PROF. GRD. I DR. FARM.

PRIMAR RAD IOAN

PROF. RAD SERGIU IOAN

Modulul 25 ETICA PROFESIONALĂ ȘI

MULTICULTURALITATE
pentru Asistenţii Medicali Generalişti AMG I

TG-MUREŞ
2020

1
 CUPRINS

CAPITOLUL 1
Specificul eticii medicale și al deontologiei……………………………………………………3
CAPITOLUL 2
Valori și principii în bioetică………………………………………………………………….16
CAPITOLUL 3
Conceptul de multiculturalitate……………………………………………………………….27
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………30

2
 CAPITOLUL I
SPECIFICUL ETICII MEDICALE ȘI AL DEONTOLOGIEI

1.1 Raporturile dintre etică, etică medicală, deontologie, drept medical şi bioetică
1.1.1. Etica
Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei,
care se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să dea răspunsuri la întrebări
precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm? Conceptul de "etică" a fost prima
dată folosit de Aristotel, care intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții
omenești. Important de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o
dată cu apariția lui Socrate. Istoria eticii occidentale, ca de altfel și cea a filosofiei occidentale, își
are începuturile în Grecia antică. Principalele nume menționate atunci când se vorbește de etica
grecească sunt: Socrate, Platon, Aristotel. Chiar dacă se poate urmări un fir roșu în ideile celor
trei filosofi menționați, teoriile etice dezvoltate de cei trei sunt destul de diferite în esență.Socrate
nescriind nici o lucrare, fiind partizanul unei tradiții orale în ceea ce privește filosofia, principale
sale idei etice sunt desprinse din dialogurile lui Platon, în special: Euthyphron, Laches, Menon,
acesta din urmă urmărind să răspundă la întrebarea Ce este virtutea ? Platon, a dezvoltat o teorie
a formelor și s-a folosit de aceasta ca de o premisă în dezvoltarea teoriei asupra guvernării, s-a
îndepărtat într-o mare măsură de discursul socratic. Aristotel respinge din start teoria formelor
gândită de Platon, iar propria sa viziune asupra eticii o exprimă în Etica nicomahică și în Etica
eudemică.
Punctul comun între eticile anterior menționate, care se regăsește în mai toate teoriile etice,
inclusiv cele contemporane, îl reprezintă includerea în discursul filosofic a două concepte:
fericirea și virtutea. Explozia gândirii raționale în Grecia antică a avut un ecou deosebit în toată
lumea occidentală, influența acestui mod a imagina și explica lumea, și implicit omul, s-a făcut
simțită chiar și în teologie.
Scolastica ca și școală a filosofiei a fost influențată de demersul rațional inițiat în Grecia
antică, principalul obiectiv al acestei școli a fost acela de a îmbina rațiunea, denumită lumina
naturală, și teologia. Explicațiile etice se regăsesc undeva la confluența celor două mari școli:
teologia rațională - avându-l ca reprezentat pe Aristotel și teologia revelată, în prim planul
acesteia fiind Toma d'Aquino. Încercarea lui Toma d'Aquino de a media între un mod de viață
rațional și unul bazat pe credințe religioase este evidentă în principala lucrare a acestuia Summa
theologiae.
1.1.2. Etică medicală
Ansamblu de reguli de conduita a profesionistilor din domeniul sanatatii fata de pacientii lor.
Etica medicală, inevitabil complexa, tine atat de deontologie, cat şi de morală şi de ştiinţă. Etica
medicala priveste aspectul limitat la sanatate al unei notiuni similare dar mai vaste, bioetica, care
reprezinta ansamblul acelorasi reguli aplicate tuturor domeniilor din ştiintele vieţii.
1.1.3. Deontologie
Deontologia medicală (din greacă deon, -ontos = obligație; logos = știința + lat. medicus =
medic) este ansamblul îndatoririlor care îi revin medicului în cadrul exercitării profesiei, în
raporturile cu bolnavii, cu ceilalți medici cu care colaborează și cu personalul medical mediu și
auxiliar, care se formează pe regulile (codurile deontologice) și tradițiile profesiei
1.1.4. Drept medical

3
 Dreptul medical vizează relațiile sociale dintre prestatorii de servicii medicale și consumatorii
de servicii medicale, precum și relațiile sociale conexe acestora. Principiile generale ale dreptului
medical sunt, printre altele: egalitatea, non-discriminarea, legalitatea, iar principiile speciale în
acest domeniu sunt: legalitatea actului medical, garantarea dreptului la ocrotirea sănătății,
garantarea dreptului la asistență medicală, garantarea dreptului la o altă opinie medicală,
autodeterminarea individuală (posibilitatea pacientului de a alege furnizorul de servicii medicale
și/sau, după caz, medicul, de a accepta sau nu actul medical), inviolabilitatea și intangibilitatea
corpului uman.
Serviciile juridice de drept medical, cuprind:
-consiliere juridică verbală sau scrisă,
-elaborarea de contracte, de acorduri / consimțăminte medicale informate, de alte documente
specifice activității medicale și/sau relației dintre medic și/sau furnizorul de servicii medicale
(spital, clinică) și pacient,
-elaborarea de tranzacții judiciare sau extrajudiciare,
-redactarea de acțiuni civile și de alte acte de procedură în cadrul litigiilor,
-conducerea de proceduri de soluționare amiabilă a diferendelor (negociere, conciliere,
mediere),
-asistența și reprezentare în procedurile de soluționare amiabilă a diferendelor, în fața
Colegiului Medicilor și/sau în fața instanței de judecată în materie de: naștere, modificare și
încetare a raporturilor dintre medic și/sau furnizorul de servicii medicale (spital, clinică) și
pacient, dintre asigurător și beneficiarul asigurării medicale și/sau de malpraxis, încălcarea
raporturilor contractuale și/sau a legislației în domeniul medical, inclusiv aspecte legate de
răspunderea juridică a medicului și/sau a furnizorului de servicii medicale (spital, clinică) pentru
actul medical - malpraxis / culpă medicală, - de răspundere în raporturile de asigurare medicală
și/sau de malpraxis, etc.
1.1.5. Bioetica
Bioetica a devenit o disciplină a eticii aplicate începând cu anii ’70, când practicile medicale
au început să se intereseze de o abordare morală a problemelor specifice domeniului medical.
Astfel a devenit imperioasă cerință a avea o metodă prin care să se găsească soluții la problemele
morale, sau metode prin care să se poată evalua alegerile morale ale personalului din domeniul
medical.

1.2 Valori și principii etice în nursing. Conceptul de nursing și implicațiile etice. Relația
personal medical pacient
1.2.1.Valori si principii etice in nursing
Etică = ethoseste considerată ştiinţa comportamentului, moravurilor, studiul teoretic al
principiilor care guvernează problemele practice. Asistenta medicală pe lângă îngrijirile
profesioniste oferite maiare un rol deosebit de important, şi anume urmărirea principiilor etice şi
respectarea standardelor de îngrijire integrate, într-un mod cât se poate de responsabil şi riguros.
Consumatorul de servicii trebuie să primească o îngrijire foarte sigură şi potrivită stării în care se
află. Principii etice-stabilesc dacă acţiunile trebuie sau nu trebuie să aibă loc şi au ca scop
justificarea regulilor de urmat în îngrijirea pacientului. Aceste principii sunt valabile în toate
ţările, dar pot fi aplicate diferit, de la ţară la ţară, în funcţie de educaţie şi model cultural.
Se identifică câteva principii şi valori etice de care trebuie să ţină seama asistentul medical:
autonomia; binefacerea (beneficienţa);non-maleficienţa;dreptatea;veracitatea;sinceritatea;confi-
denţialitatea.

4
 Autonomia–conform acestui principiu, individual trebuie să i se dea posibilitatea de a hotărî
singur asupra propriilor acţiuni.
Beneficienţa–reprezintă obligaţia de a face bine şi de a evita producerea de prejudicii altor
persoane.
Non-maleficienţa-prin tot ceea ce facem nu trebuie să facem rău persoanei îngrijite.
Dreptatea-asistentul medical trebuie să trateze cu aceeaşi responsabilitate şi profesionalism
toţi pacienţii indiferent de vârstă, condiţie socială, economică, criterii religioase, etnie.
Veracitatea-obligaţia de a spune adevărul, de a nu minţi pacientul. Relaţia între asistentul
medical şi pacient trebuie să se bazeze pe adevăr.
Sinceritatea-este considerată o dovadă de respect datorată persoanei îngrijite.
Confidenţialitatea-asistenta medicală este obligată să păstreze secretul profesional; toate
informaţiile cu privire starea pacientului nu vor fi împărtăşite altei persoane din afara echipei de
îngrijire, decât cu consimţământul pacientului, facând excepţie cazurile prevăzute în mod expres
de lege.
Răspundere şi responsabilitate în nursing sunt două atribute fără de care asistentul medical
nu-şi poate desfăşura activitatea. Răspunderea profesională –concept etic important care are la
bază relaţia asistent medical-pacient în acordarea îngrijirilor. Asistenta medicală are răspundere
faţă de pacient, profesia sa şi societate, pentru ce a făcut sau nu a făcut în activitatea de îngrijire.
Responsabilitatea profesională-este o autoangajare conştientă şi voită într-o acţiune. Asistentul
medical are responsabilităţi individuale, de grup precum şi specificului unde lucrează. El îşi
desfăşoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire bazându-se pe relaţii de parteneriat şi
solidaritate profesională, complementaritate.
Nursele au responsabilitatea de a propaga drepturile pacientului:
-să-i asigure o îngrijire adecvată în orice condiţie;
-îngrijirea să fie echitabilă, umană şi fără discriminări privind, rasa, culoarea, naţionalitatea,
resursele financiare ori convingeri etice;
-să informeze pacientul despre tratament, riscurile aferente, în termeni pe care ei şi familia
lor să-i înţeleagă cu uşurinţă, iar ei să-şi dea consimţământul după ce s-au informat şi au înţeles
tot;
-să-i informeze şi să-i facă să participe la toate deciziile legate de sănătatea lor;
-să li se asigure confidenţialitatea în timpul discuţiilor, examinării şi tratamentului;
-să le respecte decizia privind refuzul tratamentelor, participarea la cercetări sau experimente,
fără să recurgă la acţiuni primitive împotriva lor;
-pacienţii au dreptul să fie educaţi şi informaţi de către personalul care îi îngrijeşte în aşa fel
încât să fie capabili să-şi asigure un nivel optim de stare de bine şi să înţeleagă care le sunt
nevoile de bază.
Legislativ –asistenta medicală are datoria de a:
-promova ce e cel mai bine pentru pacient;
-se asigura că toate nevoile pacientului au fost rezolvate;
-proteja drepturile pacientului.
Standarde de îngrijire –asistenta medicală trebuie să respecte:
-standardul de îngrijire profesională: evaluare, diagnostic, identificarea efectelor, rezultatelor,
planning;
-standardul de practică profesională: îngrijiri de calitate,educaţie, colaborare, etică, utilizarea
resurselor, cercetare, performanţă, evaluare.

