Universitatea din București, Facultatea de Biologie, Anul I, Master :Biologie

Medicala

Titlul eseului: Principiile eticii clinice și aplicarea lor practică

Numele și prenumele:Ivan Mihaela

Cursul de Etica în laboratorul clinic

Anul universitar: 2022-2023

Principiile eticii clinice și aplicarea lor practică

O prezentare generală a eticii și a eticii clinice este prezentată în acest studiu .

Cele 4 principii etice principale, adică binefacerea, nemaleficența, autonomia
și justiția, sunt definite și explicate. Consimțământul informat, spunerea
adevărului și confidențialitatea izvorăsc din principiul autonomiei și fiecare
dintre ele este discutată.
În situațiile de îngrijire a pacienților, nu de puține ori, există conflicte între
principiile etice (în special între binefacere și autonomie).
Repere ale studiului:
Sunt discutate principiile de bază ale eticii, adică binefacerea, nemaleficarea,
autonomia și justiția.
Autonomia este baza consimțământului în cunoștință de cauză, a spunerii
adevărului și a confidențialității.
Etica este o parte inerentă și inseparabilă a medicinei clinice [1], deoarece
medicul are o obligație etică de a beneficia de pacient, de a evita sau de a
minimiza daunele și de a respecta valorile și preferințele pacientului. Medicii
sunt pregătiți să îndeplinească această obligație etică și pot fi îmbunătățite
abilitățile lor etice.
S-a demonstrat că un program educațional orientat spre obiective [2]
îmbunătățește conștientizarea, atitudinile, cunoștințele, raționamentul moral și
încrederea cursanților [3, 4]
Obiectivele educației etice
• Să aprecieze dimensiunile etice ale îngrijirii pacienților
• Să înțeleagă principiile etice ale profesiei medicale
• Să aibă competență în abilități comportamentale etice de bază (Obținerea
consimțământului informat, evaluarea capacității de luare a deciziilor,
discutarea stării de resuscitare și utilizarea tratamentelor de susținere a vieții,
planificarea avansată a îngrijirii, știrile proaste de ultimă oră și comunicarea
eficientă)
Pentru a cunoaște problemele etice frecvent întâlnite în general și în
specialitatea cuiva
• Sa aiba competenta in analiza si rezolvarea problemelor etice
• Să aprecieze diversitatea culturală și impactul acesteia asupra eticii

