ETICĂ ȘI DEONTOLOGIE

RAPORTURILE DINTRE ETICĂ, ETICĂ MEDICALĂ, DEONTOLOGIE,

DREPT MEDICAL ŞI BIOETICĂ
Bioetica - știință care are drept obiect studiul și examenul sistemic al
comportamentului uman în domeniul științelor vieții și ale sănătății, analizat în
lumina valorilor și principiilor morale, stabilind reguli și principii, precum
respectul vieții și respectul autodeterminării persoanei (interzicerea comercializării
corpului uman și a traficului de organe, a publicității asupra donatorilor, a
comerțului cu embrioni și gameți).
sil. bi-o-e . /<fr. bioéthique, engl. bioetics; cf. gr. βίος „viață”, (τὰ) ἠθικά „etică”.
Bioetica a devenit o disciplină a eticii aplicate începând cu anii ’70, când practicile
medicale au început să se intereseze de o abordare morală a probl-melor specifice
domeniului medical. Astfel a devenit imperioasă cerință a avea o metodă prin care
să se găsească soluții la problemele morale, sau metode prin care să se poată evalua
alegerile morale ale personalului din domeniul medical.
Etică în relațiile cu ființele vii ◊ „Comisia de bioetică a Academiei de medicină
organizează simpozinul «Etica în fața unei urgențe medicale».
Morală a științei în general și a medicinei în special, care interzice comercializarea
corpului uman și traficul de organe. (din fr. bioéthique, it. bioetica).
Comportamentul şi relatiile interumane în societate sunt ghidate de anumite
reguli sau norme. Pentru încalcarea acestor norme omul răspunde juridic. În afară
de drepturi și obligaţiuni juridice există și cele morale, care nu sunt reglate de lege.
Etica este o știință care se ocupă de studiul principiilor morale. Etica medicală
este o reflectare a umanismului în procesul de activitate a lucratorilor medicali.
Etica medicală cuprinde totalitatea principiilor de reglare a normelor de
comportare referitor la lucrătorii medicali, condiționate de activitatea lor specifică
și de situația lor în cadrul societatii.
Normele, principiile de etica medicala contribuie la orientarea corectă a
lucratorilor medicali în activitatea lor profesională.
Deontologia face parte din etica medicală, fiind o știinta despre traditiile din cadrul
medicinii și ocrotirii sănătății practice. Pentru realizarea cât mai deplină a
principiilor de deontologie și etică medicală sunt necesare urmatoarele condiții:
simtul tactului, vocația pentru profesiunea aleasa și perfecționarea continuă a
cunoștințelor.

1
 Un asistent medical de va obține succese în activitatea sa, iși va caștiga
autoritatea dacă va avea simtul respectului față de pacient și isi va îndeplini
obligațiunile sale. Disciplinarea, executarea exacta a prescripțiilor medicului,
sporirea constanta a nivelului profesional și de cultură sunt calități indispensabile
pe care trebuie sa le manifeste asistenți de farmacie medicali. Fiind binevoitori,
calmi, reținuti, ei vor acorda fiecarui pacient o atenție personalizată.
În relatiile sale cu pacientul, asistentii medicali vor evita orice familiarități.
Pacientul va îincurajat, i se va crea o atmosfera agreabilă, în același timp asistentul
medical ramânând tacticoș și retinut. Pacientii care vor necesita ingrijire deosebită,
fiind incapabili s-o facă singuri, asistentul medical de farmaciele va acorda o
atenție sporită, incercand sa le usureze suferintele.
Asistenții medicali trebuie să posede urmatoarele calitati: demnitate,
simpatie, acuratete, disciplină, colegialitate, abilitate, competentă, dăruire,
responsabilitate, perseverență, spirit de observație, spirit de initiativă și
atitudine corectă față de bolnavi.
În această lucare se analizează procesul prin care asistenţii medicali ca indivizi
sunt instruiţi în cadrul profesiei lor şi a sistemelor de sănătate, dar voi încerca de
asemenea să anticipez câteva din provocările etice ale profesiei şi pregătirii de
asistent medical în secolul.
Dezvoltarea şi schimbările survenite în procesul de asistenţă medicală ca
profesie ce se defineşte şi se redefineşte pe ea însăşi au un impact deosebit de
puternic asupra scopului şi naturii eticii în domeniul asistenţei medicale. Etica
trebuie să implice o evaluare potrivită a tradiţiei şi a experienţei trecute, dar
procesul de luare a deciziilor etice nu este retrospectiv; el trebuie să fie prospectiv.
Acest proces nu poate fi doar reactiv, să stabilească convenţii, reguli şi practici.
„Competenţa în etică înseamnă să deţii cunoaşterea, abilităţile şi încrederea de a fi
proactiv, de a-ţi asuma riscuri şi de a accepta responsabilitatea unor decizii
dificile” (Thomson, 1976).
Deşi asistenţa medicală ca activitate de îngrijire a celor ce sunt bolnavi,
accidentaţi, slabi sau vulnerabili este la fel de veche ca societatea însăşi, ca
profesie recunoscută formal ea are aproximativ 100 de ani vechime. De-a lungul
istoriei ei, asistenţa medicală a trebuit să se adapteze la schimbarea condiţiilor
sociale, la schimbarea teoriilor privind morbiditatea şi mortalitatea, la dezvoltarea
medicinei şi a tehnologiei medicale aplicate, la schimbările privind acordarea
îngrijirii medicale în cazul naşterii, la schimbările asociate rolurilor şi
2
responsabilităţilor asistenţilor medicali în cadrul îngrijirilor medicale. Ca şi grup
ocupaţional asistenţii medicali au demonstrat o abilitate remarcabilă de a se adapta
la toate schimbările survenite.
Schimbările sociale, economice şi epidemiologice au provocat asistenţii
medicali să-şi îmbunătăţească cunoştinţele şi abilităţile, dar au adus de asemenea
noi provocări de natură etică – atât în ce priveşte situaţiile ce trebuie rezolvate, dar
şi privind creşterea numărului de personal şi creşterea responsabilităţii morale
profesionale. Etica asistenţei medicale însăşi a fost supusă unei revoluţii trecând de
la o concentrare pe etichetă la o explorare serioasă a cunoştinţelor şi abilităţilor. În
parte, studiul eticii priveşte determinarea a ceea ce este bun şi corect pentru fiinţele
umane. Medicina tradiţională sau etica biomedicală derivă din principiile lui
Hippocrat, având la bază noţiunile de binefacere şi non-maleficienţă. În forma
originală jurământul hipocratic are nuanţe puternice de paternalism şi chiar în
versiunea modernă implicaţiile paternalismului sunt încă prezente. Codul de
Conduită al Consiliului Central al Asistenţilor Medicali, al Moaşelor şi al
asistenţilor medicali comunitari (1992) stipulează că asistenţii medicali ar trebui
să „acţioneze întotdeauna în aşa fel încât să promoveze şi să protejeze bunăstarea şi
interesele pacienţilor/clienţilor”. Adevărata problemă constă în determinarea
beneficiilor de care să se bucure pacienţii şi a modului în care pot fi servite mai
bine interesele lor.
Efectul adoptării eticii medicale tradiţionale este că asistentul medical este
plasat în poziţia de părinte vis-a-vis de pacient. Acesta devine un element pasiv
căruia i se neagă autonomia. A nega autonomia persoanelor înseamnă a le trata ca
pe nişte persoane care nu sunt întregi; dar autonomia este un element integral al
sănătăţii. Dacă o persoană nu este capabilă să îşi exercite autonomia dintr-un
oarecare motiv, atunci ea nu funcţionează ca o persoană întreagă şi deci dacă
sănătatea este definită ca integritate, ea nu este sănătoasă.
Seedhouse (1988) argumentează că dacă definiţia sănătăţii implică
autonomie atunci cadrele medicale au datoria să creeze autonomia beneficiarilor
sistemului de sănătate. Obligaţia morală a asistentului medical şi a întregului
personal din domeniul sanitar este atunci să furnizeze pacientului elementele
necesare pentru exprimarea autonomiei. Aceasta înseamnă înlăturarea acelor
obstacole fizice şi mentale necesare pentru a sublinia abilitatea oamenilor de a lua
decizii în mod autonom şi dacă este necesar să îi ajute să îşi dezvolte abilitatea de a
lua decizii motivate. Seedhouse concluzionează că crearea autonomiei personale
3
este scopul principal a muncii în domeniul sanitar. Seedhouse (1988) mai
menţionează că „respectarea autonomiei este o parte importantă a justificării de
bază a muncii în domeniul sanitar şi este total diferită de necesitatea de a crea
autonomie”.
Respectarea autonomiei pacientului înseamnă a-i permite să ia decizii şi să pună
în practică aceste decizii. Crucial pentru a lua decizii autonome este să se afle în
posesia cunoştinţelor necesare. Aceast lucru impune profesioniştilor din domeniul
sanitar datoria de a se asigura că pacientul deţine toate informaţiile necesare pentru
a face o alegere motivată.
În acest caz se poate argumenta că în timp ce noţiunile de binefacere şi non-
maleficienţă sunt compatibile cu filosofia asistenţei medicale, orice noţiune de
paternalism sau parentalism cu siguranţă nu este. Filosofia ce stă la baza procesului
de asistenţă medicală şi a celor mai multe modele de asistenţă medicală este că
relaţia dintre asistentul medical şi pacient este una de parteneriat nu de părinte-
copil. Pacientul este încurajat să participe pe deplin la toate stadiile procesului.
Asistentul medical împreună cu pacientul identifică necesităţile acestuia şi
plănuiesc îngrijirea lui.
Pacientul este încurajat să participe la implementarea îngrijirii lui şi la evaluarea
îngrijirii primite. Pacientul este activ implicat în procesul de decizie şi în procesul
de tratament. O etică ce sugerează că asistentul medical are dreptul de a decide
care este interesul pacientului este cu siguranţă în contradicţie cu filosofia
procesului de asistenţă medicală şi cu majoritatea teoriilor privind asistenţa
medicală.
Asistentul medical este văzut în prezent mai mult în ipostaza de partener decât
de avocat al pacientului. Dacă pacienţii au drepturi, atunci dacă drepturile lor sunt
negate sau ei nu au abilitatea de a-şi exercita aceste drepturi, asistentul medical are
responsabilitatea să se asigure că drepturile lor sunt respectate. Aceasta înseamnă
că asistentul medical ar putea fi pus în situaţia de a apăra autonomia decizională a
pacientului chiar dacă el nu este de acord cu decizia. Aşa cum este adesea cazul
intră în conflict cu opinia medicului sau a altor persoane implicate în îngrijirea
pacientului. Conflictul nu este atât unul clinic, cât unul etic, asistentul medical şi
medicul adesea abordând situaţia din perspective etice opuse: asistentul medical
dintr-o poziţie etică ce consideră că paternalismul este justificat în servirea
intereselor pacientului atunci când el şi-a definit interesele.

