţiile cu ceilalţi colegi

pot să apară divergenţe profesionale, situaţii litigioase sau
conflictuale. Modul corect de rezolvare a acestor situaţii
neplăcute este prin procedura de conciliere din cadrul
corpului profesional (comisii special desemnate în acest sens
de către Colegiile Medicilor teritoriale, care au ca scop
medierea conflictului). Această cale trebuie aleasă înainte de
exercitarea oricărui demers public (art. 38 – „Primordiali-
tatea concilierii”).

41
 De altfel, astfel de conflicte regretabile nici nu ar trebui
să apară, în contextul în care, conform articolului 39, „în toate
situaţiile şi împrejurările legate de exercitarea obligaţiilor
profesionale medicii îşi vor acorda sprijin reciproc şi vor
acţiona cu loialitate unul faţă de celălalt.” Această obligaţie
de sprijin şi loialitate subzistă şi faţă de corpul profesional şi
organismele sale.

PUBLICITATEA ACTIVITĂŢILOR MEDICALE

Modul în care medicul îşi face reclamă este supus unor

prevederi deontologice specifice, regăsite în cuprinsul
capitolului al VII-lea al Codului (16). Această modalitate de a
intra în contact cu publicul larg – cu societatea în general –
poate suferi cu uşurinţă derapaje moral-etice, în cadrul
concurenţei existente în economia de piaţă. În acest context,
evitarea reclamei deşănţate şi înşelătoare este o îndatorire
deontologică de bază, menită să protejeze imaginea profesiei
medicale în rândul populaţiei. Atragerea pacienţilor trebuie
să se bazeze strict pe competenţa profesională şi renumele
medicului, fără a se apela la mijloace nedemne sau imorale de
recrutare a acestora.

Scopul publicităţii este să asigure publicului

informaţiile necesare cu privire la activitatea desfăşurată
de diversele forme de exercitare a profesiei (cabinete
medicale, spitale etc.). Publicitatea trebuie să fie veridică,
neînşelătoare, să respecte secretul profesional şi să fie
realizată cu demnitate şi prudenţă (art. 48 alin. 2). Toate
menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile
referitoare la identitatea pacienţilor sunt interzise.

Mijloacele de publicitate care pot fi utilizate sunt:

42
 - plasarea unei firme;
- anunţuri de publicitate (care respectă regulile Codului
de deontologie medicală);
- anunţuri şi menţiuni în anuare şi cărţi de telefon;
- invitaţii, broşuri şi anunţuri de participare la diverse
manifestări ştiinţifice (conferinţe, colocvii etc.) profesionale şi
de specialitate;
- corespondenţă profesională şi cărţi de vizită profe-
sionale;
- adresă de internet (art. 49 alin. 1).

Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de

publicitate:
- oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin
intermediar la domiciliul sau reşedinţa unei persoane sau
într-un loc public;
- propunerea personalizată de prestări de servicii
efectuată de o formă de exercitare a profesiei, fără ca aceasta să
fi fost în prealabil solicitată în acest sens, indiferent dacă
aceasta este făcută sau nu în scopul racolării de pacienţi;
- acordarea de consultaţii medicale realizate pe orice
suport material, precum şi prin orice alt mijloc de comunicare
în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice sau televizate, cu
excepţia acelora avizate de Colegiul Medicilor din România
sau de alte organisme acreditate de acesta în acest scop (art. 49
alin. 2).

În cadrul apariţiilor în mediile de informare,

medicul va putea prezenta procedee de diagnostic şi tratament,
tehnici medicale specifice ori alte procedee şi mijloace de
investigare, dar nu va putea folosi acest prilej pentru a-şi
face reclamă pentru sine sau pentru o firmă implicată în
producţia de medicamente sau dispozitive medicale.

43
 Firma instituţiei medicale trebuie să aibă dimensiunile
maxime de 40 x 80 cm; va fi amplasată la intrarea imobilului
şi/sau a spaţiului ocupat.
Firma va cuprinde următoarele menţiuni:
- Colegiul Medicilor din România;
- structura teritorială a Colegiului Medicilor din Româ-
nia;
- denumirea formei de exercitare a profesiei;
- menţiuni privind identificarea sediului (etaj, aparta-
ment);
- menţiuni privind titlurile profesionale, academice,
ştiinţifice, specialităţile şi competenţele medicale;
- menţiuni privind sediul principal şi sediul secundar
(art. 50).

Publicitatea prin mijloacele media se poate face prin

anunţuri în mica şi marea publicitate sau prin intermediul
anunţurilor publicate în anuarele profesionale (cu referire la
activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele şi
principalele specialităţi şi competenţe în care medicii îşi
desfăşoară activitatea, precum şi programul de activitate).

Corespondenţa formei de exercitare a profesiei poate

cuprinde:
- numărul de telefon şi de fax, adresa de internet şi
adresa electronică (e-mail);
- indicarea sediului principal şi, după caz, a sediului
secundar şi/sau a altui loc de muncă;
- specialităţile şi competenţele medicale;
- titlurile academice, ştiinţifice sau profesionale;
- sigla formei respective de exercitare a profesiei (art.
52 alin. 1).

44
 Cărţile de vizită profesionale ale medicului (art. 52
alin. 2) pot cuprinde menţiunile permise corespondenţei,
precum şi calitatea medicului în forma de exercitare a
profesiei.

Pagina website poate servi ca mijloc de publicitate

atât pentru medici, cât şi pentru formele de exercitare a
profesiei. Aceasta va putea cuprinde menţiuni referitoare la
activitatea desfăşurată, precum şi cele permise corespondenţei
ori publicităţii. Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de
internet trebuie să respecte demnitatea şi onoarea profesiei,
precum şi secretul profesional.
Pagina de website nu poate cuprinde nici o intercalare
cu caracter de reclamă sau menţiune publicitară pentru un
produs sau serviciu diferit de activităţile pe care are dreptul să
le furnizeze medicul sau respectiva formă de exercitare a
profesiei; de asemenea, nu poate conţine legături către alte
adrese al căror conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale
ale profesiei de medic.
În acest scop, medicul sau forma de exercitare a
profesiei deţinătoare a paginii de website trebuie să asigure în
mod regulat vizitarea şi evaluarea paginilor proprii şi a
paginilor la care este permis accesul pe baza legăturilor
realizate prin intermediul adresei proprii. În cazul în care
conţinutul şi forma acestora sunt contrare principiilor esenţiale
privind exercitarea profesiei de medic, trebuie să dispună
fără întârziere eliminarea lor (art. 53).

45
 În aprecierea răspunderii disciplinare a asistentului
medical (care va fi tratată într-un capitol subsecvent) trebuie
ţinut cont de faptul că, în conformitate cu articolul 65,
prevederile Codului de etică şi deontologie se completează
corespunzător cu dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind
drepturile pacientului, cu prevederile Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de
asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei
de asistent medical, ale Statutului Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, ale Regulamentului de organizare şi funcţionare
al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, precum şi cu normele
legale în materie pe specialităţi, cu modificările ulterioare.

46
 CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A

MEDICULUI

Regulile deontologice ale profesiei de medic, prezentate

într-un capitol anterior, nu reprezintă doar un ghid orientativ.
Încălcarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau ale
Codului de deontologie medicală are consecinţe, care îmbracă
haina răspunderii disciplinare.
În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o
atitudine nedeontologică a medicului, instituţia abilitată prin
lege să verifice temeinicia plângerii şi, dacă este cazul, să ia
măsuri este Colegiul Medicilor din România (CMR).

Conform art. 404 alin. 1 al Legii nr. 95/2006 privind

reforma în domeniul sănătăţii (20): „Colegiul Medicilor din
România este organism profesional, apolitic, fără scop
patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de
autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi
supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de
practică publică autorizată.”
Colegiul Medicilor din România are autonomie
instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi

47
jurisdicţional profesional, şi îşi exercită atribuţiile fără
posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 404 alin. 2).

Pentru realizarea acestui rol, CMR are o serie de

atribuţii, dintre care reţinem:
- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale
membrilor săi (art. 406 lit. c);
- asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce
le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică (art. 406 lit. e);
- elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor
din România şi Codul de deontologie medicală (art. 406 lit.
f);
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la
normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la
regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de
jurisdicţie profesională (art. 406 lit. k).

Legea nr. 95 din 2006 (20) cuprinde prevederi de esenţă

deontologică şi în cadrul secţiunii a 4-a a capitolului 3, titlul
XII, referitoare la „Drepturile şi obligaţiile membrilor
Colegiului Medicilor din România”.
Astfel, articolul 411, litera f, stipulează, între
drepturile membrilor CMR, acela de a contesta eventualele
sancţiuni primite.
Iar obligaţiile generale ale membrilor Colegiului
Medicilor din România (art. 412) cuprind mai multe reiterări
legale ale unor norme cuprinse în Codul de deontologie
medicală, punând în sarcina medicilor membri ai CMR
următoarele:
a) să facă dovada cunoaşterii normelor de
deontologie profesională şi a celor care reglementează
organizarea şi funcţionarea corpului profesional; modalitatea
de testare a cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei

48
profesionale se stabileşte de Consiliul Naţional al Colegiului
Medicilor din România;
b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului
Medicilor din România, ale Codului de deontologie medicală,
hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din
România şi regulamentele profesiei;
h) să păstreze secretul profesional;
j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle
deontologiei medicale;
k) să aibă un comportament demn în exercitarea
profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România;
l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în
calitate de membru al Colegiului Medicilor din România;
m) să rezolve litigiile cu alţi membri în primul rând
prin mediere de către comisiile organizate în acest scop în
cadrul Colegiului Medicilor din România.
De asemenea, articolul 413, referitor la obligaţiile
membrilor Colegiului Medicilor din România care decurg din
calitatea lor specială de medici, pune în seama medicilor
următoarele îndatoriri de esenţă deontologică:
a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare,
normele de deontologie medicală;
b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical
sau altor membri, respectând statutul de corp profesional al
Colegiului Medicilor din România;
c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat,
îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală
profesională şi civică;
d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în
vederea creşterii gradului de pregătire profesională;

49
 e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele,
gradul, specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care
le semnează;
f) să respecte drepturile pacienţilor.

În completarea obligaţiei prevăzute mai sus la litera d,

articolul 414 din Legea nr. 95 din 2006 (20) face următoarele
precizări:
- În vederea creşterii gradului de pregătire profesională
şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale,
medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de
pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi
informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru
cumularea numărului de credite stabilite în acest sens de
către Colegiul Medicilor din România. Sunt creditate
programele, precum şi celelalte forme de educaţie medicală
continuă avizate de Colegiul Medicilor din România.
- Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani
numărul minim de credite de educaţie medicală continuă,
stabilit de Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din
România, sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei până la
realizarea numărului de credite respectiv.

Răspunderea disciplinară este definită legal astfel:

„Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi
regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie
medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a
Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru
nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de
conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi
pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt
de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau
ale Colegiului Medicilor din România.” (art. 442 alin. 1).

50
 Aliniatul 2 al acestui articol precizează, de asemenea,
faptul că „răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului
Medicilor din România (...) nu exclude răspunderea penală,
contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor
legale.”

În cadrul fiecărui colegiu teritorial (judeţean sau din

Municipiul Bucureşti) se organizează şi funcţionează câte o
comisie de disciplină, independentă de conducerea colegiului,
alcătuită din 5-9 membri, care judecă în complete de 3
membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în
acel colegiu.
Membrii comisiilor de disciplină la nivel teritorial sunt
aleşi de Adunarea generală a colegiului local, prin vot secret,
pe baza candidaturilor depuse. Candidaţii trebuie să fie din
rândul medicilor primari cu o vechime în profesie de peste 7
ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
Mandatul lor este de 6 ani. Funcţia de membru al comisiei de
disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul
Colegiului Medicilor din România. Unul dintre membrii
comisiilor de disciplină este desemnat de Direcţia de sănătate
publică a judeţului respectiv.
Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un
preşedinte, care conduce activitatea administrativă a
comisiilor de disciplină. Între atribuţiile sale se află şi aceea de
a prezenta Adunării generale raportul anual al activităţii
comisiei de disciplină.

La nivel naţional, se organizează şi funcţionează

Comisia superioară de disciplină, independentă de
conducerea Colegiului Medicilor din România, alcătuită din 13
membri, aleşi de Adunarea generală naţională a CMR, care
judecă în complete de 5 membri. Membrii Comisiei

51
superioare de disciplină trebuie să fie medici primari cu o
vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri
disciplinare în ultimii 5 ani. Mandatul lor este, de
asemenea, de 6 ani. Unul dintre membrii Comisiei superioare
de disciplină este desemnat de Ministerul Sănătăţii Publice.
Membrii Comisiei superioare de disciplină îşi vor alege
un preşedinte, care conduce activitatea administrativă a
acestei comisii. Între atribuţiile sale se află şi aceea de a
prezenta Adunării generale naţionale a CMR raportul anual al
activităţii Comisiei superioare de disciplină.
Calitatea de membru al comisiilor de disciplină
înceteaza prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin numirea
unui alt reprezentant - în cazul membrilor desemnaţi de către
Ministerul Sănătăţii Publice sau de Direcţiile de sănătate
publică (art. 444-445).

Plângerea/sesizarea împotriva unui medic se

adresează colegiului teritorial al cărui membru este
respectivul medic. Aceasta va fi înregistrată numai dacă va
conţine elemente de identificare (nume, prenume, loc de
munca) ale medicul împotriva căruia se face reclamaţia,
precum şi numele, prenumele, adresa şi semnătura în original
ale petentului (cu alte cuvinte, nu se acceptă plângerile/
sesizările anonime). Plângerea se va depune personal sau
poate fi trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire.
Biroul executiv al colegiului teritorial poate dispune
începerea anchetei disciplinare şi din oficiu, putând să se
autosesizeze în cazurile de notorietate publică.

Plângerea va fi înaintată biroului executiv al colegiului

teritorial, care, după o primă analiză, va hotarî:

52
 a) respingerea plângerii ca vădit nefondată sau tardiv
introdusă (conform art. 449 alin.1 din Legea nr. 95/2006,
„acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6
luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii
consecinţelor prejudiciabile”)
sau
b) declanşarea procedurii disciplinare.

Plângerea, împreuna cu decizia biroului executiv al

colegiului teritorial de începere a anchetei disciplinare, se
înaintează iniţial comisiei de jurisdicţie profesională („Ancheta
disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest
scop” - art. 450 alin. 1), iar ulterior, după documentarea
cazului şi elaborarea unei propuneri de sancţionare/de stingere
a acţiunii disciplinare, comisiei de disciplină.

Anchetarea abaterii disciplinare se face cu imparţia-

litate. Cercetările se efectuează după încunoştinţarea
medicului cu privire la obiectul anchetei disciplinare, prin
luarea la cunoştinţă de conţinutul plângerii ori al sesizării şi
după convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, a medicului cercetat, trimisă la sediul
profesional al acestuia ori la domiciliu.
Medicul cercetat va da explicaţii scrise. Refuzul de a da
curs convocării în faţa comisiei nu împiedică desfaşurarea
anchetei.
Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată în cauza
respectivă.
În cursul cercetărilor, comisia va lua declaraţii
persoanei care a făcut plângerea, precum şi oricăror altor
persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul, va face
verificări de înscrisuri şi copii ale documentelor ce au
legatură cu cauza şi va culege informaţiile necesare. Pentru

53
realizarea acestui scop, „unităţile sanitare sau cele de
medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor
de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investigarea
abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate,
precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării
cauzei.” (art. 450 alin. 2).

