Programul de studii:

MANAGAMENTUL ȘI STRATEGIILE ÎNGRIJIRILOR PALIATIVE

ASPECTE ETICE ÎN CHIRURGIA ESTETICĂ

MASTERANZI:
Andreea COSTINA (BEJENARIU)
Ana-Maria HERSCOVICI (IACOBUȚĂ)
Ioana MUNTEANU (CĂLINESCU)
Adina-Roxana ZAINEA (IOSIF)
 NOȚIUNI GENERALE DE ETICĂ ȘI DEONTOLOGIE MEDICALĂ

Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei,
ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări
precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?
Morala (din latina, moralitas „maniere, caracter, comportament adecvat”) e o percepție a
comportamentului care diferențiază intențiile, deciziile și acțiunile între cele bune (sau corecte) și
rele (sau greșite). Un cod moral e un sistem de moralitate (de exemplu bazat pe o anumită filozofie,
religie sau cultură). Morala este o ramură a eticii, disciplină a filozofiei. (Cavalieri R., 2007)
Prin morală profesională se înţelege de regulă, normele de comportament profesional fiindcă
are valoarea unor criterii de referinţă pentru asigurarea progresului profesional, iar prin etica
profesională se înţelege justificarea teoretică a necesităţii respectării acestor norme.
Deontologia medicală (din greacă deon, -ontos = obligație, ceea ce trebuie făcut; logos =
știința + lat. medicus = medic) este ansamblul îndatoririlor care îi revin medicului în cadrul
exercitării profesiei, în raporturile cu bolnavii, cu ceilalți medici cu care colaborează și cu
personalul medical mediu și auxiliar, care se formează pe regulile (codurile deontologice ) și
tradițiile profesiei. Etica deontologică consideră că o acțiune are valoare morală, este bună,
numai dacă este guvernată de anumite principii normative care-i asigură nevesitatea si
universalitatea.
Etica şi Deontologia medicală (EDM) prevede ca medicii să îndeplinească la nivel cuvenit
toate normele etico-deontologice în condiţiile activităţii lor profesionale.
Dicționarul medical definește chirurgia plastică drept chirurgia care se ocupă
cu repararea, restaurarea, remodelarea sau reconstrucția unei părți vătămate, cu malformații
sau pierdute ale corpului uman. Termenul provine din limba greacă - "plastikos", ce semnifică
modelarea sau schimbarea formei, marcând esența acestei specialități chirurgicale: sculptura,
modelarea, rec (onstrucția. (Rusu V., 2004)
În general tehnicile chirurgicale utilizate pot fi grupate în două mari categorii după scopul
urmărit:
➢ operații estetice;
➢ operații reconstructive.
Chirurgia estetică este o chirurgie înalt specializată, ce se adresează atât femeilor cât și
bărbaților. Necesitatea unei chirurgii corectoare este frecvența si, de cele mai multe ori,
justificată din punct de vedere morfologic. Intervențiile estetice solicită chirurgului nu numai
cunoștințe medicale, ci și o înțelegere particulară a personalității pacientului, deoarece în spatele
acestei solicitări se află termenul de "frumusețe". El trebuie să înțeleagă ce caută pacientul și să
știe ce îi poate oferi, în același timp să învețe pacientul să se privească cu alți ochi, să își
aprecieze datele naturale, și mai ales, să nu își subordoneze perspectivele exclusiv aspectului
fizic. Comunicarea și dialogul apropie chirurgul plastic de pacientul său, atât medical cât și uman.
Corecția chirurgicală, atunci când este bine indicată, practicată și urmărită, aduce, în majoritatea
cazurilor, o senzație de bunăstare, care poate merge de la simpla plăcere, până la transformarea
radicală a unui individ. (A. Karen, 2012)
Chirurgia reconstructivă este provocatoare deoarece prin aceasta se încearcă reconstruirea
unei părți a corpului sau a unei funcții deteriorate sau absente. Tehnicile folosite au complexități
diferite și încearcă să reconstituie naturalul, folosind metode omenești. Deși se vorbește cel mai
mult despre chirurgia plastică estetică, activitatea principală a chirurgilor plasticieni este în mare
parte reconstructivă, acoperind toate aspectele ce țin de plăgi posttraumatice sau postexcizionale
și vindecarea acestora, reconstrucția după malformații congenitale, arsuri etc. Chirurgia estetică
ocupă o mică parte din întregul domeniu al chirurgiei plastice, dar la fel de important ca și
chirurgia reconstructivă.
În extenso, aria de competenta a specialității cuprinde diagnosticul si tratamentul chirurgical
al:
➢ arsurilor (indiferent de mecanismul acestora) si a sechelelor postcombustionale;
➢ traumatismelor însoțite de distrugere de părți moi (leziuni extensive tegumentare,
scheletice, tendinoase, vasculo-nervoase);
➢ chirurgia mâinii (leziuni posttraumatice, sindroame de compresie, afecțiuni cronice
sau sechele postoperatorii);
➢ patologia tumorală cutanată și de părți moi;
➢ malformațiilor congenitale;
➢ suferințe estetice. (Constantinescu, 2013)
Astăzi, chirurgia cosmetică este în creștere și aici sunt câțiva factori care sunt implicați în
această dezvoltare rapidă. Factori precum dezvoltarea economică, modificările normelor sociale
și culturale, globalizarea și călătoriile repetate în țările occidentale sunt principalele cauze ale
acestei dezvoltări rapide.
Cifrele publicate cu ocazia Congresului mondial al profesiei, organizat la Paris, arată "o
dinamică susţinută pentru acest sector într-un context economic dificil pentru mai multe regiuni",
subliniază IMCAS. Cifra comunicată de IMACS include atât vânzările de echipamente şi
produse utilizate pentru a modifica aspectul corporal, precum lasere pentru epilare definitivă de
exemplu, cât şi produsele farmaceutice, toxinele (printre care faimosul botox) şi implanturile
mamare.
Conform prognozelor, cifra de afaceri ar urma să ajung la 9,3 miliarde de euro în 2018, pentru a
se dubla între 2019 şi 2021, potrivit Agerpres.
Preşedintele ASAPS, Daniel Mills, aprecia atunci că aceste cifre se datorează atât creşterii
economice cât şi dorinţei baby-boomers şi copiilor lor de a rămâne competitivi pe o piaţă a
muncii întinerită. (Peter M. 2007)
Pentru a judeca faptele morale particulare (din domeniul biomedical) nu avem nevoie de
marile teorii etice, ci ne e suficient “un cadru pentru identificarea problemelor morale şi pentru
reflexia asupra lor” format din “patru ciorhini de norme morale” constituiţi din: principii de bază,
reguli (care sunt principii specificate, particulare), drepturi, virtuţi şi idealuri morale. Acest cadru
metodologic are la bază cele patru principii publicate de Beauchamp și Childress:

1. Principiul respectului autonomiei: aceasta e o regulă pentru respectarea capacităţii

persoanelor autonome de a lua decizii - persoanele trebuie să aibă libertatea de a face
propriile alegeri şi a-şi dezvolta propriile planuri de viaţă (fără controlul altora şi în
cunoştinţă de cauză). Cuvântul autonomie provine din limba greacă, Autos = sine
și normos = regulă, și înseamnă dreptul la alegere liberă, individuală (autonomie
personală). Indivizii au dreptul la autodeterminare. O persoană acționează autonom
atunci când acțiunile sale sunt rezultatul propriilor alegeri și decizii. Respectul
persoanei este fundamentul relației medic-pacient.
Trebuie îndeplinite două cerințe:
➢ Dreptul individului de a lua decizii legate de îngrijirea medicală sau cercetarea pe
subiecți umani – consimțământ vs. refuz;
➢ Necesitatea de a îi proteja pe cei cu autonomie redusă sau absentă.
Avantajele unei astfel de abordari:
✓ Ajută pacienții să realizeze și să obțină ceea ce doresc;
✓ Promovează starea de sănătate – pacienții pot decide mai bine pentru ei decât alții;
✓ Stimulează pacienții să-și asume responsabilitatea deciziilor și controlul asupra
propriilor vieți;
✓ Factor de reglare a medicinei ca profesie liberală.
În practica medicală principiul autonomiei stă la baza dreptului pacientului la autodeterminare.