4
 O altă problemă de etică medicală este concentrată în întrebarea dacă anumite
acţiuni sunt întotdeauna corecte indiferent de circumstanţele în care au loc.
Virginia Henderson (1977) consideră ca componentă de bază a asistenţei medicale
ajutarea pacientului să îşi practice religia sau să acţioneze conform concepţiei lui
despre bine şi rău. Fiecare set individual de valori va fi rezultatul unei multitudini
de factori familiali, religioşi, culturali şi educaţionali. Asistenţii medicali, ca şi
grup profesional sunt divizaţi în ce priveşte opiniile lor cu privire la probleme ca
avortul, eutanasia şi experimentele medicale. Vor exista păreri care vor considera
că avortul, de exemplu, este greşit indiferent de circumstanţe şi părerile celor care
consideră că fiecare femeie ar trebui să aibă dreptul să decidă asupra sarcinii ei,
păreri ce vor considera că este permis în anumite circumstanţe.
Conform majorităţii codurilor morale şi în special a principalelor religii ale
lumii, ideea de a lua o viaţă, cel puţin în majoritatea circumstanţelor este greşită.
De asemenea, este în general acceptată credinţa conform căreia a salva o viaţă este
bine. Există multe situaţii în medicină şi asistenţa medicală în care medicul sau
asistentul medical trebuie să ia decizii şi oricare ar fi decizia aleasă ea va avea
consecinţe negative. Aşa cum există legi naturale ce guvernează universul fizic ca
legea gravitaţiei, aşa există şi legi morale ce determină ce este moral corect în orice
situaţie dată şi care vor fi absolute.
O altă idee ce trebuie luată în considerare în studiul eticii medicale o
constituie diferenţa dintre aspectele descriptive şi normative ale eticii ce este foarte
evidentă în procesul de asistenţă medicală. Există mai multe teorii ce studiază
etica normativă. Teleologia pune accentul pe finalităţi, scopuri, intenţionalitate.
Argumentele teleologice privesc consecinţele şi rezultatele. Binele este văzut în
termenii de bine produs ca şi consecinţă a acţiunii. În acest caz o finalitate poate
justifica orice mijloace; uneori este posibil să faci „rău” pentru a obţine „bine”.
Această teorie a fost aplicată când a fost argumentat că testele HIV pot fi
făcute atunci când mostrele de sânge au fost luate pentru orice alte teste pentru a
ecarta nivelul infecţiei în cadrul populaţiei ca întreg.
Deontologia - este teoria „drepturilor şi îndatoririlor sau a ceea ce este bine şi rău
în mod absolut (ca opoziţie la binele şi răul relativ). Deontologia modernă se
bazează pe respectul necondiţionat pentru persoane (sau alte forme de viaţă) şi
poate cere să se facă ceea ce este bine cu privire la consecinţe” (Boyd 1997).
Conform acestei teorii orice decizie depinde de ceea ce acţiunea însăşi trebuie să
reprezinte. Această teorie este sceptică în ce priveşte abilitatea de a privi în viitor şi
5
de a lua orice decizie pe baza consecinţelor acţiunilor, deci consideră interesele şi
drepturile persoanelor (drepturile omului) de primă importanţă. Cel mai bun avocat
a acestui sistem etic a fost Immanuel Kant ce considera că noţiunea de bine şi rău
este fundamentală, dar la fel de importantă este datoria sau obligaţia. O persoană
bună este descrisă ca cineva care obişnuieşte să acţioneze corect şi o acţiune
corectă este una care este realizată din simţul datoriei. Kant considera că orice
persoană are capacitatea de a gândi şi de a acţiona moral. El a stabilit un set de
reguli sau imperative morale în acest sens.
Pentru a ne forma o impresie exhaustivă asupra eticii medicale este necesar
să studiem unul din cele mai importanet coduri de practică în asistenţa medicală,
cel din Marea Britanie şi anume Codul Etic pentru Asistenţii Medicali realizat de
Consiliul Internaţional al Asistenţilor Medicali (ICN) (2000). Acest cod subliniază
valorile ce stau la baza asistenţei medicale detaliind cele patru responsabilităţi
fundamentale ale asistenţilor medicali: de a promova sănătatea, de a preveni
îmbolnăvirea, de a reinstala sănătatea şi de a atenua suferinţa. Este remarcabil că
aceste valori s-au schimbat foarte puţin de-a lungul timpului. Menţionând
responsabilităţile asistenţilor medicali, Codul are un rol formativ (are rolul de a
forma caracterul asistentului medical şi caracterul actului medical).
Codul conţine patru elemente fundamentale ce subliniază standardele conduitei
etice a asistentului medical.
1. Primul element vizează natura relaţiei dintre asistentul medical şi
pacienţi. Principala responsabilitate profesională a asistentului medical este de a
acorda îngrijirea necesară. În procesul de îngrijire asistentul medical asigură un
mediu în care drepturile omului, valorile, obiceiurile şi credinţele individului,
familiei şi comunităţii snt respectate. Asistentul medical se asigură că individul
primeşte suficientă informaţie pe baza căreia acesta să îşi dea consensul pentru
îngrijire şi tratament. El păstrează confidenţiale informaţiile personale şi foloseşte
cu discernământ aceste informaţii, fiind responsabil împreună cu societatea de a
iniţia şi realiza acţiuni care să răspundă necesităţilor sociale şi de sănătate ale
publicului, în special ale populaţiilor vulnerabile. Asistentul medical împărtăşeşte,
de asemenea, responsabilitatea de a proteja mediul înconjurător de poluare,
degradare şi distrugere.
2. Al doilea element fundamental al Codului vizează relaţia dintre
asistentul medical şi practica medicală. Asistentul medical poartă răspundere
personală pentru practica sa medicală şi pentru actualizarea competenţelor sale prin
6
educaţie continuă. Asistentul medical menţine un standard al sănătăţii personale
astfel încât abilitatea de a furniza îngrijire să nu fie compromisă. El se foloseşte de
judecată în relaţia cu competenţa individuală când acceptă sau deleagă
responsabilităţi. Asistentul medical menţine standarde de conduită personală ce se
reflectă bine asupra profesiei şi întăreşte încrederea publică. Asistentul medical se
asigură că folosirea tehnologiei şi ştiinţei avansate sunt compatibile cu siguranţa,
demnitatea şi drepturile oamenilor.
3. Un al treilea element al Codului vizează relaţia dintre asistenţii
medicali şi profesie. Asistentul medical îşi asumă rolul major în determinarea şi
implementarea standadelor acceptabile ale practicii asistenţei medicale clinice, ale
managementului, ale cercetării şi educaţiei. Asistentul medical acţionând în cadrul
organizaţiei profesionale participă la crearea şi menţinerea condiţiilor echitabile de
muncă în asistenţa medicală. Al patrulea element al Codului vizează relaţia dintre
asistenţii medicali şi colegii lor. Asistentul medical menţine o relaţie de cooperare
cu colegii de muncă din domeniul asistenţei medicale şi din alte domenii. El
acţionează în mod potrivit pentru a proteja pacienţii atunci când îngrijirea lor este
pusă în pericol de către colegi sau de către alte persoane.
4. Codul Etic pentru Asistenţii Medicali al Consiliului Internaţional al
Asistenţilor Medicali (ICN) (2000) a fixat câteva principii privind conduita
asistenţilor medicali. Completiv, Carta Pacienţilor (Marea Britanie, 1992) a
încercat să fixeze câteva drepturi şi obligaţii pentru pacienţi, dar s-a constatat
curând un mare neajuns şi anume acela că nu prevede a cui responsabilitate este să
îndeplinească drepturile menţionate în ea. În 1995, Departamentul de Sănătate din
Marea Britanie a publicat o altă cartă, dar documentul nu a avut acelaşi impact ca
şi Carta Pacienților, ambele fiind completate de carte produse de trusturi locale sau
de către angajatori din domeniul sănătăţii.
Diferite instituţii medicale şi unităţi spitaliceşti au abordat problema eticii pe
cont propriu. S-a insistat asupra dreptului pacienţilor la informare. Informarea
pacienţilor, furnizându-le acestora instrumentele necesare pentru a nu fi de acord
cu îngrijirea sau tratamentul propus. Astfel ei au dreptul să spună nu şi să facă
ecest lucru într-un mod informat şi fără frică de presiune sau sancţiune. Timp de
mulţi ani principalul domeniu în care pacienţii şi-au exercitat dreptul de a nu
beneficia de anumite tratamente a fost în cazul martorilor lui Iehova care au refuzat
transfuziile de sânge. Acest lucru a dus la o atenţie sporită acordată altor aspecte
care privesc drepturile pacienţilor: nevoia de a acorda mai multă atenţie
7
diferenţelor individuale şi de a respecta drepturile minorităţilor culturale şi
religioase în ce priveşte îngrijirea şi a obligat medicii şi oamenii de ştiinţă să ia în
considerare alte terapii pentru anumite boli şi dizabilităţi, determinarea individuală
devenind o limită a acţiunilor medicilor, iar privilegiul terapeutic pretins de medici
trebuind să fie în beneficiul vieţii pacientului.
Pacientul poate să nu fie la fel de autonom cum se consideră, dar deciziile şi
influenţa familiei şi comunităţii trebuie să joace rolul acordat lor de către pacienţi
(J.Washburn, 2000). Pacienţii au dreptul să nu aştepte mai mult de anumite
perioade determinate pentru realizarea unor operaţii, pentru programări sau pentru
sosirea ambulanţei. Binenţeles, dreptul principal al pacienţiollor este de a fi trataţi
în funcţie de nevoile lor.
Drepturile pacienţilor reprezintă îndatoririle instituţiei. Pacienţii şi personalul
trebuie să aibă anumite aşteptări ce pot fi îndeplinite. Un trust sau un angajator în
domeniul sănătăţii are în primul rănd datoria de a-şi îngriji pacienţii. O instituţie se
comportă etic dacă ea previne, prevede şi îşi actualizează potenţialul şi resursele.
Astfel de instituţii se asigură că contractele sunt menţinute şi că clădirile şi
echipamentele sunt verificate regulat şi păstrate în bune condiţii. Mai înseamnă că
facilităţile acordate personalului sunt reale şi că flexibilitatea orelor de lucru şi a
contractelor e posibilă. Drepturile instituţiei constau în faptul că ele se aşteaptă ca
angajaţii să respecte politicile, statutul şi măsurile ce asigură condiţii de lucru
favorabile şi, de asemenea, să ajute şi alte persoane să le respecte. Principiile etice
cel mai des implicate aici sunt acelea de justiţie, corectitudine şi non-maleficienţă.
Pentru a întregi tabloul elementelor ce privesc etica medicală, pot fi
menţionate câteva conflicte morale ce pot apărea în procesul de a deveni şi de a
exercita profesia de asistent medical. Unul dintre acestea ar fi conflictul dintre
valorile personale şi practica de rutină în procesul de tranziţie de la statutul de
asistent medical în devenire la cel de profesionist. Îngrijirea medicală poate fi
redusă la un set de elemente de rutină desemnate să soluţioneze necesităţile unui
grup de pacienţi. Oricare ar fi sistemul de îngrijire, din punctul de vedere al
pacientului întotdeauna este implicat un element de rutină. Însă pacienţii au nevoi
individuale, şi prezintă nevoi ce trebuie soluţionate individual de către specialişti.
Pe perioada studiilor, asistenţii medicali debutanţi nu sunt capabili să vadă
ce se întâmplă în procesul de asistenţă medicală din perspectiva profesionistului,
dar ei sunt preocupaţi să devină asistenţi medicali, să se comporte profesionist. Cu
timpul, debutanţii se obişnuiesc cu munca şi sunt mai puţin speriaţi de realităţile
8
asistenţei medicale, ei îşi pierd o parte din inocenţa iniţială. Asistenţii medicali
debutanţi sunt adesea marcaţi de aspectele dezumanizante ale îngrijirii în cadrul
spitalului (Melia, 1987). Pacienţii par să aibă puţin control asupra vieţilor lor în
spital. Există o confidenţialitate redusă, iar procedurile şi problemele intime sunt
tratate superficial. Perspectiva asistenţilor medicali debutanţi cu privire la aceste
aspecte este oarecum mai aproape de perspectiva pacientului decât cea a
asistentului medical profesionist. Asta nu înseamnă neaparat că proaspătul asistent
medical îşi pierde tangenţa cu perspectiva non-medicală în favoarea celei
profesionale. Poate însemna că consideraţia actuală a implicaţiilor etice aparent
simple ale asistenţei medicale constituie acum mai mult o activitate deliberată şi
critică, decât o reacţie spontană. Procesul de devenire a asitentului medical este
oarecum similar cu cel al devenirii pacientului. Pierderea unei anumite părţi a
identităţii, utilizarea unui rol generalizat şi comportarea conformă sunt experienţe
comune pentru asistenţi medicali şi pacienţi. Noii asistenţi medicali simt adesea că
se află într-o ierarhie rigidă ce funcţionează mai mult în funcţie de rang decât în
funcţie de raţionalitate şi motivaţie. Libertatea lor de a acţiona şi de a întreba este
uneori restricţionată. Această situaţie lasă multe conflicte nerezolvate privind
valorile personale şi profesionale.
Un alt conflict etic ce poate apărea pe parcursul exercitării meseriei de
asistent medical ar fi cel dintre tratarea pacienţilor ca oameni, dar fără implicare
emoţională. Un alt conflict etic constă în pericolul de a eticheta pacienţii.
Acestea sunt doar câteva din problemele etice ce pot apărea în cadrul procesului de
îngrijire a pacientului şi în cadrul procesului de a deveni asistent medical. În orice
caz, aceste exemple oferă câteva indicaţii asupra varietăţii alegerilor etice pe care
asistenţii medicali trebuie să le facă în fiecare zi nu numai în cadrul procesului lor
de pregătire, ci de-a lungul întregii lor cariere.
O atenţie deosebit de mare ar trebui acordată efectelor stresului cauzat de
conflictele etice asupra asistenţilor medicali. Acest tip de stres poate apărea ca
rezultat al obligaţiei de a acţiona într-o manieră ce contravine valorilor personale şi
profesionale. El poate conduce la sentimente de frustrare, furie şi vină, la apariţia
depresiei, a anxietăţii sau a coşmarelor. Nerezolvarea conflictelor de natură etică
poate duce la apariţia epuizării emoţionale şi a sindromului arderii sau la părăsirea
profesiei. Există multe strategii de a aborda stresul cauzat de conflictele etice în
practica clinică zilnică. Alegerea celei mai bune metode de abordare a acestei

9
probleme depinde în special de dilema etică şi de constrângerile instituţionale pe
care le întâmpină furnizorii de servicii de sănătate.
Factorii de conducere din domeniul sanitar sunt responsabili de adoptarea
unor strategii care să promoveze un climat etic în cadrul organizaţiei pe care o
conduc. Funcţionalitatea acestor strategii este strâns legată şi de abilitatea
organizaţiei de a-şi păstra profesioniştii în domeniul sănătăţii şi de a creşte nivelul
lor de satisfacţie privind locul de muncă, dar şi de a furniza accesul lor la educaţie
etică şi la resurse.
VALORI SI PRINCIPII ETICE IN NURSING
Etică = ethos – este considerată ştiinţa comportamentului, moravurilor, studiul
teoretic al principiilor care guvernează problemele practice.
Asistenta medicală pe lângă îngrijirile profesioniste oferite mai jos, are un rol
deosebit de important, şi anume urmărirea principiilor etice şi respectarea
standardelor de îngrijire integrate, într-un mod cât se poate de responsabil şi
riguros. Consumatorul de servicii trebuie să primească o îngrijire foarte sigură
şi potrivită stării în care se află.
Principii etice - stabilesc dacă acţiunile trebuie sau nu trebuie să aibă loc şi au ca
scop justificarea regulilor de urmat în îngrijirea pacientului. Aceste principii
sunt valabile în toate ţările, dar pot fi aplicate diferit, de la ţară la ţară, în funcţie
de educaţie şi model cultural. Se identifică câteva principii şi valori etice de care
trebuie să ţină seama asistentul medical: autonomia, binefacerea (beneficienţa),
non-maleficienţa, dreptatea, veracitatea, sinceritatea, confidenţialitatea.
Autonomia – conform acestui principiu, individual trebuie să i se dea posibilitatea
de a hotărî singur asupra propriilor acţiuni.
Beneficienţa – reprezintă obligaţia de a face bine şi de a evita producerea de
prejudicii altor persoane. A acţiona conform acestui principiu înseamnă a-i ajuta pe
pacienţi să obţină ceea ce le este benefic şi de a reduce riscurile.
Asistentele medicale sunt obligate ”să promoveze sănătatea, să prevină
îmbolnăvirile, să redea sănătatea şi să aline suferinţele”.
Aceste linii de conduită profesională se materializează în efecte benefice pentru
persoana îngrijită sănătoasă sau bolnavă.
Non – maleficienţa prin tot ceea ce facem nu trebuie să facem rău persoanei
îngrijite.

