SCOALA POSLICEALA CHRISTIANA

SPECIALIZAREA : AMG

GRUPA : III D

RASPUNDEREA SI RESPONSABILITATEA ACTULUI

MEDICA AL ASISTENTILOR MEDICALI GENERALISTI

"ESTI CEEA CE ESTI SI TE AFLI UNDE TE AFLI DATORITA CELOR CE SE PETREC

IN MINTEA TA; SCHIMBI CEEA CE ESTI SI LOCUL IN CARE TE AFLI SCHIMBAND
CEEA CE SE PETRECE IN MINTEA TA"(ZIG ZIGLAR)

CADRU DIDACTIC INDRUMATOR:

ELEV:

ANUL SCOLAR 2016-2017

 CUPRINS

1. INTRODUCERE
2. RASPUNDEREA SI RESPONSABILITATEA ASISTENTEI MEDICALE
3. CONCLUZI
 INTRODUCERE
Dezvoltarea şi schimbările survenite în procesul de asistenţă medicală ca
profesie ce se defineşte şi se redefineşte pe ea însăşi au un impact deosebit de puternic
asupra scopului şi naturii eticii în domeniul asistenţei medicale. Etica trebuie să implice o
evaluare potrivită a tradiţiei şi a experienţei trecute, dar procesul de luare a deciziilor
etice nu este retrospectiv; el trebuie să fie prospectiv. Acest proces nu poate fi doar
reactiv, să stabilească convenţii, reguli şi practici. ,,Competenţa în etică înseamnă să
deţii cunoaşterea, abilităţile şi încrederea de a fi proactiv, de a-ţi asuma riscuri şi de a
accepta responsabilitatea unor decizii dificile’’ (Thomson, 1976).
Deşi asistenţa medicală ca activitate de îngrijire a celor ce sunt bolnavi,
accidentaţi, slabi sau vulnerabili este la fel de veche ca societatea însăşi, ca profesie
recunoscută formal ea are aproximativ 100 de ani vechime. De-a lungul istoriei ei,
asistenţa medicală a trebuit să se adapteze la schimbarea condiţiilor sociale, la
schimbarea teoriilor privind morbiditatea şi mortalitatea, la dezvoltarea medicinei şi a
tehnologiei medicale aplicate, la schimbările privind acordarea îngrijirii medicale în cazul
naşterii, la schimbările asociate rolurilor şi responsabilităţilor asistenţilor medicali în
cadrul îngrijirilor medicale. Ca şi grup ocupaţional asistenţii medicali au demonstrat o
abilitate remarcabilă de a se adapta la toate schimbările survenite.
Schimbările sociale, economice şi epidemiologice au provocat asistenţii
medicali să-şi îmbunătăţească cunoştinţele şi abilităţile, dar au adus de asemenea noi
provocări de natură etică – atât în ce priveşte situaţiile ce trebuie rezolvate, dar şi privind
creşterea numărului de personal şi creşterea responsabilităţii morale profesionale. Etica
asistenţei medicale însăşi a fost supusă unei revoluţii trecând de la o concentrare pe
etichetă la o explorare serioasă a cunoştinţelor şi abilităţilor.
În parte, studiul eticii priveşte determinarea a ceea ce este bun şi corect
pentru fiinţele umane.
Medicina tradiţională sau etica biomedicală derivă din principiile lui Hippocrat,
având la bază noţiunile de binefacere şi non-maleficienţă. În forma originală jurământul
hipocratic are nuanţe puternice de paternalism şi chiar în versiunea modernă implicaţiile
paternalismului sunt încă prezente.
Codul de Conduită al Consiliului Central al Asistenţilor Medicali, al
Moaşelor şi al asistenţilor medicali comunitari (1992) stipulează că asistenţii
medicali ar trebui să ,,acţioneze întotdeauna în aşa fel încât să promoveze şi să
protejeze bunăstarea şi interesele pacienţilor/clienţilor’’.
Adevărata problemă constă în determinarea beneficiilor de care să se bucure
pacienţii şi a modului în care pot fi servite mai bine interesele lor. Efectul adoptării eticii
medicale tradiţionale este că asistentul medical este plasat în poziţia de părinte vis-a-vis
de pacient. Acesta devine un element pasiv căruia i se neagă autonomia.
A nega autonomia persoanelor înseamnă a le trata ca pe nişte persoane care
nu sunt întregi; dar autonomia este un element integral al sănătăţii. Dacă o persoană nu
este capabilă să îşi exercite autonomia dintr-un oarecare motiv, atunci ea nu
funcţionează ca o persoană întreagă şi deci dacă sănătatea este definită ca integritate,
ea nu este sănătoasă.
Seedhouse (1988) argumentează că dacă definiţia sănătăţii implică
autonomie atunci cadrele medicale au datoria să creeze autonomia beneficiarilor
sistemului de sănătate.