Pe parcursul anchetei disciplinare, trebuie ţinut cont de

prevederile Codului de deontologie medicală, care dedică un
întreg capitol (capitolul VIII – „Judecarea cauzelor
deontologice”) regulilor moral-etice şi procedurale care trebuie
respectate cu acest prilej (16).
Se recomandă, în primul rând, ca aceste cauze să fie
cercetate şi analizate cu celeritate. În acest sens, Codul
prevede ca „persoanele desemnate cu cercetarea faptei ori cei
cărora le-au fost solicitate date în legătură cu soluţionarea
sesizării (...) să acţioneze cu maximă diligenţă, netergiversând
sau prelungind realizarea atribuţiilor, respectiv comunicarea
datelor solicitate.” (art. 54 al Codului de deontologie
medicală).
Evaluarea acestor plângeri va sta sub semnul
prezumţiei de nevinovăţie a medicului cercetat disciplinar. De
aceea, „persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori
membrii comisiei de disciplină vor acţiona cu tact şi
moderaţie, fără a se antepronunţa sau a emite opinii personale
în nici un mod şi în nici un sens pe timpul soluţionării
sesizării.” (art. 55 din Cod).
Respectarea imparţialităţii este esenţială; nu este
permis ca vreun interes propriu, personal sau material, sau
relaţia de rudenie cu medicul cercetat ori cu persoana care a
depus plângerea, sau o situaţie conflictuală cu aceştia să
influenţeze decizia celor desemnaţi în vederea derulării
anchetei disciplinare. În cazul în care persoana desemnată cu

54
cercetarea faptei reclamate ori membrii comisiei de disciplină
se află într-o astfel de situaţie, îl va/vor informa pe preşedintele
comisiei de disciplină, care va decide, după caz, menţinerea
sau substituirea persoanei în cauză.
Nicio persoană implicată în cercetarea sau soluţionarea
cauzei disciplinare nu va avea voie să facă declaraţii publice
cu privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei definitivă
(art. 56 din Cod).
Regula de bază în derularea anchetei disciplinare este
contradictorialitatea scrisă. „Comisia de disciplină va stărui
pentru obţinerea în scris a poziţiei fiecărei părţi implicate în
cauza disciplinară.” (art. 57 alin. 1 din Cod). Contradicto-
rialitatea orală directă (punerea faţă în faţă a părţilor) va avea
loc doar în condiţiile în care aceasta este strict necesară pentru
soluţionarea cauzei. În acest caz, preşedintele şedinţei va
acţiona cu tact şi înţelegere, fiind interzise adresările directe
între persoanele implicate sau emiterea de către membrii
comisiei de disciplină a unor aprecieri sau opinii în legătură cu
cauza respectivă.
Pe parcursul audierilor, membrii comisiilor se vor
adresa persoanelor audiate exclusiv prin intermediul
preşedintelui comisiei sau solicitând acestuia permisiunea. Se
vor adresa exclusiv întrebări utile şi relevante soluţionării
cauzei. Pe timpul audierii este interzisă emiterea de către
membrii comisiei de judecată a unor opinii personale sau
aprecieri de orice natură. În caz de nevoie, preşedintele
comisiei poate inteveni şi restabili cadrul decent al audierilor,
inclusiv prin suspendarea şedinţei comisiei (art. 59 din Cod).
La nevoie, comisia de disciplină poate solicita o
expertiză de specialitate de la medici specialişti cu reputaţie
în domeniu. Aceşti referenţi trebuie să respecte regulile
referitoare la imparţialitate (să nu fie rude cu vreuna din părţi,
să nu aibă vreun interes în cauză, să nu fie în stare de conflict

55
cu medicul intimat sau cu persoana care a depus plângerea)
(art. 58 din Cod).

După ascultarea medicului împotriva căruia s-a pornit

acţiunea disciplinară, precum şi (eventual) a martorilor şi a
persoanei care a făcut plângerea, şi după administrarea tuturor
probelor considerate necesare, comisia de disciplina stabileşte
printr-o decizie una dintre următoarele soluţii:
a) stinge acţiunea disciplinară, dacă fapta nu
constituie abatere disciplinară;
b) aplică una dintre sancţiunile prevăzute de lege.

Conform art. 447 alin. 1 (20), aceste sancţiuni

disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON);
(Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data
rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în
acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul
profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din plata
amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor
din România.)
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite
activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an;
f) retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor din România (ceea ce echivalează cu imposi-
bilitatea exercitării profesiei de medic, conform prevederilor
legale).
Conex acestor sancţiuni, se poate prevedea, după caz,
obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de

56
perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de
pregătire profesională (art. 447 alin. 3).
Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
din România operează de drept pe durata stabilită prin
hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la
interzicerea exercitării profesiei (art. 447 alin. 2).

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei va fi

comunicată medicului în cauză şi Biroului executiv al
Colegiului Medicilor din România.
Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează
cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se
comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv,
angajatorului.
Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi
informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de
disciplină (art. 448).

Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de

disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate
de medicul sancţionat, de persoana care a făcut sesizarea, de
Ministerul Sănătăţii Publice, de preşedintele colegiului
teritorial sau de preşedintele Colegiului Medicilor din
România, în termen de 15 zile de la comunicare. Forul
competent a soluţiona contestaţia este Comisia superioară de
disciplină. Contestaţia se depune la comisia de disciplină
teritorială, care, în termen de 3 zile, este obligată ca, împreună
cu dosarul cauzei, să o trimită Comisiei superioare de
disciplină. Sunt nule contestaţiile depuse direct la Comisia
superioară de disciplină.
Procedura de anchetă disciplinară la nivelul Comisiei
superioare de disciplină este similară cu cea din teritoriu.

57
 Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină,
în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat
poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios
administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară
activitatea (art. 451).

Potrivit art. 449 alin. 2 din Legea nr. 95/2006,

sancţiunile prevăzute la art. 447 alin. 1 lit. a - d (mustrare,
avertisment, vot de blam, amendă) se radiază în termen de 6
luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. e
(interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medicale pe o perioadă de la o lună la un an) în termen de un
an de la data expirării perioadei de interdicţie.
În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin. 1
lit. f (retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România), medicul poate face o nouă cerere de redobândire
a calităţii de membru al colegiului după 2 ani de la data
aplicării sancţiunii de comisiile de disciplină sau după
expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă de interdicţie a exercitării profesiei. Redobândirea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se
face în condiţiile legii.
În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină,
au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. 3
(obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de
pregătire profesională), radierea sancţiunii se va face numai
după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii
dispuse de comisia de disciplină (art. 449 alin. 4).

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea

sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care

58
va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni (art. 449 alin.
5).

Poate că este oportun de amintit, la acest moment, că,

deşi nu constituie în sine o abatere disciplinară, neplata
cotizaţiei datorate Colegiului Medicilor din România pe o
perioada de 6 luni, chiar şi după atenţionarea scrisă din partea
consiliului colegiului teritorial, se sancţioneaza cu suspenda-
rea calităţii de membru, pâna la plata cotizaţiei datorate şi a
penalităţilor aferente.
Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină,
la sesizarea comisiei administrative şi financiar-contabile a
colegiului teritorial (art. 454).

59
 CAPITOLUL VI

RĂSPUNDEREA CIVILĂ
A PERSONALULUI MEDICAL

După cum am văzut, o faptă care constituie abatere

disciplinară poate atrage nu doar răspunderea disciplinară, ci şi
alte forme de răspundere, inclusiv cea civilă, care presupune
repararea prejudiciului cauzat prin plata de daune materiale.
Reglementarea modului de antrenare a răspunderii
civile a personalului medical se regăseşte în Legea nr. 95 din
2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (20), în cuprinsul
Titlului XV.

Prin „personal medical” legiuitorul înţelege „medicul,

medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care
acordă servicii medicale” (art. 642 alin.1 lit. a).

Răspunderea civilă este antrenată în mai multe

circumstanţe, conform prevederilor art. 642 alin. 2-4:
- pentru prejudiciile produse din eroare - care includ
şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente
în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul
procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament; practic este
vorba de situaţiile de malpraxis, în care există „o eroare
profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau
medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra
pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului
medical” (art. 642 alin1 lit. b);

60
 - pentru prejudiciile care decurg din nerespectarea
reglementărilor Titlului XV privind confidenţialitatea,
consimţământul informat şi obligativitatea acordării
asistenţei medicale (care vor fi analizate mai jos);
- pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei
atunci când cadrul medical îşi depăşeşte limitele
competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este
disponibil personal medical care are competenţa necesară.
De menţionat este şi faptul că răspunderea civilă astfel
reglementată nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă
fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform
legii (art. 642 alin. 5).

Răspunderea este angajată pentru toate persoanele

implicate în actul medical, în mod proporţional cu gradul de
vinovăţie al fiecăreia.

Articolul 643 alin. 2 (20) prevede situaţiile care

exonerează personalul medical de răspunderea civilă
(situaţiile în care personalul medical nu poate fi ţinut
răspunzător pentru daunele şi prejudiciile cauzate):
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru,
dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament,
infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi
riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie
şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor
medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de
urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

Pe lângă situaţiile de malpraxis şi situaţiile în care

pacientul este prejudiciat printr-un act medical derulat prin

61
depăşirea competenţei, răspunderea civilă este angajată şi
atunci când sunt încălcate reguli deontologice: încălcarea
secretului profesional, ignorarea prevederilor referitoare la
consimţământul informat, precum şi nerespectarea obligativi-
tăţii acordării asistenţei medicale.
Titlul XV cuprinde reguli detaliate referitoare la
ultimele două aspecte, în cadrul capitolului al 3-lea („Acordul
pacientului informat”) şi al 4-lea („Obligativitatea asigurării
asistenţei medicale”).

Astfel, referitor la necesitatea obţinerii consim-

ţământului, articolul 649 alin. 1 prevede: „Pentru a fi supus la
metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de
risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic
dentist, asistent medical/moaşă (...), pacientului i se solicită
acordul scris.”
Pentru ca acest consimţământ să fie valid, este necesar
ca acesta să aibă un caracter informat. Această necesitate
rezultă din prevederile alin. 2 al acestui articol („În obţinerea
acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului
informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de
înţelegere a acestuia.”) şi ale alin. 3 („Informaţiile trebuie să
conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile
şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de
tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără
aplicarea tratamentului.”).

Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului

informat este de 18 ani.
Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa
părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:

62
 a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul
legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul
necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau
tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la
solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani (art.
650).

Articolul 651 stipulează în mod explicit faptul că

nerespectarea acestor reguli privind consimţământul
informat antrenează răspunderea civilă a personalului
medical („medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund
atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului
sau al reprezentanţilor legali ai acestuia”), cu excepţia
cazurilor când este vorba de un pacient incapabil („lipsit de
discernământ”), iar reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.
Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul
medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului
medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia
în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la
exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil,
sănătatea şi viaţa pacientului (art. 651 alin. 2).

Obligaţia de acordare a serviciilor medicale unei

persoane cade în sarcina medicului, medicului dentist sau
asistentului medical/moaşei „doar dacă au acceptat-o în
prealabil ca pacient” (art. 652 alin. 1). Însă personalul medical
nu poate refuza acordarea asistenţei medicale sau a
îngrijirilor medicale bazat pe criterii discriminatorii legate
de etnie, religie, orientare sexuală sau pe alte criterii de
discriminare interzise prin lege.

63
 În situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale
poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau
viaţa pacientului, acordarea îngrijirilor medicale este
obligatorie.

Odată acceptat pacientul, relaţia dintre acesta şi

personalul medical poate fi întreruptă doar odată cu
vindecarea bolii sau la iniţiativa pacientului (care,
reamintesc, are dreptul la o a doua opinie medicală).
Medicul poate decide desfacerea acestei relaţii doar
în condiţiile limitativ prevăzute de lege (art. 653 alin. 1):
- când pacientul este trimis altui medic, furnizând
toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui
medic cu competenţe sporite;
- pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.
În această din urmă situaţie, este necesar ca medicul să
notifice dorinţa întreruperii relaţiei cu minimum 5 zile înainte
(pentru ca pacientul să poată găsi alt medic) – şi doar dacă
acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

Cu ocazia acordării serviciilor medicale, personalul

medical are obligaţia „aplicării standardelor terapeutice,
stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă,
aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, a
standardelor recunoscute de comunitatea medicală a
specialităţii respective.” (art. 655 alin. 1).

La finalul acestor considerente legate de răspunderea

civilă a personalului medical, reamintesc necesitatea
încheierii unei asigurări de malpraxis pentru cazurile de
răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin
actul medical (20, art. 656 alin. 1).

64
 La încheierea unui contract de muncă, o copie după
această asigurare va trebui să fie prezentată angajatorului, fiind
o condiţie obligatorie pentru angajare, conform art. 656
alin. 2 (20). De asemenea, asigurarea de malpraxis pentru
cazurile de răspundere civilă profesională, reînnoită anual, va
trebui să fie prezentată organismului profesional teritorial,
pentru reautorizarea exercitării profesiei.

65
 CAPITOLUL VII

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ
A MEDICULUI

Sub cupola termenului de „profesionalism medical”

sunt cuprinse numeroase valori, comportamente şi relaţii în
continuă schimbare, care, prin modul lor concret de
manifestare în viaţa de zi cu zi, vin să consolideze fundamentul
încrederii pe care o au pacienţii individuali şi publicul larg în
profesia medicală (15). De nenumărate ori, însă, pretenţiile
societăţii vizavi de corpul medical şi de sistemul de sănătate
apar excesive, medicina fiind ridicată la rang de veritabilă
religie (8), în special în contextul recentelor progrese din
domeniul biotehnologiilor. Acest nivel prea înalt (uneori
nerealist) al aşteptărilor pe care le au faţă de profesioniştii
sănătăţii pacientul, familia acestuia, superiorii ierarhici,
politicienii - societatea în general (3), este de natură a supune
medicii unui veritabil stres indus de condiţiile în care se
exercită această profesie în zilele noastre (8). Trebuie arătat, de
asemenea, că există o discrepanţă evidentă între posibilităţile
tot mai largi de obţinere a unor rezultate terapeutice superioare
şi costul înalt al acestora (care reduce mult accesibilitatea
publicului larg la noile tehnologii medicale). În acest context,
devine explicabil paradoxul conform căruia membrii societăţii,
deşi au încredere în medicii lor curanţi, tind să-şi piardă
încrederea în corpul medical şi în sistemul de sănătate (6).
66
 Unul din pilonii esenţiali care stă la baza
profesionalismului medical îl constituie atitudinea moral-
etică inerentă acestei profesii. Cum este şi firesc, codurile de
deontologie medicală au acordat cea mai mare atenţie
delicatelor relaţii medic-pacient şi medic-medic (10, 14, 16),
ignorând adesea o altă coordonată esenţială: aceea a responsa-
bilităţii morale pe care o are medicul faţă de societate în
ansamblu. Mai mult, studii recente au relevat că înşişi medicii
resimt o responsabilitate mai mare faţă de pacienţii lor decât
pentru binele societăţii, iar această atitudine generează
maximum de satisfacţie profesională (1). Socialul pare a fi
important în cadrul relaţei medic-pacient doar în măsura în care
influenţează modul cum sunt consultaţi pacienţii. Un studiu
norvegian demonstrează că buna cunoaştere de către medicul
de familie a problemelor sociale cu care se confruntă pacienţii
săi este de natură să prelungească durata consultaţiei, să
conducă la eliberarea mai facilă a certificatelor de concediu
medical sau să îl facă pe medic un sfătuitor mai atent (2).