Etică, moralitate și standarde profesionale

Etica este un termen larg care acoperă studiul naturii moralei și al alegerilor
morale specifice care trebuie făcute. Etica normativă încearcă să răspundă la
întrebarea: "Ce norme morale generale pentru îndrumarea și evaluarea
conduitei ar trebui să acceptăm și de ce?" [5]
Moralitatea particulară se referă la norme care leagă grupurile datorită culturii,
religiei, profesiei lor și includ responsabilități, idealuri, standarde profesionale
și așa mai departe. Un exemplu pertinent de moralitate deosebită este "rolul
acceptat" al medicului de a oferi servicii competente și de încredere pacienților
lor. Pentru a reduce caracterul vag al "rolului acceptat", organizațiile medicilor
(locale, de stat și naționale) și-au codificat standardele.
Cu toate acestea, respectarea acestor standarde, ar trebui să se înțeleagă, nu
poate îndeplini întotdeauna normele morale, deoarece codurile "au apărut
adesea pentru a proteja interesele profesiei mai mult decât pentru a oferi un
punct de vedere moral larg și imparțial sau pentru a aborda probleme de
importanță pentru pacienți și societate" [6].
Bioetică și etică clinică (medicală)
O serie de abuzuri deplorabile ale subiecților umani în cercetare, intervenții
medicale fără consimțământ informat, experimentarea în lagărele de
concentrare din al doilea război mondial, împreună cu progresele salutare în
medicină și tehnologie medicală și schimbările societale, au condus la evoluția
rapidă a bioeticii de la cel preocupat de conduita profesională și coduri la
statutul său actual, cu un domeniu de aplicare extins care include etica
cercetării, etica sănătății publice, etica organizațională și etica clinică.
În continuare, termenul prescurtat, etica, va fi folosit în timp ce discut
principiile eticii clinice și aplicarea lor în practica clinică.
Principiile fundamentale ale eticii
Binefacerea, nemaleficența, autonomia și justiția constituie cele 4 principii de
etică.
Primele 2 pot fi urmărite înapoi pe vremea lui Hipocrate "pentru a ajuta și a nu
face rău", în timp ce ultimele 2 au evoluat mai târziu. Astfel, în cartea lui
Percival despre etică de la începutul anilor 1800, se subliniază importanța
menținerii interesului superior al pacientului ca obiectiv, în timp ce autonomia
și justiția nu au fost discutate.
Binefacerea
Principiul binefacerii este obligatia medicului de a actiona in beneficiul
pacientului si sustine o serie de reguli morale pentru a proteja si apara dreptul
celorlalti, pentru a preveni vatamarea, pentru a inlatura conditiile care vor
cauza prejudicii, pentru a ajuta persoanele cu dizabilitati si pentru a salva
persoanele aflate in pericol.
Nemaleficența
Nemaleficența, este obligația unui medic de a nu dăuna pacientului. Acest
principiu simplu declarat susține mai multe reguli morale - nu ucideți, nu
provocați durere sau suferință,nu provocați jigniri și nu-i privați pe alții de
bunurile vieții.
Aplicarea practică a nemaleficenței este ca medicul să cântărească beneficiile
împotriva sarcinilor tuturor intervențiilor și tratamentelor, pentru a evita cele
care sunt inadecvat de împovărătoare, și de a alege cel mai bun curs de acțiune
pentru pacient.
Acest lucru este deosebit de important și pertinent în deciziile dificile de
îngrijire la sfârșitul vieții privind reținerea și retragerea tratamentului de
susținere a vieții, nutriția și hidratarea administrate medical, precum și în
controlul durerii și al altor simptome. [7, 8].
Autonomie
Fundamentul filosofic al autonomiei, așa cum a fost interpretat de filosofii
Immanuel Kant (1724-1804) și John Stuart Mill (1806-1873) și acceptat ca
principiu etic, este că toate persoanele au valoare intrinsecă și necondiționată
și, prin urmare, ar trebui să aibă puterea de a lua decizii raționale și alegeri
morale și fiecare ar trebui să fie lăsat să-și exercite capacitatea de
autodeterminare [9].
Acest principiu etic a fost afirmat într-o hotărâre judecătorească pronunțată de
judecătorul Cardozo în 1914 cu dictonul epigramatic: "Fiecare ființă umană de
ani adulți și minte sănătoasă are dreptul de a determina ce se va face cu
propriul său corp" [10].
Autonomia, așa cum este adevărat pentru toate cele 4 principii, trebuie
cântărită în raport cu principiile morale concurente și, în unele cazuri, poate fi
depășită; un exemplu evident ar fi dacă acțiunea autonomă a unui pacient
dăunează altei persoane. Principiul autonomiei nu se extinde la persoanele care
nu au capacitatea (competența) de a acționa în mod autonom; exemplele includ
sugarii și copiii și incompetența datorată tulburărilor de dezvoltare, mentale
sau fizice.
Respectarea principiului autonomiei obligă medicul să divulge informații
medicale și opțiuni de tratament care sunt necesare pentru ca pacientul să-și
exercite autodeterminarea și sprijină consimțământul informat, spunerea
adevărului și confidențialitatea.

Consimţământ

Cerințele unui consimțământ în cunoștință de cauză pentru o procedură

medicală sau chirurgicală sau pentru cercetare sunt că pacientul sau subiectul
trebuie să fie competent să înțeleagă și să decidă, primește o divulgare
completă, înțelege divulgarea,acționează în mod voluntar și consimte la
acțiunea propusă.
Aplicabilitatea universală a acestor cerințe, înrădăcinată și dezvoltată în cultura
occidentală, a întâmpinat o anumită rezistență și o sugestie de a crea un set de
cerințe care să țină cont de moravurile culturale ale altor țări [14].
Ca răspuns și în apărarea viguroasă a celor 5 cerințe ale consimțământului
informat, Angell a scris: "Trebuie să existe un nucleu al drepturilor omului pe
care am dori să-l vedem onorat universal, în ciuda variațiilor aspectelor lor
superficiale ...Forțele dreptului cutumiar local sau ale dreptului local nu pot
justifica abuzuri ale anumitor drepturi fundamentale, iar dreptul la
autodeterminare pe care se bazează doctrina consimțământului în cunoștință de
cauză este unul dintre ele" [15].
Întrucât competența este prima dintre cerințele pentru consimțământul în
cunoștință de cauză, ar trebui să știm cum să detectăm incompetența.
Standardele (utilizate individual sau în combinație) care sunt general acceptate
pentru determinarea incompetenței se bazează pe incapacitatea pacientului de
a-și exprima o preferință sau o alegere, incapacitatea de a înțelege situația și
consecințele acesteia și incapacitatea de a raționa printr-o decizie de viață
consecventă [16].
Într-un pacient anterior autonom, dar în prezent incompetent, preferințele sale
exprimate anterior (adică judecățile autonome prealabile) trebuie respectate
[17]
Spunerea adevărului
Spunerea adevărului este o componentă vitală într-o relație medic-pacient; fără
această componentă, medicul pierde încrederea pacientului. Un pacient
autonom nu numai că are dreptul de a cunoaște (dezvălui) diagnosticul și
prognosticul său, dar are și opțiunea de a renunța la această dezvăluire. Cu
toate acestea, medicul trebuie să știe care dintre aceste 2 opțiuni preferă
pacientul.
Confidențialitate