Obligaţia morală a asistentului medical şi a întregului personal din domeniul
sanitar este atunci să furnizeze pacientului elementele necesare pentru exprimarea
autonomiei. Aceasta înseamnă înlăturarea acelor obstacole fizice şi mentale necesare
pentru a sublinia abilitatea oamenilor de a lua decizii în mod autonom şi dacă este
necesar să îi ajute să îşi dezvolte abilitatea de a lua decizii motivate.
Seedhouse concluzionează că crearea autonomiei personale este scopul
principal a muncii în domeniul sanitar. Seedhouse (1988) mai menţionează că
,,respectarea autonomiei este o parte importantă a justificării de bază a muncii în
domeniul sanitar şi este total diferită de necesitatea de a crea autonomie’’. Respectarea
autonomiei pacientului înseamnă a-i permite să ia decizii şi să pună în practică aceste
decizii. Crucial pentru a lua decizii autonome este să se afle în posesia cunoştinţelor
necesare. Aceast lucru impune profesioniştilor din domeniul sanitar datoria de a se
asigura că pacientul deţine toate informaţiile necesare pentru a face o alegere motivată.
În acest caz se poate argumenta că în timp ce noţiunile de binefacere şi
non-maleficienţă sunt compatibile cu filosofia asistenţei medicale, orice noţiune de
paternalism sau parentalism cu siguranţă nu este.
Filosofia ce stă la baza procesului de asistenţă medicală şi a celor mai multe
modele de asistenţă medicală este că relaţia dintre asistentul medical şi pacient este una
de parteneriat nu de părinte-copil.
Pacientul este încurajat să participe pe deplin la toate stadiile procesului.
Asistentul medical împreună cu pacientul identifică necesităţile acestuia şi plănuiesc
îngrijirea lui. Pacientul este încurajat să participe la implementarea îngrijirii lui şi la
evaluarea îngrijirii primite. Pacientul este activ implicat în procesul de decizie şi în
procesul de tratament.
O etică ce sugerează că asistentul medical are dreptul de a decide care este
interesul pacientului este cu siguranţă în contradicţie cu filosofia procesului de asistenţă
medicală şi cu majoritatea teoriilor privind asistenţa medicală.
Asistentul medical este văzut în prezent mai mult în ipostaza de partener
decât de avocat al pacientului. Dacă pacienţii au drepturi, atunci dacă drepturile lor sunt
negate sau ei nu au abilitatea de a-şi exercita aceste drepturi, asistentul medical are
responsabilitatea să se asigure că drepturile lor sunt respectate.
Aceasta înseamnă că asistentul medical ar putea fi pus în situaţia de a apăra autonomia
decizională a pacientului chiar dacă el nu este de acord cu decizia. Aşa cum este
adesea cazul intră în conflict cu opinia medicului sau a altor persoane implicate în
îngrijirea pacientului.
Conflictul nu este atât unul clinic, cât unul etic, asistentul medical şi medicul
adesea abordând situaţia din perspective etice opuse: asistentul medical dintr-o poziţie
etică ce consideră că paternalismul este justificat în servirea intereselor pacientului
atunci când el şi-a definit interesele.
 O altă problemă de etică medicală este concentrată în întrebarea dacă
anumite acţiuni sunt întotdeauna corecte indiferent de circumstanţele în care au loc.
Virginia Henderson (1977) consideră ca componentă de bază a asistenţei medicale
ajutarea pacientului să îşi practice religia sau să acţioneze conform concepţiei lui despre
bine şi rău. Fiecare set individual de valori va fi rezultatul unei multitudini de factori
familiali, religioşi, culturali şi educaţionali.
Asistenţii medicali, ca şi grup profesional sunt divizaţi în ce priveşte
opiniile lor cu privire la probleme ca avortul, eutanasia şi experimentele medicale.
Vor exista păreri care vor considera că avortul, de exemplu, este greşit indiferent de
circumstanţe şi părerile celor care consideră că fiecare femeie ar trebui să aibă dreptul
să decidă asupra sarcinii ei, păreri ce vor considera că este permis în anumite
circumstanţe.
Conform majorităţii codurilor morale şi în special a principalelor
religii ale lumii, ideea de a lua o viaţă, cel puţin în majoritatea circumstanţelor este
greşită. De asemenea, este în general acceptată credinţa conform căreia a salva o viaţă
este bine. Există multe situaţii în medicină şi asistenţa medicală în care medicul sau
asistentul medical trebuie să ia decizii şi oricare ar fi decizia aleasă ea va avea
consecinţe negative. Aşa cum există legi naturale ce guvernează universul fizic ca legea
gravitaţiei, aşa există şi legi morale ce determină ce este moral corect în orice situaţie
dată şi care vor fi absolute.
O altă idee ce trebuie luată în considerare în studiul eticii medicale o
constituie diferenţa dintre aspectele descriptive şi normative ale eticii ce este foarte
evidentă în procesul de asistenţă medicală.