Cu toate acestea, nu trebuie uitat că medicina actuală

este o activitate din ce în ce mai mult socializată. Aceasta se
desfăşoară într-un context guvernamental bine definit şi
necesită instituţii profesionale sau ale statului specializate în
acest domeniu. Furnizarea serviciilor de sănătate presupune
existenţa unor unităţi medicale a căror funcţionare optimă nu
poate fi realizată fără un cadru organizatoric asigurat de
societate. De asemenea, o serie de afecţiuni au o etiologie mai
degrabă de natură socială decât biologică.
Medicii înşişi sunt în permanentă interacţiune cu
societatea, în domenii ca sănătatea publică, educaţia pentru
sănătate, managementul instituţiilor medicale, protecţia
mediului înconjurător, medicina muncii, justiţia sau chiar
politica.

67
 Iată de ce se impune o lărgire a discursului pe marginea
coodonatelor deontologice ale activităţii medicale, astfel încât
acesta să includă şi relaţia medic-societate. În cele ce urmează
voi prezenta cele mai importante domenii în care medicul este
pus în faţa unor decizii de natură moral-etică, fie pentru a putea
rezolva conflictul dintre interesele contrare ale pacientului şi
ale societăţii, fie pentru a promova interesul general al
societăţii.

LOIALITATEA DUBLĂ

Situaţiile de loialitate dublă survin atunci când medicul

are o responsabilitate duală, atât faţă de pacient, cât şi faţă
de un terţ, iar între aceste două categorii există
incompatibilitate (14). Regula formulată de Codul interna-
ţional de etică medicală al Asociaţiei Medicale Mondiale (23),
conform căreia „Medicul datorează pacientului loialitate
totală”, poate şi chiar trebuie să fie încălcată în anumite
circumstanţe.

Tranşarea dilemei etice este uneori simplă:

- fie în favoarea pacientului - ca în cazul medicului
căruia i se ordonă de către cadre militare sau poliţieneşti
represive să efectueze sau să ia parte la acte care violează
drepturile omului (tortura fiind cel mai la îndemână exemplu);
în astfel de situaţii loialitatea medicului trebuie să fie în mod
inechivoc de partea pacientului său;
- fie în favoarea terţilor, protejând interesele gene-
rale ale societăţii - ca de exemplu în situaţia pacienţilor care
au o boală transmisibilă al cărei tratament îl refuză, în cazurile
de maltratare a copiilor minori, în cazul depistării unor boli
care îl fac pe pacientul-şofer inapt pentru a conduce în
siguranţă un autovehicul pe drumurile publice, în eventuali-
68
tatea luării la cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni etc.; în
astfel de situaţii încălcarea dreptului la confidenţialitate al
pacientului este permisă (fiind chiar etică), cu condiţia ca răul
potenţial să fie iminent şi real, iar ameninţarea să nu poată
fi prevenită în alt mod (23).

În alte situaţii, însă, deciziile de natură etică impuse

de loialitatea dublă sunt mult mai dificil de luat. În această
veritabilă „zonă gri” se pot afla medicii legişti, medicii militari,
psihiatrii, medicii din cadrul Direcţiei Generale a Penitencia-
relor, cei din medicina muncii sau din medicina sportivă etc.
(9).

O situaţie particulară este aceea a medicilor prinşi

într-un veritabil conflict de interese în momentul în care
acceptă sponsorizări, daruri sau alte beneficii din partea
unor firme care comercializează medicamente (sau diverse
dispozitive medicale), în schimbul promisiunii de a utiliza
produsele respectivelor firme. Conflictul etic este generat de
faptul că aceste produse pot să nu fie cele de elecţie pentru
tratamentul propriilor pacienţi sau sunt mai scumpe decât
medicamentele (dispozitivele medicale) uzuale, încărcând
astfel în mod inutil nota de plată a pacientului şi/sau a
societăţii. Singura rezolvare morală a acestei situaţii
problematice este aceea care pune interesele pacienţilor
înaintea celor proprii (14).

ALOCAREA RESURSELOR

Literatura de specialitate face adesea referire la faptul

că, în special în ţările sărace, dar chiar şi în cele bogate, există
o disproporţie vădită între resursele medicale (limitate pe

69
criterii economico-sociale) şi nevoile de sănătate ale popu-
laţiei (aflate în continuă creştere) (14).

Din punct de vedere etic interesează, pe de o parte,

impactul pe care îl poate avea asupra relaţiei medic-pacient
raţionalizarea (pe criterii de eficienţă economică) a resurselor
medicale (4).
În egală măsură se pune şi problema criteriilor pe baza
cărora sunt aleşi cei care vor beneficia de resursele existente,
ţinând cont că cei excluşi vor suferi sau chiar vor muri. Având
în vedere că, mai nou, accentul este pus din ce în ce mai mult
pe principiul echităţii (justice), apare ca justificată
preocuparea pentru distribuţia cât mai echilibrată a
resurselor medicale.
În eventualitatea dureroasă a necesităţii selectării
pacienţilor care vor beneficia de o anumită procedură
terapeutică în dauna altora, este esenţial să se aibă în vedere
strict criteriile medicale, fără a se recurge la nici un fel de
discriminare (14, 19). În acest sens apare ca profund inetică
decizia unor spitale din Occident de a-i scoate pe fumători de
pe listele de aşteptare ale secţiilor chirurgicale (pe motiv că
tabagismul creşte riscul complicaţiilor intra- şi postoperatorii,
crescând astfel cheltuielile şi irosind resurse de care ar putea
beneficia nefumătorii). Acest refuz de a trata, care încalcă
grosolan principiul echităţii, constituie o discriminare
inacceptabilă, cu o certă condiţionare economică (7). Soluţia
etică în acest exemplu ar putea fi suportarea de către pacienţii
fumători a cheltuielilor ocazionate de eventualele complicaţii
(7) sau impunerea unor contribuţii suplimentare la bugetul
sănătăţii - ca „taxe pe viciu” (5, 20), dar în nici un caz
încălcarea dreptului legal de a beneficia de îngrijiri de sănătate
(19).

70
 Medicul are o responsabilitate deosebită şi în
domeniul economisirii resurselor, dacă avem în vedere că în
circa 80% din cazuri modul de angajare a cheltuielilor este
decis la nivelul relaţiei medic-pacient, cu ocazia recomandării
unui anumit plan de investigaţii şi/sau de tratament (14). [De
altfel, unele studii sugerează că medicii au absorbit deja
considerentele economice în cadrul a ceea ce ei consideră a fi
propria judecată clinică (13)]. Evitarea abuzului de investigaţii
de laborator, a internărilor nejustificate/prelungite sau a unor
practici ineficiente (cum ar fi, de exemplu, prescrierea inutilă a
antibioticelor) constituie un prim şi important pas pe calea
reducerii cheltuielilor pentru sănătate.
În acest sens se impune o mai bună cunoaştere şi o
aplicare pe scară largă a ghidurilor investigative şi terapeutice
(14), fără a vedea în acestea un mijloc mascat de încălcare a
autonomiei profesionale. Chiar respectând aceste ghiduri,
medicul poate şi trebuie să rămână stăpânul deciziilor pe care
le ia cu privire la pacienţii săi.

Medicii implicaţi în activităţi manageriale (conduce-

rea unităţilor sanitare) au responsabilităţi suplimentare în
domeniul alocării echilibrate a resurselor, ţinând cont de
nevoile reale ale diferitelor specialităţi. O atitudine etică
exclude, bineînţeles, alocarea preferenţială de resurse către
secţia şi specialitatea medicală proprie, abuzând de poziţia de
conducere în care se află medicul respectiv (14).

SĂNĂTATEA PUBLICĂ

Noţiunea de „sănătate publică” are un dublu înţeles: pe

de o parte cel referitor la starea de sănătate a unei colectivităţi
(comunitate locală, naţiune); pe de altă parte cel care are în

71
vedere specialitatea medicală corelativă, care studiază
distribuţia şi determinanţii sănătăţii/bolilor într-o colectivitate.
Deşi cunoaşterea în acest domeniu este obiectul de
activitate al medicilor specialişti (epidemiologi, medici de
sănătate publică), este datoria morală a fiecărui medic,
indiferent de specialitatea sa, să cunoască factorii de risc de
natură socială (condiţiile de locuit, alimentaţia, statutul
ocupaţional etc.) sau mezologică (poluare, expunere la toxici
profesionali etc.) care pot influenţa starea de sănătate a
pacienţilor săi.

De asemenea, o serie de acte medicale aparent banale

au un impact major la nivel populaţional - imunoprofilaxia,
răspunsul prompt în cazul depistării unei boli infecto-
contagioase, depistarea precoce a unor îmbolnăviri, activităţile
igieno-profilactice etc. Dând dovadă de profesionalism în
exercitarea acestor activităţi, medicul are simultan o profundă
atitudine etică în raport cu starea de sănătate populaţională.

După cum am văzut deja mai sus, există cazuri de

loialitate dublă în care medicul trebuie să ia în considerare
interesul general al societăţii în detrimentul intereselor
individuale ale pacientului.

Alteori medicul trebuie să reziste tentaţiei de a-şi

„ajuta” pacientul să obţină drepturi necuvenite prin falsa
atestare a unei anumite stări de fapt (de exemplu, cu ocazia
eliberării certificatelor de concediu medical, a documentaţiei
pentru pensionarea de boală sau pentru obţinerea diferitelor
grade de handicap etc.). Datoria morală a medicului este să
certifice strict realitatea; altminteri conduita sa devine inetică
sau chiar ilegală (16, 23).

72
 SĂNĂTATEA GLOBALĂ

Interdependenţa crescândă dintre indivizii şi naţiunile

lumii, în contextul actualei globalizări, face ca şi în domeniul
sănătăţii să existe probleme şi preocupări care transcend
graniţele naţionale. Evenimentele medicale petrecute într-o
anumită ţară pot deveni cu rapiditate de interes mondial.
Ameninţările la adresa sănătăţii globale, ca, de exemplu,
pandemiile de gripă şi, mai recent, „sabia lui Damocles”
reprezentată de SARS (12), nu pot fi contracarate decât prin
colaborare internaţională.
Aceasta nu înseamnă, însă, că răspunderea individuală a
medicului se diluează; dimpotrivă, o atitudine superficială care
are ca rezultat nediagnosticarea unui prim caz al unei epidemii
este profund inetică, putând facilita rapida difuzare a unei boli
grave, cu posibile efecte devastatoare la nivel mondial. Astfel,
răspunderea etică a medicului nu mai este limitată doar la
pacient, ci se extinde, în acest context, la comunităţi întregi sau
chiar la scară planetară.

Interesul crescând pentru sănătatea globală a readus în

atenţie existenţa unor diferenţe majore (şi profund imorale)
între sistemele de sănătate din ţările sărace şi, respectiv, din
cele bogate. Cauzele sărăciei sunt, însă, din păcate, de natură
politică şi economică, fiind astfel în afara puterii de decizie a
medicilor. Cu toate acestea, medicii sunt cei care se confruntă
cu rezultatele acestei stări de fapt, fiind obligaţi să trateze cu
resurse minimale (umane şi materiale) probleme de sănătate în
continuă creştere; în aceste condiţii, problema alocării
resurselor medicale (cu toate implicaţiile sale moral-etice)
capătă accente dramatice în ţările slab dezvoltate sau în curs de
dezvoltare.

73
 Globalizarea favorizează şi un alt fenomen: mobili-
tatea internaţională a profesioniştilor sănătăţii (14). Direcţia
migraţiei este, firesc (dar nu neapărat şi moral), dinspre ţările
mai puţin dezvoltate spre cele bogate, apte să ofere condiţii
salariale şi de muncă superioare. Deşi agreat de cadrele
medicale în cauză, precum şi de ţările beneficiare ale acestei
migraţii (care îşi completează astfel necesarul de cadre
medicale fără a investi în pregătirea lor profesională),
fenomenul favorizează accentuarea discrepanţei analizate mai
sus, adâncind criza sistemelor de sănătate din ţările sărace.

Discursurile actuale din domeniul eticii medicale sunt

axate cu precădere pe relaţia medicului cu pacientul şi, mai rar,
pe coordonatele etice ale colaborării medicului cu alţi
profesionişti ai sănătăţii. De prea puţine ori se are în vedere în
literatura de specialitate sau în cuprinsul codurilor de
deontologie medicală importanţa unei atitudini moral-etice a
medicului în raport cu societatea.
Am considerat utilă punctarea unora dintre elementele
care argumentează necesitatea unei astfel de abordări, deoarece
nu trebuie uitat că acţiunile medicului nu au efect strict limitat
la pacientul asupra căruia îşi apleacă atenţia la un moment dat,
ci au sau pot avea impact şi asupra terţilor, asupra societăţii în
general sau chiar, în contextul globalizării actuale, la nivel
planetar. În acest sens, este esenţial ca medicul, indiferent de
specialitate, să conştientizeze aceste efecte şi, implicit, să
integreze valorile moral-etice corelative în propriul sistem de
gândire şi acţiune.

74
 ÎN LOC DE CONCLUZII

Acest breviar care cuprinde aspectele actuale ale

deontologiei medicale constituie, în opinia mea, un important
pilon al pregătirii profesionale a oricărui profesionist al
sănătăţii. Nu trebuie să uităm că, atunci când este pus în faţa
unei acuze de tip abatere deontologică, medicul, medicul
dentist sau asistentul medical nu se poate prevala de
necunoaşterea prevederilor legislative şi/sau de lipsa de
informare asupra normelor deontologice ale profesiei. Dată
fiind publicarea acestor reglementări în Monitorul Oficial,
organele de jurisdicţie profesională sunt obligate să prezume
faptul că aceste izvoare de drept sunt cunoscute şi că trebuie
respectate. Principiul de drept roman „Nemo censetur ignorare
legem” operează din plin, subliniind realitatea juridică a
faptului că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranţa sau
eroarea sa în drept. Cu atât mai puţin poate recurge la o astfel
de scuză un furnizor de servicii de sănătate - membru al unei
elite profesionale. Iată de ce cunoaşterea informaţiilor
sumarizate în această carte este esenţială pentru dezvoltarea
profesională a oricărui profesionist al sănătăţii.