10
Dreptatea - asistentul medical trebuie să trateze cu aceeaşi responsabilitate şi
profesionalism toţi pacienţii indiferent de vârstă, condiţie socială, economică,
criterii religioase, etnie.
Veracitatea - obligaţia de a spune adevărul, de a nu minţi pacientul.
Relaţia între asistentul medical şi pacient trebuie să se bazeze pe adevăr.
Sinceritatea - este considerată o dovadă de respect datorată persoanei îngrijite.
Asistentele medicale au obligaţia să fie sincere şi de bună credinţă, să spună
adevărul despre boală, despre tratament, fără însă să - şi depăşească limitele de
competenţă.
Confidenţialitatea - asistenta medicală este obligată să păstreze secretul
profesional; toate informaţiile cu privire starea pacientului nu vor fi împărtăşite
altei persoane din afara echipei de îngrijire, decât cu consimţământul pacientului,
facând excepţie cazurile prevăzute în mod expres de lege.
Răspundere şi responsabilitate în nursing sunt două atribute fără de care
asistentul medical nu - şi poate desfăşura activitatea.
Răspunderea profesională – concept etic important care are la bază relaţia
asistent medical - pacient în acordarea îngrijirilor. Asistenta medicală are
răspundere faţă de pacient, profesiasa şi societate, pentru ce a făcut sau nu a
făcut în activitatea de îngrijire.
Responsabilitatea profesională - este o autoangajare conştientă şi voită într-o
acţiune. Fiind conştienţi de fiecare atitudine şi acţiune, înţelegem să justificăm şi să
luăm asupra noastră toate consecinţele. Asistentul medical are responsabilităţi
individuale, de grup precum şi specificului unde lucrează. El îşi desfăşoară
activitatea în cadrul echipei de îngrijire bazându-se pe relaţii de parteneriat şi
solidaritate profesională, complementaritate. Activitatea în echipă presupune
respectarea autonomiei profesiei cât şi buna colaborare pentru realizarea
scopului propus ducând astfel la satisfacţia profesională.
Nursele au responsabilitatea de a propaga drepturile pacientului:
• să-i asigure o îngrijire adecvată în orice condiţie;
• îngrijirea să fie echitabilă, umană şi fără discriminări privind, rasa,
culoarea, naţionalitatea, resursele financiare ori convingeri etice;
• să informeze pacientul despre tratament, riscurile aferente, în termeni pe
care ei şi familia lor să-i înţeleagă cu uşurinţă, iar ei să-şi dea
consimţământul după ce s-au informat şi au înţeles tot;

11
 • să-i informeze şi să-i facă să participe la toate deciziile legate de sănătatea
lor;
• să li se asigure confidenţialitatea în timpul discuţiilor, examinării şi
tratamentului;
• să le respecte decizia privind refuzul tratamentelor, participarea la
cercetări sau experimente, fără să recurgă la acţiuni primitive împotriva lor;
• pacienţii au dreptul să fie educaţi şi informaţi de către personalul care îi
îngrijeşte în aşa fel încât să fie capabili să-şi asigure un nivel optim de stare de bine
şi să înţeleagă care le sunt nevoile de bază.
Legislativ – asistenta medicală are datoria de a :
• promova ce e cel mai bine pentru pacient
• se asigura că toate nevoile pacientului au fost rezolvate
• proteja drepturile pacientului.
Standarde de îngrijire – asistenta medicală trebuie să respecte :
• standardul de îngrijire profesională: evaluare, diagnostic, identificarea
efectelor, rezultatelor, planning;
• standardul de practică profesională: îngrijiri de calitate, educaţie,
colaborare, etică, utilizarea resurselor, cercetare, performanţă, evaluare.
Concluzii:
1. Exista 4 responsabilităţi esenţiale ale asistentului medical:
• promovarea păstrării sănătăţii;
• prevenirea îmbolnăvirilor;
• restaurarea sănătăţii;
• inlăturarea suferinţei.
Acestea au o semnificaţie de nezdruncinat, pe care se pot structura metode
şi programe indiferent de definiţii, strategii, opinii, metalităţi şi care stau la baza
standerdelor peentru un comportament etic.
2. În procesul de îngrijire se impune necondiţionat parteneriatul cu pacientul,
echipa de îngrijire ( medic, as.med, medic, infirmieră, etc)
3. Persoanele îngrijite au nevoie de asistenţi medicali, iar asistenţii medicali au
nevoie de recunoaşterea importanţei activităţii lor de către pacienţi, medici, cât şi
de societate. După cum ştiţi sistemul medical este într - un process de schimbare
structurală majoră.

12
 Această schimbare necesită timp şi se confruntă cu o rezistenţă la nou , deşi se
ştie că schimbarea înseamnă progres, chiar dacă este însoţită de imprevizibil.
Trebuie să milităm pentru transformarea mentalităţii individualiste spre munca în
echipă şi în acest context a rolului tradiţional al asistentei medicale de “asistare a
medicului” într-o profesionistă respectată şi considerată un partener egal în cadrul
echipei de îngrijire a sănătăţii, cu sarcini, limite de autonomie şi responsabilităţi
bine precizate.
DREPTURILE PACIENTULUI.
Legea nr. 46 din 21.01.2003
Pacienții au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltã calitate de care
societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare si materiale.
Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoanã umanã, fãrã nici o discriminare.
1. Dreptul pacientului la informatia medicalã:
- pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale
disponibile, precum si la modul de a le utiliza;
- pacientul are dreptul de a fi informat asupra identitãtii si statutului
profesional al furnizorilor de servicii de Sãnãtate;
- pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor si obiceiurilor
pe care trebuie sã le respecte pe durata spitalizãrii;
- pacientul are dreptul de a fi informat asupra stãrii sale de sãnãtate, a
interventiilor medicale propuse, a riscurilor potentiale ale fiecãrei proceduri, a
alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuãrii
tratamentului si nerespectãrii recomandãrilor medicale, precum si cu privire la date
despre diagnostic si prognostic;
- pacientul are dreptul de a decide dacã mai doreste sã fie informat în cazul
în care informatiile prezentate de cãtre medic i-ar cauza suferintã.
- informatiile se aduc la cunostintã pacientului într-un limbaj respectuos, clar,
cu minimalizarea terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu
cunoaste limba românã, informatiile i se aduc la cunostintã în limba maternã ori în
limba pe care o cunoaste sau, dupã caz, se va cãuta o altã formã de comunicare.
- pacientul are dreptul de a cere în mod expres sã nu fie informat si de a alege
o altã persoanã care sã fie informatã în locul sãu.
- rudele si prietenii pacientului pot fi informati despre evolutia investigatiilor,
diagnostic si tratament, cu acordul pacientului.
- pacientul are dreptul de a cere si de a obtine o altã opinie medicalã.
13
 - acientul are dreptul sã solicite si sã primeascã, la externare, un rezumat scris
al investigatiilor, diagnosticului, tratamentului si îngrijirilor acordate pe perioada
spitalizãrii.
CONSIMȚĂMÂNTUL INFORMAT
2. Consimtãmântul pacientului privind interventia medicalã
- pacientul are dreptul sã refuze sau sã opreascã o interventie medicalã asumându-
si, în scris, rãspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi
actelor medicale trebuie explicate pacientului.
- când pacientul nu îsi poate exprima vointa, dar este necesarã o interventie
medicalã de urgentã, personalul medical are dreptul sã deducã acordul pacientului
dintr-o exprimare anterioarã a vointei acestuia.
- în cazul în care pacientul necesitã o interventie medicalã de urgentã,
consimtãmântul reprezentantului legal nu mai este necesar.
- în cazul în care se cere consimtãmântul reprezentantului legal, pacientul
trebuie sã fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui
de întelegere.
- în cazul în care furnizorii de servicii medicale considerã cã interventia este
în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuzã sã îsi dea consimtãmântul,
decizia este declinatã unei comisii de arbitraj de specialitate. Comisia de arbitraj
este constituitã din 3 medici pentru pacientii internati în spitale si din 2 medici
pentru pacientii din ambulator.
- consimtãmântul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, pãstrarea,
folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul sãu, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.
- consimtãmântul pacientului este obligatoriu în cazul participãrii sale în
învãtãmântul medical clinic si la cercetarea stiintificã. Nu pot fi folosite pentru
cercetare stiintificã persoanele care nu sunt capabile sã îsi exprime vointa, cu
exceptia obtinerii consimtãmântului de la reprezentantul legal si dacã cercetarea
este fãcutã si în interesul pacientului.
- pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicalã fãrã
consimtãmântul sãu, cu exceptia cazurilor în care imaginile sunt necesare
diagnosticului sau tratamentului si evitãrii suspectãrii unei culpe medicale.
CONFIDENȚIALITATEA ÎN PRACTICA MEDICALĂ
3. Dreptul la confidentialitatea informatiilor si viata privatã a pacientului

14
 - toate informatiile privind starea pacientului, rezultatele investigatiilor,
diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidentiale chiar si
dupã decesul acestuia.
- informatiile cu caracter confidential pot fi furnizate numai în cazul în care
pacientul îsi dã consimtãmântul explicit sau dacã legea o cere în mod expres.
- în cazul în care informatiile sunt necesare altor furnizori de servicii
medicale acreditati, implicati în tratamentul pacientului, acordarea
consimtãmântului nu mai este obligatorie.
- pacientul are acces la datele medicale personale.
- orice amestec în viata privatã, familialã a pacientului este interzis, cu
exceptia cazurilor în care aceastã imixtiune influenteazã pozitiv diagnosticul,
tratamentul ori îngrijirile acordate si numai cu consimtãmântul pacientului.
Sunt considerate exceptii cazurile în care pacientul reprezintã pericol pentru
sine sau pentru sãnãtatea publicã.
4. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii
- dreptul femeii la viatã prevaleazã în cazul în care sarcina reprezintã un
factor de risc major si imediat pentru viata mamei.
- pacientul are dreptul la informatii, educatie si servicii necesare dezvoltãrii
unei vieti sexuale normale si sãnãtãtii reproducerii, fãrã nici o discriminare.
- dreptul femeii de a hotãrî dacã sã aibã sau nu copii este garantat, cu exceptia
cazului prevãzut la art. 26.
Pacientul, prin serviciile de sãnãtate, are dreptul sã aleagã cele mai sigure
metode privind sãnãtatea reproducerii.
Orice pacient are dreptul la metode de planificare familialã eficiente si lipsite de
riscuri.
5. Drepturile pacientului la tratament si îngrijiri medicale
- în cazul în care furnizorii sunt obligati sã recurgã la selectarea pacientilor
pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în numãr limitat, selectarea
se face numai pe baza criteriilor medicale. Criteriile medicale privind selectarea
pacientilor pentru anumite tipuri de tratament se elaboreazã de cãtre Ministerul
Sãnãtãtii si Familiei în termen de 30 de zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei
legi si se aduc la cunostinta publicului.
- interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacã existã
conditiile de dotare necesare si personal acreditat.
Se excepteazã de la prevederile alin. (1) cazurile de urgentã apãrute în situatii
15
extreme.
- pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.
- pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport
spiritual, material si de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea
pacientului, în mãsura posibilitãtilor, mediul de îngrijire si tratament va fi creat cât
mai aproape de cel familial.
- pacientul internat are dreptul si la servicii medicale acordate de cãtre un
medic acreditat din afara spitalului.
- personalul medical sau nemedical din unitãtile sanitare nu are dreptul sã
supunã pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta sã îl
recompenseze altfel decât prevãd reglementãrile de platã legale din cadrul unitãtii
respective. Pacientul poate oferi angajatilor sau unitãtii unde a fost îngrijit plãti
suplimentare sau donatii, cu respectarea legii.
- pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue pânã la ameliorarea
stãrii sale de sãnãtate sau pânã la vindecare. Continuitatea îngrijirilor se asigurã
prin colaborarea si parteneriatul dintre diferitele unitãti medicale publice si
nepublice, spitalicesti si ambulatorii, de specialitate sau de medicinã generalã,
oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat. Dupã externare pacientii
au dreptul la serviciile comunitare disponibile.
- pacientul are dreptul sã beneficieze de asistentã medicalã de urgentã, de
asistentã stomatologicã de urgentã si de servicii farmaceutice, în program continuu.
Obligațiile pacientului
Regulament privind conduita persoanelor internate în SJUB
Pacienții internați în spital sunt obligați:
1. Sa respecte orarul de activitate pentru persoanele internate în Spitalul de Urgență
Bistrița;
2. Sa respecte programul de vizită pentru a nu perturba desfăşurarea activităţii
medicale însecţii;
3. Sa respecte programul de masa si odihna;
4. Sa respecte condiţiile de disciplină ale secţiei şi spitalului;
5. Sa foloseasca cu grija bunurile care -i sunt puse la dispoziţie, orice degradare
fiind supusaregulilor de drept civil;
6. Sa nu fumeze în salon şi pe holurile spitalului – conform legii 349/2002;
7. Sa nu consume şi sa nu introduca băuturi alcoolice în spital;
8. Sa nu efectueze comerţ şi sa nu practice jocuri de noroc;
16
9. Sa nu folosasca aparate electrocasnice fără avizul personalului din secţii;
10. Sa respecte prescriptiile medicale;
11. Sa nu utilizeze medicamente fara indicatia medicului de salon;
12. Sa respecte regimul alimentar indicat de medic;
13. Sa poarte echipamentul obligatoriu de spital şi sa nu părăseasca incinta
spitalului în ţinuta unităţii sanitare;
14. Sa detina la internare prosop, tacamuri, sapun, pasta de dinti si papuci de casa
15. Sa depoziteze efectele la garderoba centrala a spitalului;
16. Sa nu depoziteze efectele in salon sau alte incaperi din incinta sectiilor;
17. Sa se ingrijeasca de igiena sa individuala, iar daca starea de sanatate nu le va
permite, vor fi ajutati de apartinatori si personalul auxiliar;
18. Sa mentina igiena patului, a salonului si a celorlalte spatii pe care le foloseste
in timpul internarii;
19. Sa nu utilizeze stingătoarele şi instalaţiile de oxigen;
20. Sa nu consume sau depoziteze alimente perisabile din afara spitalului;
21. Sa nu depoziteze şi arunce pe geam resturi alimentare sau alte alimente;
22. Sa nu depoziteze in salon ghivece cu flori, sau flori taiate pastrate in vase cu
apa;
23. Sa nu foloseasca ziare pentru a manca pe ele, sau pentru a tapeta noptierele;
24. Sa atenţioneze personalul de serviciu asupra eventualelor avarii la instalaţiile
electrice,sanitare sau de încalzire centrală;
25. Sa anunţe şi sa respecte recomandările personalului de serviciu în caz de
început de incendiu;
26. Sa se informeze de la personal cum se colecteaza deseurile menajere si
medicale;
27. Sa colecteze selectiv deseurile menajere: HARTIE, PLASTIC, STICLA – in
recipientele puse la dispozitie de catre institutie conform Legii 132/30 iunie 2010;
28. Sa nu părăseasca sectia sau spitalul fără aprobarea medicului sau asistentei de
salon;
29. Sa se adreseze în mod civilizat personalului medico-sanitar fără acte de
agresiune verbală sau fizică, situaţie în care va fi externat.
30. Sa evite folosirea telefonului mobil in incinta spitalului.
RĂSPUNDERE ȘI RESPONSABILITATE
I. Răspunderea juridică

17
 Reglemenând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are întotdeauna
în vedere condiţiile în care norma trebuie să se realizeze şi mai ales ce se întâmplă
atunci când destinatarii aduc atingere acesteia.
Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii
de drept, tulbură buna desfăşurare a relaţiilor sociale. Pentru aceste motive el
trebuie să raspundă.
2. Caracterizare
Răspunderea juridică are următoarele caracteristici:
– declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere
aparţin întotdeuna unor organisme special abilitate de legiuitor;
– temeiul răspunderii juridice şi întinderea acesteia se află întotdeauna în lege;
– răspunderea este întodeauna legală; nimeni nu-şi poate face dreptate singur;
numeni nu poate fi judecator în propria cauză;
– răspunderea juridică presupune existenţa unui raport juridic şi aplicarea unei
sancţiuni.
3. Definiţie
Răspunderea juridică este definită ca un complex de drepturi şi obligaţii conexe
care – în conformitate cu legea- se nasc ca urmare a săvârşirii unie fapte ilicite şi
care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor
juridice.
4. Formele răspunderii juridice
Fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere specifică.
Distingem mai multe forme de răspundere juridică:
– răspundere juridică cu caracter politic;
– răspundere civilă;
– răspundere penală;
– răspundere administrativă;
– răspundere disciplinară.
Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiţii specifice de
fond şi formă.
5. Condiţiile răspunderii juridice
Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale – să se declanşeze, este
nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii:
A. Conduita ilicită