Există mai multe teorii ce studiază etica normativă. Teleologia pune accentul pe
finalităţi, scopuri, intenţionalitate. Argumentele teleologice privesc consecinţele şi
rezultatele. Binele este văzut în termenii de bine produs ca şi consecinţă a acţiunii. În
acest caz o finalitate poate justifica orice mijloace; uneori este posibil să faci ,,rău’’ pentru
a obţine ,,bine’’. Această teorie a fost aplicată când a fost argumentat că testele HIV pot
fi făcute atunci când mostrele de sânge au fost luate pentru orice alte teste pentru a
ecarta nivelul infecţiei în cadrul populaţiei ca întreg.
Deontologia este teoria ,,drepturilor şi îndatoririlor sau a ceea ce este
bine şi rău în mod absolut (ca opoziţie la binele şi răul relativ). Deontologia modernă se
bazează pe respectul necondiţionat pentru persoane (sau alte forme de viaţă) şi poate
cere să se facă ceea ce este bine cu privire la consecinţe’’ (Boyd 1997). Conform acestei
teorii orice decizie depinde de ceea ce acţiunea însăşi trebuie să reprezinte.
Această teorie este sceptică în ce priveşte abilitatea de a privi în viitor şi de a
lua orice decizie pe baza consecinţelor acţiunilor, deci consideră interesele şi drepturile
persoanelor (drepturile omului) de primă importanţă.
Cel mai bun avocat a acestui sistem etic a fost Immanuel Kant ce considera că
noţiunea de bine şi rău este fundamentală, dar la fel de importantă este datoria sau
obligaţia. O persoană bună este descrisă ca cineva care obişnuieşte să acţioneze corect
şi o acţiune corectă este una care este realizată din simţul datoriei. Kant considera că
orice persoană are capacitatea de a gândi şi de a acţiona moral. El a stabilit un set
de reguli sau imperative morale în acest sens.
Pentru a ne forma o impresie exhaustivă asupra eticii medicale este
necesar să studiem unul din cele mai importanet coduri de practică în asistenţa
medicală, cel din Marea Britanie şi anume Codul Etic pentru Asistenţii Medicali
realizat de Consiliul Internaţional al Asistenţilor Medicali (ICN) (2000).
Acest cod subliniază valorile ce stau la baza asistenţei medicale detaliind cele
patru responsabilităţi fundamentale ale asistenţilor medicali: de a promova sănătatea, de
a preveni îmbolnăvirea, de a reinstala sănătatea şi de a atenua suferinţa. Este
remarcabil că aceste valori s-au schimbat foarte puţin de-a lungul timpului. Menţionând
responsabilităţile asistenţilor medicali, Codul are un rol formativ (are rolul de a forma
caracterul asistentului medical şi caracterul actului medical).
Codul conţine patru elemente fundamentale ce subliniază
standardele conduitei etice a asistentului medical.
 Primul element vizează natura relaţiei dintre asistentul medical şi pacienţi.
Principala responsabilitate profesională a asistentului medical este de a acorda îngrijirea
necesară. În procesul de îngrijire asistentul medical asigură un mediu în care drepturile
omului, valorile, obiceiurile şi credinţele individului, familiei şi comunităţii snt respectate.
Asistentul medical se asigură că individul primeşte suficientă informaţie pe baza
căreia acesta să îşi dea consensul pentru îngrijire şi tratament. El păstrează confidenţiale
informaţiile personale şi foloseşte cu discernământ aceste informaţii, fiind responsabil
împreună cu societatea de a iniţia şi realiza acţiuni care să răspundă necesităţilor sociale
şi de sănătate ale publicului, în special ale populaţiilor vulnerabile. Asistentul medical
împărtăşeşte, de asemenea, responsabilitatea de a proteja mediul înconjurător de
poluare, degradare şi distrugere.
Al doilea element fundamental al Codului vizează relaţia dintre
asistentul medical şi practica medicală. Asistentul medical poartă răspundere
personală pentru practica sa medicală şi pentru actualizarea competenţelor sale prin
educaţie continuă. Asistentul medical menţine un standard al sănătăţii personale astfel
încât abilitatea de a furniza îngrijire să nu fie compromisă.
El se foloseşte de judecată în relaţia cu competenţa individuală când acceptă
sau deleagă responsabilităţi. Asistentul medical menţine standarde de conduită
personală ce se reflectă bine asupra profesiei şi întăreşte încrederea publică. Asistentul
medical se asigură că folosirea tehnologiei şi ştiinţei avansate sunt compatibile cu
siguranţa, demnitatea şi drepturile oamenilor.