75
 REFERINŢE LEGISLATIVE

1. LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI

Legea nr. 46/2003 din 21/01/2003

(Legea drepturilor pacientului)

Emitent: Parlamentul României

Publicată în: Monitorul Oficial, Partea I, nr. 51 din 29/01/2003

CAPITOLUL I 
Dispoziţii generale

Art. 1. - În sensul prezentei legi:

a) prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau
bolnavă care utilizează serviciile de sănătate;
b) prin discriminare se înţelege distincţia care se face
între persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului,
vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale,
religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale;
c) prin îngrijiri de sănătate se înţelege serviciile
medicale, serviciile comunitare şi serviciile conexe actului
medical;
d) prin intervenţie medicală se înţelege orice
examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic
preventiv, terapeutic ori de reabilitare;
76
 e) prin îngrijiri terminale se înţelege îngrijirile acordate
unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci
când nu mai este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a
stării de boală, precum şi îngrijirile acordate în apropierea
decesului.

Art. 2. - Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea

mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate
cu resursele umane, financiare şi materiale.

Art. 3. - Pacientul are dreptul de a fi respectat ca

persoană umană, fără nici o discriminare.

CAPITOLUL II 
Dreptul pacientului la informaţia medicală

Art. 4. - Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire

la serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le
utiliza.

Art. 5. - (1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra

identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de
sănătate.
(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra
regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata
spitalizării.

Art. 6. - Pacientul are dreptul de a fi informat asupra

stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a
riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor
existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării
tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum
şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.

77
 Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide dacă mai
doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate
de către medic i-ar cauza suferinţă.

Art. 8. - Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului

într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei
de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba
română, informaţiile i se aduc la cunoştinţă în limba maternă
ori în limba pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă
formă de comunicare.

Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere în mod expres

să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie
informată în locul său.

Art. 10. - Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi

despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament, cu
acordul pacientului.

Art. 11. - Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o

altă opinie medicală.

Art. 12. - Pacientul are dreptul să solicite şi să

primească, la externare, un rezumat scris al investigaţiilor,
diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada
spitalizării.

CAPITOLUL III 
Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

Art. 13. - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească

o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea

78
pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor
medicale trebuie explicate pacientului.

Art. 14. - Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa,

dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul
medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o
exprimare anterioară a voinţei acestuia.

Art. 15. - În cazul în care pacientul necesită o

intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul
reprezentantului legal nu mai este necesar.

Art. 16. - În cazul în care se cere consimţământul

reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în
procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de
înţelegere.

Art. 17. - (1) În cazul în care furnizorii de servicii

medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului,
iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.
(2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici
pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici pentru
pacienţii din ambulator.

Art. 18. - Consimţământul pacientului este obligatoriu

pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor
biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.

Art. 19. - Consimţământul pacientului este obligatoriu

în cazul participării sale în învăţământul medical clinic şi la
cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru cercetare

79
ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime
voinţa, cu excepţia obţinerii consimţământului de la
reprezentantul legal şi dacă cercetarea este făcută şi în interesul
pacientului.

Art. 20. - Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat

într-o unitate medicală fără consimţământul său, cu excepţia
cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau
tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale.

CAPITOLUL IV 
Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată
a pacientului

Art. 21. - Toate informaţiile privind starea pacientului,

rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul,
tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după
decesul acestuia.

Art. 22. - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi

furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

Art. 23. - În cazul în care informaţiile sunt necesare

altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în
tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai
este obligatorie.

Art. 24. - Pacientul are acces la datele medicale

personale.

Art. 25. - (1) Orice amestec în viaţa privată, familială a

pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în care această

80
imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori
îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului.
(2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul
reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

CAPITOLUL V 
Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

Art. 26. - Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în

care sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru
viaţa mamei.

Art. 27. - Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi

servicii necesare dezvoltării unei vieţi sexuale normale şi
sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.

Art. 28. - (1) Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau

nu copii este garantat, cu excepţia cazului prevăzut la art. 26.
(2) Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să
aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea reproducerii.
(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare
familială eficiente şi lipsite de riscuri.

CAPITOLUL VI 
Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

Art. 29. - (1) În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să

recurgă la selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de
tratament care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se
face numai pe baza criteriilor medicale.
(2) Criteriile medicale privind selectarea pacienţilor
pentru anumite tipuri de tratament se elaborează de către
Ministerul Sănătăţii şi Familiei în termen de 30 de zile de la

81
data intrării în vigoare a prezentei legi şi se aduc la cunoştinţa
publicului.

Art. 30. - (1) Intervenţiile medicale asupra pacientului

se pot efectua numai dacă există condiţiile de dotare necesare
şi personal acreditat.
(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) cazurile de
urgenţă apărute în situaţii extreme.

Art. 31. - Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale

pentru a putea muri în demnitate.

Art. 32. - Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei,

al prietenilor, de suport spiritual, material şi de sfaturi pe tot
parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în
măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi
creat cât mai aproape de cel familial.

Art. 33. - Pacientul internat are dreptul şi la servicii

medicale acordate de către un medic acreditat din afara
spitalului.

Art. 34. - (1) Personalul medical sau nemedical din

unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei
forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl
recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale
din cadrul unităţii respective.
(2) Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a
fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.

Art. 35. - (1) Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale

continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la
vindecare.

82
 (2) Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea
şi parteneriatul dintre diferitele unităţi medicale publice şi
nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate sau de
medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt
personal calificat. După externare pacienţii au dreptul la
serviciile comunitare disponibile.

Art. 36. - Pacientul are dreptul să beneficieze de

asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă stomatologică de
urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu.

CAPITOLUL VII 
Sancţiuni

Art. 37. - Nerespectarea de către personalul

medicosanitar a confidenţialităţii datelor despre pacient şi a
confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte
drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după
caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală,
conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII 
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 38. - (1) Autorităţile sanitare dau publicităţii,

anual, rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului, în
care se compară situaţiile din diferite regiuni ale ţării, precum
şi situaţia existentă cu una optimă.
(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să
afişeze la loc vizibil standardele proprii în conformitate cu
normele de aplicare a legii.
(3) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare
a prezentei legi, Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează

83
normele de aplicare a acesteia, care se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

Art. 39. - Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 40. - La data intrării în vigoare a prezentei legi se

abrogă art. 78, 108 şi 124 din Legea nr. 3/1978 privind
asigurarea sănătăţii populaţiei, publicată în Buletinul Oficial,
Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, precum şi orice alte dispoziţii
contrare.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 19
decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2)
din Constituţia României.

PREŞEDINTELE SENATULUI 
NICOLAE VĂCĂROIU
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa
din 19 decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin.
(2) din Constituţia României.
p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR, 
VIOREL HREBENCIUC
Bucureşti, 21 ianuarie 2003. 
Nr. 46.

84
 2. CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ

Codul de deontologie medicală din 30 martie 2012

al Colegiului Medicilor din România

Emitent: Colegiul Medicilor din România

Publicat în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012

CAPITOLUL I
Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic

Art. 1. Scopul şi rolul profesiei medicale

Întreaga activitate profesională a medicului este
dedicată exclusiv apărării vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice şi
psihice a fiinţei umane.

Art. 2. Nediscriminarea
Actul profesional şi întreaga activitate a medicului se
va exercita, respectiv desfăşura, fără nici un fel de discriminare
inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de
vindecare ale pacientului.

Art. 3. Respectul demnităţii fiinţei umane

În toate situaţiile actul profesional, în oricare formă sau
modalitate s-ar desfăşura, se va face cu respectarea strictă a
demnităţii umane ca valoare fundamentală a corpului
profesional.

Art. 4. Primordialitatea interesului şi a binelui

fiinţei umane
În toate deciziile cu caracter medical, medicul va trebui
să se asigure că interesul şi binele fiinţei umane prevalează
interesului societăţii ori al ştiinţei.
85
 Art. 5. Obligativitatea normelor profesionale şi a
celor de conduită
Medicul trebuie să depună toate diligenţele şi să se
asigure că orice intervenţie cu caracter medical pe care o
execută sau decizie profesională pe care o ia respectă normele
şi obligaţiile profesionale şi regulile de conduită specifice
cazului respectiv.

Art. 6. Independenţa profesională

Medicul este dator să stăruie şi să-şi apere independenţa
sa profesională, fiind interzisă orice determinare a actului
medical ori a deciziei profesionale de raţiuni de rentabilitate
economică sau de ordin administrativ.

Art. 7. Caracterul relaţiei medic - pacient

Relaţia medicului cu pacientul va fi una exclusiv
profesională şi se va clădi pe respectul acestuia faţă de
demnitatea umană, pe înţelegere şi compasiune faţă de
suferinţă.

Art. 8. Obligaţia diligenţei de mijloace

Medicul îşi va dedica întreaga ştiinţă şi pricepere în
interesul pacientului său şi va depune toată diligenţa pentru a
se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul
beneficiază de maximum de garanţii în raport de condiţiile
concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.

Art. 9. Principiul specializării profesionale

Cu excepţia unor cazuri de urgenţă vitală, medicul
acţionează potrivit specialităţii, competenţelor şi practicii pe
care o are.

86
 Art. 10. Respectul faţă de confraţi
De-a lungul întregii sale activităţi, medicul îşi va
respecta confraţii, ferindu-se şi abţinându-se să-i denigreze ori
să aducă critici cu privire la activitatea profesională a acestora.

CAPITOLUL II
Consimţământul

Art. 11. – Acordarea şi retragerea consimţămân-

tului
(1) Orice intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate
efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul
liber şi în cunoştinţă de cauză.
(2) În aceleaşi condiţii, consimţământul se poate retrage
în orice moment de persoana vizată.
(3) Dispoziţiile privind retragerea consimţământului
sunt valabile şi în ceea ce priveşte consimţământul exprimat, în
condiţiile legii, de altă persoană sau instituţie decât persoana
respectivă.

Art. 12. – Consimţământul în cazul minorilor

(1) Atunci când, conform legii, un minor nu are
capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate
efectua fără acordul reprezentantului său, autorizarea unei
autorităţi sau a unei alte persoane ori instanţe desemnate prin
lege.
(2) Medicul, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate
a minorului, şi numai strict în interesul acestuia, poate lua în
considerare şi părerea minorului.

87
 Art. 13. – Consimţământul persoanelor fără capaci-
tatea de a consimţi
Atunci când, conform legii, un major nu are, datorită
unui handicap mintal, unei boli sau dintr-un motiv similar,
capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate
efectua fără acordul reprezentantului său ori fără autorizarea
unei autorităţi sau a unei persoane ori instanţe desemnate prin
lege.

Art. 14. – Informarea prealabilă şi adecvată a

persoanei
(1) Medicul va solicita şi va primi consimţământul
numai după ce, în prealabil, persoana respectivă sau cea
îndreptăţită să-şi dea acordul cu privire la intervenţia medicală
a primit informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii
intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi a riscurilor
previzibile şi în general acceptate de societatea medicală.
(2) Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să
fie adecvată şi raportată la persoana care urmează să-şi
manifeste consimţământul.

Art. 15. Lipsa consimţământului în situaţii de

urgenţă
Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se
poate obţine consimţământul adecvat, se va putea proceda
imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere
medical în folosul sănătăţii persoanei vizate.

Art. 16. Consimţământul implicit

În interesul pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în
considerare autorizările şi dorinţele exprimate anterior cu
88
privire la o intervenţie medicală de către un pacient care, în
momentul noii intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită
să îşi exprime voinţa sau dacă prin natura sa actul medical are
o succesiune şi o repetabilitate specifică.

CAPITOLUL III
Secretul profesional şi accesul la datele referitoare la starea
de sănătate

Art. 17. Secretul profesional

Medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în
acord cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieţii
sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la
sănătatea sa.

Art. 18. Întinderea obligaţiei de păstrare a secretu-

lui profesional
(1) Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional
este opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei
respective.
(2) Obligaţia medicului să păstreze secretul profesional
persistă şi după ce persoana respectivă a încetat să-i fie pacient
sau a decedat.

Art. 19. Transmiterea datelor referitoare la

sănătatea persoanei
Medicul, la solicitarea persoanei în cauză, o va informa
pe aceasta sau pe persoana desemnată de aceasta, cu privire la
orice informaţie pe care o deţine referitoare la starea de
sănătate a persoanei în cauză.
89
 Art. 20. Derogări de la regula păstrării secretului
profesional
Derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul
vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor
referitoare la sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres
de lege.
CAPITOLUL IV
Reguli generale de comportament în activitatea medicală

Art. 21. Comportamentul profesional şi etic

(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament
profesional şi etic, fiind în permanenţă preocupat de creşterea
nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului
profesiunii medicale.
(2) Comportamentul profesional implică, fără a se
limita, preocuparea constantă şi permanentă a medicului pentru
aflarea, pe orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de
educaţie medicală continuă, a celor mai noi descoperiri,
procedee şi tehnici medicale asimilate şi agreate de
comunitatea medicală.

Art. 22. Fapte şi acte nedeontologice

Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării
profesiei de medic, în special, următoarele acte:
a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;
b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de
normele profesiei, refuzul acordării serviciilor
medicale;
c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că acesta a

90
 fost preluat de o altă unitate medicală sau un alt
medic ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei
în care se află şi stării sale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau tratament
nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de
comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
e) cu excepţia urgenţelor vitale, exercitarea profesiei
medicale în condiţii care ar putea compromite actul
profesional sau ar putea afecta calitatea actului
medical;
f) emiterea unui document medical de complezenţă sau
pentru obţinerea unui folos nelegal sau imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care nu există
competenţă profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcţia ocupată sau
prin intermediul unor promisiuni oneroase şi
neconforme cu normele publicităţii activităţilor
medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deţinerii
unor titluri profesionale, specialităţi ori competenţe
profesionale neconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării
profesiei de medic.

Art. 23. Atingeri ale independenţei profesionale

Constituie o atingere gravă adusă caracterului
independent al profesiei medicale următoarele acte:
a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu
anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau
colaborarea, sub orice formă şi orice modalitate, directă
ori indirectă, dintre un medic şi o persoană care
produce sau distribuie medicamente;
91
 b) reclama, în orice mod, la medicamente, aparatură
medicală sau alte produse de uz medical;
c) implicarea direct sau indirect în distribuţia de
medicamente, dispozitive medicale, aparatură medicală
sau de alte produse de uz medical;
d) încălcarea principiului transparenţei în relaţia cu
producătorii şi distribuitorii de medicamente şi produse
medicale;
e) primirea unor donaţii sub forma de cadouri în bani
sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face
să-şi piardă caracterul simbolic şi care influenţează
actul medical, de la una dintre entităţile prevăzute la
lit. a)-c).

Art. 24. Caracterul nemediat al relaţiei medic-

pacient
Cu excepţia unor situaţii obiectiv excepţionale şi
imposibil de înlăturat, orice decizie medicală se va baza în
primul rând pe examinarea personală şi nemediată a
pacientului de către medicul respectiv.