Medicii sunt obligați să nu divulge informații confidențiale date de un pacient

unei alte părți fără autorizarea pacientului.
O excepție evidentă (cu autorizarea implicită a pacientului) este schimbul
necesar de informații medicale pentru îngrijirea pacientului de la medicul
primar la consultanți și alte echipe de îngrijire a sănătății.
În spitalele moderne de astăzi, cu mai multe puncte de teste și consultanți,
precum și utilizarea fișelor medicale electronice, a existat o erodare a
confidențialității.
Cu toate acestea, medicii individuali trebuie să-și exercite disciplina în a nu
discuta specificul pacientului cu membrii familiei lor sau în adunări sociale
[24] și în social media.
Dreptate
Justiția este, în general, interpretată ca un tratament corect, echitabil și adecvat
al persoanelor. Dintre cele mai multe categorii de justiție, cea care este cea mai
pertinentă pentru etica clinică este justiția distributivă. Justiția distributivă se
referă la distribuția corectă, echitabilă și adecvată a resurselor de asistență
medicală determinate de norme justificate care structurează termenii cooperării
sociale [25].
Deși această discuție importantă privind politica de sănătate depășește
domeniul de aplicare al acestei revizuiri, trebuie menționate câteva exemple
privind problemele justiției distributive întâlnite în practica spitalicească și de
birou. Acestea includ alocarea de resurse limitate (echipamente, teste,
medicamente, transplanturi de organe), îngrijirea pacienților neasigurați și
alocarea de timp pentru vizite în ambulatoriu (timp egal pentru fiecare
pacient,în funcție de nevoie sau complexitate, pe baza statutului social și sau
economic).
Oricât de dificil ar fi și în ciuda numeroaselor forțe de constrângere, medicii
trebuie să accepte cerința corectitudinii conținută în acest principiu [26].
Corectitudinea față de pacient își asumă un rol de importanță primordială
atunci când există conflicte de interese.
Un exemplu flagrant de încălcare a acestui principiu ar fi atunci când o
anumită opțiune de tratament este aleasă în locul altora sau un medicament
scump este ales peste unul la fel de eficient, dar mai puțin costisitor, deoarece
aduce beneficii medicului, financiar sau în alt mod.
Concluzie
Această studiu arata elementele de bază ale eticii bazate pe moralitate și
principii etice.
În următorul segment, profesionalismul este definit, alinierea acestuia la etica
descrisă și virtuțile dorite de un medic (termen inclusiv pentru medicul zaharat,
indiferent de tipul de practică) sunt elucidate. Se încheie cu viziunea mea
asupra unui model integrat de îngrijire a pacienților.
Nucleul profesionalismului este o relație terapeutică construită pe o îngrijire
competentă și plină de compasiune de către un medic care răspunde
așteptărilor și beneficiilor unui pacient. În această relație, care își are rădăcinile
în principiile etice ale binefacerii și nonmaleficientei, medicul îndeplinește
elementele prezentate (vindecarea bolii atunci când este posibil,mentinerea sau
imbunatatirea starii functionale si a calitatii vietii (ameliorarea simptomelor si
suferintei,promovarea sănătății și prevenirea bolilor, prevenirea decesului
precoce,educarea și consilierea pacienților (afecțiune și prognostic), evitarea
răului pentru pacient în cursul îngrijirii, ferirea de ajutor și sprijin în apropierea
momentului morții (îngrijire la sfârșitul vieții))
Profesionalismul "cere plasarea interesului pacienților mai presus de cele ale
medicului, stabilirea și menținerea standardelor de competență și integritate și
oferirea de consultanță de specialitate societății în probleme de sănătate" [26,
40].
Moralitatea care stă la baza modelului și principiile etice care se bazează pe el
au fost explicate anterior. Virtuțile sunt legate, unele mai strâns decât altele, de
principiile eticii. Compasiunea, un preludiu al grijii, presupune simpatie, se
exprimă în binefacere. Discernământul este deosebit de valoros în luarea
deciziilor atunci când principiile eticii se ciocnesc.