Un al treilea element al Codului vizează relaţia dintre asistenţii medicali
şi profesie. Asistentul medical îşi asumă rolul major în determinarea şi implementarea
standadelor acceptabile ale practicii asistenţei medicale clinice, ale managementului, ale
cercetării şi educaţiei. Asistentul medical acţionând în cadrul organizaţiei profesionale
participă la crearea şi menţinerea condiţiilor echitabile de muncă în asistenţa medicală.
Al patrulea element al Codului vizează relaţia dintre asistenţii medicali şi
colegii lor. Asistentul medical menţine o relaţie de cooperare cu colegii de muncă din
domeniul asistenţei medicale şi din alte domenii. El acţionează în mod potrivit pentru a
proteja pacienţii atunci când îngrijirea lor este pusă în pericol de către colegi sau de către
alte persoane.
Dacă Codul Etic pentru Asistenţii Medicali al Consiliului Internaţional al
Asistenţilor Medicali (ICN) (2000) fixează câteva principii ce priveşte conduita
asistenţilor medicali, Carta Pacienţilor (Marea Britanie, 1992) a încercat să fixeze câteva
drepturi şi obligaţii pentru pacienţi, dar a demonstrat foarte curând un mare neajuns şi
anume acela că nu prevede a cui responsabilitate este să îndeplinească drepturile
menţionate aici. Departamentul de Sănătate din Marea Britanie a publicat atunci o altă
cartă în 1995, dar documentul nu a avut acelaşi impact ca şi Carta Pacientului, ambele
fiind completate de carte produse de trusturi locale sau de către angajatori din domeniul
sănătăţii.
Diferite instituţii medicale şi unităţi spitaliceşti au abordat problema eticii
pe cont propriu. S-a insistat asupra dreptului pacienţilor la informare. Informarea
pacienţilor, furnizându-le acestora instrumentele necesare pentru a nu fi de acord cu
îngrijirea sau tratamentul propus. Astfel ei au dreptul să spună nu şi să facă ecest lucru
într-un mod informat şi fără frică de presiune sau sancţiune.
Timp de mulţi ani principalul domeniu în care pacienţii şi-au exercitat dreptul de
a nu beneficia de anumite tratamente a fost în cazul martorilor lui Iehova care au refuzat
transfuziile de sânge. Acest lucru a dus la o atenţie sporită acodată altor aspecte ce
privesc drepturile pacienţilor: nevoia de a acorda mai multă atenţie diferenţelor
individuale şi de a respecta drepturile minorităţilor culturale şi religioase în ce priveşte
îngrijirea şi a obligat medicii şi oamenii de ştiinţă să ia în considerare alte terapii pentru
anumite boli şi dizabilităţi, determinarea individuală devenind o limită a acţiunilor
medicilor, iar privilegiul terapeutic pretins de medici trebuind să fie în beneficiul vieţii
pacientului.
Pacientul poate să nu fie la fel de autonom cum se consideră, dar
deciziile şi influenţa familiei şi comunităţii trebuie să joace rolul acordat lor de către
pacienţi (J.Washburn, 2000). Pacienţii au dreptul să nu aştepte mai mult de anumite
perioade determinate pentru realizarea unor operaţii, pentru programări sau pentru
sosirea ambulanţei. Binenţeles, dreptul principal al pacienţiollor este de a fi trataţi în
funcţie de nevoile lor.
Drepturile pacienţilor reprezintă îndatoririle instituţiei. Pacienţii şi
personalul trebuie să aibă anumite aşteptări ce pot fi îndeplinite.
Un trust sau un angajator în domeniul sănătăţii are în primul rănd datoria de a-şi
îngriji pacienţii. O instituţie se comportă etic dacă ea previne, prevede şi îşi actualizează
potenţialul şi resursele.
Astfel de instituţii se asigură că contractele sunt menţinute şi că clădirile şi
echipamentele sunt verificate regulat şi păstrate în bune condiţii. Mai înseamnă că
facilităţile acordate personalului sunt reale şi că flexibilitatea orelor de lucru şi a
contractelor e posibilă.
Drepturile instituţiei constau în faptul că ele se aşteaptă ca angajaţii să respecte
politicile, statutul şi măsurile ce asigură condiţii de lucru favorabile şi, de asemenea, să
ajute şi alte persoane să le respecte. Principiile etice cel mai des implicate aici sunt
acelea de justiţie, corectitudine şi non-maleficienţă.
Pentru a întregi tabloul elementelor ce privesc etica medicală, pot fi
menţionate câteva conflicte morale ce pot apărea în procesul de a deveni şi de a exercita
profesia de asistent medical. Unul dintre acestea ar fi conflictul dintre valorile personale
şi practica de rutină în procesul de tranziţie de la statutul de asistent medical în devenire
la cel de profesionist.
Îngrijirea medicală poate fi redusă la un set de elemente de rutină desemnate
să soluţioneze necesităţile unui grup de pacienţi. Oricare ar fi sistemul de îngrijire, din
punctul de vedere al pacientului întotdeauna este implicat un element de rutină. Însă
pacienţii au nevoi individuale, şi prezintă nevoi ce trebuie soluţionate individual de către
specialişti.