Art. 25. Limitele angajamentului profesional

(1) În orice situaţie, angajamentul profesional al
medicului nu poate depăşi competenţa profesională, capacitatea
tehnică şi de dotare a cabinetului sau a unităţii sanitare, ori
baza materială afectată, inclusiv prin convenţii sau colaborări
ferme cu alte unităţi sanitare.
(2) Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori
experienţa necesara pentru a asigura o asistenţă medicală
corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situaţiei
sau va îndruma bolnavul către un astfel de consult la o altă
unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul în
92
care dotarea tehnică şi materială a unităţii în care are loc
consultul sau intervenţia medicală nu este adecvată consultului,
stabilirii diagnosticului sau intervenţiei medicale.

Art. 26. Diligenţa de claritate

Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter
medical se va asigura că persoana respectivă a înţeles pe deplin
prescripţia, recomandarea sau orice altă cerinţă a medicului,
precum şi cu privire la faptul că pacientul este, după caz,
preluat de o altă unitate medicală ori în supravegherea altui
specialist în domeniu.

Art. 27. – Colaborarea cu alţi specialişti

În situaţia în care pacientul a fost preluat sau îndrumat
către un alt specialist, medicul va colabora cu acesta punându-i
la dispoziţie orice fel de date sau informaţii cu caracter medical
referitoare la persoana în cauză şi informându-l cu privire la
orice altă chestiune legată de starea de sănătate a acesteia.

Art. 28. – Consultul în echipă

În situaţia în care este necesar, medicul, cu
consimţământul pacientului sau, după caz, a persoanei,
respectiv instituţiei abilitate, va solicita părerea unuia sau mai
multor medici, cu care se poate consulta, pentru luarea celor
mai adevate măsuri în interesul pacientului.

Art. 29. Luarea deciziei şi comunicarea ei

(1) În cazul unui consult organizat de către medicul
curant în condiţiile art. 27, luarea şi comunicarea deciziei finale
aparţine medicului care l-a organizat.
93
 (2) Dacă opinia majorităţii medicilor participanţi la un
consult organizat în condiţiile art. 27 diferă de a medicului care
a organizat consultul, pacientul ori, după caz, instituţia sau
persoana abilitată vor fi informaţi.

Art. 30. Dreptul la o a doua opinie medicală

În toate situaţiile medicul va respecta dreptul
pacientului de a obţine o a doua opinie medicală.

Art. 31. Actul medical de la distanţă

Investigaţia ori intervenţia medicală la distanţă, în
oricare dintre formele şi modalităţile existente, este permisă
numai în situaţia în care pacientul este asistat nemijlocit de
către medicul său, iar scopul investigaţiei şi procedurilor la
care este supus pacientul este acela de a ajuta medicul să
determine diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să
întreprindă orice altă măsură medicală necesară finalizării
actului medical sau a intervenţiei medicale în cazul operaţilor.
Excepţie fac situaţiile de urgenţă.

Art. 32. – Finalizarea obligaţiei asumate

(1) Medicul se va asigura că pacientul a înţeles natura şi
întinderea relaţiei medic-pacient, că are o aşteptare corectă cu
privire la rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe
care acesta urmează să le primească.
(2) Odată încheiată înţelegerea medic-pacient, medicul
este ţinut să aducă la îndeplinire toate obligaţiile asumate aşa
cum rezultă ele din înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi
cutumele profesiei medicale.

Art. 33. – Refuzul acordării serviciilor medicale

(1) Refuzul acordării asistenţei medicale poate avea loc
strict în condiţiile legii sau dacă prin solicitarea formulată

94
persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi
independenţa profesională, a-i afecta imaginea sau valorile
morale ori solicitarea nu este conformă cu principiile
fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi
rolul social al profesiei medicale.
(2) În toate cazurile, medicul va explica persoanei
respective motivele care au stat la baza refuzului său, se va
asigura că prin refuzul acordării serviciilor medicale viaţa sau
sănătatea persoanei în cauză nu sunt puse în pericol şi, în
măsura în care refuzul este bazat pe încălcarea convingerilor
sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau
o altă unitate medicală.
CAPITOLUL V
Activităţile conexe actului medical

Art. 34. Legalitatea şi realitatea conţinutului

documentelor medicale
Medicul va elibera persoanelor îndreptăţite numai
documentele permise de lege şi care atestă realitatea medicală
aşa cum rezultă aceasta din datele şi informaţiile pe care
medicul le deţine în mod legal ori aşa cum a rezultat ea în urma
exercitării profesiei cu privire la persoana respectivă.

Art. 35. Conformitatea documentului medical cu

specialitatea medicală
(1) Documente medicale referitoare la starea de
sănătate a pacientului întocmite de medic în urma exercitării
personale a profesiei vor fi în limita specialităţii şi
competenţelor profesionale ale medicului respectiv.
(2) Orice activitate medicală se va consemna în
documente adecvate înregistrării activităţii respective.

95
 Art. 36. Obligaţii referitoare la sănătatea publică
(1) Medicul are obligaţia profesională şi legală să se
îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi de profilaxie. În
acest scop, ori de câte ori are ocazia şi este cazul, el va semnala
persoanelor respective responsabilitatea ce revine acestora faţă
de ei înşişi, dar şi faţă de comunitate şi colectivitate.
(2) Medicul are obligaţia morală de a aduce la
cunoştinţă organelor competente orice situaţie de care află şi
care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

Art. 37. Semnalarea erorilor profesionale

(1) Medicul care ia cunoştință despre fapte care ar
putea, în opinia lui, constitui erori profesionale va informa prin
scrisoare medicală medicul autor al faptei.
(2) Dacă eroarea nu este corectată ori apreciază că nu
s-au întreprins toate măsurile adecvate situaţiei, medicul va
informa în mod cât mai detaliat organismele corpului
profesional şi, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege, nu va
face publice datele decât după ce corpul profesional s-a
pronunţat.

Art. 38. Primordialitatea concilierii

În orice situaţie litigioasă ori divergenţă profesională,
înaintea oricărui demers public este obligatorie procedura de
conciliere din cadrul corpului profesional.

Art. 39. Obligaţia de sprijin reciproc şi de loialitate

În toate situaţiile şi împrejurările legate de exercitarea
obligaţiilor profesionale, medicii îşi vor acorda sprijin reciproc
96
şi vor acţiona cu loialitate unul faţă de celălalt. Obligaţia de
sprijin şi loialitate subzistă şi faţă de corpul profesional şi
organismele sale.
CAPITOLUL VI
Cercetarea medicală

Art. 40. Principiul legalităţii şi eticii cercetării

medicale
Orice activitate de cercetare medicală va fi efectuată cu
respectarea strictă a principiilor fundamentale ale exercitării
profesiei de medic, în respect deplin faţă de fiinţa şi de specia
umană şi cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege
şi normele profesiei.

Art. 41. Cercetarea pe fiinţa umană

Cercetarea pe fiinţa umană are caracter de excepţie şi
poate fi făcută numai dacă, în mod cumulativ, sunt întrunite
următoarele condiţii:
a) nu există nicio metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe
umane, de eficacitate comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt
disproporţionate în comparaţie cu beneficiile potenţiale
ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa sau
autoritatea competentă, după ce a făcut obiectul unei
examinări independente asupra pertinenţei sale
ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a importanţei
obiectivului cercetării, precum şi al unei examinări
pluridisciplinare a acceptabilităţii sale pe plan etic;
d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra

97
 drepturilor sale şi asupra garanţiilor prevăzute prin lege
pentru protecţia sa;
e) consimţământul a fost dat în mod expres, specific şi a
fost consemnat în scris. Acest consimţământ poate fi
retras în orice moment, în mod liber.

Art. 42. Cercetarea pe persoana fără capacitatea de

a consimţi
Nu poate fi desfăşurată activitate de cercetare ştiinţifică
medicală pe o persoană care nu are capacitatea de a consimţi,
decât dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile următoare:
a) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 41 lit. a) - d);
b) rezultatele cercetării au potenţialul de a produce
beneficii reale şi directe pentru sănătatea sa;
c) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate
comparabilă pe subiecţi capabili să îşi dea
consimţământul;
d) autorizarea necesară prevăzută la art.41 lit. c) a fost
dată specific şi în scris;
e) persoana în cauză nu are obiecţii.

Art. 43. Diligenţa medicului

Medicul este dator să depună toată diligenţa şi să
stăruie pentru lămurirea tuturor împrejurărilor de fapt şi de
drept atunci când este implicat într-o activitate de cercetare
medicală. În caz de nevoie, pentru lămurirea deplină medicul
este dator să solicite sprijinul organismelor profesiei medicale.

Art. 44. Intervenţia asupra persoanei

Nicio persoană nu va putea fi supusă experienţelor,
testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop
98
de cercetare decât în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de
lege.

Art. 45. – Prelevarea şi transplantul de organe,

ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă
(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi
celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris,
liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce persoana
respectivă a fost informată, în prealabil, asupra riscurilor
intervenţiei. În toate cazurile, până în momentul prelevării,
donatorul poate reveni asupra consimţământului dat.
(2) În afara cazurilor expres prevăzute de lege, este
interzisă prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine
umană de la minori, precum şi de la persoane aflate în viaţă,
dar lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal,
unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar.

Art. 46. Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule

umane de la persoane decedate
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop
terapeutic sau ştiinţific, de la persoane decedate se efectuează
numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris,
exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa
acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în
ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în
sfârşit, de rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea
inclusiv.

Art. 47. Limitări ale cercetării medicale

Sunt contrare scopului şi rolului profesiei de medic
99
următoarele activităţi în domeniul cercetării medicale:
a) orice intervenţie medicală asupra caracterelor genetice
prin care se urmăreşte modificarea descendenţei unei
persoane. Excepţie fac situaţiile care privesc prevenirea
şi tratamentul unor maladii genetice, situaţie în care se
vor obţine toate autorizările adecvate;
b) orice intervenţie prin care se urmăreşte crearea unei
fiinţe umane genetic identică cu altă fiinţă umană vie
sau moartă;
c) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
d) orice intervenţie de natură a determina sexul viitorului
copil. Excepţie fac situaţiile în care în mod obiectiv este
necesară determinarea sexului în scopul evitării unei
boli ereditare grave legate de sexul viitorului copil;
e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane
în alt scop decât medical şi strict în condiţiile şi
procedurile legale;
f) orice intervenţie prin care s-ar urmări sau determina
selecţia persoanelor ori s-ar aduce atingere speciei
umane;
g) participarea sau implicarea într-o activitate de
identificare a unei persoane pe baza amprentelor sale
genetice altfel decât în cadrul unei proceduri judiciare
penale sau civile sau în scopuri strict medicale ori de
cercetare ştiinţifică, ambele efectuate strict în condiţiile
legii;
h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect
conferirea unei valori patrimoniale corpului uman,
elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor
expres prevăzute de lege.

100
 CAPITOLUL VII
Publicitatea activităţilor medicale

Art. 48. – Scopul publicităţii

(1) Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este
destinată să asigure publicului informaţii cu privire la
activitatea desfăşurată de acestea.
(2) Publicitatea trebuie să fie veridică, neînşelătoare, să
respecte secretul profesional şi să fie realizată cu demnitate şi
prudenţă.
(3) Indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate
menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile
referitoare la identitatea pacienţilor sunt interzise.
(4) Mijloacele de publicitate a formelor de exercitare a
profesiei nu pot fi folosite ca reclamă în scopul dobândirii de
clientelă.

Art. 49. – Mijloacele de publicitate

(1) Formele de exercitare a profesiei de medic pot
utiliza unul sau mai multe mijloace de publicitate, respectiv:
a) plasarea unei firme;
b) anunţuri de publicitate potrivit prezentului cod de
deontologie medicală;
c) anunţuri şi menţiuni în anuare şi cărţi de telefon;
d) invitaţii, broşuri şi anunţuri de participare la conferinţe,
colocvii etc. Profesionale şi de specialitate;
e) corespondenţă profesională şi cărţi de vizită
profesionale;
f) adresă de internet.
(2) Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de
publicitate:

101
 a) oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin
intermediar la domiciliul sau reşedinţa unei persoane,
sau într-un loc public;
b) propunerea personalizată de prestări de servicii
efectuată de o formă de exercitare a profesiei, fără ca
aceasta să fi fost în prealabil solicitată în acest sens,
indiferent dacă aceasta este făcută sau nu în scopul
racolării de pacienţi;
c) acordarea de consultaţii medicale realizate pe orice
suport material, precum şi prin orice alt mijloc de
comunicare în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice
sau televizate, cu excepţia acelora avizate de Colegiul
Medicilor din România sau de alte organisme acreditate
de acesta în acest scop.
(3) În cadrul apariţiilor în mediile de informare,
medicul va putea prezenta procedee de diagnostic şi tratament,
tehnici medicale specifice ori alte procedee şi mijloace de
investigare, dar nu va putea folosi acest prilej pentru a-şi face
reclamă pentru sine sau pentru orice altă firmă implicată în
producţia de medicamente sau dispozitive medicale.

Art. 50. – Firma

(1) Firma trebuie să aibă dimensiunile maxime de 40 x
80 cm şi va fi amplasată la intrarea imobilului şi/sau a spaţiului
ocupat în care forma de exercitare a profesiei îşi are sediul
profesional principal sau secundar, ori birou de lucru.
(2) Firma cuprinde următoarele menţiuni:
a) Colegiul Medicilor din România;
b) structura teritorială a Colegiului Medicilor din
România;
c) denumirea formei de exercitare a profesiei;
d) menţiuni privind identificarea sediului (etaj,
apartament);

102
 e) menţiuni privind titlurile profesionale, academice,
ştiinţifice, specialităţile şi competenţele medicale;
f) menţiuni privind: sediul principal, sediul secundar.

Art. 51. – Publicitatea prin mijloacele media

(1) Formele de exercitare a profesiei pot publica
anunţuri în mica sau în marea publicitate.
(2) Anunţurile publicate în anuarele profesionale
privesc activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele şi
principalele specialităţi şi competenţe în care medicii îşi
desfăşoară activitatea, precum şi programul de activitate.

Art. 52. Corespondenţa

(1) Corespondenţa formei de exercitare a profesiei
poate cuprinde:
a) numărul de telefon, fax, adresa de internet şi adresa
electronică (e-mail);
b) indicarea sediului principal şi, după caz, a sediului
secundar şi/sau a altui loc de muncă;
c) specialităţile şi competenţele medicale;
d) titlurile academice, ştiinţifice sau profesionale;
e) sigla formei respective de exercitare a profesiei.
(2) Cărţile de vizită profesionale ale medicului ce îşi
desfăşoară activitatea în cadrul formei respective de exercitare
a profesiei pot cuprinde menţiunile permise corespondenţei,
precum şi calitatea medicului în forma de exercitare a
profesiei.

Art. 53. – Pagina website

(1) Medicii, precum şi formele de exercitare a profesiei
pot avea un website care poate cuprinde menţiuni referitoare la
activitatea desfăşurată, precum şi cele permise corespondenţei
ori publicităţii.