2. Principiul binefacerii (beneficence): se referă la obligația dublă a medicului de a căuta

să maximizeze beneficiul potențial și să limiteze pe cât este posibil lezarea pacientului în
cadrul unei intervenții medicale. Echilibrul dintre beneficii și riscurile de lezare este un
 aspect cheie al eticii medicale. Potențiala lezare poate fi nu numai fizică ci și psihologică,
sau poate rezulta din încălcarea dreptului la intimitate al individului. La nivel normativ,
aceste principii sunt refectate în dreptul la viață, prevăzut de articolul 2 al Convenției
europene a drepturilor omului și dreptul de a fi protejat față de tratamente inumane și
degradante, stabilit în articolul 3 al acesteia. Mai concret, în aplicarea acestor principii,
medicii nu trebuie să furnizeze un trata- ment inutil sau disproporționat din punct de
vedere al riscurilor și constrângerilor pe care le presupune. Cu alte cuvinte, ei trebuie să
furnizeze pacienților tratamente proporționate și adecvate situației lor. Medicii au, de
asemenea, obligația de a avea grijă de pacienții lor, de a le ușura suferința și de a-i
sprijini.

3. Principiul nefacerii răului (non-maleficence): aceasta e o normă a evitării cauzării de

daune – persoanele trebuie să nu facă acele acte care e probabil să 3 cauzeze mai multe
daune decât beneficii, cu excepția situației în care există un temei suficient pentru a nu
proceda așa. Principiul are ca specificări reguli cum sunt: preveniți provocarea unor
dureri inutile; preveniți uciderea; preveniți incapacitatea altora; protejați drepturile altora,
ajutați persoanele cu dizabilități etc. Iar principiul nefacerii răului are ca reguli specifice
subordonate: nu ucide, nu cauza durere inutilă, nu face acțiuni care duc la incapacitatea
altora etc. De exemplu, dacă un medic stă și urmărește pasiv un bolnav care suferă în
urma aplicării unei proceduri de către un asistent, el poate respecta principiul nefacerii
răului (prin aceea că nu cauzează o durere inutilă) dar violează principiul binefacerii (prin
aceea că nu previne durerea). Aceeași problemă se pune în cazul dilemei a ucide/a lăsa să
moară.

4. Principiul dreptăţii: e un grup de norme pentru distribuirea beneficiilor, riscurilor şi

costurilor - trebuie să distribuim echitabil bunurile şi serviciile medicale. Termenii
"drept" şi "dreptate" sunt folosiţi în contexte foarte diferite, pentru a realiza susţineri
morale şi politice foarte diverse. S-a sugerat, de pildă, că termenii "drept” şi "dreptate" au
un conţinut atât de larg încât sunt folosiţi în mod generic pentru a ne exprima aprobarea
în privinţa a orice. Sau că dreptatea e atât de largă încât este echivalentă cu virtutea în
general. Cum scria Aristotel: [Dreptatea [...] este privită în general ca o suverană a
virtuţilor, mai strălucitoare decât luceafărul de seară, mai strălucitoare decât luceafărul de
zi. De aici şi proverbul: "Dreptatea concentrează în ea întreaga virtute" [...] Astfel
înţeleasă, dreptatea nu reprezintă o parte a virtuţii, ci virtutea în întregime, după cum nici
 contrariul ei, nedreptatea, nu este doar o parte a viciului, ci viciul în întregime.
(Bauchamps, 1979)

Pe măsură ce noțiunile de frumusețe suferă modificări, ridurile, depunerile de grăsime și

pielea afectată de soare nu mai se încadrează în conceptul nostru de societate îngrijită. Întrucât
aceste probleme reale sau percepute de îmbătrânire au primit o atenție sporită din partea
pacienților și medicilor, este necesară și o concentrare asupra considerentelor etice. Astfel:
✓ îmbunătățirea față de terapie;
✓ riscurile;
✓ autonomia pacientului;
✓ beneficiul;
✓ consimțământul informat; sunt aspecte care trebuie reconsiderate și subliniate atunci când
se analizează chirurgia estetică. (M. Kapten et al. 2008)

Pe lângă aceste 4 principii, întâlnim și alte principii cu o importanța deosebită în chirurgia

plastică precum:

1. CONFIDENȚIALITATEA
Secretul profesional este un drept legal statuat pentru pacienți și o obligație a personalului
medical, obligație etică și în același timp legală. Numeroase acte normative (Codul Penal,
Codul de Deontologie Medicala, Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului, Legea nr. 487/2002
a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice) constituie cadrul legal al
secretului profesional. În situația în care aceasta obligație de păstrare a secretului profesional este
încălcată pot apărea consecințe imprevizibile pentru pacient mai ales atunci când domeniul de
activitate este psihiatria.
Dreptul pacientului la confidențialitatea actului medical și obligația furnizorilor de servicii
medicale de a păstra secretul profesional reprezintă un aspect extrem de sensibil al practicii
medicale, mai ales in unele domenii, cum ar fi psihiatria. Originile secretului profesional pornesc
chiar de la Jurământul lui Hippocrate.
Conform principiului confidențialității, pacienții pot fi încredințați ca medicul nu va dezvălui,
fără acordul lor, nici un element al actului medical.

2. CONSIMTAMANTUL INFORMAT
Confidențialitatea medic-pacient este reglementată prin diverse acte normative și etice. În
Legea Drepturilor Pacientului din România, referitor la confidențialitatea medic-pacient sunt
stipulate următoarele: „Toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor,
diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale, sunt confidențiale chiar și după decesul
acestuia”.
În Codul Internațional de Etică Medicală este prevăzut faptul că „va respecta dreptul
pacientului la confidenţialitate. Este etic să divulge informaţia confidenţială atunci când
pacientul consimte la aceasta sau atunci când există un pericol sau o ameninţare iminentă la
adresa pacientului sau a celorlalţi şi această ameninţare poate fi îndepărtată numai prin încălcarea
confidenţialităţii.” (Rendtorff JD, 2009)
Legea 95/2006 precum și Codul deontologic al medicului, prevăd următoarele: „Pentru
investigaţiile paraclinice şi planul de tratament, medicul este obligat să ceară consimţământul
informat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia” .
Legea Nr. 95 din 14 aprilie 2006 – extras privind reforma în domeniul sănătății publicată în
Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2006

CAP. 3 Acordul pacientului informat

ART. 649
(1) Pentru a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru
pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moașă, conform
prevederilor alin. (2) si (3), pacientului i se solicită acordul scris.
(2) În obținerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moașa
sunt datori să prezinte pacientului informații la un nivel stiințific rezonabil pentru puterea de
înțelegere a acestuia.
(3) Informațiile trebuie să conțină: diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și
consecințele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile și consecințele lor,
prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

3. PACIENTUL ADOLESCENT
Deformitatea, maturitatea fizică și emoțională și rezultatul dorit pentru fiecare pacient
adolescent trebuie evaluate cu atenție înainte de a lua orice decizie. Sunt întotdeauna necesare
consultații suplimentare și discuții lungi înaintea intervențiilor chirurgicale estetice. Uneori,
totuși, adevărata întrebare este: Este etic să nu operează pe un pacient adolescent?
Prin selectarea corespunzătoare a pacientului, chirurgia estetică poate oferi rezultate
cosmetice excelente. Pacienții trebuie să efectueze o evaluare pre-operativă aprofundată și
consiliere înainte de intervenția chirurgicală. Aceasta poate necesita o evaluare psihologică de
specialitate.
 Chirurgii plastici trebuie să reziste măsurilor estetice la copii și adolescenți, în special
operațiile care sunt total cosmetice. Cu toate acestea, există excepții și argumente convingătoare
pot sprijini măsurile medico-estetice la copii și adolescenții. (Bucholz J. et. al., 2007)