5
 Exista 4 responsabilităţi esenţiale ale asistentului medical: promovarea păstrării sănătăţii;
prevenirea îmbolnăvirilor; inlăturarea suferinţei.Acestea au o semnificaţie de nezdruncinat, pe
care se pot structura metode şi programe indiferent de definiţii, strategii, opinii, metalităţi şi care
stau la baza standerdelor peentru un comportament etic.
În procesul de îngrijire se impune necondiţionat parteneriatul cu pacientul, echipa de îngrijire
(medic, as.med, medic, infirmieră, etc).
Persoanele îngrijite au nevoie de asistenţi medicali, iar asistenţii medicali au nevoie de
recunoaşterea importanţei activităţii lor de către pacienţi, medici, cât şi de societate.
1.2.2.Conceptul de nursing și implicațiile etice
Conceptul de îngrijiri comunitare a fost iniţiat de OMS în anul 1980 odată cu reevaluarea
conceptului de sănătate aşa cum a fost menţionat în întâlnirea de la Alma Ata: echilibru între
factorii biologici, economici, de mediu, sociali şi financiari, de mediu, cultural-educativi şi
politici.
În anul 1988, cu ocazia desfăşurării Conferinţei Europene de Nursing, au fost stabilite
strategiile de îmbunătăţire a funcţiilor şi statutului socio-economic pentru nurse şi au fost făcute
recomandările care favorizează dezvoltarea nursingului comunitar. Prevederile se referă la:
deplasarea nursingului din spital în comunitate; participarea nurselor la grupurile care susţin
dezvoltarea sănătăţii; îndeplinirea funcţiei de resursă pentru pacient în loc de furnizor de îngrijiri
medicale; participarea nurselor în programele de planificare şi evaluare; creşterea participării
nurselor în conducerea şi managementul echipelor de îngrijiri primare; responsabilitate mai mare
în luarea deciziilor în cadrul echipelor de îngrijiri primare, a echipelor de îngrijiri de sănătate şi
analiză cost /eficienţă; transformarea nursei într-un lucrător de primă linie care trăieşte într-o
comunitate locală, cunoaşte oamenii şi familiile lor, vizitează locuinţele, şcolile, locurile de
muncă şi recreere; evaluează sistematic rezultatele în vederea îmbunătăţirii calităţii îngrijirilor;
deplasarea de la modelul biomedical (tratarea pacientului) la modelul holistic al îngrijirilor
(nursing); mai multă activitate şi implicare în căutarea clienţilor în loc de a aştepta cererile de
consult ale acestora; participarea la cercetarea medicală şi la dezvoltarea programelor de îngrijiri
de sănătate; dezvoltarea de standarde comune pentru controlul eticii şi calităţii în activităţile de
nursing; dezvoltarea de asociaţii profesionale de nursing; promovarea şi menţinerea sănătăţii şi
prevenirea îmbolnăvirilor; implicarea indivizilor, familiilor şi comunităţii în îngrijiri şi crearea
posibilităţii acestora de a-şi asuma responsabilităţi pentru propria sănătate; preocuparea activă de
a reduce inechităţile în accesul la servicii de sănătate şi pentru satisfacerea nevoilor de sănătate
ale întregii populaţii; colaborarea multidisciplinară şi multisectorială; autonomie profesională
pentru managerii din nursing.
Din anul 1993 de când au fost implicate pentru prima dată în jur de 100 de comunităţi din
Europa nursingul comunitar continuă să se dezvolte progresiv și pe continentul nostru. Biroul
Regional pentru Europa cu sediul la Copenhaga a creat divizii operaţionale care se ocupă de
punerea în aplicare a programelor de evaluare şi prevenire a riscurilor pentru sănătatea
comunităţilor.
Legislația românească
Procesul de formare a personalului medical specializat în nursing comunitar a fost demarat la
noi în ţară ca rezultat al influenţei unui complex de factori socio-economici, politici, culturali,
care au impus schimbări esenţiale în managementul educaţional al nurselor. În anul 2006 a fost
emisă legea în baza căreia se desfăşoară asistenţa medicală comunitară din România şi care
reglementează serviciile şi activităţile din acest domeniu. În conformitate cu această lege,
asistenţa medicală comunitară cuprinde ansamblul de activităţi şi servicii de sănătate organizate

6
la nivelul comunităţii pentru soluţionarea problemelor medico-sociale ale individului, în vederea
menţinerii acestuia în propriul mediu de viaţă şi care se acordă în sistem integrat cu serviciile
sociale. Asistenţa medicală comunitară presupune un ansamblu integrat de programe şi servicii
de sănătate centrate pe nevoile fundamentale ale omului sănătos şi bolnav, acordate în sistem
integrat cu serviciile sociale. Programele şi serviciile de asistenţă medicală comunitară se
realizează în concordanţă cu politicile Ministerelor Sănătăţii, Muncii, Solidarităţii sociale şi
Familiei, Autoritatea Naţională pentru persoane cu Handicap, Agenţia Naţională pentru protecţia
Familiei, alte instituţii şi autorităţi locale cu responsabilităţi în domeniu.
Misiunea nursingului comunitar:
Organizația Mondială a Sănătății stabileşte că nursingul pentru sănătatea comunităţii este o
sinteză a practicii nursing, practicii Sănătăţii Publice, Promovarea Sănătăţii şi Îngrijirile Primare
de Sănătate
Scopul nursingului comunitar este de a sprijini indivizii, familiile şi comunitatea în
atingerea celei mai bune sănătăţi; să furnizeze şi să promoveze stiluri de viaţă prin educaţie,
conştientizarea publică şi activităţi în comunitate.
Practica nursingului comunitar se extinde în arii de prevenire a bolilor, îmbunătăţirea
sănătăţii, apărarea sănătăţii (sprijin în luarea deciziilor), împuternicire şi cercetare.
Acțiunile nursingului comunitar se desfășoară pentru a promova nivelul optim de sănătate
al indivizilor şi comunităţii, prin promovarea dreptului la informare, apărarea sănătăţii şi
autodeterminare.
Rolul nurselor comunitare conform Strategiei OMS este următorul:
- Sănătatea comunităţii şi a familiei – iniţiative legate de sănătatea materno-infantilă,
sănătatea în şcoli, controlul bolilor, sănătatea populaţiei în vârstă, prevenirea îmbolnăvirilor.
- Promovarea sănătăţii – stabilirea parteneriatelor în comunitate pentru a identifica nevoile
comunităţii raportate la probleme şi sprijin în luarea deciziilor
- Educaţie pentru sănătate – se adresează nevoii de învăţare care trebuie susţinută prin
materiale scrise, prezentări, lucru de grup, media, consiliere şi altele.
- Prevenirea (bolilor şi accidentelor, diminuarea suferinţelor) – prevenirea şi răspândirea
bolilor transmisibile, strategii de promovarea siguranţei şi prevenirea accidentelor.
- Identificarea precoce a problemelor comunitare şi intervenţiile adecvate – populaţii
specifice (sugari, preşcolari, copii), intervenţii precoce indivizii vulnerabili cu probleme de auz,
vedere, urmărirea dezvoltării copilului, identificarea cunoştinţelor părinţilor şi prevenirea
căderilor la persoanele în vârstă.
1.2.3.Relatii asistent medical - pacient
A exercita corect medicina inseamna a raspunde prompt, onest si intelegere la diferite nevoi si
cereri fata de actul medical, care va trebui insotit intotdeauna de constiinta etica. Viata apare ca
valoarea cea mai ridicata a lumii materiale, iar sanatatea reprezinta bunul suprem al omului, ea
nu are pret. Asistentul medical trebuie sa se aproprie si sa-i cunoască mai bine pe beneficiarii
ingrijirilor, sa ofere ingrijiri mai bune, individualizate, complete si continue. Boala este ruperea
echilibrului, a armoniei, care se traduce prin suferinta fizica, psihica, o dificultate sau o
inadaptare la o situatie noua, provizorie sau definitiva. O persoana ,,intra in boala” cu un anumit
tip de sistem nervos si de temperament, cu un anumit caracter si inteligenta, cu o anumita
ereditate, cu complexe si pareri preconcepute, cu un anumit orizont cultural si de aceea bolnavul
ia diverse atitudini fata de boala, dar in acelasi timp si fata de echipa medicala: incredere, stima,
simpatie, insa, posibil si indoiala, teama, dispret, ura. Noi suntem nevoiti să-i tratam
neconditionat pe toti. Relatia asistent medical - pacient va fi de acceptare reciproca, o atitudine

7
de respect, caldura si intelegere empatica fata de pacient, cu toate ca de multe ori, asistentul
medical este considerat o simpla masina de indeplinit ordinele medicului, uitandu-se ceea ce este
esential in practica medicala, si anume: intelegerea si disponibilitatea fata de pacient, medicul
vine si pleaca, pe cand asistentul este cel care supravegheaza, ajuta si ingrijeste pacientul.
Comunicarea asistentului medical cu pacientul trebuie sa coincida cu starea lui actuala, cu
posibilitatile lui de intelegere si asociata cu elemente de sprijin pentru a influenta pozitiv evolutia
bolii sale. La baza eticii medicale stau o serie de trasaturi morale si profesionale ale asistentului
medical cum ar fi: cinstea, onestitatea, spiritul de daruire, solicitudinea, altruismul, ascultarea
empatică, respectul. Din acest motiv, profesia medicala trebuie exercitata cu rabdare,
generozitate, pasiune, sinceritate, locul central in activitatea de ingrijire ocupandu-l pacientul,
care trebuie inteles si acceptat asa cum este. O atitudine apropiata fata de bolnav nu inseamna
umilinta, mai ales ca pacientul iti incredinteaza secretele sale, trairile, pe care in alte conditii nu
le-ar face. In plus, un comportament corect fata de bolnav implica pastrarea confidentialitatii
acestor destainuiri.
Cele mai importante atributii ale unui asistent medical sunt : asistarea medicului la efectuarea
investigatiilor clinice, realizarea investigatiilor paraclinice uzuale, programarea pacientilor
pentru investigatii de specialitate, administrarea tratamentelor, interventii in situatii de urgenta,
monitorizarea starii pacientului, completarea documentelor de evidenta a medicamentelor, de
evidenta a pacientilor si de observatie clinica medicala, sterilizarea instrumentelor si a
materialelor, asigurarea conditiilor igienico-sanitare generale la locul de munca, precum si
asigurarea conditiilor necesare desfasurarii tratamentelor si recoltarilor.
În concluzie, competenta profesionala se demonstreaza prin cunostinte teoretice aprofundate
si capacitatea de a le aplica intr-o activitate creatoare, de ingrijire individualizata, personalizata,
competenta si umana.
1.3 Drepturile pacientului. Consimțământul informat. Confidențialitatea în practica
medicală
1.3.1. Drepturile pacientului.
Potrivit Legii nr. 46/2003 (Legea drepturilor pacientului), pacientii au următoarele drepturi:
1.3.1.1. Dreptul la informaţia medicală
Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la:
-serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza;
-identitatea şi statutul profesional al furnizorilor de servicii de sănătate;
-regulile şi obiceiurile pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării;
-starea sa de sănătate, intervenţiile medicale propuse, riscurile potenţiale ale fiecărei
proceduri, alternativele existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării
tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre
diagnostic şi prognostic.
Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile
prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.
Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea
terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba română, informaţiile i
se aduc la cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta
o altă formă de comunicare.
Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană
care să fie informată în locul său.

8
 Pacientul are dreptul de a-si da acordul cu privire la informarea rudelor şi prietenilor despre
evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament.
Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al
investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.
1.3.1.2. Dreptul la consimţământ privind intervenţia medicală
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris,
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului. Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie
medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o
exprimare anterioară a voinţei acestuia.În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală
de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.În cazul în care se cere
consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în procesul de luare a
deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care Spitalul consideră că
intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate. Comisia de arbitraj este constituită
din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator.
Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru:
-recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în
vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;
-participarea sa în învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică; nu pot fi folosite
pentru cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia
obţinerii consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea este făcută şi în interesul
pacientului.
Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat în cadrul Spitalului fără consimţământul său, cu
excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului şi evitării
suspectării unei culpe medicale.
1.3.1.3. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată
Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul,
prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul pacientului.
Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi,
implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.
Pacientul are acces la datele medicale personale.
Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în
care această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi
numai cu consimţământul pacientului.
Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru
sănătatea publică.
1.3.1.4. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii
Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major şi
imediat pentru viaţa mamei.
Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării unei vieţi sexuale
normale şi sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.
Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat.