103
 (2) Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de
internet trebuie să respecte demnitatea şi onoarea profesiei,
precum şi secretul profesional.
(3) Pagina de website nu poate cuprinde nici o
intercalare cu caracter de reclamă sau menţiune publicitară
pentru un produs sau serviciu diferit de activităţile pe care are
dreptul să le furnizeze medicul sau respectiva formă de
exercitare a profesiei.
(4) Pagina de website nu poate conţine legături către
alte adrese al căror conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale
ale profesiei de medic.
(5) Pentru realizarea cerinţelor menţionate la alineatul
(4), medicul sau forma de exercitare a profesiei deţinătoare a
paginii de website trebuie să asigure în mod regulat vizitarea şi
evaluarea paginilor proprii şi a paginilor la care este permis
accesul pe baza legăturilor realizate prin intermediul adresei
proprii şi trebuie să dispună fără întârziere eliminarea lor, în
cazul în care conţinutul şi forma acestora sunt contrare
principiilor esenţiale privind exercitarea profesiei de medic.

CAPITOLUL IX
Dispoziţii finale

Art. 60. – Aplicarea codului de deontologie medicala

în timp
Cu execepţia situaţiilor mai favorabile, faptele săvârşite
până la intrarea în vigoare a prezentului cod de deontologie
medicala vor fi supuse prevederilor vechiului cod.

Art. 61. – Data intrării în vigoare

Prezentul cod de deontologie medicala intră în vigoare
în termen de 30 de zile de la data publicării lui în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

104
 3. CODUL DEONTOLOGIC AL
MEDICULUI DENTIST

Codul deontologic al medicului dentist

Emitent: Colegiul Medicilor Dentişti din România

Publicat în: Monitorul Oficial nr. 408 din 18 iunie 2010

COLEGIUL MEDICILOR DENTIŞTI DIN ROMÂNIA

In temeiul art. 502 alin. (1) lit. f, art. 521 alin. (1), art.
522 lit. a) si al art. 546 din Legea nr. 95/2006 privind reforma
in domeniul sanatatii, cu modificarile si completarile ulterioare,
titlul XIII privind exercitarea profesiei de medic dentist,
organizarea si functionarea Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania, precum si al art. 22 si art. 23 lit. a) din Regulamentul
de organizare si functionare a Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania, adoptat prin Decizia Adunarii generale nationale a
Colegiului Medicilor Dentisti din Romania nr. 5/2007,
Adunarea generala nationala a Colegiului Medicilor Dentisti
din Romania decide:

 Art. 1 - Se adopta Codul deontologic al medicului

dentist, prevazut in anexa care face parte integranta din
prezenta decizie.

Art. 2 - Prezenta decizie se publica in Monitorul Oficial

al Romaniei, Partea I.

105
 Art. 3 - La data publicarii prezentei decizii se abroga
Decizia Adunarii generale nationale a Colegiului Medicilor
Dentisti din Romania nr. 1/2005 privind adoptarea Codului
deontologic al medicului dentist si a Regulamentului de
organizare si functionare al Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,
nr. 767 din 23 august 2005.

Codul deontologic al medicului dentist

Capitolul I - Dispozitii generale

Art. 1 - Prezentul cod deontologic cuprinde normele de

conduita morala si profesionala obligatorii, in legatura cu
exercitarea drepturilor si indatoririlor medicului ca
profesionist, fata de pacienti si fata de ceilalti medici dentisti.

Art. 2 - Prezentul cod deontologic are rolul:

a) de a promova o relatie de incredere intre medicul
dentist si pacient;
b) de a promova un comportament profesional-
deontologic intre membrii echipei medicale;
c) de a defini abaterile de la disciplina de corp
profesional;
d) de a apara reputatia corpului medicilor dentisti si
libera practica a profesiei de medic dentist;
e) de a garanta secretul profesional.

Art. 3 - Prevederile prezentului cod deontologic sunt

obligatorii pentru toti membrii Colegiului Medicilor Dentisti
din Romania si pentru toti medicii dentisti cetateni ai unui stat
membru al Uniunii Europene care practica medicina dentara in
Romania.
106
 Art. 4 - Toti membrii Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania au drepturi egale.

Art. 5 - (1) Medicul dentist are obligatia de a apara

drepturile fundamentale ale profesiei si prestigiul acesteia.
(2) Medicul dentist are libertatea alegerii investigatiilor,
manoperelor de diagnostic si tratament si a prescriptiilor
medicale pe care urmeaza sa le aplice pacientului.

Art. 6 - Medicul dentist trebuie sa isi perfectioneze

cunostintele profesionale prin forme de educatie medicala
continua pe tot parcursul activitatii sale profesionale.

Art. 7 - Medicul dentist nu trebuie sa accepte

exercitarea profesiei in conditii susceptibile de a compromite
calitatea actului medical si securitatea pacientului.

Art. 8 - Medicul dentist angajat in una dintre formele de

exercitare a profesiei nu trebuie sa accepte un contract care
prevede retribuirea bazata exclusiv pe norme de productivitate
sau alte dispozitii, care au drept consecinta afectarea calitatii
actului medical.

Art. 9 - Medicul dentist nu trebuie sa efectueze

tratamente si/sau sa formuleze prescriptii medicale in domenii
care depasesc competenta sa profesionala.

Art. 10 - Medicul dentist are datoria de a-si trata

pacientii dupa normele profesionale medico-dentare
recunoscute de Colegiul Medicilor Dentisti din Romania si
incluse in ghidurile de practica medicala sau in tratatele de
specialitate recunoscute de societatile stiintifice de profil.

107
 Art. 11 - Pentru investigatiile paraclinice si planul de
tratament, medicul este obligat sa ceara consimtamantul
informat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia.

Capitolul II - Relatia dintre medicul dentist si

pacient

 Art. 12 - (1) Medicul dentist trateaza fara discriminare

pacientii si are o atitudine corecta fata de acestia.
(2) Cu exceptia cazurilor de urgenta, medicul dentist
are dreptul de a refuza un pacient din motive profesionale sau
personale.
(3) Se considera urgenta medico-dentara situatia in care
pacientul are nevoie de ingrijiri medicale imediate pentru
controlul durerii, infectiei sau sangerarii.

 Art. 13 - (1) Este indicat ca medicul dentist sa prezinte

pacientului in prealabil un deviz estimativ.
(2) Este interzisa reducerea onorariilor in scopul
atragerii clientelei.
(3) Medicul dentist poate acorda si ingrijiri medicale
gratuite.

Art. 14 - In situatia in care se impune o consultare

interdisciplinara intre medicul dentist curant si alt medic, sunt
admisibile tarife distincte.

Art. 15 - In situatia in care este imposibil sa obtina

consimtamantul pacientului sau al reprezentantului legal al
acestuia, medicul dentist poate sa acorde numai ingrijirile
medico-dentare de urgenta.

108
 Art. 16 - Medicul dentist va respecta secretul
profesional.

Art. 17 - Mass-media nu are dreptul sa intre in cabinetul

de medicina dentara decat cu acordul medicului.

Art. 18 - Garantarea directa sau indirecta a unui act

medical este interzisa.

Art. 19 - Medicul dentist care participa la cercetari

biomedicale trebuie sa vegheze ca studiul sa nu lezeze
increderea pacientului si sa nu afecteze continuitatea
tratamentului.

Art. 20 - (1) Medicul dentist trebuie sa intocmeasca

pentru fiecare pacient documente de evidenta primara.
(2) Documentele trebuie pastrate in arhiva timp de 5
ani. O copie a acestor documente se poate elibera conform
prevederilor legale in vigoare.

Art. 21 - Medicul dentist nu trebuie sa expuna pacientul

unui risc nejustificat in investigatiile sau actele terapeutice
efectuate.

Capitolul III - Relatiile dintre medici

Art. 22 - (1) In relatiile intercolegiale medicul dentist

trebuie sa isi trateze confratii asa cum ar dori el insusi sa fie
tratat de ceilalti.
(2) Medicii dentisti trebuie sa mentina intre ei relatii
colegiale. Ei au datoria de a lua apararea unui coleg acuzat pe
nedrept.

109
 (3) Constituie abatere disciplinara blamarea si
defaimarea colegilor in fata pacientului, a personalului sanitar,
precum si orice expresie sau act capabil sa zdruncine
increderea pacientului in medicul curant si autoritatea acestuia.

Art. 23 - (1) In cazul unor divergente aparute intre

colegi, medicii dentisti vor face eforturi pentru reconciliere.
Daca problemele nu se rezolva, se vor adresa conducerii
colegiului din care fac parte pentru rezolvarea acestora, in
conformitate cu dispozitiile legale in vigoare.
(2) In cazul in care medicul se va adresa mass-mediei
inainte de a fi solutionata problema la nivelul colegiului,
aceasta va constitui abatere disciplinara.
(3) Medicii dentisti care consulta impreuna un pacient
au datoria de a evita in timpul sau ca urmare a unei consultatii
sa discute in contradictoriu ori sa se denigreze reciproc in fata
pacientului sau a familiei acestuia.

Art. 24 - (1) Medicul dentist nu are dreptul sa se

pronunte cu privire la tratamentele altui coleg, decat daca
sanatatea pacientului este pusa in pericol.
(2) Face exceptie de la prevederile alin. (1) medicul
expert, in situatiile prevazute de lege.

Art. 25 - Deturnarea pacientilor sau tentativa este

interzisa.

Art. 26 - (1) Cand mai multi medici dentisti

colaboreaza la examinarea sau tratamentul unui pacient, acestia
trebuie sa se informeze reciproc.
(2) Fiecare medic dentist isi asuma responsabilitatea
manoperelor medicale efectuate.

110
 Art. 27 - Medicul dentist trebuie sa isi incurajeze si sa
isi sustina colegii mai tineri.

Art. 28 - Medicii dentisti, in cursul raporturilor lor

profesionale cu colegi de alte specialitati, trebuie sa respecte
independenta profesionala a acestora.

Capitolul IV - Reclama si publicitatea

Art. 29 - (1) Reputatia medicului dentist trebuie sa se

sprijine doar pe competenta si demnitate, fara contributia
reclamei de orice fel.
(2) Profesia de medic dentist nu trebuie practicata ca o
activitate comerciala.

Art. 30 - (1) Intr-un anuar sau in alte publicatii ori pe

site web sunt autorizate sa apara numai urmatoarele indicatii:
a) numele, prenumele medicului dentist si sediul,
numarul de telefon, numarul de fax, programul de consultatii
ale cabinetului de medicina dentara;
b) specialitatea/competenta, gradul profesional.
(2) Orice alte date si informatii publicate sunt
considerate publicitate si sunt interzise.

Art. 31 - (1) Sunt interzise editarea si distribuirea de

brosuri publicitare in legatura cu activitatea profesionala.
(2) Sunt interzise reclama comerciala si publicitatea
personala, inclusiv in interesul unor terti.
(3) Medicii dentisti nu pot face reclama si nu pot
sustine reclama de orice fel, inclusiv in interesul unor terti,
pentru medicamente sau bunuri medicale de consum, cu
exceptia situatiilor in care acestea sunt mentionate in cuprinsul
unor articole sau studii de specialitate.

111
 Art. 32 - Orice consultatie efectuata in afara cabinetului
de medicina dentara legal autorizat este interzisa.

Art. 33 - Medicul dentist poate sa participe la

programe/ actiuni cu caracter de educatie pentru sanatate,
initiate de Ministerul Sanatatii si Colegiul Medicilor Dentisti
din Romania sau alte organisme autorizate in acest sens,
utilizand pentru aceasta numai date confirmate stiintific.

Art. 34 - Este interzis orice acord neprincipial cu alti

medici, farmacisti sau personal auxiliar in scopul cresterii
numarului de pacienti.

Art. 35 - Colaborarea cu presa scrisa si audiovizuala

trebuie facuta doar in scopul informarii publicului in legatura
cu problemele medicinii dentare. Prioritate se acorda
subiectelor de interes public si nu persoanei medicului dentist.

Art. 36 - (1) Medicii dentisti pot furniza informatii

profesionale prin internet, situatie in care trebuie sa dea dovada
de sinceritate, corectitudine si demnitate.
(2) La publicarea unui site web, medicii dentisti trebuie
sa se asigure ca respectivul continut nu cuprinde informatii de
natura inselatoare sau comparativa.
(3) Toate informatiile de pe site-ul web trebuie sa fie
reale, obiective si usor verificabile.
(4) Orice incalcare a acestor dispozitii constituie
abatere disciplinara.

112
 Capitolul V - Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 37 - (1) Medicul dentist care din diverse motive nu

mai profeseaza sau paraseste tara este obligat sa anunte in scris
in termen de 30 de zile colegiul medicilor dentisti judetean,
respectiv al municipiului Bucuresti, care va informa Colegiul
Medicilor Dentisti din Romania. Colegiul Medicilor Dentisti
din Romania confirma retragerea medicului din colegiu.
(2) Medicii dentisti care isi schimba domiciliul sau
orice alte date de identificare ori in cazul carora intervin
modificari in situatia profesionala sunt obligati sa anunte
colegiul din care fac parte, in caz contrar fapta constituie
abatere disciplinara.

Art. 38 - Consiliile colegiilor judetene, respectiv al

municipiului Bucuresti vor aduce la cunostinta tuturor
membrilor prezentul cod deontologic.

Art. 39 - Nerespectarea de catre medicul dentist a

obligatiilor prevazute de prezentul cod deontologic se
sanctioneaza conform legilor si regulamentelor in vigoare.

Art. 40 - Prezentul cod deontologic va intra in vigoare

la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

113
 4. CODUL DEONTOLOGIC AL
ASISTENTULUI MEDICAL

Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009

privind adoptarea Codului de etică şi deontologie
al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România

Emitent: Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi

Asistenţilor Medicali din România
Publicată în: Monitorul Oficial nr. 560 din 12 august 2009

În temeiul art. 52 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de
asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei
de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România,

    Adunarea generală naţională a Ordinului Asistenţilor

Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România emite următoarea hotărâre:

ART. 1 - Adunarea generală naţională a Ordinului

Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România adoptă Codul de etică şi deontologie al
asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România, prevăzut în anexa care face parte
integrantă din prezenta hotărâre.

114
 ART. 2 - Codul de etică şi deontologie al asistentului
medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Preşedintele Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
Mircea Timofte

Bucureşti, 9 iulie 2009.

Nr. 2.

ANEXA 1

Codul de etică şi deontologie

al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România

CAPITOLUL I
Principii generale

ART. 1 - Codul de etică şi deontologie al asistentului

medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce
reprezintă valorile fundamentale în baza cărora se exercită
profesia de asistent medical generalist, profesia de moaşă şi
profesia de asistent medical pe teritoriul României.

115
 ART. 2 - Codul de etică şi deontologie al asistentului
medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către
asistenţii medicali generalişti, moaşe şi asistenţii medicali;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de
asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent medical;
d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi
încrederii conferite de societate, precum şi a obligaţiilor interne
ce derivă din această încredere.

ART. 3 - Principiile fundamentale în baza cărora se

exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de
moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României
sunt următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă
de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi
sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii
implicaţi în asigurarea stării de sănătate a pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte
standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt
de competenţe, aptitudini practice şi performanţe
profesionale fără niciun fel de discriminare;
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti,
moaşele şi asistenţii medicali trebuie să dovedească
loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice
împrejurare, să îşi acorde colegial ajutor şi asistenţă
pentru realizarea îndatoririlor profesionale;

116
 g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate
profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia
sau să submineze încrederea pacientului.