18
Prin conduită ilicită se înţelege un comportament – acţiune sau inacţiune – care
nesocoteşte o prevedere legală.
Atunci când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa un
subiect încalcă acestă prevedere atunci intră în acţiune sancţiunea normeli juridice.
Conduita ilicită poate consta fie într-o acţiune, fie într-o omisiune.
B. Vinovăţia - este atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de
fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia. Vinovăţia presupune recunoaşterea
capacităţii oamenilor de acţiona cu discernământ.
Sunt situaţii în care deşi se săvârşeşte o faptă ilicită, persoana nu este vinovată.
Sunt acele cauze care exclud răspunderea juridică:
– minoritatea;
– alienaţia mintală;
– legitima apărare;
– starea de necesitate;
– cazul fortuit;
– constrângerea morală şi fizică.
Formele vinovăţiei sunt intenţia şi culpa.
C. Legătura de cauzalitate - pentru ca răspunderea să se declanşeze şi un subiect
de drept să fie sancţionat pentru săvârşirea unei fapte ilicite, este necesar ca
rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) sale.
II. Răspunderea civilă delictuală
1. Definiţie - este acea formă a răspunderii civile care constă în obligaţia de
reparare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite.
Este ceea ce în practica judiciară se numeşte „delict civil”. O altă formă a
răspunderii civile este răspunderea contractuală care constă în obligaţia de reparare
a prejudiciului cauzat prin încălcarea unei clauze contractuale.
2. Reglementare - răspunderea civilă delictuală este reglementată de dispoziţiile
art. 998 – 1003 din Codul civil.
3. Caracterizare - răspunderea civilă delictuală are următoarele caracteristici:
– este o sancţiune civilă cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o
pedeapsă;
– este o sancţiune civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei, cât
mai ales a patrimoniului său.
4. Răspunderea pentru fapta proprie - pentru angajarea răspunderii pentru
fapta proprie se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
19
A. Prejudiciul - constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană,
ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.
Prejudiciul poate fi patrimonial sau moral.
Prejudiciul trebuie să fie cert (adică să fie sigur atât în ceea ce priveşte existenţa sa,
cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare) şi să nu fi fost reparat încă.
Repararea prejudiciului presupune următoarele principii:
– principiul rearării integrale;
– repararea în natură. Repararea prin echivalent;
– stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent.
B. Fapta ilicită - reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului
obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
Fapta ilicită poate consta fie într-o acţiune, fie într-o omisiune.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei:
– legitima apărare;– starea de necesitate;
– îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege;
– ordinul superiorului;
– exercitarea unui drept subiectiv;
– consimţământul victimei.
C. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală este necesar ca între faptă şi
prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat un
prejudiciu.
Se face distincţie între:
– fapte care au cauzat prejudiciul;
– fapte care au favorizat producerea acelui prejudiciu;
– fapte care nu au împiedicat producerea prejudiciului.
D. Vinovăţia
Vinovăţia reprezintă atitudinea subiectivă pe care autorul o are faţă de fapta ilicită
şi de urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o.
Formele vinovăţiei sunt intenţia şi culpa.
Intenţia este directă atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi
urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.
Intenţia este indirectă atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi, deşi
nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

20
Culpa, sub forma imprudenţei, este atunci când autorul faptei prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce.
Culpa, sub forma neglijenţei, este atunci când autorul faptei nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Cauze care înlătură vinovăţia: cazul fortuit, forţa majoră, fapta victimei însăşi.
5. Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în
funcţiile încredinţate
Pentru acest tip de răspundere este necesar să existe un raport de subordonare
(raport de prepuşenie) între comitent şi prepus adică împrejurarea că, pe baza
acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unie persoane fizice
o anumită însărcinare.
Din acest raport de subordonare, se naşte posibilitatea pentru comitent de a da
instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane
denumită prepus.
Condiţiile răspunderii comitentului pentru faptele prepusului:
a. în persoana prepusului trebuie să fie îndeplinite condiţiile răspunderii pentru
fapta proprie;
b. Condiţii speciale:
– existenţa raportului de prepuşenie;
– prepuşii să fi săvârşit fapta „în funcţiile ce le-au fost încredinţate”.
Problema regresului comitentului faţă de prepus.
III. Problema cumulului diferitelor forme de răspundere juridică
Pornind de la premisa că o faptă ilicită se poate aduce atingere mai multor categorii
de norme juridice, arătăm că este posibil şi cumulul între diferite forme ale
răspunderii juridice: civilă, penală, administrativă, contravenţională sau
disciplinară.
IV. Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi
servicii medicale, sanitare şi farmaceutice
1. Reglementare - răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice este reglementată de Titlul
XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi de
Normele de aplicare ale acestui titlu aprobat prin Ordinul nr. 482/2007 al
ministrului sănătăţii.
2. Noţiune