9
 Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode privind
sănătatea reproducerii.
Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de riscuri.
1.3.1.5. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale
În cazul în care Spitalul este obligat să recurgă la selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri
de tratament care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor
medicale.
Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacă există condiţiile de dotare
necesare şi personal acreditat. Excepţie de la această prevedere fac cazurile de urgenţă apărute în
situaţii extreme
Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.
Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual, material şi de
sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în măsura posibilităţilor,
mediul de îngrijire şi tratament va fi creat cât mai aproape de cel familial.
Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un medic acreditat din
afara Spitalului.
Personalul medical sau nemedical din Spital nu are dreptul să supună pacientul nici unei
forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd
reglementările de plată legale din cadrul Spitalului.
Pacientul poate oferi angajaţilor sau Spitalului plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea
legii.
Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate
sau până la vindecare. Continuitatea ingrijirilor se asigură prin colaborarea şi parteneriatul dintre
Spital şi diferite unităţi medicale publice şi nepublice, spitalicesti şi ambulatorii, de specialitate
sau de medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat.
Pe tot parcursul internarii, pacientul are derptul sa semnaleze personalului medical si
administrativ orice deficienta intervenita pe parcursul internarii sale, in legatura cu nerespectarea
drepturilor sale ca pacient (conform celor enumarate anterior).
1.3.2.Consimțământul informat.
Legea 95/2006 precum și Codul deontologic al medicului, prevăd următoarele: „Pentru
investigaţiile paraclinice şi planul de tratament, medicul este obligat să ceară consimţământul
informat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia” .
Legea Nr. 95 din 14 aprilie 2006 – extras privind reforma în domeniul sănătății publicată
în: Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2006
CAP. 3 Acordul pacientului informat
ART. 649
(1) Pentru a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru
pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moașă, conform
prevederilor alin. (2) si (3), pacientului i se solicită acordul scris.
(2) În obținerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moașa
sunt datori să prezinte pacientului informații la un nivel stiințific rezonabil pentru puterea de
înțelegere a acestuia.
(3) Informațiile trebuie să conțină: diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și
consecințele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile și consecințele lor,
prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
ART. 650

10
Vârsta legală pentru exprimarea consimțământului informat este de 18 ani. Minorii își pot
exprima consimțămâtul în absența părinților sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
a) situații de urgenta in care se află;
b) situații medicale legate de diagnosticul și/sau tratamentul problemelor sexuale și reproductive,
la solicitarea expresă a minorului în varsta de peste 16 ani.
ART. 651
(1) Medicul curant, asistentul medical/moașa răspund atunci când nu obțin consimțământul
informat al pacientului sau al reprezentanților legali ai acestuia, cu excepția cazurilor în care
pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate
fi contactată, din cauza situației de urgență.
(2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactată, medicul,
asistentul medical/moașa pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorității tutelare sau
pot acționa fără acordul acesteia în situații de urgență, când intervalul de timp până la exprimarea
acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea și viața pacientului.
1.3.3.Confidențialitatea în practica medicală
Secretul profesional este un drept legal statuat pentru pacienți și o obligație a personalului
medical-obligație etică și, în același timp, legală. Chiar dacă dispunem de numeroase
reglementări care instituie obligația ținerii secretului medical, aceasta este, deseori, ignorată de
medici, iar pacienții nu cunosc despre dreptul lor la confidențialitate. Confidențialitatea
constituie una dintre cele mai importante valori ale actului medical, care stau la baza relației de
încredere între medic-pacient. Jurământul lui Hipocrate subliniază importanța secretului medical:
“Orice voi vedea sau auzi în timpul activității profesionale sau în afara ei în legătură cu viața
oamenilor - lucruri care nu trebuie discutate în afară, nu le voi divulga, acceptând că toate
acestea trebuie ținute în secret”. Prin urmare, secretul pe care pacientul îl păstrează chiar și față
de rudele sale cele mai apropiate în legătură cu starea sa de sănătate este împărtășit cu medicul
său. Medicul în acest caz devine un mentor căruia îi puteți încredința informații intime, iar
secretul medical va căpăta subtilități similare actului religios al spovedaniei. Această analogie nu
vine decât să accentueze dimensiunea încrederii ce ar trebui să existe în raportul medicului cu
pacientul său. Precizăm, secretul profesional nu poate fi divulgat nici după terminarea
tratamentului sau moartea pacientului. Această obligație a medicului este una corelativă
dreptului pacientului la securitatea vieții personale, integritatea fizică, psihică și morală, cu
asigurarea discreției în timpul acordării serviciilor de sănătate și asigurarea confidențialității
informațiilor ce țin de secretul medical.
Privilegiul pacientului de a fi protejat de medic prin păstrarea secretului profesional se
sfârșește acolo unde începe pericolul public.
1.4 Răspundere și responsabilitate
Problema raspunderii si a responsabilitatii omului a fost intotdeauna un subiect de meditatie,
care a fost abordat, mai ales din punct de vedere al eticii si teoriei dreptului. Astfel intelese,
raspunderea si responsabilitatea dobândesc un statut nou, devenind principalul
mecanism al integrarii sociale a omului. În anul 2014, asistenta medicala trebuie sa fie constienta
de cerintele actuale ale societatii, de puterea rolului ei si sa accepte sa-si asume responsabilitatea
actiunilor sale. RASPUNDEREA, inseamna a fi constient de insemnatatea sarcinilor asumate sau
primite de a lucra cu râvna si seriozitate pentru executarea lor; iar responsabilitatea este obligatia
de a efectua un lucru de calitate, de a accepta si suporta consecintele unor esecuri.
Daca raspunderea nu face decât sa pastreze statutul deontologic, avizând asistenta medicala
de consecintele reglementarilor de ordine interioara, responsabilitatea tinde sa schimbe ceva

11
din datul comun spre implinirea si progresul profesiei noastre. Trebuie sa intelegem ca
raspunderea si responsabilitatea sunt notiuni complementare, dar nu identice.
Daca in timpul activitatii noastre profesionale, fie la catedra scolilor postliceale sanitare, fie
in sectiile spitalelor cu elevii sau asistentele medicale debutante, reusim sa le invatam in afara
de executarea efectiva a tehnicilor medicale si normele de etica, cunostintele de morala, de
constiinta profesionala si responsabilitate medicala, reusita este de partea noastra si in folosul
intregii societati. Pentru aceasta, atât in timpul pregatirii in scoala, cât si in stagiile de practica,
trebuie sa apelam la toate metodele si procedurile de educatie, prin programe atractive, printr-o
continua comunicare cu cei tineri. Asistentii medicali trebuie sa fie bine informati asupra
diferitelor aspecte ale responsabilitatii medicale. Chiar si in accidentele medicamentoase,
responsabilitatea, desi are un continut etico-juridic, se stabileste prin mijloace tehnice in scopul
de a nu arunca asupra asistentului medical responsabilitati excesive care ar duce la mentalitatea
unei diluari a responsabilitatii prin frica de raspundere, acoperirea cu investigatii sau cu activitate
obligatorie intr-o echipa. Colegiul asistentilor medicali poate interveni activ in imbunatatirea
calitatii actului medical prin cursuri de perfectionare care sa aiba drept scopuri schimbarea
mentalitatii, a responsabilitatii medicale si informarea asistentilor medicali privitor la legislatia in
vigoare.
ETICA este stiinta sociala care se ocupa cu studiul valorilor si conditiei umane din
perspectiva principiilor morale si cu rolul lor in viata sociala; incearca, la modul sistematic,
sa inteleaga si sa accepte anumite comportamente umane, judecandu-le din prisma moralei.
Etica medicala se preocupa de aspectele morale ale practicii medicale, intregul comportament
uman fiind modelat de-a lungul secolelor in jurul unor valori fundamentale: viata si
libertatea.
DEONTOLOGIA desemneaza exigentele etice legate de exercitarea unei profesiuni si care se
concretizeaza in cadrul deontologic adoptat de un anumit corp profesional.
Aceste coduri deontologice sunt rezultatul unui consens al majoritatii profesionale si asigura
un standard de calitate al profesiunii respective.
RASPUNDEREA PENALA
Raportul juridic de drept penal ia nastere prin savarsirea de catre o persoana fizica a unei
infractiuni. Infractiunea este fapta omului, care prezinta pericol social, este savarsita cu vinovatie
si este prevazuta de legea penala. Raspunderea penala este consecinta nesocotirii dispozitiei
normei juridice penale. Savarsirea faptei penale (a infractiunii) atrage raspunderea penala a
faptuitorului, iar raspunderea penala atrage sanctionarea acestuia si aplicarea unei pedepse.
Infractiuni savarsite de catre personalul medical sau in legatura cu activitatea medicala
Infractiuni prevazute de Codul Penal:
-Uciderea din culpa (art. 178 al. 2, 4, 5);
-Vatamarea corporala din culpa (art. 184 al. 3, 4, 5);
-Provocarea ilegala de avort (art. 185);
-Insulta (art. 205);
-Calomnia (art. 206);
-Divulgarea secretului profesional (art. 196);
-Executarea fara drept a unei profesiuni (art. 281).
-Infractiuni contra sanatatii publice: zadarnicia combaterii bolilor (art. 308); contaminarea
venerica si transmiterea HIV (art. 309); sustragerea de la tratament medical (art. 309*);
infectarea apei (art. 311); traficul de stupefiante (art. 312).

12
 Raspunderea penala pentru o infractiune se declanseaza fie prin reclamatia bolnavului, fie a
familiei acestuia si se soldeaza cu sesizarea din oficiu a organelor de justitie.

1.5 Eroare și greșeală în practica medicală

Erorile, greselile medicale
Multe persoane sunt preocupate de posibilitatea existentei unei erori medicale in sistemul
actual de sanatate. Cand tratamentele medicale sau serviciile de asistenta medicala au un rezultat
neasteptat si nedorit, se numeste a fi un eveniment defavorabil. Acesta poate fi cauzat de o eroare
medicala atunci cand, ceva ce a fost planificat ca parte a unui tratament medical, nu se
finalizeaza sau tratamentul a fost administrat gresit de la inceput. Erorile medicale pot avea loc
oriunde: in spitale, clinici, cabinetele medicilor, farmacii sau chiar acasa la pacienti. Acestea pot
implica medicatia, operatiile executate, diagnosticul, echipamentul medical sau analizele de
laborator. Pot avea loc chiar si in timpul unor activitati de rutina, ca de exemplu: unui pacient
internat in spital si supus unui regim alimentar fara sare, i se serveste un meniu gresit.
Majoritatea erorilor sunt generate de catre sistemul actual de asistenta medicala, care este unul
foarte complex. De asemenea, problemele de comunicare dintre medic si pacient reprezinta o
cauza importanta. Un studiu efectuat arata ca, uneori medicii nu-si ajuta pacientii sa se informeze
corect si sa ia deciziile cele mai bune pentru ei. Astfel ca, e putin probabil ca pacientii
neimplicati si neinformati sa accepte tratamentul recomandat de medic si sa faca ceea ce trebuie
pentru ca acel tratament sa functioneze.
Prevenirea erorilor medicale
Implicarea in tratamentul recomandat.Este calea cea mai importanta de prevenire a unei erori
medicale. Asta inseamna ca pacientul trebuie sa fie activ si sa se implice in fiecare decizie legata
de tratamentul sau. Cercetarile arata ca rezultatele obtinute de acesti pacienti sunt mult mai bune.
De asemenea, alegerea unui medic cu care pacientul se simte confortabil, in prezenta caruia este
relaxat atunci cand se discuta despre sanatatea sa, este o cale de prevenire. Persoanele care
ingrijesc un copil sau un varstnic, trebuie sa se implice activ in tot ceea ce inseamna tratament
medical. Cercetarile arata ca implicarea poate duce la rezultate bune si la prevenirea eventualelor
erori medicale.
Prevenirea erorilor de medicatie
Raportarea tuturor tratamentelor urmate. Se vor lua in considerare nu numai retetele prescrise
de medic dar si suplimentele alimentare administrate, vitaminele sau alte tratamente pe baza de
plante. Cel putin o data pe an, trebuie discutat cu medicul de familie despre medicamentele luate.
Acest lucru este foarte util medicului, ajutandu-l pe acesta sa aiba la zi fisa medicala a fiecarui
pacient. Informarea medicului curant despre toate alergiile sau reactiile adverse prezentate de-a
lungul timpului, la anumite medicamente. Acest lucru ajuta la evitarea medicamentelor care pot
face rau.
Prevenirea erorilor medicale pe perioada de spitalizare
Daca exista posibilitatea, se alege spitalul unde pacientii beneficiaza de tratamentul sau
operatia de care persoana respectiva are nevoie. Cercetarile arata ca pacientii tind sa aiba
rezultate mult mai bune cand sunt tratati in spitalele cu experienta in acel domeniu.
Trebuie intreabat personalul medical cu care se intra in contact direct, daca si-a dezinfectat
mainile. Folosind un dezinfectant pe baza de alcool se poate preveni raspandirea unor microbi,
asta daca nu se face in mod regulat o sterilizare completa a spitalului. Studiile arata ca, in astfel
de cazuri, personalul medical este mult mai atent si foloseste cu regularitate dezinfectanti.
In momentul externarii, trebuie intrebat medicul despre tratamentul care va fi urmat ambulatoriu,