CAPITOLUL II
Responsabilitatea personală, integritatea şi independenţa
profesională a asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi
asistenţilor medicali

ART. 4 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical trebuie să evite în exercitarea profesiei
atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi să evite tot ceea
ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi
profesională.

ART. 5 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical au obligaţia să manifeste o conduită
ireproşabilă faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea
acestuia.

ART. 6 - În caz de pericol public, asistentul medical

generalist, moaşa şi asistentul medical nu au dreptul să îşi
abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei
autorităţi competente, conform legii.

ART. 7 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical sunt răspunzători pentru fiecare dintre actele
lor profesionale.

ART. 8 - Pentru riscurile ce decurg din activitatea

profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali din sistemul public sau privat încheie o

117
asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea
profesională.

ART. 9 - Încredinţarea atribuţiilor proprii unor

persoane lipsite de competenţă constituie greşeală
deontologică.

ART. 10 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical trebuie să comunice cu pacientul într-o
manieră adecvată, folosind un limbaj respectuos, minimalizând
terminologia de specialitate pe înţelesul acestora.

ART. 11 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical trebuie să evite orice modalitate de a cere
recompense, altele decât formele legale de plată.

CAPITOLUL III
Raporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniul
medico-sanitar şi instituţii

SECŢIUNEA 1
Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul
sanitar

ART. 12 - În baza spiritului de echipă, asistenţii

medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali îşi datorează
sprijin reciproc.

ART. 13 - Constituie încălcări ale regulilor etice:

a) jignirea şi calomnierea profesională;
b) blamarea şi defăimarea profesională;

118
 c) orice alt act sau fapt care poate aduce atingere
demnităţii profesionale a asistentului medical
generalist, a moaşei şi a asistentului medical.

ART. 14 - (1) În cazul unor neînţelegeri, în

considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă instanţă
trebuie mediat de biroul consiliului judeţean, la nivel
judeţean/municipiului Bucureşti, şi de Biroul executiv, la nivel
naţional.
(2) Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa
Comisiei de etică şi deontologie sau justiţiei, fiind interzisă
perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.
(3) În cazul în care se constată încălcări ale regulilor
etice, se urmează procedura de sancţionare, conform
prevederilor Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România nr. 1/2009.

ART. 15 - În cazul colaborării mai multor asistenţi

medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali pentru
examinarea, tratamentul sau îngrijirea aceluiaşi pacient, fiecare
practician îşi asumă responsabilitatea individual prin aplicarea
parafei profesionale în dreptul fiecărei manevre sau tehnici
executate personal.

ART. 16 - În interesul pacienţilor, asistenţii medicali

generalişti, moaşele şi asistenţii medicali vor avea relaţii de
colaborare cu celelalte profesii din domeniul sanitar, cu
respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.

119
 SECŢIUNEA a 2-a
Raporturile profesionale cu instituţiile

ART. 17 - Angajatorul trebuie să asigure condiţii

optime asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului
medical în exercitarea profesiei.

ART. 18 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical aduc la cunoştinţa persoanelor competente şi
autorităţilor competente orice circumstanţă care poate
prejudicia îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în special în
ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau care limitează
exerciţiul profesional.

ART. 19 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical, în concordanţă cu diferitele niveluri de
responsabilitate pe care le îndeplinesc, contribuie la orientarea
politicilor şi dezvoltarea sistemului de sănătate.

CAPITOLUL IV
Educaţia medicală continuă

ART. 20 - În vederea creşterii gradului de pregătire

profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali au obligaţia să efectueze cursuri şi alte
forme de educaţie continuă creditate de Ordinul Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, denumit în continuare OAMGMAMR, precum şi alte
forme de educaţie continuă prevăzute de lege pentru
îndeplinirea numărului minim de credite anual necesar
reautorizării exercitării profesiei.

120
 CAPITOLUL V
Obligaţii etice şi deontologice

SECŢIUNEA 1
Obligaţia acordării îngrijirilor medicale

ART. 21 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical, în exercitarea profesiei, nu pot face
discriminări pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice,
originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau
antipatiei personale, a condiţiei sociale faţă de pacienţi.

ART. 22 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical au obligaţia de a lua măsuri de acordare a
primului ajutor.

ART. 23 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical au obligaţia să acorde asistenţă medicală şi
îngrijirile necesare în limita competenţei lor profesionale.

ART. 24 - În caz de calamităţi naturale (cutremure,

inundaţii, epidemii, incendii) sau accidentări în masă
(naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare
etc.), asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical
sunt obligaţi să răspundă la chemare, să îşi ofere de bunăvoie
serviciile de îngrijire, imediat ce au luat cunoştinţă despre
eveniment.

ART. 25 - (1) Voinţa pacientului în alegerea

asistentului medical generalist, a moaşei şi a asistentului
medical trebuie întotdeauna respectată, indiferent care ar fi
sensul acesteia.

121
 (2) Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică
ce nu îi permite exprimarea lucidă a voinţei, aparţinătorii sau
apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect,
pentru a hotărî în numele acestuia, cu excepţia imposibilităţii
(de identificare, de comunicare, de deplasare etc.) sau a
urgenţelor.

ART. 26 - Dacă în urma examinării sau în cursul

îngrijirilor asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical consideră că nu au suficiente cunoştinţe sau experienţă
pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, se vor consulta cu
alţi colegi sau vor îndruma bolnavul către alţi specialişti.

ART. 27 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical vor păstra o atitudine de strictă neutralitate şi
neamestec în problemele familiale (morale, materiale etc.) ale
pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă intervenţia este
motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimţământul
prealabil al acestuia.

ART. 28 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical pot refuza acordarea unor îngrijiri către
pacient atunci când refuzul este justificat de interesul sănătăţii
pacientului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

SECŢIUNEA a 2-a
Respectarea drepturilor pacientului

ART. 29 - Pacientul are următoarele drepturi: dreptul la

informaţia medicală, dreptul la consimţământ, dreptul la
confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturi în
domeniul reproducerii, drepturi la tratament şi îngrijiri
medicale.

122
 SECŢIUNEA a 3-a
Consimţământul

ART. 30 - O intervenţie medicală nu se poate efectua

decât după ce pacientul sau reprezentantul legal al acestuia, în
cunoştinţă de cauză, şi-a dat consimţământul. Pacientul are
dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală,
asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa;
consecinţele refuzului său, al opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului.

ART. 31 - Consimţământul pacientului sau, după caz, al

reprezentantului legal al acestuia este obligatoriu:
a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul său, în
vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu
care acesta este de acord;
b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie
medicală;
c) în cazul participării sale la învăţământul medical
clinic şi la cercetarea ştiinţifică;
d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate
medicală;
e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de
lege.

ART. 32 - Consimţământul pacientului sau al

reprezentantului legal al acestuia, după caz, nu este obligatoriu
în următoarele situaţii:
a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este
necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale
consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar

123
 reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical sunt obligaţi să anunţe medicul curant/de gardă
(decizia fiind declinată unei comisii de arbitraj de
specialitate).

SECŢIUNEA a 4-a
Secretul profesional

ART. 33 - (1) Secretul profesional este obligatoriu.

(2) Secretul profesional există şi faţă de aparţinători,
colegi sau alte persoane din sistemul sanitar, neinteresate în
tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul
pacientului.

ART. 34 - Obiectul secretului profesional îl constituie

tot ceea ce asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical, în calitatea lor de profesionist, au aflat direct sau
indirect în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic,
tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse
fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.

ART. 35 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical răspund disciplinar pentru destăinuirea
secretului profesional, excepţie făcând situaţia în care pacientul
şi-a dat consimţământul expres pentru divulgarea acestor
informaţii, în tot sau în parte.

ART. 36 - Interesul general al societăţii (prevenirea şi

combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor cu
extindere în masă şi altele asemenea prevăzute de lege)
primează faţă de interesul personal al pacientului.

124
 ART. 37 - În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi
astfel prezentate încât identitatea pacientului să nu poată fi
recunoscută.

ART. 38 - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi

furnizate de către asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical numai în cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

CAPITOLUL VI
Situaţii speciale în practicarea profesiunii în sistem
instituţionalizat

SECŢIUNEA 1
Situaţia bolnavului psihic

ART. 39 - Persoanele cu tulburări psihice beneficiază

de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate de aceeaşi
calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate
cerinţelor lor de sănătate.

ART. 40 - Orice persoană cu tulburări psihice trebuie

apărată de daunele pe care ar putea să i le producă
administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau
manevră de îngrijire şi tratament, de maltratările din partea
altor pacienţi sau persoane ori de alte acte de natură să
antreneze o suferinţă fizică sau psihică.

ART. 41 - (1) Pacientul cu tulburări psihice trebuie să

fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite
capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu
tulburări psihice nu îşi poate exprima liber voinţa,

125
consimţământul în scris trebuie luat de la reprezentantul legal
al acestuia.
(2) Nu este necesară obţinerea consimţământului în
condiţiile prevăzute la alin. (1) atunci când este necesară
intervenţia de urgenţă.
(3) Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o
intervenţie medicală, după caz, asumându-şi în scris
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale
opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului, cu
informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului sau a
îngrijirilor are drept consecinţă punerea în pericol a vieţii
pacientului.

ART. 42 - Orice persoană care suferă de tulburări

psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii umane
şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare
economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor
vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nicio discriminare
bazată pe o tulburare psihică.

SECŢIUNEA a 2-a
Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi
administrarea drogurilor

ART. 43 - Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete

medicale şi administrarea drogurilor, în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege, constituie infracţiune.

SECŢIUNEA a 3-a
Pacientul privat de libertate

ART. 44 - Asistentului medical generalist, moaşei şi

asistentului medical care îngrijesc un pacient privat de libertate

126
le este interzis să aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau
demnităţii acestuia.

ART. 45 - Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical constată că pacientul privat de libertate a
suportat maltratări, aceştia au obligaţia să informeze organele
competente.

SECŢIUNEA a 4-a
Situaţia pacienţilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA

ART. 46 - (1) Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de

SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod
nediscriminatoriu, asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical fiind obligaţi să asigure îngrijirile de
sănătate şi tratamentele prescrise acestor pacienţi.
(2) Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind
persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este
obligatorie pentru asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical care au în îngrijire, supraveghere şi/sau
tratament astfel de persoane.
(3) Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu
privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să fie
comunicate.

CAPITOLUL VII
Practicarea profesiunii în sistem privat. Îngrijirile la
domiciliu

ART. 47 - Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi

asistenţii medicali exercită profesia în regim salarial şi/sau
independent.

127
 ART. 48 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical care îşi desfăşoară activitatea în calitate de
titular sau asociat al unui cabinet de practică medicală pot
furniza îngrijiri medicale la domiciliu, dacă sunt autorizaţi în
acest sens, în conformitate cu prevederile legale privind
organizarea şi funcţionarea îngrijirilor la domiciliu.

ART. 49 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical sunt obligaţi să comunice medicului care a
recomandat aceste servicii situaţia evoluţiei stării de sănătate a
pacientului îngrijit.

ART. 50 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical chemaţi într-o familie ori colectivitate
trebuie să respecte regulile de igienă şi de profilaxie, în
exercitarea profesiei.

CAPITOLUL VIII
Probleme ale îngrijirii minorilor

ART. 51 - Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical apreciază că minorul este victima unei
agresiuni sau privaţiuni, trebuie să încerce să îl protejeze,
uzând de prudenţe, şi să alerteze autoritatea competentă.

ART. 52 - Asistentul medical generalist, moaşa şi

asistentul medical trebuie să fie apărătorul copilului bolnav,
dacă apreciază că starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau
nu este suficient de bine protejată.

ART. 53 - În vederea efectuării tehnicilor şi/sau a

manevrelor de îngrijire şi/sau de tratament asupra unui minor,

128
consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul legal al
minorului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

CAPITOLUL IX
Probleme ale experimentării pe om

ART. 54 - (1) Se interzice provocarea de îmbolnăviri

artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.
(2) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu
celelalte prevederi legale incidente în materie.

ART. 55 - Impunerea, cu forţa sau prin inducere în

eroare, a experimentului pe om reprezintă o abatere gravă
pentru orice asistent medical generalist, moaşă şi asistent
medical care participă în mod voluntar şi conştient la asemenea
fapte.

CAPITOLUL X
Dispoziţii speciale

ART. 56 - La primirea în OAMGMAMR, asistentul

medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor depune
următorul jurământ:
"În numele Vieţii şi al Onoarei,
jur să îmi exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa
umană şi drepturile sale şi să păstrez secretul profesional.
Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea
şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă
politică sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar
sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale
contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!"

129
 ART. 57 - Dovedirea calităţii de membru al
OAMGMAMR se face cu certificatul de membru, eliberat de
OAMGMAMR.

ART. 58 - Actele medicale şi de îngrijire efectuate de

asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali vor
purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii
individuale şi probarea responsabilităţii profesionale.

ART. 59 - Modelul certificatului de membru şi al

parafei profesionale sunt adoptate de Consiliul Naţional al
OAMGMAMR, ca anexe ale Statutului Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009 şi fac parte
integrantă din acesta.

CAPITOLUL XI
Dispoziţii finale

ART. 60 - Nerespectarea prevederilor prezentului cod

de etică şi deontologie constituie abatere şi atrage răspunderea
disciplinară.

ART. 61 - Răspunderea disciplinară a membrilor

OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, penală,
administrativă sau materială.

ART. 62 - Procedura de sesizare şi soluţionare a

cauzelor este prevăzută în Statutul OAMGMAMR.

130
 ART. 63 - Toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele
şi asistenţii medicali au obligaţia de a informa consiliul
judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti
despre modificările survenite în situaţia lor profesională.

ART. 64 - Consiliul judeţean al OAMGMAMR,

respectiv al municipiului Bucureşti va informa Consiliul
naţional al OAMGMAMR cu privire la aceste modificări.

ART. 65 - Prevederile prezentului cod de etică şi

deontologie se completează corespunzător cu dispoziţiile Legii
nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, cu prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind
exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei
de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi
organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, ale
Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin
Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România nr. 1/2009, ale Regulamentului de organizare şi
funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin
Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România nr. 3/2009, precum şi cu normele legale în materie pe
specialităţi, cu modificările ulterioare.

ART. 66 - Completarea sau modificarea prezentului

cod de etică şi deontologie se va face de către Adunarea
generală naţională, la propunerea Consiliului naţional al
OAMGMAMR.

131
 ART. 67 - La data intrării în vigoare a prezentului cod
de etică şi deontologie se abrogă Codul de etică şi deontologie
profesională al asistentului medical şi al moaşei din România,
adoptat de Adunarea generală naţională a Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

ART. 68 - Prezentul cod de etică şi deontologie a fost

adoptat de Adunarea generală naţională a OAMGMAMR în
data de 9 iulie 2009 şi intră în vigoare la data publicării sale în
Monitorul Oficial al României, Partea I.