21
Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii
medicale, sanitare şi farmaceutice reprezintă o formă specială a răspunderii civile
delictuale.
Prin urmare, toate cele prezentate anterior reprezintă dreptul comun în materie şi
vor avea aplicabilitate ori de câte ori norma specială nu vor conţine dispoziţii
contrare.
Legea nr. 95/2006 defineşte malpraxisul ca fiind eroarea profesională săvârşită în
exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii
asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a
furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
3. Răspunderea civilă a personalului medical
a. Acest tip de răspundere vizează următoarele categorii de personal: medicul,
medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale.
b. Potrivit legii, personalul medical răspunde civil pentru:
– prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau
cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în
cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.
– prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind
confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei
medicale.
– prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte
limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil
personal medical ce are competenţa necesară.
c. Răspunderea civilă a personalului medical nu înlătură angajarea răspunderii
penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.
d. Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu
gradul de vinovăţie al fiecăruia.
e. Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile
produse în exercitarea profesiunii:
– când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu
echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse,
complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi
tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi
dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;
22
 – când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea
competenţei acordate.
4. Răspunderea civilă a a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare
şi farmaceutice
a. Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii
medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în
activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt
consecinţa:
– infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză
externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie;
– defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în
mod abuziv, fără a fi reparate;
– folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor
medicamentoase şi sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului
de valabilitate a acestora, după caz;
– acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare,
substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de
lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori
fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
b. Unităţile sanitare răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile
produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
c. Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii
medicale, răspund civil şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect,
pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.
d. Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, şi
producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi
materiale sanitare, inclusiv subcontractorii, răspund potrivit legii civile pentru
prejudiciile produse pacienţilor în activitatea de prevenţie, diagnostic şi
tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi
materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în
vigoare.
e. Furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare publice sau private furnizoare
de servicii medicale răspund civil pentru prejudiciile cauzate pacienţilor, generate
de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor.
23
V. Acordul pacientului informat
1. Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de
risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent
medical/moaşă, pacientului i se solicită acordul scris.
Acordul scris al pacientului, necesar potrivit art. 649 din Legea nr. 95/2006, cu
modificările şi completările ulterioare, trebuie să conţină în mod obligatoriu cel
puţin următoarele elemente:
a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa pacientului;
b) actul medical la care urmează a fi supus;
c) descrierea, pe scurt, a informaţiilor ce i-au fost furnizate de către medic,
medicul dentist, asistentul medical/moaşă;
d) acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical;
e) semnătura şi data exprimării acordului.
Acordul scris constituie anexă la documentaţia de evidenţă primară.
2. În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific
rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.
Informaţiile trebuie să conţină:
– diagnosticul,
– natura şi scopul tratamentului,
– riscurile şi consecinţele tratamentului propus,
– alternativele viabile de tratament,
– riscurile şi consecinţele lor,
– prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
3. Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani.
Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului
legal, în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi,
iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care
se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor
sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.
4. Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin
consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia,
cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar
24
reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită
situaţiei de urgenţă.
Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat,
medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului
medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de
urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în
mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.
VI. Obligativitatea asigurării asistenţei medicale
1. Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda
asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în
prealabil ca pacient.
Criteriile de acceptare ca pacient sunt următoarele:
a) metoda de prevenţie, diagnostic, tratament la care urmează să fie supusă
persoana în cauză să facă parte din specialitatea/competenţa medicului, medicului
dentist, asistentului medical/moaşei;
b) persoana în cauză să facă o solicitare scrisă către medic, medicul dentist,
asistentul medical/moaşă de acordare a asistenţei medicale, cu excepţia cazurilor în
care persoana este lipsită de discernământ sau a situaţiilor de urgenţă medico-
chirurgicală. Solicitarea va fi păstrată în fişa medicală sau, după caz, într-un
registru special;
c) aprecierea medicului, medicului dentist, asistentului medical/moaşei că
prin acordarea asistenţei medicale nu există riscul evident de înrăutăţire a stării de
sănătate a persoanei căreia i se acordă asistenţă medicală. Aprecierea se face după
un criteriu subiectiv şi nu poate constitui circumstanţă agravantă în stabilirea
cazului de malpraxis.
2. Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu pot refuza să acorde
asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare
sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.
Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a
accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune
în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.
3. Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat
pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
25
 c) de către medic, în următoarele situaţii:
– atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale
obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
– pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
3. În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are
obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în
specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora,
standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.
VII. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici,
farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale
1. Personalul medical care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în
cel privat, va încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere
civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.
O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de
muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare.
2. Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund,
în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui act de
malpraxis medical, precum şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei
prejudiciate prin actul medical. Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care
a fost acordată asistenţă medicală.
3. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor
păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept
efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul.
În caz de deces, despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care
au solicitat acestea.
Despăgubirile se acordă şi atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi
starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat
asistenţa medicală impunea această intervenţie.
Despăgubirile vor include şi eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care
asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse în
limita răspunderii stabilită prin poliţa de asigurare.
4. Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu
certitudine răspunderea civilă a asiguratului.
În cazul în care părţile – asigurat, asigurător şi persoana prejudiciată – nu cad de
26
acord sau nu este certă culpa asiguratului, despăgubirile se vor plăti numai în baza
hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti competente.
5. Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea
pagubei când asistenţa medicală s-a făcut în interesul părţii vătămate sau a
decedatului, în lipsa unei investigaţii complete ori a necunoaşterii datelor
anamnezice ale acestuia, datorită situaţiei de urgenţă, iar partea vătămată sau
decedatul nu a fost capabil, datorită circumstanţelor, să coopereze când i s-a
acordat asistenţă.
Recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei
se poate realiza în următoarele cazuri:
a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de
asistenţă medicală;
b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului
sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale
medicamentelor administrate;
c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile,
cât şi unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în
care s-a acordat asistenţă medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului
adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în
vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze sumele plătite drept despăgubiri
de la cei vinovaţi, alţii decât persoana responsabilă, proporţional cu partea de vină
ce revine acestora;
d) asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a făcut fără
consimţământul acestuia.
6. Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris
asigurătorul sau, dacă este cazul, asigurătorii despre existenţa unei acţiuni în
despăgubire, în termen de 3 zile lucrătoare de la data la care au luat la cunoştinţă
despre această acţiune.
VIII. Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională
pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale
1. La nivelul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti
se constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile
de malpraxis, numită în continuare Comisia.
Comisia poate fi sesizată de:
– persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră
27
victima unui act de malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie,
diagnostic şi tratament;
– succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil
unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament.
2. Comisia desemnează, prin tragere la sorţi, din lista judeţeană a
experţilor un grup de experţi sau un expert, în funcţie de complexitatea cazului,
însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului.
Experţii au acces la toate documentele medicale aferente cazului, a căror cercetare
o consideră necesară, şi au dreptul de a audia şi înregistra depoziţiile tuturor
persoanelor implicate.
Experţii întocmesc în termen de 30 de zile un raport asupra cazului pe care îl
înaintează Comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum 3 luni
de la data sesizării.
3. Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de
malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv
asiguratorului, în termen de 5 zile calendaristice.
În cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de
acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în
termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.
Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie
potrivit dreptului comun.
IX. Alte dispoziţii legale referiotare la malpraxis
Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi
tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia
faptelor ce reprezintă infracţiuni.
Omisiunea încheierii asigurării de malpraxis medical sau asigurarea sub limita
legală de către persoanele fizice şi juridice prevăzute de prezenta lege constituie
abatere disciplinară şi se sancţionează cu suspendarea dreptului de practică sau,
după caz, suspendarea autorizaţiei de funcţionare.
Această sancţiune nu se aplică dacă asiguratul se conformează în termen de 30 de
zile obligaţiei legale.
X. Drepturile pacienţilor
Drepturile pacienţilor sunt reglementate de Legea nr. 46/2003.
Potrivit acestei legi, pacienţii au următoarele drepturi:
1. Dreptul pacientului la informaţia medicală
28
Acest drept presupune ca pacientul să fie informat:
– cu privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le
utiliza.
– asupra identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de
sănătate.
– asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata
spitalizării.
– asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor
potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse,
inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale,
precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.
Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care
informaţiile prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.
Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu
minimalizarea terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte
limba română, informaţiile i se aduc la cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe
care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.
Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă
persoană care să fie informată în locul său.
Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor,
diagnostic şi tratament, cu acordul pacientului.
Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al
investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada
spitalizării.
2. Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală
a. Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală
asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa; ronsecinţele refuzului sau ale
opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.
Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie
medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului
dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia.
În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă,
consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.
În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să
29
fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de
înţelegere.
b. În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este
în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.
Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale
şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator.
c. Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea,
folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.
Consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în
învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru
cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu
excepţia obţinerii consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea
este făcută şi în interesul pacientului.
d. Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără
consimţământul său, cu excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare
diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale.
3. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului
Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor,
diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi
după decesul acestuia
Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care
pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale
acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai
este obligatorie.
Pacientul are acces la datele medicale personale.
Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia
cazurilor în care această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul
ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului.
Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine
sau pentru sănătatea publică.
4. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii
Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor
30
de risc major şi imediat pentru viaţa mamei.
Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării unei
vieţi sexuale normale şi sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.
Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat
Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode
privind sănătatea reproducerii.
Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de
riscuri.
5. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale
În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să recurgă la selectarea pacienţilor
pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în număr
limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor medicale.
Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.
Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual,
material şi de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea
pacientului, în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi creat cât
mai aproape de cel familial.
Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un medic
acreditat din afara spitalului.
Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună
pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl
recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii
respective.
Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare
sau donaţii, cu respectarea legii.
6. Sancţiuni în cazul încălcării drepturilor pacienţilor
Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidenţialităţii datelor
despre pacient şi a confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi
ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea
disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.
XI. Răspunderea disciplinară în cadrul profesiilor de asistent medical
generalist, moaşă şi asistent medical
1. Reglementare
Răspunderea disciplinară a asistenţilor medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali este reglementată de:
31
 – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea
profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de
asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România;
– Statutul Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România;
– Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi
al asistentului medical din România.
2. Noţiune
Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali răspund disciplinar
pentru nerespectarea:
– legislaţiei din domeniul profesiei,
– a Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al
moaşei şi al asistentului medical din România,
– a regulilor de bună practică profesională,
– a Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România,
– deciziilor obligatorii adoptate în conformitate cu dispoziţiile legale în
vigoare de organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
– precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de
natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
3. Sancţiuni
Sancţiunile disciplinare pe care organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România le pot aplica
sunt următoarele:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea
Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a
profesiei pe perioada respectivă;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea
32
Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a
profesiei.
Sancţiunile prevăzute la lit. a) şi b) se aplică de consiliul judeţean al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
Sancţiunile prevăzute la lit. c) şi d) se aplică de Consiliul naţional al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România
în urma unei anchete efectuate de Comisia naţională de etică şi deontologie a
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, care întocmeşte un raport în acest sens.
4. Procedura de soluţionare a plângerilor
A. Procedura de soluţionare a plângerii constă în:
– cercetarea faptei,
– administrarea probelor,
– solicitarea de opinii calificate,
– apelarea la oricare alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei,
– propunerea sancţiunii.
B. Căile de atac
Dreptul de a introduce contestaţie aparţine atât persoanei vătămate, cât şi
membrului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România împotriva căruia s-a dispus sancţiunea.
Sancţiunile emise de Consiliul municipiului Bucureşti al Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România se contestă în
termen de maximum 30 de zile de la data comunicării, la Biroul executiv al
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România.
Contestaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea neadmiterii acesteia, următoarele
elemente:
a) numele, prenumele, domiciliul contestatarului;
b) indicarea deciziei de sancţionare care se contestă;
c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază contestaţia şi dovezile în
susţinerea acestor motive;
d) semnătura petiţionarului.
Acţiunea judecătorească
Este dreptul oricărei părţi să conteste hotărârea Comisiei naţionale de etică şi
deontologie în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
33
Contestaţia se depune la judecătoria în a cărei rază de circumscripţie îşi desfăşoară
activitatea membrul Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România în cauză.
C. Prescripţia sancţiunilor disciplinare
Sancţiunile disciplinare pronunţate se prescriu prin înlăturarea consecinţelor
sancţionării, astfel:
a) mustrarea se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, cu
condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
b) avertismentul se prescrie în termen de 12 luni de la data săvârşirii faptei, cu
condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
c) suspendarea se prescrie în termen de 24 de luni de la data expirării perioadei
de suspendare, cu condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România pentru o perioadă limitată se
prescrie în termen de 24 de luni de la data expirării perioadei interdicţiei, cu
condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară.
EROARE ȘI GREȘEALĂ ÎN PRACTICA MEDICALĂ
Prevenirea erorilor de medicatie
Raportarea tuturor tratamentelor urmate. Se vor lua in considerare nu numai
retetele prescrise de medic dar si suplimentele alimentare
administrate, vitaminele sau alte tratamente pe baza de plante. Cel putin o data pe
an, trebuie discutat cu medicul de familie despre medicamentele luate. Acest lucru
este foarte util medicului, ajutandu-l pe acesta sa aiba la zi fisa medicala a fiecarui
pacient. Informarea medicului curant despre toate alergiile sau reactiile adverse
prezentate de-a lungul timpului, la anumite medicamente. Acest lucru ajuta la
evitarea medicamentelor care pot face rau.
Rețeta prescrisa de medic trebuie sa poata fi descifrata. In caz contrar,
medicul trebuie rugat sa explice pe larg schema de tratament pentru a evita
posibilele neintelegeri.Medicul trebuie rugat sa dea informatii despre tratamentele
prescrise, in termeni intelesi de toata lumea. Este normal sa punem intrebari si sa
primim raspunsuri pe care sa le si intelegem. Astfel, trebuie puse intrebari ca:
Medicul trebuie rugat sa dea informatii despre tratamentele prescrise, in termeni
intelesi de toata lumea. Este normal sa punem intrebari si sa primim raspunsuri pe
care sa le si intelegem. Astfel, trebuie puse intrebari ca:
- pentru ce este acest tratament?
34
 - cum sa mi-l administrez si pentru cat timp?
- ce efecte secundare are si ce pot face daca acestea persista?
- se poate combina cu alte tratamente sau suplimente alimentare?
- ce alimente, bauturi sau activitati fizice trebuiesc evitate in timpul
tratamentului?
Cand se cumpara medicamentul de la farmacie, trebuie intrebat farmacistul daca
acela este medicamentul prescris de medic. Este foarte important sa se
administreze medicamentul potrivit si in dozele corecte. Daca tratamentul se
intinde pe o perioada mai lunga de timp si se observa, la un moment dat, ca
marimea, forma, culoarea pastilelor, difera fata de cele avute inainte, trebuie sa se
verifice inca o data daca s-a primit medicamentul corect.
Trebuie sa se ceara lamuriri pentru orice neclaritate cu privire la instructiunile
de pe eticheta medicamentului. De multe ori, instructiunile pot fi greu de inteles.
De exemplu, trebuie intrebat daca "patru doze pe zi" inseamna o doza la fiecare
sase ore sau doar pe timpul zilei, la ore regulate.
Trebuie intrebat farmacistul care este cea mai buna metoda de masurare a
medicamentelor lichide. De asemenea, trebuie cerute sfaturi in cazul in care nu este
sigur ca s-a inteles metoda corecta de administrare. Cercetarile arata ca foarte
multe persoane nu stiu cum sa masoare medicamentele lichide folosind, de regula,
linguritele de ceai sau cafea din gospodarie. Procedeele speciale de masurare cum
ar fi seringile marcate, ajuta sa se faca o masurare corecta dar, indrumarea in acest
sens, ajuta cel mai mult.
Trebuie cerute informatii despre toate efectele secundare ale medicamentelor.
Daca pacientul stie ce s-ar putea intampla, poate fi mult mai bine pregatit decat
daca este luat prin surprindere. Poate raporta imediat problema si poate primi
ajutorul necesar in timp util. Informatiile scrise pot ajuta pacientii sa recunoasca
efectele negative si apoi sa le transmita medicului sau farmacistului. Inainte de a
lua un medicament, trebuie citite cu atentie eticheta si toate recomandarile scrise.
Daca medicamentul arata diferit fata de cum se stia, trebuie intrebat farmacistul.
Daca se constata efecte negative severe, trebuie sa se adreseze imediat medicului.
Acesta poate ajusta doza, pentru a reduce sau elimina efectele negative sau poate
recomanda un alt medicament mult mai potrivit pentru pacientul respectiv.
Prevenirea erorilor medicale pe perioada de spitalizare
Daca exista posibilitatea, se alege spitalul unde pacientii beneficiaza de
tratamentul sau operatia de care persoana respectiva are nevoie. Cercetarile arata ca
35
pacientii tind sa aiba rezultate mult mai bune cand sunt tratati in spitalele cu
experienta in acel domeniu.
Trebuie intreabat personalul medical cu care se intra in contact direct, daca si-a
dezinfectat mainile. Folosind un dezinfectant pe baza de alcool se poate preveni
raspandirea unor microbi, asta daca nu se face in mod regulat o sterilizare completa
a spitalului. Studiile arata ca, in astfel de cazuri, personalul medical este mult mai
atent si foloseste cu regularitate dezinfectanti.
In momentul externarii, trebuie intrebat medicul despre tratamentul care va fi
urmat ambulatoriu, pentru a afla cum se administreaza medicatia si cand se vor
putea relua activitatile obisnuite. Cercetarile arata ca, in momentul externarii
medicii cred ca pacientii inteleg mult mai bine ce trebuie sa faca sau sa nu faca pe
viitor.
Prevenirea erorilor medicale in timpul unei operatii
Daca se practica o interventie chirurgicala, trebuie sa se asigure, impreuna cu
medicul chirurg, ca sunt lamurite toate aspectele asupra a ceea ce urmeaza sa fie
facut. Sunt destul de rare cazurile cand operatia se face la genunchiul stang in loc
de cel drept, dar chiar si o data daca se intampla, este prea des. Astfel de greseli se
pot preveni. Medicul chirurg sau asistenta trebuie sa fie foarte bine informati in
sensul acesta, inainte de operatie. Comunicarea cu medicul inainte de operatie este
foarte utila si ajuta la prevenirea unor erori medicale.
Alte recomandari pentru prevenirea unor erori medicale:
- trebuie intrebat si discutat cu medicul despre orice nelamurire care exista;
pacientul are dreptul sa ceara astfel de lamuriri personalului medical implicat in
ingrijirea sa
- trebuie sa se asigure ca medicul de familie este la curent cu starea sa de
sanatate; acest lucru este foarte important, mai ales atunci cand pacientul are mai
multe probleme de sanatate sau daca este internat in spital
- trebuie sa se asigure ca toti medicii implicati in tratament sunt la curent cu
toate problemele de sanatate pe care pacientul le are; nu trebuie sa se presupuna
acest lucru, ci trebuie informati personal
- trebuie rugat un membru al familiei sau un prieten sa discute cu medicii, in
cazul in care starea de sanatate nu permite sa se faca acest lucru personal; chiar
daca se considera ca nu e nevoie de ajutor acum, s-ar putea sa fie nevoie, totusi,
mai tarziu
- mai mult nu inseamna intotdeauna mai bine; este foarte bine sa se intereseze
36
si sa incerce sa se afle cat mai multe despre tratamentul pe care trebuie urmat si
cum va ajuta acesta
- daca urmeaza sa se faca o analiza, nu se presupune ca nici o veste inseamna
de fapt o veste buna; trebuie intrebat cand urmeaza sa se primeasca rezultatele, iar
daca nu se primesc la timpul potrivit, nu se presupune ca acestea sunt bune; trebuie
sa se telefoneze medicului pentru a intreba si a cere lamuriri privitoare la tratament
- este bine sa se ceara informatii despre tratamentul ce trebuie urmat, atat
medicului cat si altor surse demne de incredere; se poate intreba medicul daca
tratamentul se bazeaza pe ultimele cercetari in domeniu.
MALPRAXISUL
Malpraxisul - din punct de vedere legal malpraxis-ul este o greșeală, or
neglijență profesională ce putea fi evitată și care a avut drept rezultat vătămarea
sănătății, a integrității corporale sau chiar pierderea vieții pacientului.
Ei bine, trebuie să cunoașteți că în Republica Moldova, în lege lipsește
definește termenul de malpraxis medical. Mai mult, nu există o legislaţie specifică
în acest domeniu care să stabilească și să reglementeze răspunderea civilă a
instituțiilor medicale sau a medicilor și asistenților medicali. Iar pentru a fi stabilit
cazul de malpraxis, este necesar ca în instanța de judecată să se facă dovada
greșelii.
Care sunt obligațiile medicului, asistentelor și spitalului? Am avut acum ceva
vreme o clientă, căreia i-am preluat dosarul în recurs și care fiindu-i admis recursul
a câștigat suma de 5000 Euro pentru că documentele acesteia au ajuns la o terță
persoană, spitalul încălcându-și obligația de confidențialitate. Dacă ești pentru
prima dată pe site, ar trebui să știi că niciodată nu încarc articolele cu texte legale.
OBLIGAȚIA DE SECURITATE
Obligația de securitate (siguranță) presupune obligația medicului de a asigura
integritatea fizică și psihică a pacientului pe întreg parcursul actului medical.
Medicul are obligația de a diagnostica corect și cu exactitate afecțiunea de care
suferi. Uneori, este posibil ca un medic să formuleze un diagnostic greșit pentru
pacient și, pe baza acestui diagnostic greșit, să nu intervină din punct de vedere
medical sau să intervină în mod incorect.
Obligația de confidențialitate a datelor și obligația de informare
Obligația de confidențialitate este cât se poate de simplă: medicul sau spitalul nu
pot furniza datele tale niciunei alte persoane, cu excepțiile prevăzute de lege (spre
exemplu, în cazul unei solicitări în cadrul unui dosar penal). Această obligație
37
protejează dreptul la viață privată al pacientului, iar informațiile cu privire la datele
tale medicale nu pot fi făcute publice sau furnizate unei terțe persoane fără acordul
tău.
Obligația de informare este de asemenea la fel de simplă: medicul trebuie să te
informeze într-un limbaj pe care să îl înțeleg de toate riscurile intervenției și, în
principiu, ce urmează să se întâmple pe parcursul intervenției și tratamentului.
VALORI ȘI PRINCIPII ÎN BIOETICĂ
Bioetica a devenit o disciplină a eticii aplicate începând cu anii ’70, când practicile
medicale au început să se intereseze de o abordare morală a problemelor specifice
domeniului medical. Astfel a devenit imperioasă cerință a avea o metodă prin care
să se găsească soluții la problemele morale, sau metode prin care să se poată evalua
alegerile morale ale personalului din domeniul medical.
PROCREAȚIA ASISTATĂ MEDICAL
Reproducerea umană asistată medical (RUAM) reprezintă ansamblul tehnicilor
și practicilor clinice sau biologice care permit procrearea în afara procesului
natural (lipsind actul sexual), prin intervenția și la indicația medicului. Tehnicile de
RUAM sunt folosite atunci când tratamentele obișnuite, hormonale,
medicamentoase sau chirurgicale nu dau niciun rezultat. Există mai multe metode
de RUAM și practici asociate acestora (inseminarea artificială (IA), fertilizarea in
vitro (FIV), transferul de embrioni (TE), mama purtătoare sau de
substituție), diferențele fiind date atât de numărul persoanelor implicate în
realizarea acestor tehnici, cât și de locul unde are loc fecundarea. Aceste practici au
luat amploare deoarece rata sterilității și infertilității cuplurilor este în creștere, 10–
15% din cupluri nemaiputând avea copii pe cale natural
AVORTUL TERAPEUTIC
Avortul terapeutic reprezintă întreruperea unei sarcini din motive medicale,
indiferent de vârsta gestațională, în cazurile în care mama își riscă viața dacă duce
sarcina până la capăt, sau dacă fătul are o problemă ce va duce cu certitudine la
moartea sa, înainte de naştere sau la scurt timp după aceea. Decizia încheierii unei
sarcini poate fi extrem de dificilă pentru părinţi. Sunt numeroase lucruri ce trebuie
luate în considerare, de la credinţă la principii și de la lege la convingeri religioase.
Întotdeauna, decizia este una personală, iar medicul nu ar trebui să te forţeze într-o
direcţie cu care nu eşti de acord.