13
pentru a afla cum se administreaza medicatia si cand se vor putea relua activitatile obisnuite.
Cercetarile arata ca, in momentul externarii medicii cred ca pacientii inteleg mult mai bine ce
trebuie sa faca sau sa nu faca pe viitor.
Prevenirea erorilor medicale in timpul unei operatii
Daca se practica o interventie chirurgicala, trebuie sa se asigure, impreuna cu medicul
chirurg, ca sunt lamurite toate aspectele asupra a ceea ce urmeaza sa fie facut. Sunt destul de rare
cazurile cand operatia se face la genunchiul stang in loc de cel drept, dar chiar si o data daca se
intampla, este prea des. Astfel de greseli se pot preveni. Medicul chirurg sau asistenta trebuie sa
fie foarte bine informati in sensul acesta, inainte de operatie. Comunicarea cu medicul inainte de
operatie este foarte utila si ajuta la prevenirea unor erori medicale.
1.6 Malpraxisul
Malpraxisul (termen provenit din latină: malus = „rău” și greacă: praxis = „practică”)
reprezintă − în România, eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau
medico-farmaceutic generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a
personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Malpraxisul este definit de articolul 642 din Legea Nr.95/2006 privind reforma in domeniul
sanatatii, ca fiind eroarea profesionala savarsita in exercitarea actului medical sau medico –
farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicand raspunderea civila a
personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice.
Malpraxisul medical este un act sau o omisiune a personalului medical sau a furnizorului de
servicii și produse medicale, sanitare sau farmaceutice, care se abate de la standardele
deontologice impuse de catre practica medicala si care cauzeaza un prejudiciu pacientului.
Raspunzator pentru un act de malpraxis poate fi personalul medical, unitatea
sanitara (independent sau impreuna cu personalul medical), producatorii de echipamente
medicale sau de medicamente, furnizorii de utilitati catre unitatile sanitare, etc.Prejudiciului
suferit de catre pacient poate fi de ordin material si/sau moral.
Astfel, pentru reclamarea unui caz de malpraxis, pacientul poate sesiza:
-Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis;
-Administratia unitătii sanitare, pentru o răspundere in baza Codului Muncii;
-Colegiul Medicilor, pentru o raspundere disciplinara;
-Organele de cercetare penala, pentru răspundere penala;
-Instanata de judecata, pentru răspundere civila, an baza Codului Civil.
În cazul sesizarii penale sau a instantei de judecata cu privire la eroarea profesionala,
pacientul sau familia acestuia poate solicita daune materiale si/sau morale.În cazul sezizarii
Directiei de Sanatate Publica, Comisia de monitorizare si competenata profesională pentru
cazurile de malpraxis desemnează un expert sau un grup de experţi care intocmeste un raport
asupra cazului, pe baza căruia Comisia va lua decizia de existent sau nu a malpraxisului. Astfel,
in situatia in care decizia Comisiei nu este in acord cu situatia de fapt, iar petentul nu este
multumit cu aceasta solutie, poate contesta la instanata de judecata în raza careia a avut loc actul
de malpraxis reclamat, în termen de 15 zile de la data la care s-a luat act de deciziei.Potrivit
Normelor metodologice de aplicare a titlului XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii aprobate prin Ordinul 482/2007 al Ministrului Sanatatii Publice în cuprinsul
Capitolului V se stabilesc reguli de interpretare ale dispozitiilor mai sus mentionate:
Conform „Art. 14,,Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie
Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită
în continuare Comisia, fie instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.’’

14
Conform Art. 15 (1) ,,În situaţia în care are loc sesizarea Comisiei de monitorizare şi
competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis ori a instanţei judecătoreşti competente
de către persoanele care au acest drept, potrivit legii, Comisia stabileşte prin decizie dacă a
fost sau nu un caz de malpraxis.’’
Conform Art. 16 ,,Decizia Comisiei poate fi contestată de către asigurător sau părţile implicate
la instanţa judecătorească competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data
comunicării acesteia.’’
Conform Art. 17,,În situaţia în care Comisia a stabilit existenţa unei situaţii de malpraxis,
instanţa judecătorească competentă poate, la cererea persoanei prejudiciate, să oblige
persoană responsabilă la plata despăgubirilor.”
Concluzionand, persoana prejudiciara printr-un act de malpraxis se poate adresa fie
Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis,
parcurgând o procedură prealabilă sesizării instanței competente, fie direct instantei
judecătoresti
Chiar daca de cele mai multe ori cazuriele de malpraxis ajung in fata instantelor de judecata,
este bine de stiut ca acesta poate fi solutionat si pe cale amiabila in procedura antejudiciara, daca
toate partile implicate isi doresc acest lucru ajung la un acord.
Este bine de stiut si faptul ca personalul medicat este obligat prin lege sa incheie o asigurare
de malpraxis pentru cazurile de raspundere civila profesionala pentru prejudicii cauzate prin
actul medical, iar in cazul unui caz de malpraxis, dovedit, despagubirile acordate si cheltuielile
de judecata sunt in sarcina asiguratorului, in limita raspunderii stabilite prin polita de asigurare.

15
 CAPITOLUL II
VALORI ȘI PRINCIPII ÎN BIOETICĂ

2.1 Principiile bioeticii. Câmpul de acțiune al bioeticii

2.1.1.Principiile bioeticii
Bioetica a devenit o disciplină a eticii aplicate începând cu anii ’70, când practicile medicale
au început să se intereseze de o abordare morală a problemelor specifice domeniului medical.
Astfel a devenit imperioasă cerință a avea o metodă prin care să se găsească soluții la problemele
morale, sau metode prin care să se poată evalua alegerile morale ale personalului din domeniul
medical. Una din metodele de abordarea a problemelor de bioetică este principiismul.
Principiismul
Principiiștii plecă de la premisa că principiile sunt centrul vieții morale, că toate deciziile
noastre din domeniul moral ar trebui făcute pe baza acestor principii. Această procedura de
decizie a devenit cunoscută în domeniul bioeticii datorită lucrării lui Tom Beauchamp și James
Childress, “Principles of Biomedical Ethics”.Cei doi autori propun o teorie orientată spre
principii care abandonează marile teorii etice tradiționale, oferind o listă de verficare, o listă de
criterii în funcție de care să judecam situțiile din bioetică. Abordarea principiista se bazeză pe
mai multe premise.
Principiile ca listă de evaluare
Cadrul metodologic pentru identificarea și rezolvarea problemelor morale e format din
principii, reguli, norme, dar și drepturi, virtuți. Cele mai importante principii sunt:
-principiul respectului autonomiei( respectarea capacitații persoanei de a alege)
-principiul binefacerii(grija pentru binele persoanei în cauză)
-principiul nefacerii răului (evitarea cauzării raului)
-principiul dreptații (se referă la distribuția beneficiilor dar și costurilor în mod echitabil)
Cele patru principii au și reguli particulare sau specificări pentru a ne ghida în situațiile
particulare. Atunci când ele intră în conflict trebuie cântarite reciproc.
Caracterul relativ al princiiplor morale
Nici un principiu nu este absolut, există excepții pentru fiecare dintre ele; nici un principiu nu
este prima facie. În situațiile morale dificile, când principiile se află în conflict, decizia trebuie
cântarită în raport cu judecățile chibzuite apartinând unui context sau altul, printr-un “model de
justificare”de tipul “echilibrului reflectat în sens larg”.
Moralitatea comună
Cele patru principii sunt întemeiate pe moralitatea comună; termenul desemnează ansamblul
normelor, reguluilor încetațenite de-a lungul timpului între toate persoanele “serioase moral”.
Beauchamp si Childress admit că există reguli specifice pentru fiecare comunitate culturală dar
există în același timp precepte universale, fundamentale, recunoscute de orice persoană serioasa
moral(cum ar fi să nu furăm, sa nu mințim, să nu ucidem). Este vorba de standarde de conduită
recunoscute de toata lumea.
2.1.2.Câmpul de acțiune al bioeticii
Definiție și câmp de acțiune
Etica = ramură a filosofiei care se ocupă cu studiul sistematic al moralei, adică al principiilor
de comportament – bun/rău, corect/incorect etc.
Bioetica = „morala vieţii” (de la bios, viaţă şi ethos, etică)