5. PREVEDERI REFERITOARE
LA RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A

MEDICULUI

Extras din
Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii

Emitent: Parlamentul
Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XII
Exercitarea profesiei de medic. Organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor din România

CAP. 1
132
 Exercitarea profesiei de medic

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

ART. 378
(1) La primirea în rândurile Colegiului Medicilor din
România, medicul va depune jurământul lui Hipocrate în
formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială
în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975:
"Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba
umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care
le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi
după decesul acestora;
Voi menţine, prin toate mijloacele, onoarea şi nobila
tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi
pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau
stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la
începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza
cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!"

CAP. 3
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din
România

133
 SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

ART. 404
(1) Colegiul Medicilor din România este organism
profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu
responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul
autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic ca
profesie liberală, de practică publică autorizată.
(2) Colegiul Medicilor din România are autonomie
instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi
jurisdicţional profesional şi îşi exercită atribuţiile fără
posibilitatea vreunei imixtiuni.

SECŢIUNEA a 2-a
Atribuţiile Colegiului Medicilor din România

ART. 406
(1) Colegiul Medicilor din România are următoarele
atribuţii:
e) asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le
revin faţă de pacient şi de sănătatea publică;
f) elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor din
România şi Codul de deontologie medicală;
k) organizează judecarea cazurilor de abateri de la
normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la
regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de
jurisdicţie profesională;

SECŢIUNEA a 4-a

134
 Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor
din România

ART. 411
Membrii Colegiului Medicilor din România au
următoarele drepturi:
f) să conteste sancţiunile primite;

ART. 412
Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România
sunt următoarele:
a) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie
profesională şi a celor care reglementează organizarea şi
funcţionarea corpului profesional; modalitatea de testare a
cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei profesionale se
stabileşte de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din
România;
b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor
din România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârile
organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România
şi regulamentele profesiei;
h) să păstreze secretul profesional;
j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle
deontologiei medicale;
k) să aibă un comportament demn în exercitarea
profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România;
l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în
calitate de membru al Colegiului Medicilor din România;
m) să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin
mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul
Colegiului Medicilor din România;

135
 ART. 413
Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din
România, ce decurg din calitatea lor specială de medici, sunt:
a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele
de deontologie medicală;
b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau
altor membri, respectând statutul de corp profesional al
Colegiului Medicilor din România;
c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat,
îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală
profesională şi civică;
d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în
vederea creşterii gradului de pregătire profesională;
e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele,
gradul, specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care
le semnează;
f) să respecte drepturile pacienţilor.

ART. 414
(1) În vederea creşterii gradului de pregătire profesională
şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale,
medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de
pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi
informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru cumularea
numărului de credite stabilite în acest sens de către Colegiul
Medicilor din România. Sunt creditate programele, precum şi
celelalte forme de educaţie medicală continuă avizate de
Colegiul Medicilor din România.
(2) Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani
numărul minim de credite de educaţie medicală continuă,
stabilit de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din
România, sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei până la
realizarea numărului de credite respectiv.

136
 SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

ART. 442
(1) Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea
legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de
deontologie medicală şi a regulilor de bună practică
profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România,
pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele
de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi
pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de
natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale
Colegiului Medicilor din România.
(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului
Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude
răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform
prevederilor legale.

ART. 443
(1) Plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul
al cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai
unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând
Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene,
plângerea se depune la colegiul în a cărui rază medicul îşi
desfăşoară activitatea.
(2) Biroul executiv al Consiliului naţional dispune
trimiterea dosarului disciplinar la comisia de disciplină.
(3) Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana
care a făcut plângerea poate depune contestaţie la colegiul a
cărui decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către
Biroul executiv al Consiliului naţional.

137
 (4) Plângerile împotriva unui membru al organelor de
conducere de la nivel teritorial sau naţional se înaintează
Comisiei superioare de disciplină.

ART. 444
(1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi
funcţionează comisia de disciplină, independentă de
conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri
abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel
colegiu.
(2) La nivelul Colegiului Medicilor din România se
organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină,
independentă de conducerea colegiului, care judecă în
complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva
deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.
(3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este
desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial,
şi de Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei
superioare de disciplină.
(4) Procedura judecării abaterilor este prevăzută în
Statutul Colegiului Medicilor din România.

ART. 445
(1) Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul
colegiului teritorial sunt aleşi de adunarea generală a
colegiului, iar membrii Comisiei superioare de disciplină vor fi
aleşi de Adunarea generală naţională.
(2) Membrii comisiilor de disciplină vor fi aleşi din
rândul medicilor primari cu o vechime în profesie de peste 7
ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
(3) Funcţia de membru al comisiei de disciplină este
incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului
Medicilor din România.

138
 (4) Durata mandatului membrilor comisiilor de
disciplină este de 6 ani.
(5) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină
încetează prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor din România ori prin numirea unui alt
reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul
Sănătăţii Publice sau autoritatea de sănătate publică.

ART. 446
(1) Membrii comisiilor de disciplină se aleg prin vot
secret şi pe baza candidaturilor depuse.
(2) La nivel teritorial se va alege un număr de 5 - 9
membri, iar la nivel naţional, 13.
(3) Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un
preşedinte care conduce activitatea administrativă a comisiilor
de disciplină.
(4) Preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării
generale raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.

ART. 447
(1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON).
Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data
rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în
acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul
profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din plata
amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor
din România;
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medicale pe o perioadă de la o lună la un an;

139
 f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
din România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor din România operează de drept pe durata stabilită
prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la
interzicerea exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate
prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea
unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte
forme de pregătire profesională.

ART. 448
(1) Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat
şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România.
(2) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se
soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se
comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv,
angajatorului.
(3) Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va
fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia
de disciplină.
(4) În termen de 15 zile de la comunicare, medicul
sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii
Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele
Colegiului Medicilor din România poate contesta decizia
pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.

ART. 449
(1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel
mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii
consecinţelor prejudiciabile.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. a) - d) se
radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea

140
prevăzută la lit. e), în termen de un an de la data expirării
perioadei de interdicţie.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin.
(1) lit. f), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a
calităţii de membru al colegiului după expirarea perioadei
stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicţie a
exercitării profesiei sau după 2 ani de la data aplicării
sancţiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se
face în condiţiile prezentei legi.
(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină,
au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. (3),
radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii
ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de
disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea
sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va
fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.

ART. 450
(1) Ancheta disciplinară se exercită prin persoane
desemnate în acest scop de către biroul consiliului colegiului
teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului
Medicilor din România.
(2) Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au
obligaţia de a pune la dispoziţie comisiilor de disciplină sau
persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare
documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi
informaţii necesare soluţionării cauzei.

ART. 451
Împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare
de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul

141
sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de
contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi
desfăşoară activitatea.

SECŢIUNEA a 7-a
Venituri şi cheltuieli

ART. 452
Veniturile Colegiului Medicilor din România se
constituie din:
a) taxa de înscriere;
b) cotizaţiile lunare ale membrilor;
c) contravaloarea serviciilor prestate membrilor sau
persoanelor fizice şi juridice, inclusiv din organizarea de
cursuri şi alte forme de educaţie medicală continuă;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice;
e) legate;
f) drepturi editoriale;
g) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;
h) fonduri rezultate din manifestările culturale şi
ştiinţifice;
i) alte surse.

ART. 453
(1) Cotizaţiile datorate şi neplătite în termenul fixat de
consiliul colegiului teritorial de către membrii Colegiului
Medicilor din România determină plata unor majorări de
întârziere în cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale
aplicabile instituţiilor publice.
(2) Aceeaşi penalitate se va aplica şi colegiilor teritoriale
care nu varsă partea de cotizaţie datorată.

ART. 454

142
 (1) Neplata cotizaţiei datorate de membrii Colegiului
Medicilor din România pe o perioadă de 6 luni şi după
atenţionarea scrisă a consiliului colegiului teritorial se
sancţionează cu suspendarea calităţii de membru până la plata
cotizaţiei datorate.
(2) Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină a
colegiului teritorial, la sesizarea comisiei administrative şi
financiar-contabile a colegiului teritorial.

CAP. 5
Dispoziţii tranzitorii şi finale

ART. 464
Statutul Colegiului Medicilor din România, Codul de
deontologie medicală, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi deciziile Consiliului naţional care privesc
organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România
sau drepturile şi obligaţiile acestora ca membri ai Colegiului
Medicilor din România se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.

143
 Extras din
Codul de deontologie medicală din 30 martie 2012
al Colegiului Medicilor din România

Emitent: Colegiul Medicilor din România

Publicat în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012

CAPITOLUL VIII
Judecarea cauzelor deontologice

Art. 54. – Celeritatea

(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări privind
existenţa unei posibile încălcări a dispoziţiilor prezentului cod
de deontologie medicala se fac cu celeritate de către personale
desemnate cu cercetarea faptei ori de către cei cărora le-au fost
solicitate date în legătură cu soluţionarea sesizării, fiind
obligate să acţioneze cu maximă diligenţă netergiversând sau
prelungind realizarea atribuţiilor respectiv comunicarea datelor
solicitate.
(2) În adresa de solicitare a unor date şi informaţii
necesare soluţionării cauzei disciplinare se va indica data până
la care urmează să se facă comunicarea datelor sau
informaţiilor solicitate.

Art. 55. – Prezumţia de nevinovăţie

(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări se vor face
având în vedere şi respectând prezumţia de nevinovăţie a
medicului.
(2) Persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori
membrii comisiei de disciplină vor acţiona cu tact şi moderaţie,
fără a se antepronunţa sau a emite opinii personale în nici un
mod şi în nici un sens pe timpul soluţionării sesizării.
144
 Art. 56. – Imparţialitatea
(1) Persoana desemnată cu cercetarea faptei reclamate
ori membrii comisiei de disciplină care are/au vreun interes
personal în cauză, în ori ce mod, ori are/au legături de rudenie
cu medicul care face obiectul cercetării sau cu persoana care a
făcut reclamaţia îl va/vor informa pe preşedintele comisiei de
disciplină care va decide după caz, menţinerea sau substituirea
persoanei în cauză.
(2) Dispoziţiile aliniatului 1) se aplică şi în situaţia
existenţei unor situaţii conflictuale.
(3) Nici o persoană implicată în cercetarea sau
soluţionarea cauzei disciplinare nu va putea face declaraţii
publice cu privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei
definitivă.

Art. 57. – Contradictorialitatea scrisă

(1) Comisia de disciplină va starui pentru obţinerea în
scris a poziţiei fiecărei părţi implicate în cauza disciplinară.
(2) Contradictorialitatea orală directă se va desfăşura
doar în condiţiile în care pentru soluţionarea cauzei este strict
necesară, neputându-se soluţiona cauza altfel. În acest caz,
preşedintele şedinţei va acţiona cu tact şi înţelegere, fiind
interzise adresările directe între persoanele implicate sau
emiterea de către membrii comisiei de disciplină a unor
aprecieri sau opinii în legătură cu cauza respectivă.

Art. 58. – Expertiza

(1) În funcţie de cauza supusă cercetării disciplinare
comisia de disciplină poate solicita o expertiză de specialitate
de la medici specialişti cu reputaţie în domeniu.
(2) Dispoziţiile art. 55 se aplică şi în ceea ce priveşte
experţii.

145
 Art. 59. – Desfăşurarea audierilor
(1) În cauza supusă soluţionării, membrii comisiilor se
vor adresa persoanelor audiate exclusiv prin intermediul
preşedintelui comisiei sau solicitând acestuia permisiunea, şi
exclusiv pentru a pune persoanei în cauză întrebări utile şi
relevante soluţionării cauzei.
(2) Pe timpul audierii este interzisa emiterea de către
membrii comisiei de judecată a unor opinii personale sau
aprecieri de orice natură. În caz de nevoie, preşedintele
comisiei poate inteveni şi restabili cadrul decent al audierilor,
inclusiv prin suspendarea şedinţei comisiei.

146
 6. PREVEDERI REFERITOARE LA
RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Extras din
Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii

Emitent: Parlamentul
Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XV
Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului
de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice

CAP. 1
Răspunderea civilă a personalului medical
ART. 642
(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se
definesc astfel:
a) personalul medical este medicul, medicul dentist,
farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale;
b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în
exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
(2) Personalul medical răspunde civil pentru
prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa,
imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea

147
profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de
prevenţie, diagnostic sau tratament.
(3) Personalul medical răspunde civil şi pentru
prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor
prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul
informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.
(4) Personalul medical răspunde civil pentru
prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi
depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de
urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are
competenţa necesară.
(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege
nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a
cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.

ART. 643
(1) Toate persoanele implicate în actul medical vor
răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.
(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru
daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament,
infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi
riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi
tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor
medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de
urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.
CAP. 3
Acordul pacientului informat

ART. 649
148
 (1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic
şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după
explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent
medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3),
pacientului i se solicită acordul scris.
(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul,
medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să
prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil
pentru puterea de înţelegere a acestuia.
(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura
şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului
propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi
consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

ART. 650
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului
informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima
consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal,
în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul
legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul
necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau
tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea
expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.

ART. 651
(1) Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund
atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului
sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor
în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul
legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită
situaţiei de urgenţă.

149
 (2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul
medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului
medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia
în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la
exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil,
sănătatea şi viaţa pacientului.

CAP. 4
Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

ART. 652
(1) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa
au obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate
unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient,
criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele
metodologice de aplicare a prezentei legi.
(2) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa
nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate
pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte
criterii de discriminare interzise prin lege.
(3) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa
au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când
lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi
ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.

ART. 653
(1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:

150
 (i) atunci când pacientul este trimis altui medic,
furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa
altui medic cu competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.
(2) Medicul va notifica pacientului, în situaţia
prevăzută la alin. (1) lit. c) pct. (ii), dorinţa terminării relaţiei,
înainte cu minimum 5 zile, pentru ca acesta să găsească o
alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol
starea sănătăţii pacientului.

ART. 654
(1) Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei
instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării
asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are
dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul
instituţiei, potrivit reglementărilor legale.
(2) Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale
în situaţiile menţionate la art. 653 alin. (1) lit. c).

ART. 655
(1) În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de
sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor
terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea
respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora,
standardelor recunoscute de comunitatea medicală a
specialităţii respective.
(2) Colegiul Medicilor din România va elabora şi va
supune spre aprobare Ministerului Sănătăţii Publice
standardele terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică la
nivel naţional, până la intrarea în vigoare a prezentului titlu.

151
 CAP. 5
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională
pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul
asistenţei medicale

ART. 656
(1) Personalul medical definit la art. 642 alin. (1) lit. a)
care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel
privat, într-o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă
medicală, precum şi atunci când aceasta se acordă în afara
acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese din partea
persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă ori a
unui terţ care solicită această asistenţă pentru o persoană sau
mai multe persoane care, din motive independente de voinţa
lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va încheia o
asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă
profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.
(2) O copie după asigurare va fi prezentată înainte de
încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie
pentru angajare.

152
153