ASPECTE LEGALE ALE ETICII

➢ SECŢIUNEA A Despre independenţa profesională a medicului şi responsabilitate

Art. 9. - Medicul are independenţă profesională absolută, libertatea absolută a prescripţiilor şi
actelor medicale pe care le consideră necesare, în limitele competenţei sale, şi este răspunzător
pentru acestea. În cazul limitării prin constrângeri administrative şi/sau economice a
independenţei sale, medicul nu este răspunzător.
Art. 10. - Medicul nu va garanta vindecarea afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat.
Art. 11. - În activitatea medicală ce se desfăşoară în echipă (secţii de spital, proces de învăţământ
medical tip rezidenţiat), răspunderea pentru actele medicale aparţine şefului echipei, în limitele
atribuţiilor administrative de coordonare, şi medicului care efectuează direct actul medical, în
limitele competenţei sale profesionale şi rolului care i-a fost atribuit de şeful echipei. În echipele
interdisciplinare, şeful echipei se consideră a fi medicul din specialitatea în care s-a stabilit
diagnosticul major de internare, dacă nu există reglementări speciale care să prevadă altfel.
Art. 12. - Încredinţarea totală sau parţială a obligaţiilor proprii către alte persoane, în lipsa
controlului personal, constituie abatere deontologică.
Art. 13. - Exprimarea consimţământului informat al pacientului pentru tratament nu înlătură
responsabilitatea medicului pentru eventualele greşeli profesionale.

➢ SECŢIUNEA B Secretul profesional

Art. 14. - Secretul profesional este obligatoriu, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege.
Art. 15. - Fac obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, în timpul exercitării profesiei
sale, a aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi probleme de diagnostic, prognostic, tratament, diverse circumstanţe în
legătură cu boala. Secretul profesional persistă şi după terminarea tratamentului sau decesul
pacientului.
Art. 16. - Secretul profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, dacă pacientul nu doreşte
altfel.
Art. 17. - Secretul profesional trebuie păstrat faţă de colegi, cadre sanitare şi instituţiile medicale
care nu sunt implicate în actul medical al pacientului în cauză. Art. 18. - În comunicările
ştiinţifice cazurile vor fi în aşa fel prezentate încât identitatea bolnavului să nu poată fi
recunoscută.
Art. 19. - În cazul în care nu este contrar intereselor pacientului, medicul curant va permite
accesul mass-media la pacient numai cu acceptul acestuia. Medicii şefi ai unităţilor medicale
sunt obligaţi să ia toate măsurile în aşa fel încât accesul mass-media la pacient să se facă numai
cu acceptul medicului curant şi al pacientului. Acordarea de informaţii cu privire la un anumit
caz se poate face numai cu acordul pacientului, al medicului curant şi al şefului unităţii medicale.
Art. 20. - Evidenţele medicale trebuie păstrate ca materiale secrete profesionale.

➢ SECŢIUNEA C Reguli generale de comportament în activitatea medicală

Art. 21. - Medicul nu poate trata un pacient fără a-l examina medical în prealabil, personal.
Numai în cazuri excepţionale, de urgenţă sau în cazuri de forţă majoră (îmbolnăviri pe nave
maritime aflate în mers, pe avioane în zbor, locuri inaccesibile sasu în timp util) se vor da
indicaţii de tratament prin mijloace de telecomunicaţii.
Art. 22. - Medicul poate executa o activitate medicală doar dacă are pregătire şi practică
suficientă pentru aceasta. Această prevedere nu se aplică în cazuri de urgenţă vitală, care nu
poate fi rezolvată altfel.
Art. 23. - Medicul poate utiliza numai aparate de diagnostic sau tratament autorizate şi pentru
mânuirea cărora are pregătire ori suficientă practică.
Art. 24. - Dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului medicul consideră că nu are
suficiente cunoştinţe ori experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, va solicita un
consult, prin orice mijloace, cu alţi specialişti sau va îndruma bolnavul către aceştia.
Art. 25. - În caz de pericol de moarte iminent, medicul va rămâne lângă pacient atât timp cât este
nevoie de ajutorul lui profesional.
Art. 26. - Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi aceeaşi atenţie ca şi cel care are
şanse de vindecare.
Art. 27. - Medicul va informa pacientul asupra bolii acestuia, tratamentului necesar şi a şanselor
de însănătoşire. Medicul va evita să trezească prin comportamentul lui imaginea unei boli mai
grave decât este ea în realitate.
Art. 28. - Medicul va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele
familiale ale bolnavului, exprimându-şi părerea numai dacă este solicitat şi numai dacă
intervenţia este motivată de interesul sănătăţii bolnavului.
Art. 29. - Medicul nu trebuie să se implice în problemele legate de interesele materiale din
familia bolnavului său. (L. Cioara, 2013)
 CONCLUZIE