38
 Înainte să se hotărască, părinţii îşi doresc să ştie cât mai amănunţit motivele
pentru care avortul terapeutic este indicat. Aceste motive pot fi împărţite în două
categorii:
1. PROBLEME ASOCIATE CU SARCINA
Procesul prin care fiinţele umane se dezvoltă este unul extrem de complex.
Chiar şi cele mai mici schimbări în proces pot afecta dramatic sănătatea unui
bebeluş. Nu orice defect, însă, îi poate pune viaţa în pericol. De-a lungul timpului,
s-a înregistrat o puternică evoluție în medicină şi în chirurgia nou-născuţilor, însă
unele probleme medicale rămân în continuare fatale.
Există spectre de gravitate pentru unele afecțiuni, exemplu, un bebeluş cu
sindromul benzilor amniotice (displazia Streeter) poate avea doar o malformație
minoră a degetelor de la mâini sau picioare, pe când alt bebeluş suferind de aceeaşi
afecțiune poate să aibă probleme cu cordonul ombilical, situaţie ce i-ar putea fi
fatală.
Avort terapeutic în caz de probleme cu dezvoltarea fătului - în cazul în care, în
timpul analizelor prenatale de rutină, copilul tău este diagnosticat cu oricare dintre
aceste afecțiuni, ţi se poate propune un avort terapeutic. Diagnosticul trebuie pus
de un medic neonatolog care să îți explice amănunțit diagnosticul. Este important
să se știe că unele femei aleg să poarte o sarcină atâta timp cât este posibil,
eventual chiar până la termen, şi să lase firescul să se producă.
- Anecefalia – la începutul dezvoltării unui embrion, o problemă în formarea
tubului neural (care ulterior devine creierul şi măduva spinării) poate duce la un
defect în formarea creierului, craniului şi scalpului. Unui făt cu anencefalie nu i se
devoltă partea anterioară a creierului şi cerebelul, iar celelalte părţi ale creierului
pot fi neacoperite de os sau piele. Deşi copiii cu anencefalie pot ajunge la termen şi
să se nască vii, doar funcţiile de bază, cum ar fi respiraţia, sunt posibile. Aceşti
bebeluşi nu vor fi deplin conştienţi. Majoritatea supravieţuiesc numai câteva ore
sau câteva zile după naştere.
- Anomaliile cromozomiale – aceste modificări genetice sunt responsabile
pentru majoritatea avorturilor spontane şi naşterile de copii morţi. Anomaliile
cromozomiale sunt aleatorii şi nu se repetă în sarcinile ulterioare, cu excepţia
cazului în care tatăl sau mama prezintă o translocaţie echilibrată, ceea ce poate
duce la translocaţie dezechilibrată la un fetus în curs de dezvoltare. Anomaliile
cromozomiale reprezintă motivul cel mai frecvent pentru efectuarea avorturilor
terapeutice.
39
 - Hidrocefalia – când lichidul cefalorahidian (cerebrospinal) nu se poate
scurge corect din sistemul ventricular, se poate acumula și poate duce la creșterea
presiunii în interiorul creierului. De obicei, hidrocefalia nu pune viaţa fătului în
pericol, dar în cazul în care ecografia arată că bebeluşul are exces de lichid în
creier, ar trebui să continui o serie de analize pentru a vedea dacă micuţul prezintă
ventriculomegalie şi alte probleme asociate.
- Sindromul Meckel Gruber – acesta este o afecţiune genetică rară, care
apare numai atunci când ambii părinţi poartă gena recesivă. Sindromul rezultă într-
o combinaţie de malformaţii congenitale, care includ o fontanelă prea mare, rinichi
polichistic şi polidactilie (prea multe degete la mâini sau la picioare). Dezvoltarea
plămânilor și a ficatului este afectată, această tulburare fiind aproape întotdeauna
fatală. Sindromul Meckel Gruber este un motiv pentru efectuarea unui avort
terapeutic.
Pentalogia toracoabdominală a lui Cantrell – este o boală genetică rară, cu cinci
malformaţii posibile. Cei mai afectaţi dintre fetuşi nu prezintă toate cele cinci
defecte, dar chiar și așa viața lor este pusă în pericol. Aceste defecte includ:
- Omfalocelul – un defect în peretele abdominal, care permite intestinelor să
iasă în afară corpului;
- Hernia diafragmatică anterioară – un defect al muşchilor, care poate
permite organelor inferioare să pătrundă în cavitatea toracică;
- Palatoschizis (despicătură palatină) – un canal sau o despicătură în stern;
- Ectopia cordis – inima se poate forma în afară corpului;
- Un defect intracardial – o gaură sau un defect într-unul din pereţii inimii.
Sindromul Potter – acest termen se poate referi la aspectul caracteristic al unui
copil lipsit de lichidul amniotic adecvat (lichidul care înconjoară copilul în
interiorul uterului) în timpul sarcinii. Se aplică cu precădere la un făt cu agenezie
renală bilaterală (incapacitatea rinichilor de a se dezvolta). În caz de agenezie
renală bilaterală, condiţia este letală şi poate fi motiv pentru efectuarea unui avort
terapeutic.
Displazia tanatoforică – Este o tulburare congenitală rară, care cauzează
malformaţii severe ale scheletului. Craniul, oasele lungi şi trunchiul sunt afectate.
Deşi au existat cazuri rare de persoane care au supravieţuit până în copilărie,
această afecțiune este în continuare considerată a fi letală. Displazia tanatoforică
este un motiv pentru efectuarea unui avort terapeutic.

40
Avort terapeutic în caz de probleme de sarcină - uneori, în timpul sarcinii,
evenimente neaşteptate pot ameninţa viaţa fătului sau a mamei. Nu toate conduc la
pierderea sarcinii, însă există posibilitatea să nu îţi doreşti sau să nu poţi continua
sarcina până la termen. Ca întotdeauna, asigură-te că ai înţeles pe deplin situaţia şi
opţiunile de tratament, iar dacă ai nelămuriri, discută-le cu medicul. Un consult la
un neonatolog te poate ajuta să iei decizia corectă pentru tine, fie că alegi sau nu un
avort terapeutic.
Sindromul benzilor amniotice (displazia Streeter) – atunci când se desprind
componentele sacului amniotic, acestea se pot înfăşura în jurul oricărei părţi aflate
în curs de dezvoltare ale unui făt. Complicaţiile pot varia de la amputări ale
degetelor, degete lipite, picioare strâmbe până la buze despicate. În cazurile mai
severe, benzile amniotice se pot înfăşura în jurul capului sau al cordonului
ombilical şi pot pune viaţa fătului în pericol.
Probleme medicale ale mamei – ocazional, femeile cu probleme medicale grave
rămân însărcinate, dar stresul biologic al sarcinii le-ar putea fi fatal. Aceste situaţii
ar putea include probleme cardiace grave sau un diagnostic de cancer care necesită
tratament imediat. Aceste cazuri sunt neobişnuite, iar alegerea unui avort terapeutic
nu este uşor de luat. Medicul tău ar trebui să evalueze cu atenţie riscurile şi
beneficiile continuării sarcinii, inclusiv dorinţele tale, şi să lucreze cu tine pentru a
alege un plan de tratament satisfăcător.
Ruptura prematură a membranelor – există multe motive pentru care unei
gravide i se poate rupe apa înainte de a ajunge la termen. Dacă se întâmplă înainte
de 24 de săptămâni de vârstă gestațională, medicul ţi-ar poate recomanda o
întrerupere terapeutică, deoarece lipsa de lichid va afecta grav capacitatea
organelor copilului de a se dezvolta în mod normal. Există, de asemenea, un risc
ridicat de infectare la care mama este supusă, iar dacă se infectează, întreruperea
sarcinii ar putea fi singurul remediu.
Reducerea selectivă – în sarcinile multiple, există situaţii în care medicul îţi poate
recomanda o reducere selectivă sau avortul terapeutic a unuia sau mai multora
dintre fetuşi. Acest lucru este menit să reducă pericolul pentru ceilalţi copiii şi/sau
pentru mamă.
Preeclampsia severă – rar, o femeie poate dezvolta preeclampsie severă înainte ca
fătul să fie dezvoltat. Deoarece singurul „leac” cunoscut pentru preeclampsie este
naşterea, ar putea fi necesar să întrerupi sarcina pentru a-ţi salva viaţa. Continuarea

41
unei sarcini cu preeclampsie severă poate duce la convulsii, insuficienţă renală,
accident vascular cerebral şi complicaţii hepatice.
Pentalogia toracoabdominală a lui Cantrell – este o boală genetică rară, cu cinci
malformaţii posibile. Cei mai afectaţi dintre fetuşi nu prezintă toate cele cinci
defecte, dar chiar și așa viața lor este pusă în pericol. Aceste defecte includ:
- Omfalocelul – un defect în peretele abdominal, care permite intestinelor să
iasă în afară corpului;
- Hernia diafragmatică anterioară – un defect al muşchilor, care poate
permite organelor inferioare să pătrundă în cavitatea toracică;
- Palatoschizis (despicătură palatină) – un canal sau o despicătură în stern;
- Ectopia cordis – inima se poate forma în afară corpului;
- Un defect intracardial – o gaură sau un defect într-unul din pereţii inimii.
Sindromul Potter – acest termen se poate referi la aspectul caracteristic al unui
copil lipsit de lichidul amniotic adecvat (lichidul care înconjoară copilul în
interiorul uterului) în timpul sarcinii. Se aplică cu precădere la un făt cu agenezie
renală bilaterală (incapacitatea rinichilor de a se dezvolta). În caz de agenezie
renală bilaterală, condiţia este letală şi poate fi motiv pentru efectuarea unui avort
terapeutic.
Displazia tanatoforică – este o tulburare congenitală rară, care cauzează
malformaţii severe ale scheletului. Craniul, oasele lungi şi trunchiul sunt afectate.
Deşi au existat cazuri rare de persoane care au supravieţuit până în copilărie,
această afecțiune este în continuare considerată a fi letală. Displazia tanatoforică
este un motiv pentru efectuarea unui avort terapeutic.o
AVORT TERAPEUTIC ÎN CAZ DE PROBLEME DE SARCINĂ
Uneori, în timpul sarcinii, evenimente neaşteptate pot ameninţa viaţa fătului sau a
mamei. Nu toate conduc la pierderea sarcinii, însă există posibilitatea să nu îţi
doreşti sau să nu poţi continua sarcina până la termen. Ca întotdeauna, asigură-te
că ai înţeles pe deplin situaţia şi opţiunile de tratament, iar dacă ai nelămuriri,
discută-le cu medicul. Un consult la un neonatolog te poate ajuta să iei decizia
corectă pentru tine, fie că alegi sau nu un avort terapeutic.
Sindromul benzilor amniotice (displazia Streeter) – atunci când se desprind
componentele sacului amniotic, acestea se pot înfăşura în jurul oricărei părţi aflate
în curs de dezvoltare ale unui făt. Complicaţiile pot varia de la amputări ale
degetelor, degete lipite, picioare strâmbe până la buze despicate. În cazurile mai

42
severe, benzile amniotice se pot înfăşura în jurul capului sau al cordonului
ombilical şi pot pune viaţa fătului în pericol.
2. PROBLEME MEDICALE ALE MAMEI
Probleme medicale ale mamei – ocazional, femeile cu probleme medicale grave
rămân însărcinate, dar stresul biologic al sarcinii le-ar putea fi fatal. Aceste situaţii
ar putea include probleme cardiace grave sau un diagnostic de cancer care necesită
tratament imediat. Aceste cazuri sunt neobişnuite, iar alegerea unui avort terapeutic
nu este uşor de luat. Medicul tău ar trebui să evalueze cu atenţie riscurile şi
beneficiile continuării sarcinii, inclusiv dorinţele tale, şi să lucreze cu tine pentru a
alege un plan de tratament satisfăcător.
Ruptura prematură a membranelor – există multe motive pentru care unei
gravide i se poate rupe apa înainte de a ajunge la termen. Dacă se întâmplă înainte
de 24 de săptămâni de vârstă gestațională, medicul ţi-ar poate recomanda o
întrerupere terapeutică, deoarece lipsa de lichid va afecta grav capacitatea
organelor copilului de a se dezvolta în mod normal. Există, de asemenea, un risc
ridicat de infectare la care mama este supusă, iar dacă se infectează, întreruperea
sarcinii ar putea fi singurul remediu.
Reducerea selectivă – În sarcinile multiple, există situaţii în care medicul îţi poate
recomanda o reducere selectivă sau avortul terapeutic a unuia sau mai multora
dintre fetuşi. Acest lucru este menit să reducă pericolul pentru ceilalţi copiii şi/sau
pentru mamă.
Preeclampsia severă – rar, o femeie poate dezvolta preeclampsie severă înainte ca
fătul să fie dezvoltat. Deoarece singurul „leac” cunoscut pentru preeclampsie este
naşterea, ar putea fi necesar să întrerupi sarcina pentru a-ţi salva viaţa. Continuarea
unei sarcini cu preeclampsie severă poate duce la convulsii, insuficienţă renală,
accident vascular cerebral şi complicaţii hepatice.
Ruptura prematură a membranelor – există multe motive pentru care unei
gravide i se poate rupe apa înainte de a ajunge la termen. Dacă se întâmplă înainte
de 24 de săptămâni de vârstă gestațională, medicul ţi-ar poate recomanda o
întrerupere terapeutică, deoarece lipsa de lichid va afecta grav capacitatea
organelor copilului de a se dezvoltă în mod normal. Există, de asemenea, un risc
ridicat de infectare la care mama este supusă, iar dacă se infectează, întreruperea
sarcinii ar putea fi singurul remediu.
Reducerea selectivă – în sarcinile multiple, există situaţii în care medicul îţi poate
recomanda o reducere selectivă sau avortul terapeutic a unuia sau mai multora
43
dintre fetuşi. Acest lucru este menit să reducă pericolul pentru ceilalţi copiii şi/sau
pentru mamă.
Preeclampsia severă – rar, o femeie poate dezvolta preeclampsie severă înainte ca
fătul să fie dezvoltat. Deoarece singurul „leac” cunoscut pentru preeclampsie este
naşterea, ar putea fi necesar să întrerupi sarcina pentru a-ţi salva viaţa. Continuarea
unei sarcini cu preeclampsie severă poate duce la convulsii, insuficienţă renală,
accident vascular cerebral şi complicaţii hepatice.
TEHNICI DE ÎNTRERUPERE A SARCINII
Avorturile din primul sau al doilea trimestru pot fi efectuate fie
medicamentos fie chirurgical.
Eficiența. Ambele metode au o rată de succes mare: 95% pentru metodele
medicamentoase și 99% pentru cele chirurgicale. Cu terapia medicamentoasă se
evită de obicei intervenția chirurgicală, la fel ca și nevoia de sedare. Totuși,
procedura de avort medicamentos are o durată mai mare și un final imprevizibil.
AVORTUL MEDICAMENTOS
Medicamentele utilizate pentru a induce avortul sunt reprezentate
de mifepriston, un anti-progesteron administrat oral, în combinație
cu misoprostol, o prostaglandină administrată oral, vaginal, sublingual sau
rectal, în doză unică sau multiplă. Aceste medicamente determină detașarea
sarcinii de uter, înmuierea și deschiderea colului uterin și induc contracții uterine
care evacuează conținutul uterului – sarcina.
Efectele secundare pe care le pot induce medicamentele includ greață la 22-35%
dintre femei, febră în 15%, diaree în 6-21,2% și vărsături în 7%.
AVORTUL CHIRURGICAL
Intervenția chirurgicală se realizează prin chiuretaj sau aspirație, sub
analgezie locală sau generală într-o sală specială de intervenții. În cele mai multe
cazuri, pregătirea preoperatorie a colului uterin determină o durată mai scurtă a
procedurii și o scădere a intensității durerii. Întreruperea sarcinii se face prin
dilatarea inițială a colului și apoi evacuarea conținutului uterin prin chiuretaj sau
aspirație sau prin ambele metode. De obicei procedura necesită analgezie sau
sedare.
Chiuretajul aspirativ presupune folosirea unei canule care este atașată la un
aspirator medical care realizează presiune negativă – vacuum, care dezlipește de
uter fragmentele de sarcină și le aspiră.