1. Singer PA, Pellegrino ED, Siegler M. Clinical ethics revisited. BMC Med
Ethics. 2001;2((1)):E1. [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]

2. Carrese JA, Sugarman J. The inescapable relevance of bioethics for the

practicing clinician. Chest. 2006 Dec;130((6)):1864–72. [PubMed] [Google
Scholar]
3. Sulmasy DP, Geller G, Levine DM, Faden RR. A randomized trial of ethics
education for medical house officers. J Med Ethics. 1993 Sep;19((3)):157–63.
[PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]

4. Self DJ, Olivarez M, Baldwin DC., Jr Clarifying the relationship of medical

education and moral development. Acad Med. 1998 May;73((5)):517–20.
[PubMed] [Google Scholar]

5. Beauchamp TL, Childress JF. Principles of bioethics. 7th ed. Oxford

University Press; 2013. [Google Scholar]

6. Berkman ND, Wynia MK, Churchill LR. Gaps, conflicts, and consensus in
the ethics statements of professional associations, medical groups, and health
plans. J Med Ethics. 2004 Aug;30((4)):395–401. [PMC free article] [PubMed]
[Google Scholar]

7. Beauchamp TL, Childress JF. Principles of biomedical ethics. New York

(NY): Oxford University Press; 2009. pp. pp.162–4. [Google Scholar]

8. Mularski RA, Puntillo K, Varkey B, Erstad BL, Grap MJ, Gilbert HC, et al.
Pain management within the palliative and end-of-life care experience in the
ICU. Chest. 2009 May;135((5)):1360–9. [PubMed] [Google Scholar]

9. Guyer P. Kant on the theory and practice of autonomy. Soc Philos Policy.
2003;20((2)):70–98. [Google Scholar]

10. Cardozo B. Basic right to consent to medical care −

Schlendorff vs the Society of the New York Hospital, 211 NY 125 105 NE 92
1914 LEXUS 1028 (1914)
11. Grisso T, Appelbaum PS. Assessing competence to consent to treatment: A
guide to physicians and other health professionals. New York: Oxford
University Press; 1998. p. p.11. [Google Scholar]

12. Mackenzie CM, Stoljar N. Relational autonomy: Feminist perspectives on

autonomy, agency, and the social self. New York: Oxford University Press;
2000. [Google Scholar]

13. Blackhall LJ, Murphy ST, Frank G, Michel V, Azen S. Ethnicity and
attitudes toward patient autonomy. JAMA. 1995 Sep;274((10)):820–5.
[PubMed] [Google Scholar]

14. Levine RJ. Informed consent: Some challenges to the universal validity of
the western model. In: Vaughn L, editor. Bioethics: Principles, issues and
cases. New York (NY): Oxford University Press; 2010. pp. pp. 183–8. [Google
Scholar]

15. Angell M. Ethical imperialism? Ethics in international collaborative

clinical research. N Engl J Med. 1988 Oct;319((16)):1081–3. [PubMed]
[Google Scholar]

16. Appelbaum PS, Grisso T. Assessing patients' capacities to consent to

treatment. N Engl J Med. 1988 Dec;319((25)):1635–8. [PubMed] [Google
Scholar]

17. Davis JK. The concept of precedent autonomy. Bioethics. 2002

Apr;16((2)):114–33. [PubMed] [Google Scholar]

18. Sulmasy DP, Snyder L. Substituted interests and best judgments: an

integrated model of surrogate decision making. JAMA. 2010
Nov;304((17)):1946–7. [PubMed] [Google Scholar]
19. Oken D. What to tell cancer patients. A study of medical attitudes. JAMA.
1961 Apr;175((13)):1120–8. [PubMed] [Google Scholar]

20. Novack DH, Plumer R, Smith RL, Ochitill H, Morrow GR, Bennett JM.
Changes in physicians' attitudes toward telling the cancer patient. JAMA. 1979
Mar;241((9)):897–900. [PubMed] [Google Scholar]