Pe perioada studiilor, asistenţii medicali debutanţi nu sunt încă capabili
să vadă ce se întâmplă în procesul de asistenţă medicală din perspectiva
profesionistului, dar ei sunt preocupaţi să devină asistenţi medicali, să se comporte
profesionist. Cu timpul debutanţii se obişnuiesc cu munca şi sunt mai puţin speriaţi de
realităţile asistenţei medicale, ei îşi pierd o parte din inocenţa iniţială.
Asistenţii medicali debutanţi sunt adesea marcaţi de aspectele dezumanizante
ale îngrijirii în cadrul spitalului (Melia, 1987). Pacienţii par să aibă puţin control asupra
vieţilor lor în spital.
Există o confidenţialitate redusă, iar procedurile şi problemele intime sunt tratate
superficial. Perspectiva asistenţilor medicali debutanţi cu privire la aceste aspecte este
oarecum mai aproape de perspectiva pacientului decât cea a asistentului medical
profesionist.
Asta nu înseamnă neaparat că proaspătul asistent medical îşi pierde tangenţa
cu perspectiva non-medicală în favoarea celei profesionale. Poate însemna că
consideraţia actuală a implicaţiilor etice aparent simple ale asistenţei medicale constituie
acum mai mult o activitate deliberată şi critică, decât o reacţie spontană.
Procesul de devenire a asitentului medical este oarecum similar cu cel al
devenirii pacientului. Pierderea unei anumite părţi a identităţii, utilizarea unui rol
generalizat şi comportarea conformă sunt experienţe comune pentru asistenţi medicali şi
pacienţi.
Noii asistenţi medicali simt adesea că se află într-o ierarhie rigidă ce
funcţionează mai mult în funcţie de rang decât în funcţie de raţionalitate şi motivaţie.
Libertatea lor de a acţiona şi de a întreba este uneori restricţionată. Această situaţie lasă
multe conflicte nerezolvate privind valorile personale şi profesionale.
Un alt conflict etic ce poate apărea pe parcursul exercitării meseriei de asistent
medical ar fi cel dintre tratarea pacienţilor ca oameni, dar fără implicare emoţională. Un
alt conflict etic constă în pericolul de a eticheta pacienţii.
Acestea sunt doar câteva din problemele etice ce pot apărea în cadrul
procesului de îngrijire a pacientului şi în cadrul procesului de a deveni asistent medical.
În orice caz, aceste exemple oferă câteva indicaţii asupra varietăţii alegerilor etice pe
care asistenţii medicali trebuie să le facă în fiecare zi nu numai în cadrul procesului lor
de pregătire, ci de-a lungul întregii lor cariere.
 O atenţie deosebit de mare ar trebui acordată efectelor stresului cauzat
de conflictele etice asupra asistenţilor medicali. Acest tip de stres poate apărea ca
rezultat al obligaţiei de a acţiona într-o manieră ce contravine valorilor personale şi
profesionale. El poate conduce la sentimente de frustrare, furie şi vină, la apariţia
depresiei, a anxietăţii sau a coşmarelor.
Nerezolvarea conflictelor de natură etică poate duce la apariţia epuizării
emoţionale şi a sindromului arderii sau la părăsirea profesiei. Există multe strategii de a
aborda stresul cauzat de conflictele etice în practica clinică zilnică. Alegerea celei mai
bune metode de abordare a acestei probleme depinde în special de dilema etică şi de
constrângerile instituţionale pe care le întâmpină furnizorii de servicii de sănătate.
Factorii de conducere din domeniul sanitar sunt responsabili de
adoptarea unor strategii care să promoveze un climat etic în cadrul organizaţiei pe care o
conduc. Funcţionalitatea acestor strategii este strâns legată şi de abilitatea organizaţiei
de a-şi păstra profesioniştii în domeniul sănătăţii şi de a creşte nivelul lor de satisfacţie
privind locul de muncă, dar şi de a furniza accesul lor la educaţie etică şi la resurse.
 RASPUNDEREA SI RESPONSABILITATEA ASISTENTEI
MEDICALE
RASPUNDEREA, inseamna a fi constient de insemnatatea sarcinilor asumate
sau primite de a lucra cu râvna si seriozitate pentru executarea lor; iar responsabilitatea
este obligatia de a efectua un lucru de calitate, de a accepta si suporta consecintele unor
esecuri.
Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic ci numai
aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normei juridice. Se pot distinge
astfel mai multe feluri de răspundere juridică medicală: penală, disciplinară, civilă.
Răspunderea penală.
Această formă de raspundere juridică intervine în situaţia in care personalul
medical comite o faptă ilicită, incriminată prin lege ca infracţiune.
Răspunderea disciplinară a asistenţilor medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali este reglementată de:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei
de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical,
precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România;
- Statutul Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România;
- Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România.
Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali răspund
disciplinar pentru nerespectarea:
- legislaţiei din domeniul profesiei,
- a Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi
al asistentului medical din România,
- a regulilor de bună practică profesională,
 - a Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România,
- deciziilor obligatorii adoptate în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare de
organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România,
- precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de
natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
Sancţiuni
Sancţiunile disciplinare pe care organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România le pot aplica sunt
următoarele:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice
cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei pe perioada respectivă;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice
cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei.
Sancţiunile prevăzute la lit. a) şi b) se aplică de consiliul judeţean al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
Sancţiunile prevăzute la lit. c) şi d) se aplică de Consiliul naţional al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România în urma
unei anchete efectuate de Comisia naţională de etică şi deontologie a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, care
întocmeşte un raport în acest sens.
Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi
servicii medicale, sanitare şi farmaceutice este reglementată de Titlul XV din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi de Normele de aplicare ale
acestui titlu aprobat prin Ordinul nr. 482/2007 al ministrului sănătăţii.
Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii
medicale, sanitare şi farmaceutice reprezintă o formă specială a răspunderii civile
delictuale.
Raspunderea civilă. Această formă de raspundere juridică intervine în
situaţia in care persoanele fizice sau juridice implicate in actul medical
comit o faptă ilicită care are legatură cu exercitarea profesiei medicale sau
asigurarea condiţiilor pentru executarea actului medical.
Alte dispoziţii legale referiotare la malpraxis
Legea nr. 95/2006 defineşte malpraxisul ca fiind eroarea profesională săvârşită
în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra
pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi
tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia
faptelor ce reprezintă infracţiuni.
Omisiunea încheierii asigurării de malpraxis medical sau asigurarea sub limita
legală de către persoanele fizice şi juridice prevăzute de prezenta lege constituie abatere
disciplinară şi se sancţionează cu suspendarea dreptului de practică sau, după caz,
suspendarea autorizaţiei de funcţionare.
Această sancţiune nu se aplică dacă asiguratul se conformează în termen de 30
de zile obligaţiei legale.
Daca raspunderea nu face decât sa pastreze statutul deontologic, avizând
asistenta medicala de consecintele reglementarilor de ordine interioara, responsabilitatea
tinde sa schimbe ceva din datul comun spre implinirea si progresul profesiei noastre.
Trebuie sa intelegem ca raspunderea si responsabilitatea sunt notiuni complementare,
dar nu identice.
 Daca in timpul activitatii noastre profesionale, fie la catedra scolilor postliceale
sanitare, fie in sectiile spitalelor cu elevii sau asistentele medicale debutante, reusim sa
le invatam in afara de executarea efectiva a tehnicilor medicale si normele de etica,
cunostintele de morala, de constiinta profesionala si responsabilitate medicala, reusita
este de partea noastra si in folosul intregii societati.
Pentru aceasta, atât in timpul pregatirii in scoala, cât si in stagiile de practica,
trebuie sa apelam la toate metodele si procedurile de educatie, prin programe atractive,
printr-o continua comunicare cu cei tineri. Trebuie sa intiparim in constiinta tineretului pe
care il pregatim ca meseria de asistent medical este pe cât de nobila, pe atât de grea iar,
o asistenta medicala de "CALITATE" inseamna constiinta, multa munca si cultura. Toate
stradaniile noastre converg catre acest obiectiv fundamental de formare a asistentilor
medicali.
Procesul educativ este anevoios. Nu dorim ca viitoarele asistente medicale sa-si
insuseasca disciplinele prevazute in PROGRAMA si sa obtina diplome. Am dori sa
formam unele mentalitati, concomitent cu demolarea altora, iar responsabilitatea si
constiinta profesionala sa ocupe un loc important in educarea tinerei generatii de
asistenti medicali.
Este necesar sa temporizam tendinta catre spectaculos care caracterizeaza de
multe ori tineretea si sa ii invatam sa reflecte mai mult asupra importantei meseriei pe
care si-au ales-o.
Consider ca este necesar sa implementam in constiinta tinerei generatii ca o
asistenta medicala de calitate nu inseamna mai multe medicamente, mai multe locuri in
spital sau un personal mai numeros, ci si o constiinta a lucrului bine facut si asumarea
responsabilitatii pentru orice gest medical sau atitudinea asistentei medicale fata de
bolnav si familia acestuia. Trebuie sa explicam ca o asistenta medicala nepregatita este
un pericol si, in asemenea cazuri am putea vorbi de culpabilitatea lipsei de pregatire,
pentru ca este vorba de responsabilitatea acestui act. Un medicament neadministrat la
timp sau omis, o recomandare neinteleasa corect si neexecutata corect, pot pune in
pericol viata bolnavului, fara sa mai vorbim de aparatura pe care o mânuiesc asistentii
medicali.