44
Chiuretajul instrumentar folosește chiureta, un instrument tăietor care raclează
(taie) fragmentele de sarcină de pe peretele uterin și le evacuează prin colul
uterin.
Complicații. Chiuretajul – medical, instrumentar sau aspirativ – este
recomandat înainte de 14 săptămâni gestaționale. Probabilitatea de apariție a
complicațiilor crește după primul trimestru și include perforație uterină, lacerație
cervicală, hemoragie, îndepartarea incompletă a fătului sau placentei și infecții
postoperatorii. Perforațiile uterine sunt totuși rare dacă instrumentele sunt
manevrate cu blândețe.
IATROGENIA
Iatrogenia (greaca veche: iatrogen - produs de medic) este o stare patologică
de intoxicație, produsă sau agravată, prin folosirea unui medicament în doze prea
mari sau un timp prea îndelungat. Această stare mai poate apărea pe cale
psihogenă, fiind cauzată de medic, tratamentul aplicat sau de condițiile de
spitalizare.
Iatrogenia este catalogată ca a patra cauză de mortalitate, după bolile cardio-
vasculare, cancer şi bolile cerebro-vasculare. Ce o „maladie” aproape necunoscută
pacienților obișnuiți. Orice acțiune este însoțită de riscuri, iar practica medicală nu
face excepție de la această regulă. Odată cu instituirea oricărui tratament medical
apare și riscul terapeutic. Extrapolând, putem spune că orice nouă terapie poate
naște o nouă patologie. În plus, cu cât medicina este mai invazivă, iar arsenalul
diagnostic şi terapeutic mai bogat, mai diversificat şi mai performant, cu atât
patologia iatrogenă (o îmbolnăvire cauzată de tratamentul medical) peste şi ea din
ce în ce mai diversificată, mai complexă.
Orice factor cu care interacționăm în mediul înconjurător poate în anumite condiții
să ne facă rău, chiar dacă în mod obişnuit l-am cataloga drept inofensiv sau poate
chiar benefic. Până și apa consumată în exces, pe perioade îndelungate poate dăuna
sănătății. Medicamentele nu fac nici ele excepție şi pot cauza probleme de
sănătate.
Evitarea sau limitarea reacțiilor adverse nu este deloc simplă, ea făcându-se
doar printr-o atentă evaluare a dozelor, a altor medicamente și a alimentelor
administrate concomitent precum și a stării generale de sănătate a pacientului.
Toți acești factori s-au complicat extrem de mult pe măsură evoluției societății,
alimentației tot mai puțin naturale, a creșterii speranței de viață către vârste mult
mai înaintate ce aduc toate cu sine, inevitabil, afecțiuni multiple coexistente.
45
Devine tot mai complicat și pentru specialiștii din sănătate să țină cont de diver-
sitatea de factori atunci când instituie un tratament.
Odată cu medicamentele și reacțiile lor adverse a apărut și noțiunea de “boală
iatrogenă” adică o boală indusă medicamentos.
Patologia iatrogenă - poate fi indusă de medicamente, de actul operator (inclusiv
complicații ale anesteziei şi îngrijirilor pre-, intra- şi postoperatorii), de investi-
gațiile invazive, de procedurile de substituție ale funcțiilor organelor şi sistemelor,
de recurgerea la proceduri diagnostice şi terapeutice cu un raport beneficiu/risc
insuficient de înalt.
Boala iatrogenă poate fi indusă de absenţa recurgerii la un mijloc terapeutic
adecvat sau stoparea inadecvată a unei proceduri sau medicaţii eficiente şi bine
tolerate.
Din păcate, patologia iatrogenă este practic necunoscută chiar în statele cu cele
mai avansate sisteme de sănătate, fiind unanim acceptat că prevalenţa este în
general subestimată, subdeclarată şi subevaluată. Se estimează totuşi că patologia
iatrogenă ar ocupa locul IV, după bolile cardiovasculare, oncologice şi cerebro-
vasculare, dar paradoxal - iatrogenia nu apare în clasificările OMS privind cauzele
de boală (fiind raportată şi codificată manifestarea respectivă, fără a se menţiona
etiologia). De multe ori, originea iatrogenă a unei manifestări este ignorată fiind
confundată cu simptomatologia bolii de bază.
Dificultăţile în definirea cadrului nosologic (care se ocupă cu studiul,
clasificarea şi definirea bolilor) duc la imposibilitatea stabilirii dimensiunile reale
ale patologiei iatrogene. În plus, există un număr de factori care contribuie la o
estimare vagă: studiile epidemiologice puţin numeroase şi incomplete,
subestimarea evenimentelor adverse, imposibilitatea extrapolării la nivel de ţară
sau regiuni.
EVENIMENTE ADVERSE
• Moarte neaşteptată
• Infecţii contractate în spital
• Embolii pulmonare post-operatorii
• Erori de medicamentaţie
• Complicaţii anestezice
• Accidente transfuzionale
• Căderi
• Accidente hipertensive
46
 CONSECINŢELE ACŢIUNILOR IATROGENE
• Prelungirea spitalizării
• Nouă spitalizare
• Incapacitate permanentă sau tranzitorie
• Expunere la risc vital
• Deces
EUGENIA
Eugenia, denumită și eugenism sau eugenetică - este o teorie socială care susține
îmbunătățirea geneticii umane prin diferite mijloace de intervenție. Scopurile
declarate sunt acelea de a crea oameni mai sănătoși, mai inteligenți, economisirea
resurselor societății și curmarea suferinței umane. Metodele inițiale de atingere a
acestor scopuri se bazau pe alimentație selectivă, dar cele moderne se concentrează
pe controale parentale, analizele fetușilor, consiliere genetică, controlul
sarcinilor, fertilizare in vitro și inginerie genetică.
Eugenia (din greacă ευγένη eugenes 'bine născut' format din eὖ eu, 'bun, bine' și
γένος genos, 'rasă, stoc, rudă') este un set de credințe și practici care are drept scop
îmbunătățirea calității genetice a unei populații umane. Definiția exactă
a eugeniei a fost o chestiune de dezbatere, deoarece termenul a fost inventat
de Francis Galton în 1883. Conceptul precede această denumire, Platon sugerând
aplicarea principiilor de reproducere selectivă la om în jurul anului 400 î.e.n.
Disciplină care studiază aplicarea practică a biologiei eredității în ameliorarea
genetică a individului; ansamblul metodelor care stau la baza acestei discipline.
EUTANASIA
Eutanasia (din greacă , unde εὖ, eu înseamnă "bine", iar thanatos "moarte") este o
metodă de provocare de către medic a unei morți precoce “nedureroase” unui
bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea. În țările în care
aceasta este permisă, se aplică eutanasierea atunci când pacientul suferă de dureri
intense, boala sa se află într-o fază terminală, își dă consimțământul și alege de
bunăvoie acest mod de renunțare la viață.
Argumente pro și contra eutanasiei și sinuciderii asistate
Eutanasia și sinuciderea asistată sunt subiecte care au provocat dintotdeauna
discuții inflacarate și reacții din cele mai diverse, atat în mediul academic, politic,
medical, cât și în viața de zi cu zi. Astăzi însa, informația mediatică se răspândește
cu mare viteză în toata lumea, iar oamenii sunt permanent la curent cu
evenimentele relevante, la care ar fi avut cu greu acces în trecut.
47
 DIFERENȚA DINTRE EUTANASIE ȘI SINUCIDERE ASISTATA
Cei doi termeni pot fi deosebiti privind la persoana care îndeplinește actul final,
actul fără de care nu ar surveni moartea. Astfel, dacă moartea este indusă de alta
persoana decat pacientul, avem de-a face cu eutanasia. Pe de alta parte, dacă
persoana care urmeaza să moară își administrează de exemplu o doză letală de
medicamente, prescrise de doctor in acest scop, vorbim despre sinucidere asistată.
Eutanasia nu este o idee recenta - istoria eutanasiei se intinde mult inapoi in
timp, in antichitate. Grecii si romanii permiteau, în anumite situații, eutanasia.
Lucrurile s-au schimbat mai tarziu, o data cu aparitia religiilor monoteiste și
sacralizarea vieții. In secolul XX s-au format numeroase organizații care militează
pro sau sau contra eutanasiei. Prima a fost constituită in 1935 de un grup de medici
londonezi și se numea The Voluntary Euthanasia Society. Aceasta a fost urmată, în
1938, de Hemlock Society, înființată în Statele Unite.
TRANSPLANTARE DE ORGAN
Transplantare de organ (sinonim cu grefare, uneori și grefă de organ) înseamnă
înlocuirea totală sau parțială a unui organ sau țesut bolnav cu un organ sau țesut
sănătos, sau cu părți ale acestuia, provenind de la un donator. Organul sau țesutul
prelevat pentru transplantare (numit și grefon) poate proveni de la donatori vii sau
de la donatori decedați. Beneficiarul unui transplant este numit primitor.
Heterotransplant - este o transplantare efectuată între organisme aparținând unor
specii diferite. Fenomenul de respingere de transplant este mult mai puternic în
cazul heterogrefelor. Unele heterotransplanturi sunt utilizate curent în medicina
umană (de exemplu transplantul de valve cardiace de porc, la om). Multe
heterotransplanturi se realizează experimental între diferite specii, în vederea
studierii unei posibile aplicabilități la om (un exemplu în acest sens este
transplantul experimental de țesut insular pancreatic de la pești la primate non-
umane).
Autotransplant - este acel tip de transplantare în care primitorului i se
transplantează țesuturi proprii, prelevate din altă parte a corpului. Această metodă
are aplicabilitate numai în cazul transplantului de țesuturi sau celule. Grefoanele se
prelevează din zone regenerabile sau zone cu exces de țesut. Sunt și situații în care
se prelevează țesuturi non-indispensabile din unele zone, pentru a fi transplantate
în zone unde sunt imperios necesare (în unele proceduri de by-pass arterial realizat
din grefon venos).

48
 Transplantul de organe este una din cele mai interesante parti ale medicinei. El
reprezinta de fapt inlocuirea unui organ care nu isi mai poate indeplini corect
functiile (datorita unor procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar
periculos pentru organism, cu altul sanatos, care poate prelua rolul celui bolnav. In
vederea realizarii transplantului este necesara existenta a doua persoane cheie:
primitorul (receptorul) și donatorul. Donatorul poate fi o persoana în viața sau o
persoana recent decedata. Trebuie precizat că nu toate organele organismului uman
pot fi transplantate.
Organe organismului uman care pot fi transplantate:
- Rinichii: daca sunt afectati de lupus, boala polichistica renala, sau sufera de
nefropatie diabetica in stadiu avansat. Rinichii sunt cei mai des transplantati.
Transplantul poate fi realizat de la un donator mort sau viu, rinichii fiind organe
pereche, unul putand prelua și funcția celuilalt (în anumite limite, desigur);
- Inima: în cazurile avansate și grave de insuficienta renala, boala
coronariana ischemica, cardiomiopatii. Se poate transplanta doar de la un donator
decedat;
- Plamanii: in cazul pacientilor cu fibroza chistica, boala pulmonara
cronica obstructiva sau alte probleme de acest tip. Transplantul se poate realiza de
la un decedat sau de la un donator viu;
- Pancreasul: poate fi transplantat in cazul pacientilor cu diabet, insa doar de
la un donator decedat;
- Ficatul: este unul din cele mai transplantate organe, una din cauzele
frecvente care au indicatie fiind ciroza hepatica. Fragmente hepatice pot fi
transplantate atat de la donatori decedati, cat si de la cei in viata;
- Pielea: este considerat a fi cel mai mare organ al omului si trebuie
transplantat de cel mai multe ori post-traumatic sau dupa indepartarea unor tumori
impresionante care lasa o lipsa tegumentara semnificativa;
- Intestin: mai ales cand exista tumori sau traumatisme ce devitalizeaza zone
extinse din intestin;
- Celulele stem: se pot transplanta si ele, insa aceasta este mai degraba
apanajul medicinii regenerative, care isi propune ca prin implantarea lor sa
stimuleze dezvoltarea de novo a organului sau segmentului care lipseste.
In prezent se poate realiza si transplant de tesut, nu doar de organ intreg. Cele
mai frecvent transplantate sunt: corneea, oase, tendoane, valve cardiace, vene. Se
pot realiza si mai multe transplanturi in acelasi timp, in functie de necesitatile
49
pacientului, disponibilul de organe si stadiul bolii care impune o astfel de masura
terapeutica. Exemplu, specialistii pot efectua simultan un transplant de cord si de
plamani (patologia cardiaca si pulmonara fiind adesea intricata).
In ciuda faptului ca transplantul poate salva atat de multe vieti si poate
corecta malformatii, anomalii, redand pacientului frumusetea vietii insasi,
transplantul de organe nu poate fi facut oricui sau in orice conditii. Medicina de
transplant, ramura speciala a medicinei moderne care se ocupa cu astfel de
probleme, nu trebuie sa gasesasca doar o metoda prin care se va rezolva
transplantul in sine, dar trebuie sa previna si rejectele, sa demonstreze
compatibilitati, sa realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient in parte.
Succesul unui transplant depinde in principal de:
- Tipul organului transplantat;
- Numarul organelor transplantate;
- Boala care a impus transplantul, gradul ei de extindere in organism (daca
sunt si alte organe implicate);
- Statusul imun al pacientului;
- Starea generala de sanatate.
Pentru cele mai frecvente organe transplantate, rata de succes este urmatoarea:
- Rinichi: 80-90%
- Ficat: 73-78%
- Plamani: 45-52%
- Pancreas: 80-90%
- Inima: 68-70%.
INGINERIA GENETICĂ. CLONAREA
Termenul de clonare a fost folosit în multe domenii, inclusiv computerele. Cu
toate acestea, clonarea celulară, clonarea moleculară și clonarea organismului sunt
mai interesante decât altele.
Clonarea este procesul prin care se produce un individ identic genetic sau o
populație de indivizi. Este un proces natural care apare prin reproducerea asexuală;
cele mai bune exemple ar fi plantele, bacteriile și unele insecte. Cu toate acestea, în
ziua de astăzi, clonarea a fost practicată pe multe alte animale prin progresele
majore în domeniul biotehnologiei. Prin urmare, a devenit aproape una dintre noile
adăugiri la știință, în special în bioscience, dar a existat în natură la organisme
foarte mici.