16
 Bioetica (în sens larg) = Câmp de studiu ştiinţific sistematic, pluralistic şi interdisciplinar care
abordează teoretic şi practic problemele morale generate de medicină şi ştiinţele vieţii în raport
cu omul şi relaţiile omului cu biosfera.
Bioetica (etica biomedicală) = Studiul valorilor etice şi morale din perspectiva progreselor
medicinii şi analiza controverselor etice ce apar în practica medicala modernă.
Câmpul de acțiune al bioeticii cuprinde problematica începutului şi sfârşitului vieţii (avortul,
eutanasia, sinuciderea asistată, reproducerea asistată), manipularea genetică, diagnosticul
prenatal, clonarea, terapia cu celule stem, handicapul, experiențele pe oameni, transsexualitatea
etc. Bioetica preia o serie de elemente și de principii din biologie și medicină, din deontologia
medicală, dar și din alte discipline și domenii de activitate (cum ar fi: filosofia, sociologia,
psihologia, dreptul) și pe baza lor, clarifică deciziile și alegerile posibile din punct de vedere
tehnic, în biologie, genetică și medicină.
Conflictul între bioetica umanist-seculară și cea creștină
Tehnologia a creat noi probleme etice. Inseminarea artificială, fecundarea in vitro, mama
surogat, transplantul și prelevarea de organe, manipularea genetică și clonarea sunt, toate,
realități medicale. Nu se mai pune problema dacă acestea pot fi realizate, ci dacă ele trebuie
realizate. Practic, nicăieri linia de demarcație între cele două principale sisteme filosofice
contemporane nu este mai clară decât în problemele biomedicale. Abordarea umanistă seculară și
cea iudeo-creștină asupra bioeticii sunt profund antagonice și reflectă, în fapt, concepțiile
antropologice opuse (privind omul și originea sa).
Modele etico-morale secular-umaniste
Umaniștii seculari neagă faptul că există un Creator și că există legi date de Dumnezeu care
guvernează lumea. Această concepție privește omul ca fiind doar un animal superior (evoluat),
dotat cu inteligență superioară, iar această inteligență poate fi folosită pentru a îmbunătăți specia
umană. De aceea, umaniștii seculari favorizează avortul, eutanasia și ingineria genetică drept
mijloace de îndeplinire a acestui scop. Omul este considerat autonom, în măsura să-și elaboreze
propriul cod etic. Bunăstarea omului este valoarea supremă, acestuia fiindu-i permis să facă orice
pentru a dobândi fericirea. Umaniștii nu recunosc că Dumnezeu este suveran și afirmă că „nici o
divinitate nu ne va salva; trebuie să ne salvăm noi înșine”. Cu alte cuvinte, ei afirmă că valorile
morale derivă din experiența umană. Etica este astfel autonomă și situațională, fără a avea nevoie
de sancțiuni teologice sau ideologice (a se vedea “Manifestele Umaniste” – 1933, 1973).
Morala liberală radicală s-a născut odată cu Revoluţia franceză şi are ca principiu suprem
libertatea nelimitată a omului, autonomia lui absolută. Potrivit acestei concepţii nu există
Dumnezeu şi nu trebuie să existe vreo lege care să reglementeze moralitatea, iar acţiunile nu pot
fi bune sau rele la modul absolut. Fiecare hotărăşte în conştiinţa sa ce e bine şi ce e rău, în funcţie
de situaţie. Adepţii acestui tip de morală cred că, întrucât omul nu este o creaţie a lui Dumnezeu
şi nu are nici un scop, el are dreptul să fie liber să-şi trăiască propria viaţă cum cred mai
bine.Acest model legitimează avortul, eutanasia, alegerea de catre părinți a sexului copilului prin
metoda selecției, transsexualitatea, fecundarea artificială chiar și în cazul femeilor singure,
experimentele neîngrădite pe embrion, sinuciderea, homosexualitatea etc.
Utilitarismul sau pragmatismul are la bază filosofia empiristă a şcolii anglo-saxone (John
Stuart Mill și Jeremy Bentham) şi urmăreşte obţinerea maximumului de fericire – înţeleasă ca
bunăstare economică şi materială – cu minimum de suferinţă. Etica utilitaristă este o etică a
eficienţei: „The end justify the means” (Mill), adică valoarea morală a unei acțiuni este
determinată de rezultatul său. Binele și răul pot avea semnificație doar când sunt folosite în
conformitate cu principiul utilitarismului, astfel încât orice lucru care face plăcerea (fericirea) să

17
prevaleze asupra durerii (suferinței) este corect, iar tot ce face ca durerea să prevaleze, este rău.
Astfel, Bentham propunea un calcul hedonist, prin care orice acțiune era măsurată în termenii
plăcerii sau durerii pe care o producea.Premergătorul utilitarismului a fost, în antichitate,
hedonismul, care afirma că fericirea constă exclusiv în plăcere, în satisfacţia simţurilor. În
morala hedonistă exista un singur principiu al binelui şi al răului: ceea ce aduce plăcere este bun,
tot restul este rău.
Materialismul sau modelul socio-biologic este strâns legat de darwinism şi derivatele
filosofice ale acestuia: scientismul (Comte), psihanaliza (S. Freud), şcoala sociologică (M.
Weber), sociobiologismul (H. J. Heisenk și E. O. Wilson).Darwinismul a încercat să
demonstreze că viaţa umană este produsul întâmplării, al unei lupte oarbe pentru supremaţie şi că
organismul uman are strânse legături de rudenie filogenetică cu fiinţele inferioare. Materialismul
afirmă că Dumnezeu nu există, iar ceea ce numim suflet nu este decât psihic, adică o simplă
funcţie a neuronilor care apare odată cu dezvoltarea sistemului nervos. În lipsa acestui atribut,
ovulul fecundat nu poate fi o fiinţă umană sau o persoană, ci urmează să devină, încetul cu
încetul. Prin urmare, nu e imorală distrugerea acestui organism în primele sale zile sau săptămâni
(avortul, cercetarea pe embrion).
Modelul etic și moral creştin
Elementul fundamental al antropologiei şi moralei creştine este statutul omului de persoană,
adică de creatură care poartă în ea chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Imago Dei), Creatorul
său (Gen 1,21,27). Cu alte cuvinte, omul este o persoană deoarece este o ființă relațională
(socială), rațională (capabilă de reflecție), gânditoare (capabilă să descopere sensul lucrurilor),
volițională (capabilă de alegere liberă și conștientă) și emoțională (care „simte”).Aceste însușiri
cumulate sunt unice. Astfel, distanţa ce desparte fiinţa umană de animal este infinit mai mare
decât cea care desparte orice alte reprezentante ale regnurilor.Valoarea oricărei fiinţe umane nu
depinde de ceea ce în limbaj utilitarist se numeşte calitatea vieţii. Nu există viaţă lipsită de
calitate, așa cum cred utilitariștii. Omul este valoros în sine, prin ceea ce este el şi nu prin ceea ce
face sau posedă.Valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în
Dumnezeu.„Viața umană este sacră fiindcă de la începutul ei comportă acțiunea creatoare a lui
Dumnezeu și rămâne pentru totdeauna într-o legatură specială cu Creatorul său, care este unicul
său scop.” („Donum Vitae” – document al Bisericii Romano-Catolice).În statutul omului de
persoană și în sacralitatea vieții îşi au temelia bioetica creştină precum şi noţiunea modernă de
„drepturile omului”.
În antropologia creştină, persoana are următoarele caracteristici esenţiale:
-Persoana este o fiinţă vie care aparţine speciei umane (are suflet), indiferent de stadiul său de
dezvoltare.
-Persoana este un individ (este indivizibilă).
-Persoana comunică şi este capabilă de reflecţie, are conştiinţa binelui şi răului, a trecutului,
prezentului şi viitorului ei anticipat.
-Persoana este liberă. Libertatea ei este un bun de preţ, dar dreptul la viaţă este mai presus decât
dreptul la libertate, fiindcă pentru a exercita libertatea trebuie să posezi mai întâi viaţa (vezi
dezbaterea „dreptul la viaţă al nenăscutului” vs. „dreptul la autonomie al femeii”).
-Persoana este unică, prin caracteristicile genetice, prin sufletul/psihicul său, prin viaţa pe care şi-
o construieşte uzând de libertatea sa.
-Persoana umană este o unitate bidimensională. Nu este nici trup, nici suflet, ci amândouă în
acelaşi timp.

18
Acte normative, tratate şi convenţii privind bioetica
 Codul de la Nuremberg (1947)
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10
decembrie 1948)
 Declarația de la Geneva (1948)
 Codul Internațional al Eticii Medicale (1949)
 Conventia Europeană a Drepturilor Omului (adoptată de statele membre ale Consiliului
Europei)
 Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de
aplicaţiile biologiei şi medicinei (Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina,
semnată la Oviedo, 4 aprilie 1997)
 Protocolul din 12 ianuarie 1998 adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului
şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor la
interzicerea clonării fiinţelor umane (adoptată de Consiliul Europei)
 Rezoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 59-280 privind clonarea omului (adoptată la
08 martie 2005)
 Declaraţia Universală a Genomului Uman şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO)
 Declaraţia Universală a Bioeticii şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO la 19
octombrie 2005)
 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (proclamată de Parlamentul
European, Consiliul şi Comisia Europeană la 12 decembrie 2007)
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 1046/1986 cu privire la utilizarea embrionilor și
fetușilor umani în scop diagnostic, terapeutic, științific, industrial și comercial
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 1100/1989 privind folosirea embrionilor și
fetușilor umani în cercetările științifice
 Raportul privind reproducerea artificială adoptat de Comisia interguvernamentală de
bioetică din Consiliul Europei, 1989
 Recomandarea Consiliului Europei nr. R(90)13/1990 privind screening-ul genetic
prenatal, diagnosticul genetic prenatal și consilierea genetică
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 1512 din 2001 privind protecția genomului uman
 Rezoluția Parlamentului European nr. A2-327/1988 privind problemele etice și legale ale
ingineriei genetice
 Rezoluția Parlamentului European nr. 1352/2003 privind cercetarea pe celule stem
provenite de la om
Documente ale organizaţiilor medicale
 Jurământul lui Hipocrate
 Declaraţia de la Geneva
 Codul internaţional al eticii medicale
 Codul de deontologie medicală din România
Documente religioase privind etica medicală:
ale Bisericii Ortodoxe
 Bazele concepției sociale ale Bisericii Ortodoxe [pdf]
 Morală şi viaţă. Documentele Bisericii Ortodoxe Române referitoare la bioetică [pdf]
ale Bisericii Catolice
 Humanae vitae (1968)
 Evangelium vitae (1995)

19
  Donum vitae (1987)
 Dignitas personae (2008)
2.2 Procreația asistată medical
Totalitatea tehnicilor care permit unui cuplu infertil să conceapă un copil. Tehnicile de
procreaţie asistată medical se împart în două grupe: însămânţarea artificială (depunerea spermei
în uter) şi tehnicile de fecundaţie in vitro (realizarea fecundării în eprubetă după recoltarea
gameţilor masculini -spermatozoizi şi feminini – ovule).Insămânţarea artificială constă în
depunerea spermei în uterul unei femei, spermă de la donator (însămânţare artificială cu donator)
sau cu sperma partenerului .Insămânţarea artificială cu donator este utilizată in cazul de
infertilitate masculină sau exista riscul transmiterii unei boli ereditare grave. Insămânţarea
artificială cu sperma partenerului este utilizată atunci când calitatea spermei nu este
satisfăcătoare (sperma recoltata de la partener trebuie să fie îmbunătăţită prin tehnici fizice) si
când cauza sterilităţii se situează la nivelul colului uterin (depunerea spermei chiar în cavitatea
uterină permite rezolvarea cauzei de infertilitate).
Fecundaţia in vitro este utilizata in cazul sterilitatii feminine incurabilă legată de o afecţiune a
trompelor lui Fallopio cat si în cazul sterilităţii masculine legată de o producţie de spermă în
cantitate insuficientă sau de calitate proastă atunci când alte tratamente au eşuat.
Fecundaţia in vitro poate fi practicată cu ovule şi cu spermă provenind de la parteneri dar şi
cu cele provenite de la donatori (donare de spermă sau de ovule).
Fecundaţia in vitro urmată de transferul embrionului constă în unirea într-o eprubetă a unui
ovul (gametul femelă) cu un spermatozoid (gametul mascul) şi în reimplantarea în uter după
fecundare a embrionului sau embrionilor aflaţi în stadiul de 4 sau 8 celule, chiar şi un stadiu mai
avansat.
Fecundaţia in vitro comportă etape:
-Intr-o prima faza se realizeaza o stimulare ovairana prin tratament medicamentos (provoacă
dezvoltarea mai multor foliculi pe ciclu).
-Faza a doua consta in recoltarea gameţilor, cei masculi sunt obţinuţi prin recoltarea spermei prin
masturbare iar gârneţii femelă sunt obţinuţi prin puncţia ovarelor stimulate sub control ecografic.
-A treia etapă (se desfăşoară în aceeaşi zi cu recoltarea gârneţilor) constă în realizarea fecundaţiei
punând în contact în eprubetă spermatozoizii şi ovulele recoltate, astfel se obţin mai mulţi
embrioni.
-A patra etapă constă în transferul în uter a acestui sau acestor embrioni.
2.3 Avortul terapeutic
Avortul terapeutic reprezintă întreruperea unei sarcini din motive medicale, indiferent de
vârsta gestațională, în cazurile în care mama își riscă viața dacă duce sarcina până la capăt, sau
dacă fătul are o problemă ce va duce cu certitudine la moartea sa, înainte de naştere sau la scurt
timp după aceea. Decizia încheierii unei sarcini poate fi extrem de dificilă pentru părinţi. Sunt
numeroase lucruri ce trebuie luate în considerare, de la credinţă la principii și de la lege la
convingeri religioase. Întotdeauna, decizia este una personală, iar medicul nu ar trebui să te
forţeze într-o direcţie cu care nu eşti de acord. În majoritatea cazurilor, îţi poţi acorda puţin timp
pentru a lua o decizie.Înainte să se hotărască, părinţii îşi doresc să ştie cât mai amănunţit
motivele pentru care avortul terapeutic este indicat.
Aceste motive pot fi împărţite în două categorii:
 Probleme cu dezvoltarea fătului;
 Probleme asociate cu sarcina.