Responsabilitatea profesionala, respectiv juridica nu este sub aspect deontologic
decât o continua exigenta fata de sine, ce face ca "acolo unde exista constiinta morala
sa inceteze legalitatea" si care nu urmareste decât protejarea intereselor bolnavului.
Asistentii medicali trebuie sa fie bine informati asupra diferitelor aspecte ale
responsabilitatii medicale. Chiar si in accidentele medicamentoase, responsabilitatea,
desi are un continut etico-juridic, se stabileste prin mijloace tehnice in scopul de a nu
arunca asupra asistentului medical responsabilitati excesive care ar duce la mentalitatea
unei diluari a responsabilitatii prin frica de raspundere, acoperirea cu investigatii sau cu
activitate obligatorie intr-o echipa. Responsabilitatea va fi intotdeauna individuala, chiar si
in conditiile muncii in echipa in care partajarea ei devine stiintific posibila.
In aprecierea raspunderii fata de un accident medicamentos se pune problema
de a cerceta respectarea urmatoarelor aspecte:
• Caile si metodele de stabilire a diagnosticului pozitiv ce a indicat medicatia;
• Respectarea indicatiilor administrarii medicamentului;
• Respectarea si decelarea contraindicatiilor administrarii;
• Urmarirea modului de administrare a medicamentului si decelarea la timp a
eventualelor reactii de intoleranta;
• Testarea sensibilitatii la unele medicamente si evaluarea corecta a
riscurilor lor.
In acest mod, deontologia accidentului medicamentos se inscrie in efortul
centrelor de farmaco-vigilenta, in semnalarea si prevenirea efectelor nedorite ale
medicamentelor.
Deasemenea, asistentele medicale isi vor asuma responsabilitati in luarea
deciziilor in profilaxia primara.
Constiinciozitatea si buna pregatire sunt suportul responsabilitatii, gajul de
siguranta in exercitarea profesiei.
 Toate legile si actele normative prevad ca incalcarea regulilor stabilite pentru
buna desfasurare a actului medical atrag raspunderea disciplinara, contraventionala sau
penala.
Cunoasterea legilor si a reglementarilor si consecintele posibile in caz de
incalcare a acestora, asigura exercitarea profesiei in conditii de siguranta, de liniste atât
de necesare pentru protectia psihica in actul de ingrijire.
Colegiul asistentilor medicali poate interveni activ in imbunatatirea calitatii actului
medical prin cursuri de perfectionare care sa aiba drept scopuri schimbarea mentalitatii,
a responsabilitatii medicale si informarea asistentilor medicali privitor la legislatia in
vigoare. Este de datoria noastra sa prezentam propuneri pentru modificarea acestor
reglementari.
 CONCLUZI
Etica medicala:
Etica medicala cuprinde o serie de reguli grupate cu coduri, juraminte,
declaratii, destinate reglementarii relatiei asistent – pacient, medic – pacient.
Toate aceste norme au aparut ca o necesitate a activitatii medicale inca
din cele mai vechi timpuri.
Normele erau elaborate de catre medici fiind destinate strict corpului
medical.
De exemplu: Celebrul juramantul a lui Hipocrate.
In epoca contemporana, vechile reglementari morale au fost adoptate,
reluate si grupate in declaratii etico – medicale.
(Declaratia de la Geneva 1848, Helsinki 1964)
Concepte etice in practica nursing-ului.
Traditiile si standardele care se intalnesc in intreaga istorie a nursing-ului au la
baza o serie de concepte care sunt:
1) Avocatura (avocatul pacientului)
2) Cooperarea
3) Grija si afectiunea
4) Raspunderea personala
1) Avocatura – modelul protejarii drepturilor:
• Asistenta medicala este aparatoarea dreptului pacientului, informeaza
pacientul despre drepturile lui, se asigura ca pacientul intelege aceste drepturi
• Raporteaza incalcarea drepturilor pacientului
• Previne pe viitor incalcarea drepturilor pacientului
Modelul deciziilor bazate pe valori
Presupune ca asistenta medicala il ajuta pe pacient, discutand despre
nevoile, interesele si alegerile (deciziile) pacientului in conformitate cu nevoile si stilul
(modul) de viata al pacientului.
 Asistentul medical nu impune si examinarea impreuna cu pacientul asupra
avantajelor si dezvoltarii diferitelor optiuni. (Asistentul medical ia decizia separat de
pacient, cu acordul pacientului)
Modelul respectului – persoanei ingrijite
Asistentul medical il considera pe pacient drept semenul sau si ii acorda
respectul cuvenit.
2) Cooperarea – Conceptul care impune participarea alaturi de alte persoane
pentru asigurarea unei ingrijiri de calitate a pacientilor.
Se realizeaza in doua dimensiuni:
• cu persoane din sectorul medical
• cu persoane din alte domenii de activitate
3) Grija si afectiunea
Impune angajamentul de a proteja atat demnitatea cat si sanatatea umana.