21. Rayson D. A piece of my mind. Lisa's stories. JAMA. 1999

Nov;282((17)):1605–6. [PubMed] [Google Scholar]

22. Fallowfield LJ, Jenkins VA, Beveridge HA. Truth may hurt but deceit
hurts more: communication in palliative care. Palliat Med. 2002
Jul;16((4)):297–303. [PubMed] [Google Scholar]

23. Surbone A. Truth telling to the patient. JAMA. 1992 Oct;268((13)):1661–2.

[PubMed] [Google Scholar]

24. Weiss BD. Confidentiality expectations of patients, physicians, and

medical students. JAMA. 1982 May;247((19)):2695–7. [PubMed] [Google
Scholar]

25. Fleishacker S. A short history of distributive justice. Cambridge (MA):

Harvard University Press; 2005. [Google Scholar]

26. ABIM Foundation. American Board of Internal Medicine. ACP-ASIM

Foundation. American College of Physicians-American Society of Internal
Medicine. European Federation of Internal Medicine Medical professionalism
in the new millennium: a physician charter. Ann Intern Med. 2002
Feb;136((3)):243–6. [PubMed] [Google Scholar]
27. Tonelli MR, Misak CJ. Compromised autonomy and the seriously ill
patient. Chest. 2010 Apr;137((4)):926–31. [PubMed] [Google Scholar]

28. Pellegrino E, Thomasma D. For the patient's good: The restoration of

beneficence in health care. New York: Oxford University Press; 1988. p. p. 29.
[Google Scholar]

29. Dubler NN, Liebman CB. Bioethics Mediation: A Guide to Shaping

Shared Solutions. New York, NY: United Hospital Fund of New York; 2004.
[Google Scholar]

30. Jonsen AR, Siegler M, Winslade WJ. Ethics: A practical approach to

ethical decisions in clinical medicine. 8th edition. McGraw Hill; 2015. [Google
Scholar]

31. Pope TM. Legal briefing: futile or non-beneficial treatment. J Clin Ethics.
2011;22((3)):277–96. [PubMed] [Google Scholar]

32. Schneiderman LJ, Jecker NS, Jonsen AR. Medical futility: its meaning and
ethical implications. Ann Intern Med. 1990 Jun;112((12)):949–54. [PubMed]
[Google Scholar]

33. Boyle JM, Novak D. Religious and cultural perspectives in bioethics. In:
Singer PA, Viens AM, editors. The Cambridge Textbook of Bioethics. New
York (NY): Cambridge University Press; 2009. [Google Scholar]

34. Eaves-Leanos A, Dunn EJ. Open disclosure of adverse events:

transparency and safety in health care. Surg Clin North Am. 2012
Feb;92((1)):163–77. [PubMed] [Google Scholar]
35. Gallagher TH, Studdert D, Levinson W. Disclosing harmful medical errors
to patients. N Engl J Med. 2007 Jun;356((26)):2713–9. [PubMed] [Google
Scholar]

36. Lo B, editor. Disclosing errors. Resolving Ethical Dilemmas: A Guide for

Clinicians. Philadelphia (PA): Lippincott Williams & Wilkins; 2013. Chapter
34. [Google Scholar]

37. Emanuel EJ, Persad G, Upshur R, Thome B, Parker M, Glickman A, et al.

Fair allocation of scarce medical resources in the time of Covid-19. N Engl J
Med. 2020 May;382((21)):2049–55. [PubMed] [Google Scholar]

38. Truog RD, Mitchell C, Daley GQ. The toughest triage-allocating

ventilators in a pandemic. N Engl J Med. 2020 May;382((21)):1973–5.
[PubMed] [Google Scholar]

39. American College of Physicians Non-discrimination in the stewardship and

allocation of resources during health system catastrophes including COVID-
19. www.acponline.org/acp_policy/policies/acp_policy_on_non-
discriminationin_the_stewardship_of_healthcare_resources_in_health_system_
catastrophes_including_covid-19_2020.pdf accessed on April 5, 2020.

40. Dugdale LS, Siegler M, Rubin DT. Medical professionalism and the
doctor-patient relationship. Perspect Biol Med. 2008;51((4)):547–53.
[PubMed] [Google Scholar]

41. Peabody FW. The care of the patient. JAMA. 1927;88((12)):877–82.

[Google Scholar]