20
 Avort terapeutic în caz de probleme cu dezvoltarea fătului:
Anecefalia – La începutul dezvoltării unui embrion, o problemă în formarea tubului neural
(care ulterior devine creierul şi măduva spinării) poate duce la un defect în formarea creierului,
craniului şi scalpului. Unui făt cu anencefalie nu i se devoltă partea anterioară a creierului şi
cerebelul, iar celelalte părţi ale creierului pot fi neacoperite de os sau piele. Deşi copiii cu
anencefalie pot ajunge la termen şi să se nască vii, doar funcţiile de bază, cum ar fi respiraţia,
sunt posibile. Aceşti bebeluşi nu vor fi deplin conştienţi. Majoritatea supravieţuiesc numai câteva
ore sau câteva zile după naştere.
Anomaliile cromozomiale – Aceste modificări genetice sunt responsabile pentru majoritatea
avorturilor spontane şi naşterile de copii morţi. În general, anomaliile cromozomiale sunt
aleatorii şi nu se repetă în sarcinile ulterioare, cu excepţia cazului în care tatăl sau mama prezintă
o translocaţie echilibrată, ceea ce poate duce la translocaţie dezechilibrată la un fetus în curs de
dezvoltare. Anomaliile cromozomiale reprezintă motivul cel mai frecvent pentru efectuarea
avorturilor terapeutice.
Hidrocefalia – Când lichidul cefalorahidian (cerebrospinal) nu se poate scurge corect din
sistemul ventricular, se poate acumula și poate duce la creșterea presiunii în interiorul creierului.
De obicei, hidrocefalia nu pune viaţa fătului în pericol, dar în cazul în care ecografia arată că
bebeluşul are exces de lichid în creier, ar trebui să continui o serie de analize pentru a vedea dacă
micuţul prezintă ventriculomegalie şi alte probleme asociate.
Sindromul Meckel Gruber – Acesta este o afecţiune genetică rară, care apare numai atunci
când ambii părinţi poartă gena recesivă. Sindromul rezultă într-o combinaţie de malformaţii
congenitale, care includ o fontanelă prea mare, rinichi polichistic şi polidactilie (prea multe
degete la mâini sau la picioare). Dezvoltarea plămânilor și a ficatului este afectată, această
tulburare fiind aproape întotdeauna fatală. Sindromul Meckel Gruber este un motiv pentru
efectuarea unui avort terapeutic.
Pentalogia toracoabdominală a lui Cantrell – Este o boală genetică rară, cu cinci
malformaţii posibile. Cei mai afectaţi dintre fetuşi nu prezintă toate cele cinci defecte, dar chiar
și așa viața lor este pusă în pericol. Aceste defecte includ:
-Omfalocelul – un defect în peretele abdominal, care permite intestinelor să iasă în afară
corpului;
-Hernia diafragmatică anterioară – un defect al muşchilor, care poate permite organelor
inferioare să pătrundă în cavitatea toracică;
-Palatoschizis (despicătură palatină) – un canal sau o despicătură în stern;
-Ectopia cordis – inima se poate forma în afară corpului;
-Un defect intracardial – o gaură sau un defect într-unul din pereţii inimii.
Sindromul Potter – Acest termen se poate referi la aspectul caracteristic al unui copil lipsit
de lichidul amniotic adecvat (lichidul care înconjoară copilul în interiorul uterului) în timpul
sarcinii. Se aplică cu precădere la un făt cu agenezie renală bilaterală (incapacitatea rinichilor de
a se dezvolta). În caz de agenezie renală bilaterală, condiţia este letală şi poate fi motiv pentru
efectuarea unui avort terapeutic.
Displazia tanatoforică – Este o tulburare congenitală rară, care cauzează malformaţii severe
ale scheletului. Craniul, oasele lungi şi trunchiul sunt afectate. Deşi au existat cazuri rare de
persoane care au supravieţuit până în copilărie, această afecțiune este în continuare considerată a
fi letală. Displazia tanatoforică este un motiv pentru efectuarea unui avort terapeutic.

21
 Avort terapeutic în caz de probleme de sarcină:
Sindromul benzilor amniotice (displazia Streeter) – Atunci când se desprind componentele
sacului amniotic, acestea se pot înfăşura în jurul oricărei părţi aflate în curs de dezvoltare ale
unui făt. Complicaţiile pot varia de la amputări ale degetelor, degete lipite, picioare strâmbe până
la buze despicate.
Probleme medicale ale mamei – Ocazional, femeile cu probleme medicale grave rămân
însărcinate, dar stresul biologic al sarcinii le-ar putea fi fatal. Aceste situaţii ar putea include
probleme cardiace grave sau un diagnostic de cancer care necesită tratament imediat. Aceste
cazuri sunt neobişnuite, iar alegerea unui avort terapeutic nu este uşor de luat.
Ruptura prematură a membranelor – Există multe motive pentru care unei gravide i se
poate rupe apa înainte de a ajunge la termen. Dacă se întâmplă înainte de 24 de săptămâni de
vârstă gestațională, medicul ţi-ar poate recomanda o întrerupere terapeutică, deoarece lipsa de
lichid va afecta grav capacitatea organelor copilului de a se dezvolta în mod normal. Există, de
asemenea, un risc ridicat de infectare la care mama este supusă, iar dacă se infectează,
întreruperea sarcinii ar putea fi singurul remediu.
Reducerea selectivă – În sarcinile multiple, există situaţii în care medicul îţi poate
recomanda o reducere selectivă sau avortul terapeutic a unuia sau mai multora dintre fetuşi.
Acest lucru este menit să reducă pericolul pentru ceilalţi copiii şi/sau pentru mamă.
Preeclampsia severă – Rar, o femeie poate dezvolta preeclampsie severă înainte ca fătul să
fie dezvoltat. Deoarece singurul “leac” cunoscut pentru preeclampsie este naşterea, ar putea fi
necesar să întrerupi sarcina pentru a-ţi salva viaţa. Continuarea unei sarcini cu preeclampsie
severă poate duce la convulsii, insuficienţă renală, accident vascular cerebral şi complicaţii
hepatice.
2.4 Iatrogenia
Iatrogenia (greaca veche: iatrogen - produs de medic) este o stare patologică de intoxicație,
produsă sau agravată, prin folosirea unui medicament în doze prea mari sau un timp prea
îndelungat. Această stare mai poate apărea pe cale psihogenă, fiind cauzată de medic, tratamentul
aplicat sau de condițiile de spitalizare.
Exemple
Riscul asociat intervențiilor medicale:
-Efectele adverse ale medicamentelor eliberate pe bază de rețetă;
-Utilizarea excesivă a medicamentelor (provocând, de exemplu, rezistența bacteriilor la
antibiotice;
Erori medicale:
-Întreținere necorespunzătoare, probabil din cauza scrierii de mână ilegală sau a unor greșeli de
calculator;
-Proceduri, tehnici, informații, metode sau echipamente defectuoase;
-Neglijență
-Infecție nosocomială
2.5 Eugenia
Eugenia, denumită și eugenism sau eugenetică, este o teorie socială care susține
îmbunătățirea geneticii umane prin diferite mijloace de intervenție. Scopurile declarate sunt
acelea de a crea oameni mai sănătoși, mai inteligenți, economisirea resurselor societății și
curmarea suferinței umane. Metodele inițiale de atingere a acestor scopuri se bazau pe
alimentație selectivă, dar cele moderne se concentrează pe controale parentale, analizele
fetușilor, consiliere genetică, controlul sarcinilor, fertilizare in vitro și inginerie genetică. Criticii

22
susțin că eugenia este imorală, și că este o pseudoștiință. Istoric, eugenia s-a folosit ca justificare
pentru măsuri coercitive discriminatorii susținute de anumite state, precum sterilizare forțată a
persoanelor cu defecte genetice, omorârea persoanelor cu afecțiuni grave, și chiar, în anumite
cazuri, genocid asupra raselor privite ca inferioare. Francis Galton a fost un eugenist timpuriu, el
inventând acest termen.[12]
2.6 Eutanasia
Definiție și clasificări:
-Eutanasia (trad. „moartea bună”) – terminarea activă, intenţionată a vieţii unui pacient de către
un medic care consideră această acţiune în beneficiul pacientului.
-Eutanasia voluntară – eutanasia la cererea sau cel puțin cu consimțământul pacientului.
-Eutanasia involuntară – eutanasia împotriva dorinței unei persoane competente (care își poate
exprima voința).
-Eutanasia non-voluntară – eutanasia unui pacient non-competent, precum persoane suferind de
demență senilă sau copii mici.
-Eutanasia activă – terminarea intenționată a vieții unui pacient de către un medic care crede că
moartea este în beneficiul pacientului.
-Eutanasia pasivă – terminarea vieţii unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin retragerea
tratamentului.
-Sinuciderea asistată medical (SAM) – terminarea de către un pacient a propriei vieţi, cu ajutorul
medicului (în practică diferenţa faţă de eutanasia voluntară este minimă).
Conflictul între eutanasie şi sfinţenia/inviolabilitatea vieţii
Eutanasia este actul deliberat de a pune capăt vieţii unui pacient cu intenţia de a curma
suferinţa acestuia. Sinuciderea asistată medical (SAM) reprezintă moartea unui pacient ca urmare
directă a „ajutorului” dat de un medic. Indiferent cum s-ar numi, problema de ordin etic rămâne –
nu poate fi niciodată bine să ucizi, chiar cu intenţia de a alina suferinţa.Viaţa umană are o valoare
intrinsecă. Tradiţia iudeo-creştină susţine că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi ca
urmare, viaţa umană are demnitate, sfinţenie şi este inviolabilă. Principiul secular, non-religios,
consacrat în tratatele de drepturile omului, conform căruia nimeni nu trebuie să ucidă este bazat
în fapt pe demnitatea şi sfinţenia iudeo-creştine.Jurământul lui Hipocrate afirmă acelaşi
principiu: să nu prescrii un medicament mortal, să nu dai sfaturi care ar putea provoca moartea
nici să nu provoci un avort. Hipocrate a trăit în secolul al 5-lea IC şi deci principiul sfinţeniei
vieţii datează dinaintea învăţăturilor creştine.Declaraţia de la Geneva, adoptată în 1948 de
Asociaţia Medicală Mondială, afirmă: „Voi acorda cel mai mare respect vieţii umane încă de la
începuturile ei.” Acelaşi principiu a fost implementat şi în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului: „Dreptul fiecărui om la viaţă va fi protejat prin lege. Nici un om nu ar trebui lipsit de
viaţă intentionat.”Şi Codul de deontologie medicală în vigoare în România stipulează clar că
eutanasia şi SAM sunt inacceptabile: „Art. 121. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică
utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de
gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerută insistent de un bolnav perfect conştient.
Art. 122. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri sau autovătămări prin sfaturi,
recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice
explicaţie sau ajutor în acest sens.”
2.7 Transplantul de organe
Transplantare de organ (sinonim cu grefare, uneori și grefă de organ) înseamnă înlocuirea
totală sau parțială a unui organ sau țesut bolnav cu un organ sau țesut sănătos, sau cu părți ale
acestuia, provenind de la un donator. Organul sau țesutul prelevat pentru transplantare (numit și