Tipuri de grija:
• a fi in serviciul pacientului
• a-l respecta pe pacient
• a trai si a simti pentru pacient
• a fi apropriat de pacient
Raspundere si responsabilitate in nursing
Sunt doua atributii fara de care asistenta medicala nu-si poate desfasura
activitatea profesionala.
Raspunderea profesionala este un concept etic, important avand la baza
acordarea ingrijirilor implicand relatia asistent – pacient.
Din momentul in care asistenta medicala s-a angajat sa acorde ingrijiri, ea
poate fi trasa la raspundere privind efectuarea ingrijirilor conform standardelor
profesionale si normelor morale.
Asistenta medicala - are raspundere fata de pacient, profesie, societate,
pentru ceea ce a facut sau nu a facut, in cadrul activitatilor de ingrijire.
 Raspunderea poate fi legala - care reprezinta un punct important in
regulamentul acordarii dreptului de practica in nursing si in legile privitoare la exercitarea
profesiei si morala care figureaza in codul etic.
Responsabilitatea - este obligatia de a efectua un lucru, de a raspunde, de
a da socoteala de ceva, conform codului consiliului international al nurselor.
Responsabilitatile / indatoririle nursingului sunt:
• Promovarea sanatatii
• Prevenirea imbolnavirilor
• Restabilirea sanatatii
• Alinarea suferintei
In practica profesiunii, asistentul medical respecta confidentialitatea, isi asuma
responsabilitatea privind acordarea ingrijirilor de calitate, asigura in orice situatie
respectarea standardelor de ingrijire, accepta si deleaga (implineste – duce la bun
sfarsit) responsabilitati, evalueaza cu spirit critic propria sa competenta si a colegilor sai.
Asistentul medical are responsabilitati individuale, de grup si specifice
domeniului in care lucreaza.
Isi desfasoara activitatea in cadrul echipei de ingrijire bazandu-se pe relatii
de:
• Completare
• Parteneriat
• Solidaritate profesionala
• Responsabilitatea civila - conform careia asistentul medical trebuie sa fie
un bun cetatean implicandu-se in viata societatii
Responsabilitatea juridica - conform careia asistentul medical poate fi
chemat in instanta pentruceea ce a facut sau pentru ceea ce nu a facut, pentru propria
lui neglijenta, culpa si greseala, toate acestea atragand dupa sine responsabilitati
juridice.
Responsabilitatea in nursing – asigura satisfactia profesionala a lucrului
bine facut.
 Valorile fundamentale pe care sunt fundamentate drepturile omului:
1) Viata – nursing-ul va sprijini activ toate activitatile ce promoveaza viata.
2) Independenta si libertatea – toti oamenii se nasc liberi.
3) Egalitate si non-discriminare – in instrumentele internationale se prevede:
• Egalitate fara deosebire de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica
Iar in ultima perioada apar noi forme de discriminare: orientari sexuale,
HIV, SIDA, etc.
4) Justitia: in cazul persoanelor care incalca legea, persoana va fi asigurata
ca are dreptul la un tratament uman, ingrijiri de calitate, care urmaresc producerea
schimbarii si readaptarea sociala.
5) Solidaritatea nu priveste doar individul ci si familia, grupurile si
comunitatile.
Solidaritatea cunoaste forme deosebite in cazul de dezastre nationale (sau
naturale)
6) Confidentialitatea – este obligatia etica a asistentului medical legata de
asigurarea securitatii informatiei despre pacient sau membrii echipei de ingrijire.
In nici o imprejurare nu trebuie ca informatiile privind pacientul sa fie divulgate
altcuiva decat persoanelor abilitate care au rol in ingrijire: personal medical de ingrijire
sau altor profesionisti – care sunt impricati direct in diagnosticarea, tratarea si ingrijirea
bolnavului.
Persoana abilitata = medic, psiholog, asistent medical, etc.
Secretul profesional poate fi dezvaluit in urmatoarele circumstante:
• Cu acordul pacientului
• In instanta
• Cand interesul public o cere
Divulgarea secretului profesional in alte situatii decat cele divulgate
(mentionate) constituie abateri de la normele de etica profesionala. (Poate fi considerata
o infractiune si este pedepsita conform legii)
Codul asistentelor medicale
 Cele 4 responsabilitati esentiale:
• Promovarea sanatatii
• Prevenirea imbolnavirilor
• Restabilirea sanatatii
• Alinarea suferintei
Bibliografie
1. http://camr-bv.20m.com/lucr/19.htm
2. https://medicinainlimitarealitatii.files.w
ordpress.com/.../fiinta-umana-si-
nursing-ul-cur...
3. http://www.oamr.ro/despre-noi/codul-de-etica-si-deontologie/
4. http://www.oamr-iasi.ro/articole/art02.php
5. http://www.aspjbacau.ro/?option=com_content&view=article&id=177
6.