Stiința evoluează repede și suntem destul de aproape de manipularea celulelor regenerative

până la nivel de gene. Practic, vom putea asista la replicarea rapidă și în siguranță a unor țesuturi
noi, a unor noi organe sau a unor regiuni anatomice, după cum primim informații medicale
recente, dar aceste procedee nu sunt accesibile pe scară largă. Vor juca un rol foarte important în
viitorul medicinei, inclusiv în tratamentele de întreținere.
În prezent, chirurgia estetică trece printr-o criză de identitate, precum și o dilemă etică acută.
O privire mai atentă din punct de vedere etic evidențiază faptul că medicul care oferă intervenții
estetice se confruntă cu multe probleme etice serioase.
Chirurgia estetică face profit din ideologia unei societăți care serveste doar vanitati, tinereti
si succesului personal, si care pierde din vedere valorile reale. Valoarea reală a unei persoane nu
poate fi redusă la apariția lui / ei, și medicina trebuie să se simtă obligația de a rezista acestor
ideologii moderne.
Stabilirea unui cod etic, care ar implica toate sancțiunile morale necesare în chirurgia
estetică, ar acționa favorabil în protecția acelor chirurgi care își desfășoară activitatea în
conformitate cu principiile morale și etice ale profesiei lor
 BIBLIOGRAFIE

1. Allen Karen, What is an Ethical Dilemma, in “ The New Social Worker”, Spring 2012, vol
19, nr 2, from
http://www.socialworker.com/feature-articles/ethics-articles/What_Is_an_Ethical_Dilemma
%3F/, accessed 10.12.2020.
2. An Encyclopedia Britannica Company. Dictionary. Thesaurus, from
https://www.merriam-webster.com/dictionary/morality, accesed 10.12. 2020.
3. Beauchamp, Childress, editors. Principles of biomedical ethics. 4th ed. Oxford: 1979.
4. Bucholz Jessica L., Keller, Cassandra L; Brady Michael P, Teachers` Ethical Dilemmas, in
“Teaching Exceptional Children”, vol 40, nr. 2, 2007.
5. Carriere, Peter M., Levinas, Ethics, Pedagogy and the Face, in CEA Forum, Winter/ Spring
2007, vol 36, issue 1, from
http://connection.ebscohost.com/c/biographies/28675689/levinas-ethics-pedagogy-face,
accessed 12.12. 2020.
6. Cavalier Robert, Kant`s Ethics, in “Online Guide to Ethics and Moral Philosophy”, 2007
from http://caae.phil.cmu.edu/cavalier/80130/part1/sect4/Kant.htm, accessed 10.12.2020.
7. Codul de Deontologie Medicala al Colegiului Medicilor din Romania. Colegiul Medicilor
din România.
8. Constantinescu, V. Mureşan, Instituţionalizarea Eticii: Mecanisme şi Instrumente, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2013, p. 76.
9. CURRICULUM DE PREGĂTIRE ÎN SPECIALITATEA CHIRURGIE PLASTICĂ,
ESTETICĂ ȘI MICROCHIRURGIE RECONSTRUCTIVĂ. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII
CENTRUL DE RESURSE UMANE ÎN SĂNĂTATE PUBLICĂ,
https://rezidentiat.ms.ro/curricule/2018/chirurgie_plastica_estetica_si_microchirurgie_recon
structiva_2018.pdf
10. Cioara, Ionel, Etica I-II. Note de curs, 2013, from
https://www.scribd.com/doc/137978264/Hedonism-etica, accessed 12.12.2020.
11. Eugenia Dima, Doina Cobeț, Laura Manea, Elena Dănilă, Gabriela E. Dima, Andrei Dănilă,
Luminița Botoșineanu. DEXI - Dicționar explicativ ilustrat al Limbii Române. Editura
Gunivas, 2007. 2240 p.
12. M. Kaptein, M. Schwartz, ,,The Effectiveness of Business Codes: A Critical Examination of
Existing Studies and the Development of an Integrated Research Model”, Journal of
Business Ethics, nr. 77, 2008, p. 113.
13. Rendtorff JD, Kemp P. The Barcelona declaration. Towards an integrated approach to basic
ethical principles. Synthesis Philosophica. 23:239-251 (2009).
14. Valeriu Rusu. Dicționar medical. Ediția a II-a revizuită și adăugită. Editură Medicală,
București, 2004.