23
grefon poate proveni de la donatori vii sau de la donatori decedați. Beneficiarul unui transplant
este numit primitor.
Există mai multe tipuri de transplantări, clasificate după originea grefonului.
Homotransplant
Numit și homogrefă, homotransplantul este o transplantare efectuată între membrii ai
aceleiași specii. Este cel mai frecvent tip de transplantare folosit în practică. În majoritatea
cazurilor sistemul imunitar al primitorului percepe organul transplantat ca pe un corp străin. De
aceea, pentru a evita fenomenul imunologic de respingere a transplantului, primitorul trebuie să
urmeze toată viața tratament imunosupresor. Sunt și cazuri care nu impun tratament
imunosupresor, cum ar fi transplantarea de cornee.
Heterotransplant
Numit și heterogrefă, heterotransplantul este o transplantare efectuată între organisme aparținând
unor specii diferite. Fenomenul de respingere de transplant este mult mai puternic în cazul
heterogrefelor. Unele heterotransplanturi sunt utilizate curent în medicina umană (de exemplu
transplantul de valve cardiace de porc, la om). Multe heterotransplanturi se realizează
experimental între diferite specii, în vederea studierii unei posibile aplicabilități la om (un
exemplu în acest sens este transplantul experimental de țesut insular pancreatic de la pești la
primate non-umane).
Autotransplant
Autotransplantul, numit și autogrefă, este acel tip de transplantare în care primitorului i se
transplantează țesuturi proprii, prelevate din altă parte a corpului. Această metodă are
aplicabilitate numai în cazul transplantului de țesuturi sau celule. Grefoanele se prelevează din
zone regenerabile sau zone cu exces de țesut. Sunt și situații în care se prelevează țesuturi non-
indispensabile din unele zone, pentru a fi transplantate în zone unde sunt imperios necesare (în
unele proceduri de by-pass arterial realizat din grefon venos).
Faza post-operatorie
După transplantare pacientul trebuie să urmeze, permanent, un tratament cu medicamente anti-
rejectoare, menite să împiedice, resorbția, respingerea transplantului de către organismul
respectivului pacient. Aceste medicamente pot avea efecte adverse severe, mergând până la
instalarea diabetului, a infecțiilor, a bolilor cardiovasculare sau a cancerului.
2.8 Ingineria genetică. Clonarea umană
Termenul de Inginerie genetică părea, acum ceva timp, ca fiind desprins din domeniul
științifico-fantastic. Astăzi, a devenit o realitate bine conturată și cu rezultate promițătoare în
toate domeniile vieții cotidiene. Ingineria genetică reprezintă un ansamblu de metode de lucru
prin care se manipulează materialul genetic la nivel molecular și celular. Astfel se obțin
microorganisme, plante și animale reprogramate genetic, în al căror genom sunt incluse gene
străine, utile, exprimabile și transmisibile stabil la descendenți.
Tehnici utilizate în ingineria genetică
Ingineria genetică utilizează metode de cultură in vitro a celulelor și țesuturilor animale și
vegetale și tehnologia ADN-ului recombinat. Pe aceste metode se bazează hibridarea somatică la
plante și animale, haploidia prin androgeneză și ginogeneză experimentală, precum și clonarea.
Hibridarea somatică la plante se realizează cu ajutorul protoplaștilor, celule în care s-a
distrus peretele celular prin tratamente enzimatice (exemple: celulaza, pectinaza). Drept urmare,
fiecare celulă va fi perfect izolată de celelalte, permițând efectuarea experimentelor. Protoplaștii
pot fi izolați din orice organ al plantei. Ei manifestă totipotență, având capacitatea să regenereze
plante întregi, prin cultivarea pe mediul artificial in vitro (exemplu mediu solid de agar-agar).

24
Fiind lipsiți de perete celular, protoplaștii pot fuziona spontan sub influența anumitor substanțe
(nitrat de sodiu, polietilenglicol, ioni de calciu). După fuzionarea celulelor, fuzionează nucleii, se
reface peretele celular și începe diviziunea celulară. După circa trei săptămâni se formează
calusuri de culoare verde, care încep să crească. Pentru a regenera plantele, calusurile se
transferă în medii speciale de diferențiere. În urma hibridării somatice rezultă hibrizi
interspecifici asemănători cu cei obținuți prin hibridarea sexuată. Avantajul hibridării este acela
că se pot obține hibrizi celulari între specii diferite care în mod normal nu se pot încrucișa sexuat.
Un exemplu este cazul amfiploizilor de tutun (2n = 42 cromozomi) obținuți din două specii de
tutun: Nicotiana glauca (2n = 24 cromozomi) și Nicotiana langsdorfii (2n = 18 cromozomi).
Hibrizii obținuți înglobează numărul de cromozomi ai celor doi părinți. Alte avantaje ale
utilizării protoplaștilor sunt: înmulțirea vegetativă foarte rapidă în urma căreia rezultă clone;
obținerea unor forme poliploide ce vor fi utilizate în ameliorare; inducerea de mutante; transferul
de gene sau cromozomi în protoplaști; transferul de cloroplaste în protoplaști; obținerea unor
plante rezistente la viroze, etc.
Haploidia prin androgeneză și ginogeneză experimentală este o altă metodă de cultură in
vitro. Androgeneza constă în reprogramarea inormației genetice a microsporilor (grăunciorilor de
polen), în culturi in vitro. Ulterior, prin diviziuni repetate, rezultă plante haploide (conțin doar
jumătate din numărul de cromozomi ai speciei).
Hibridarea somatică la animale
Primele încercări au fost făcute în anul 1960 de către Georges Berski și colaboratorii săi, care
au folosit celule de șoarece, aparținând la două linii diferite, cultivate în amestec; ei au descoperit
că acestea pot fuziona și forma celule hibride. Aceste celule prezintă caracteristici morfologice,
fiziologice și biochimice diferite de cele ale celulelor fuzionate, dar înglobează numărul total de
cromozomi ai genitorilor.
Clonarea organismelor reprezintă un ansamblu de procedee prin care se cultivă o singură
celulă și se obține o colonie de celule identice. În urma clonării rezultă clone (celule și
organisme pure, identice, ce provin dintr-un singur părinte). La plante (care prezintă fenomenul
de totipotență), clonarea se realizează prin androgeneză și ginogeneză. La animale, se realizează
transplantul de nuclei străini în ovule la care s-au îndepărtat nuclei. Metoda clonării prezintă
avantajul că, de la un singur organism adult, se pot obține copii perfect identice, din punct de
vedere genetic, ale organismului donator.
Tehnologia ADN-ului recombinat
Această tehnologie grupează tehnicile care permit sinteza chimică sau izolarea genelor unor
organisme, urmată de inserția acestora în genomul unor celule aparținând altei specii. Gazda va
copia ADN-ul străin inserat artificial și-l va transmite descendenței. Rezultă astfel organisme
reprogramate genetic. Avantajul acestei tehnici constă în faptul că toate depăși barierele de
specie (poate transfera ADN-ul de la o specie la alta). Etapele acestei tehnologii sunt: izolarea
ADN-ului corespunzător unei anumite gene; multiplicarea sa; construirea unor molecule de ADN
hibride; transferul de la o specie la alta.
2.9 Intersexualitatea
Intersexualitatea (intersex) presupune existența trăsăturilor specifice ambelor sexe la o
persoană, fie că acest lucru este vizibil la nivelul organelor sexuale externe, fie că el nu poate fi
văzut deoarece presupune modificări interne sau la nivel cromozomial. [1] Persoanele intersex
sunt persoane născute cu oricare dintre mai multe variații ale caracteristicilor sexuale, inclusiv
cromozomi, gonade, hormoni sexuali sau organe genitale care, potrivit Oficiului ONU al
Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului, „nu se potrivesc definițiilor tipice pentru corpurile

25
de sex masculin sau feminin”[2][3]; astfel de variații pot implica ambiguitate genitală și combinații
de genotip cromozomial și fenotip sexual, altele decât masculin XY și feminin XX. O situație
frecventă de intersexualitate o reprezintă absența uterului sau trompelor uterine la o persoană
aparent de sex feminin, dar care poate avea în interior testicule slab dezvoltate. Alte persoane au
un amestec (mozaic) de două linii celulare în organism, una de tip masculin, alta de tip feminin,
cu gonade aparținând ambelor sexe (testicul și ovar). Persoanele intersexuale (intersex) au mai
fost numite și persoane hermafrodite sau androgine însă termenul nu este considerat tocmai
unul potrivit, având în vedere că este folosit și în biologie, pentru a face trimitere la plantele și
animalele bisexuate. Potrivit unor date americane citate de OMS, intersexualitatea apare la un
copil din 2.000, structurile genitale complexe, care fac dificilă determinarea sexului, apare la un
copil din 4.500 la naștere.
Mai multe țări, printre care Australia (2014), Austria (2018), Bangladesh (2018), Canada,
Chile (2017), Franța, Germania (2013), India (2014), Islanda (2018), Malta (2015), Nepal
(2016), Noua Zeelandă (2014), Pakistan (2018), Portugalia (2018), SUA unele state (2018) și
Uruguay (2018) au recunoscut un al treilea sex sau gen – denumit uneori și „sex neutru” – care
nu este nici masculin, nici feminin.
Tipuri de intersexualitate și cauze
Intersexualitatea poate fi clasată în patru categorii:
 46, intersexualitate XX;
 46, intersexualitate XY;
 intersexualitate gonadală adevărată;
 intersexualitate complexă sau nedeterminată.
Tratament
Persoanele intersex sunt supuse tratamentului medical. De cele mai multe ori se recomandă
utilizarea unei terapii pe bază de suplimente de hormoni care să implementeze funcția gonadală
compromisă, la pacienții cu ambiguitate genitală, hiperplazie suprarenală congenitală sau orice
altă anomalie în dezvoltarea sexuală.