50
 Importanța clonării este ridicată atunci când un organism benefic este produs
prin biotehnologie, în special prin ingineria genetică, pentru supraviețuirea sa. De
exemplu, o recoltă cu randament ridicat, modificată genetic, care nu poate
supraviețui mai mult de o generație în natură, trebuie clonată pentru a se asigura
supraviețuirea ei în generația următoare și trebuie să continue până când nu există
dorința de a beneficia de plante. Clonarea ar putea fi legată de nemurirea unui
anumit organism, dar nu este niciodată folosită pentru a face oamenii nemuritori.
Ingineria genetică - este un proces artificial, în timp ce clonarea se găsește atât
în lumea naturală, cât și în cea artificială.
Un organism este făcut genetic - diferit în ingineria genetică, în timp ce un
organism genetic identic este produs în clonare. Tehnicile de clonare sunt vitale
pentru continuarea existenței practicilor de inginerie genetică, dar nu și invers.
Diferența dintre ingineria genetică și tehnologia ADN recombinant |
Tehnologia genetică vs. tehnologia ADN recombinant
Clonarea umană reprezintă obținerea a una sau mai multe ființe umane care sunt
identice genetic la nivel de material ereditar nuclear cu o alta. Dezbaterea curentă
se referă la două tipuri de clonare: clonarea reproductivă și clonarea
terapeutică.
Clonarea reproductivă înseamnă obţinerea unei noi persoane cu același
material genetic ca și al uneia vii sau care a trăit.
Clonarea terapeutică înseamnă folosirea tehnicilor de clonare pentru inițierea
creșterii embrionilor, în scopul extragerii celulelor stem pentru obţinerea de
organe, celule și țesuturi din rațiuni medicale sau de cercetare. Acest material va
acoperi în primul rând problemele privind clonarea terapeutică și doar pe scurt
clonarea reproductivă.
Clonarea are loc prin una din următoarele 2 tehnici:
Scindarea embrionului este similară procesului natural care generează gemenii
identici – celulele embrionare sunt separate într-un stadiu foarte timpuriu de
dezvoltare, pentru a obţine una sau mai multe clone.
Înlocuirea nucleară are loc prin extragerea nucleului unei celule (partea care
conține cromozomii, adică suportul informației genetice – a nu se confunda
suportul cu informaţia, este ca şi cum ai spune că o hârtie este totuna cu
informaţia scrisă pe ea) de la o persoană și punerea lui într-un ovocit, al cărui

51
nucleu a fost înlăturat, în prealabil. Pseudo-zigotul este apoi stimulat să se dividă,
astfel începând creșterea unui embrion.
Tehnologia înlocuirii nucleare poate fi folosită pentru obţinerea unei clone de
la o persoană de orice vârstă (embrion, fetus sau adult) și există posibilitatea
obţinerii mai multor clone decât prin scindarea embrionului. Acesta este procesul
care a fost folosit pentru a o obţine pe oaia Dolly.
Ideea clonării terapeutice în scopul extragerii celulelor stem și dezvoltării
țesuturilor pentru transplanturi este extrem de controversată și de puțin înțeleasă
și este lăsată spre explicare și justificare oamenilor de știință și politicienilor.
Din nefericire, în jurul clonării terapeutice s-a țesut o adevărată „legendă” și
mulți pacienți, ca de exemplu cei care suferă de Parkinson, au fost convinși să
creadă că ar putea beneficia de tratamentele bazate pe celulele embrionare stem.
Nu este deloc sigur că dezvoltarea tehnicilor de cercetare pe celule stem
embrionare folosind tehnica înlocuirii nucleare (clonării) va aduce beneficii
medicale vreodată; în tot cazul, după rezultatele de până acum, este practic
imposibil ca acest lucru să se întâmple înainte de mulți ani de dezvoltare și
cercetare fundamentală, dacă se va întâmpla, vreodată.
IMPLICAȚIILE ETICE ȘI SOCIALE ALE CLONĂRII UMANE
Există un acord cvasigeneral asupra faptului că este eronată din punct de
vedere etic clonarea umană reproductivă. Totuși, aceasta nu este o convingere
universală și de aceea va continua să se manifeste interesul pentru clonarea
umană al celor care susțin, de exemplu, libertatea și „dreptul de a alege”, ca
metodă de depășire a infertilității, sau alte aplicaţii potenţiale ale clonării. Câteva
preocupări sunt prezentate, pe scurt, în această secțiune.
Toți indivizii au o identitate genetică unică, pe care clonarea reproductivă o
compromite. Clonarea umană reproductivă va însemna renunțarea la protecția
indispensabilă împotriva predeterminării identității genetice umane de către o
terță parte. Unei clone i se va nega dreptul la diversitate genetică, la identitate și
individualitate unică, drept pe care îl furnizează doar procrearea naturală.
Clonarea afectează integritatea familiei. Obţinerea unei fiinţe umane prin
reproducere asexuată dintr-o singură celulă (spre deosebire de tehnicile actuale
de reproducere asistată) ne-ar permite să „facem” oameni, mai degrabă decât să-i
concepem. Ba mai mult, relațiile sociale vor fi grav perturbate. De exemplu, un
„fiu” clonal creat de un bărbat ar fi de fapt, genetic, geamănul tatălui său, nu fiul.

52
Clonarea umană a adulților oferă, pentru prima dată, perspectiva reproducerii
umane asexuate folosind o singură celulă. Aceasta reprezintă o provocare
fundamentală la adresa demnității umane.
Ființele umane nu ar trebui să fie subiectul experimentelor fără cunoștința și
permisiunea lor și nici nu ar trebui ca ființele sau caracteristicile lor să fie în mod
intenționat selectate și alese în scopul îndeplinirii dorințelor și potrivit voinței
altora. Procedând astfel, viața omului ar fi de fapt tratată ca o „marfă” sau ca
un „produs”, subminând valoarea intrinsecă și demnitatea fiecărui individ.
Deși gemenii identici împărtășesc aceleași însușiri genetice, ei nu sunt copii
planificate ale părinților lor sau ale altor rude, copii obţinute prin reproducere
asexuată. Gemenii identici au aceeași vârstă, în timp ce un copil clonal va fi
genetic la fel ca părintele sau altă ființă umană, dar de o vârstă diferită.
Comentarii privind legislația
Actuala lege românească nu permite clonarea reproductivă și nici producerea
de embrioni pentru cercetare. Totuși, este de menționat că România nu interzice
explicit cercetarea pe embrion, ceea ce menține controversa etică. De altfel, în
România, la ora actuală nu este reglementată în niciun fel reproducerea asistată
(fertilizarea in vitro este sursa principală de embrioni pentru cercetare).
La nivel internațional:
În martie 1997, Parlamentul European a votat o rezoluție pentru interzicerea
clonării ființelor umane. Cu toate acestea, rezoluția nu are putere legală întrucât
această arie este de competența statelor membre.
În decembrie 1997, UNESCO a publicat Declarația Universală asupra
Genomului Uman și Drepturilor Omului. Art. 11 interzice „practicile care sunt
contrare demnității umane, ca de exemplu clonarea reproductivă a ființelor
umane…”
La Strasbourg, Consiliul Europei a adoptat un protocol interzicând clonarea
umană care a fost adăugat în Convenția privind Drepturile Omului și Bio-
medicina (Convenția de la Oviedo), semnată în 1998. România a semnat această
convenție și protocolul adițional. Acestea sunt un bun început; realist vorbind,
însă, chiar și un asemenea tratat internațional nu va putea preveni ignorarea lui
de către un om de știință (sau de către o țară), în special deoarece culturile
diferite au și sisteme de valori diferite.

53
 INTERSEXUALITATEA
Intersexualitatea (hermafrodit) presupune existența trăsăturilor specifice ambelor
sexe la o persoană, fie că acest lucru este vizibil la nivelul organelor sexuale
externe, fie că el nu poate fi văzut deoarece presupune modificări interne sau la
nivel cromozomial. Persoanele intersex sunt persoane născute cu oricare dintre mai
multe variații ale caracteristicilor sexuale, inclusiv cromozomi, gonade, hormoni
sexuali sau organe genitale care, potrivit Oficiului ONU al Înaltului Comisar
pentru Drepturile Omului, „nu se potrivesc definițiilor tipice pentru corpurile de
sex masculin sau feminin”; astfel de variații pot implica ambiguitate genitală și
combinații de genotip cromozomial și fenotip sexual, altele decât masculin XY și
feminin XNXX. Persoanele intersex sunt parte a comunității LGBTQIA+.
La mamifere există trei sexe: femeiesc, masculin și intersex. La oameni, dar
mai nou observat și la animalele non-umane, există trei identități de
gen: cisgen, transgen și non-binar.
În natură există patru orientări secxuale și romantice principale:
- asecxualitate;
- bisexualitate;
- heterosexualitate;
- homosexualitate.
Din punct de vedere taxonomic persoanele născute intersex nu e sinonim
cu persoanele născute transgen. O situație frecventă de intersexualitate o reprezintă
absența uterului sau trompelor uterine la o persoană aparent de sex feminin, dar
care poate avea în interior testicule slab dezvoltate. Alte persoane au un amestec
(mozaic) de două linii celulare în organism, una de tip masculin, alta de tip
feminin, cu gonade aparținând ambelor sexe (testicul și ovar). Contrar unor opinii
nedocumentate multe persoane intersex se pot reproduce însă unele persoane pierd
această capacitate datorită unor intervenții chirurgicale neadecvate.
Persoanele intersexuale (intersex) au mai fost numite și
persoane hermafrodite sau androgine însă termenul nu este considerat tocmai
unul potrivit, având în vedere că este folosit și în biologie, pentru a face trimitere la
plantele și animalele bisexuate. Termenul provine de la numele zeului
Hermafrodit, fiul lui Hermes și al Afroditei. Legenda spune că nimfa Salmacis s-a
îndrăgostit de frumusețea rară a acestuia, însă el a respins-o. Atunci, nimfa a
implorat zeii să le unească trupurile, astfel că a rezultat o ființă având ambele sexe.

54
 Potrivit unor date americane citate de OMS, intersexualitatea apare la un copil
din 2.000, structurile genitale complexe, care fac dificilă determinarea sexului,
apare la un copil din 4.500 la naștere. Se estimează că 0,2-3,5 din populația globală
e născută intersex; aceste procente sunt dezbătute intens de experți deoarece unele
persoane descoperă târziu în viață că sunt născute intersex; valabil pentru anumite
tipuri de intersexualitate.
Hermafroditismul este o anomalie ce se manifestă prin discrepanţa dintre
organele externe şi cele interne (exemplu: testicule şi ovare).
În cadrul hermafroditismului, o persoană se va naşte cu anatomia aparatului
reproducător sau sexual diferită de definiţia tipică a bărbatului sau a femeii. De
exemplu, o femeie se poate naşte cu organe genitale externe feminine, dar cele
interne să fie de bărbat. Un alt exemplu concludent ar fi acela în care o persoană se
naşte cu organe genitale neutre, adică o fată se poate naşte cu un clitoris de
dimensiuni mari sau fără orificiul vaginal sau un băiat se poate naşte cu un penis de
dimensiuni mici sau cu un scrot divizat ce are mai mult aspectul asemănător
labiilor.
Termenul de hermafroditism este din ce în ce mai puţin folosit, la momentul
actual folosindu-se mai des denumirea de intersexualitate sau grup de anomalii ale
dezvoltării organelor sexuale.
Atunci cand se nasc, majoritatea oamenilor au un sex bine definit de organele
genitale externe: masculin sau feminin. Există și persoane al caror gen nu poate fi
definit de la naștere, din cauza că organele în baza carora ar trebui facut acest lucru
sunt ambigue și nu pof fi definite ca fiind "de fetiță" sau "de baiețel". Acesta este și
motivul pentru care, recent, Germania a decis sa devina prima țara europeană care
face demersuri pentru recunoașterea celui de-al treilea gen, transmite ABC News.
Astfel, de la 1 noiembrie, nemtii carora li se vor naste copii cu trasaturi
biologice ale ambelor sexe nu vor mai fi nevoiti sa opteze obligatoriu pentru unul
dintre cele doua genuri - femeiesc sau barbatesc -, ci vor putea sa lase completat
acel camp cu "nedefinit" sau "nespecificat", optand sa nu declare ei, în calitate de
parinti, sexul copilului.
MULTICULTURALITATE ÎN PRACTICA MEDICALĂ
Multiculturalismul este o forță, o necesitate mare planetară. Organizațiile cu
activitate internațională/transnațională sau măcar interculturală, pornind de la cele
de afaceri, au nevoie de multiculturalism pentru a se putea adapta și dezvolta în

55
contextul unei piețe atinse deja de globalizare de zeci de ani și în care au loc
mutații importante:
1) Necesitatea ca organizațiile să devină cât mai originale, să găsească soluții,
strategii inovative de dezvoltare
2) Necesitatea ca organizațiile să fie capabile să adapteze fiecare „rețetă” a lor
(strategii, produse, servicii, politici ș.a.m.d.) la nevoile clienților/beneficiarilor
Practic, organizațiile au nevoie de multiculturalism ca metodă inovativă de pliere
la culturile locale din piețele în care operează. În acest sens, multiculturalismul le
ajută să-și selecteze membrii, să-și personalizeze valorile, produsele, serviciile,
politicile și strategiile de management, marketing, vânzări, Public Relations, CSR,
să-și gestioneze contabilitatea ș.a.m.d. Conceptul de multiculturalism este foarte
complex, fiind abordat din 3 perspective în discursul public: demografic-descriptiv,
ideologic-normativ și programatic-politic (The International Federation of Library
Associations and Institutions -IFLA ).
Multiculturalismul ca metodă constă în a încorpora elemente din alte culturi în
elementele clasice ale propriei culturi de proveniență din care s-au creat
produsele/serviciile/politicile/strategiile (ș.a.m.d.) originale, având ca rezultat
versiuni adaptate contextelor culturale locale respective.

56