26
 CAPITOLUL III
CONCEPTUL DE MULTICULTURALITATE

3.1 Diversitate culturală în lumea contemporană

Componentele culturale sunt integrate în numeroase politici ale UE, printre care educația,
cercetarea, politica socială, dezvoltarea regională și relațiile externe. Crearea și promovarea
culturii în lumea interactivă și globalizată de astăzi evoluează în paralel cu tehnologiile media și
tehnologiile digitale. UE promovează colaborarea între guvernele naționale și pe cea dintre
guverne și organizațiile internaționale în ceea ce privește politicile pentru cultură.
3.2 Internaționalizare și globalizare
Sunt mijloace de adaptare a software-ului computerului la diferite limbi, particularități
regionale și cerințe tehnice ale unei localizări țintă. Internaționalizarea este procesul de
proiectare a unei aplicații software, astfel încât să poată fi adaptată la diferite limbi și regiuni fără
modificări inginerești. Localizarea este procesul de adaptare a software-ului internaționalizat
pentru o anumită regiune sau limbă, prin traducerea textului și adăugarea de componente locale
specifice. Localizarea (care poate fi efectuată de mai multe ori, pentru diferite localuri) folosește
infrastructura sau flexibilitatea oferită de internaționalizare (care este realizată ideal o singură
dată sau ca parte integrantă a dezvoltării în curs).
Pentru a internaționaliza un produs, este important să analizăm o varietate de piețe pe care
produsul va intra în mod previzibil.Detalii precum lungimea câmpului pentru adrese, formatul
unic pentru adresa, posibilitatea de a face câmpul de cod poștal opțional pentru țările care nu au
coduri poștale sau câmpul de stat pentru țările care nu au state, plus introducerea unei noi
înregistrări fluxurile care respectă legile locale sunt doar câteva dintre exemple care fac din
internaționalizare un proiect complex.
O metodă de globalizare include, după planificare, trei etape de implementare:
internaționalizare, localizare și asigurarea calității.
Globalizarea întrebuințată pentru a descrie un proces multicauzal care are drept rezultat
faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample
asupra societăților și problemelor din alte părți ale globului. Globalizarea este termenul modern
folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în economia mondială, care rezultă din comerțul
internațional extrem de crescut și din schimburi culturale. Descrie creșterea comerțului și a
investițiilor datorită căderii barierelor și interdependenței dintre state.
Deși oamenii de știință plasează originea globalizării în timpurile moderne, alții urmăresc
istoria sa cu mult înainte de era europeană a descoperirilor și călătoriilor în Lumea Nouă. Unii
chiar consideră originile sale în al treilea mileniu î.e.n. La sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX, conectivitatea economiilor și [[Cultur[|culturilor]] lumii a evoluat foarte repede.
Atâta timp cât lumea are, în același timp, înțelesuri tehnice și politice, grupuri diferite vor
avea istorii diferite ale globalizării. De altfel, în termeni generali, folosiți în economie și
economie politică, este o istorie a creșterii comerțului inter-statal bazat pe instituții stabile ce
autorizează firme din diferite state să schimbe mai ușor bunuri. Termenul de liberalizare este o
combinație între teoria economică a liberului schimb și îndepărtarea barierelor în care se mișcă
bunurile. Aceasta a dus la creșterea specializării țărilor în exporturi și la presiuni care să termine
o dată pentru totdeauna cu tarifele protecționiste și a altor bariere în fața comerțului.
Redusă la conceptele economice, se poate spune că globalizarea contrastează cu naționalismul
economic și cu protecționismul. Este înrudită cu economia de piață liberă și neo-liberalismul.

27
Împarte o parte din caracteristici cu internaționalizarea și este, deseori, interschimbabilă, chiar
dacă unii preferă să folosească termenul de globalizare pentru lărgirea găurilor din granițele
naționale sau statale. Formarea satului global – o mai mare apropiere între diferite părți ale lumii
odată cu creșterea posibilităților de schimburi personale, înțelegere mutuală și prietenie între
cetățeni “internaționali”, și crearea civilizației globale.
Odată cu îmbunătățirile în transport și comunicații, afacerile internaționale au crescut rapid de
la începutul secolului XX. Afacerile internaționale includ toate tranzacțiile comerciale (vânzări
private, investiții, logistică, și transport), care au loc între două sau mai multe regiuni, [Țară|țări]]
și națiuni, dincolo de granițele lor politice. O astfel de diversificare internațională este legată de
performanța firmelor și inovare, pozitivă în cazul celor dintâi și de multe ori negativă în cazul
celor din urmă. De obicei companiile private se angajează în astfel de tranzacții pentru profit.
Aceste tranzacții de afaceri implică resurse economice, cum ar fi cele de capital, resursele
naturale și umane, utilizate pentru producția internațională de bunuri și servicii fizice, cum ar fi
finanțe, bănci, asigurări, construcții și alte activități productive.
3.3 Conflicte majore în lumea contemporană
Cooperarea internaţională şi conflictele din lumea contemporană cunosc o evoluţie specială
datorită fenomenului globalizării. Globalizarea presupune schimbări importante la nivelul
societăţilor tradiţionale ca efect al comerţului internaţional ridicat, al creşterii investiţiilor şi al
schimburilor culturale între state. Cele mai importante laturi ale globalizării sunt cele economice
şi tehnologice.Prima etapă a globalizării datează din perioada interbelică, când s-a renunţat la
acoperirea economiilor în etalonul-aur şi au fost adoptate ca etaloane ale dezvoltării economice
producţia de mărfuri, investiţiile sau capitalul. După al doilea război mondial globalizarea a fost
coordonată de Organizaţia Mondială pentru Tarife şi Comerţ. Globalizarea este un fenomen
deosebit de complex, care afectează existenţa omului contemporan pe toate palierele vieţii. Unii
consideră că cel mai nefast efect al globalizării este răcirea relaţiilor interumane. În lumea
contemporană cultura tradiţională a societăţilor este într-o continuă transformare şi preschimbare
devenind astfel spectacol sau marfă. Cultura umanistă a trecut pe un plan secundar, preeminenţa
având-o cultura tehnico-ştiinţifică.Un alt fenomen caracteristic lumii contemporane este
terorismul. Acest termen se referă la folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace violente
de luptă sau ameninţăti de natură să provoace teamă şi neîncredere, panică şi nesiguranţă,
ignorând orice norme umanitare în vederea atingerii unui scop politic. Tototdată terorismul este o
tactică de luptă bazată de acte de violenţă şi sabotaj executate contra unui stat, organizaţii,
categorii sociale sau grup de persoane civile. Terorismul este folosit pentru atingerea unor
scopuri strict politice şi are ca scop precis producerea unui efect generalizat de frică şi
intimidare. Principalele elemente care definesc terorismul sunt:
- mijloacele (acţiuni violente)
- metodele (inducerea fricii la nivelul populaţiei civile)
- ţintele (populaţia civilă)
- scopul (producerea unei schimbări politice majore)
- actorii (indivizii sau grupuri nestatale)
Cauzele terorismului sunt:
- dorinţa de a răspândi un mesaj
- dorinţa de răzbunare
- fanatismul religios definit ca un ataşament pătimaş pentru o convingere, pentru o credinţă,
însoţit de o totală intoleranţă faţă de opiniile altora, credinţa oarbă în idei religioase cu tendinţă
excesivă de a le urma în viaţa cotidiană

28
- subminarea autorităţii de stat
- lupta pentru obţinerea unor drepturi politice
Terorismul îşi poate atinge scopul parţial, poate prelungi violenţa, poate duce la declanşarea unui
război, poate duce la instaurarea unei dictaturi sau poate avea consecinţe economice.
Cele mai cunoscute şi importante organizaţii teroriste sunt:
1) Al-Qaeda-a fost înfiinţată şi condusă până în 2011 de Osama bin Laden, care a luptat
împotriva supremaţiei mondiale a SUA
2) Hamas-acţionează în FâşiaGazaşi Cisiordania pentru crearea unui stat Palestinian
3) PKK (Partidul Muncitorilor dinKurdistan)-acţionează pentru crearea unui stat kurd în Turcia
şi nordul Irakului
4) ETA (Organizaţia Separatistă Bască)-acţionează prin atentate pentru crearea unui stat basc în
nordul Spaniei
5) FARC (Forţele Armate Revoluţionare ale Columbiei)-operează mai ales în America de Sud
prin intermediul atentatelor, răpirilor de persoane şi trafic de arme şi droguri.
3.4 Alteritate și toleranță
Toleranță (lat.: tolerare = a suporta) este un termen social, etic și religios aplicabil unei
colectivități sau individ, care definește respectul libertății altuia, al modului său de gândire și de
comportare, precum și al opiniilor sale de orice natură (politice, religioase etc.). Noțiunea de
"toleranță" apare în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură
cu gândirea umanistă, întruchipată în persoana lui Erasmus din Rotterdam, în efortul său de
combatere a fanatismului religios. Alte personalități care s-au ilustrat în atitudinea lor consecvent
tolerantă în confruntarea cu alte opinii sau reprezentări asupra lumii au fost John Locke (1632-
1704), Voltaire (1694-1778) și Gotthold Lessing (1729-1781). John Locke, în "Scrisoarea asupra
toleranței" ("A Letter Concerning Toleration", 1689), recomandă toleranța ca reacție față de un
comportament aberant, "trebuie suportat ceea ce este contrar uzanțelor comune". Lui Voltaire i se
atribuie fraza, considerată deviză a toleranței: "Je n'aime pas vos idées, mais je me batterai
jusqu'à la mort pour que vous puissiez les exprimer" ("Nu-mi plac ideile Dumneavoastră, dar voi
lupta până la moarte pentru ca Dumneavoastră să le puteți exprima"). În drama "Nathan
înțeleptul", Lessing apără libertatea religioasă.
Toleranța poate fi înțeleasă în diferite moduri:
-Poate fi adoptată în mod provizoriu sub forma unei concesii, ca manevră tactică.
-Poate reprezenta o acceptanță sau o permisiune, ca formă a unui dezinteres.
-Adevărata toleranță, în spirit umanist, înseamnă însă mai mult decât o simplă "suportare" în
sensul originar, ea presupune respectul opiniei contrare și este strâns legată de libertatea
persoanei. Prin toleranță se respectă deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri
de gândire și puncte de vedere, alte stiluri și moduri de viață. Astfel, garantarea necesității
spiritului de toleranță depășește cu mult domeniul îngust al politicii.
-Alt punct de vedere spune că toleranța înseamnă a permite ceva ceea ce ar putea fi suprimat.
Acest punct de vedere este adoptat de specialiștii în diferite tehnici persuasive și în războaie
informaționale.
Constituțiile statelor democratice moderne garantează diverse forme ale libertății individuale
și de grup, ca, de exemplu, libertatea de opinie și cea religioasă. Toleranța este inclusă în
"Declarația Universală a Drepturilor Omului" din 1948 a Organizației Națiunilor Unite. Deaceea,
una din caracteristicile societății moderne este pluralismul, precum și permanentul dialog între
diverse convingeri spirituale, morale și religioase, pentru realizarea unei comunități în
diversitate.

29
 Toleranța are limitele sale în normele de drept, care reglementează conviețuirea membrilor
societății, pentru apărarea demnității și libertății oamenilor.
Opusă toleranței este intoleranța, care poate merge până la fanatism.
3.5 Multiculturalitate în practica medicală
Multiculturalismul este o politică și practică culturală dezvoltată în Occident în ultimii 30
de ani[1], care se referă la comunitățile care conțin mai multe culturi. Multiculturalismul ca teorie
politică reprezintă prezență pe teritoriul unui stat a mai mult de o comunitate culturală (etnică,
națională, religioasă) care dorește să-și protejeze identitatea, valorile și practicile pe care le
împărtășesc membrii săi. Punctul de plecare al tuturor reflecțiilor contemporane asupra
multiculturalismului trimite la ideea că identitatea fiecăruia se definește mai degrabă pornind de
la apartenențele culturale multiple ale individului, decât de la însăși individualitatea sa - proprie
unei concepții universaliste despre om.

BIBLIOGRAFIA

1. Astărăstoae, Vasile, O. Stoica, Genetică versus bioetică, Editura Polirom, Iași, 2002
2. Astărăstoae, Vasile, Sana Loue, Beatrice-Gabriela Ioan, Etica cercetării pe subiecți umani,
Editura „Gr. T. Popa”, UMF Iași, 2009
3. Buta, Mircea – Gelu, Liliana Buta, O istorie universală a nursingului, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 2000
4. Ciumașu, Edmond, Deontologie și etică profesională (note de curs) Editura StudIS, Iași, 2013
5. Copoeru, Ion, Nicoleta Szabo (coord.), Etică și cultură profesională, Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca, 2008
6. Cucoș, Constantin (coord.) Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice (ediția a III-a), Editura Polirom, Iași, 2009
7. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, Editura Saeculum – Vestala, București, 1998-
2003
8. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică, București, 1991
9. Frunză, Mihaela, Expertiză etică și acțiune socială, Editura Tritonic, București, 2011
10. Huntington, P. Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Litera,
București, 2012
11. Iftimovici, Radu, Istoria medicinei, Editura ALL, București, 1995
12. Ioan, Beatrice, Gavrilovici Cristina, Astărăstoae Vasile, Bioetica. Cazuri celebre, Ed.
Junimea, Iași, 2005

30