Ingrijirea Pacientilor Cu Sindrom Vestibular

ARGUMENTARE
Poziţia organismului în spaţiu se modifică continuu. Această adaptare este posibilă

datorită unui sistem care înregistrează orice schimbare de poziţie, realizând funcţia de
echilibru a organismului.
Echilibrul la om este dat de trei componente:
 propriocepţia,
 vederea
 vestibulia,
Deci pentru a explora funcţia vestibulară în complexitatea ei este
necesară colaborarea interdisciplinară între neurolog, oftalmolog şi otolog.
Otologia este una din ramurile Otorinolaringologiei şi Chirurgiei cervico-faciale care
se ocupă cu studiul şi explorarea analizatorului acustico-vestibular, precum şi cu
diagnosticarea şi tratamentul bolilor regiunii auriculotemporopetroase.
Importanţă practică a studiului otologiei rezultă din următoarele:
 urechea, prin funcţia ei auditivă are un rol foarte important în viaţa socială
fiind un canal de comunicare informaţională de prim rang, iar prin funcţia sa
vestibulară contribuie la menţinerea echilibrului static şi dinamic alături de
propriocepţie şi vedere
 urechea, prin plasarea sa în craniobasis, prezintă afecţiuni deosebit de grave
prin complicaţiile pe care le pot genera.
Otologia necesită un personal calificat, cu experientă şi aptitudini speciale,
instrumentar operator şi de consultaţie, aparatură complicată şi costisitoare (sursă de lumină,
microscop, aspirator, freză, laser etc.) atât pentru explorare, cât şi pentru terapie.
Otologia este acea ramură a medicinei umane care are meritul de a fi introdus prima
microchirurgia.
Scopul este de a alege corect strategia diagnostică şi cea terapeutică a patologiei
urechii, a nervului cohlear, a nervului vestibular şi a nervului facial, însoţită totodată de
noţiuni fundamentale de anatomie, embriologie, fiziopatologie, semiologie, sindroame şi
metode de explorare ale aparatului acustico-vestibular.
1
PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL I
ANATOMIA SI FIZIOLOGIA URECHII
Din punct de vedere anatomic, urechea este împărţită în două mari componente:
1. Urechea periferică alcătuită din:
A) urechea externă (pavilionul şi conductul auditiv extern)
B) urechea medie (cutia timpanului, trompa lui Eustachio şi mastoida)
C) urechea internă (labirintul osos şi membranos)
2. Urechea centrală formată din căile şi centrii acustici şi vestibulari.
1.1. Urechea externă
a) Pavilionul urechii este situat între apofiza mastoidă şi articulaţia temporo-

mandibulară.
În 4/5 superioară prezintă o serie de reliefuri caracteristice, care diferă de la individ la
individ şi care sunt determinate de scheletul fibrocartilaginos de susţinere. Aceste reliefuri
sunt: helix, antehelix, tragus, antitragus, incizura intertragiana, fosetă naviculară sau scafoidă
şi conca. Ele au semnificaţia amprentelor digitale, servind în medicină legală la identificarea
indivizilor.
În 1/5 inferioară există lobul auricular, moale, rotunjit şi format din grăsime.
La exterior pavilionul este acoperit de tegumente, care se continuă cu cele din jur (fată,
gât, craniu).
b) Conductul auditiv extern continuă pavilionul, în profunzime până la timpan, începând
printr-un orificiu numit meat auditiv extern. Conductul auditiv extern este sinuos, turtit
antero-posterior şi prezintă o dublă concavitate, care priveşte în sus şi înainte, la sugar şi în
jos şi înapoi, la copil şi adult.
În 1/3 externă are o structură fibrocartilaginoasă şi este acoperit cu piele bogată în
glande sebacee, ceruminoase şi foliculi piloşi.
În 2/3 internă, conductul este osos, în alcătuirea sa intrând: scuama temporalului- în sus,
mastoida- înapoi şi osul timpanal- în jos şi înainte. Între cele două porţiuni există o îngustare
numită istm.
Conductul se învecinează cu cutia craniană- în sus, cu parotida- în jos, cu mastoida-
înapoi şi cu articulaţia temporo-mandibulară - înainte.
1.2. Urechea medie
Urechea medie este interpusă între urechea externă si cea internă, fiind săpată în
portiunea petro-mastoidiană a osului temporal.
1.2.1.Cutia timpanului este o cavitate acrată, de forma unei lentile biconcave, care
prezintă trei etaje suprapuse:
- etajul superior- atica sau epitimpanul
- etajul mijlociu- atrium sau mezotimpanul
- etajul inferior- hipotimpanul sau recesul hipotimpanic, care se află sub nivelul
conductului auditiv extern.
Epitimpanul este compartimentat în mai multe cămăruţe, numite pungile lui Prussack,
Troeltch şi Kretschmann, datorită prezenţei la acest nivel a oscioarelor şi a ligamentelor lor.
De accea, supuraţia aticei (aticita sau epitimpanita), este mai favorizată la cronicizare şi
complicaţii.
Cutia timpanului are şase pereţi:
- Peretele extern sau timpanic este reprezentat la nivelul atriumului de pârş tensa a
timpanului, iar la nivelul aticei de peretele osos al lojetei şi sub el de membrana lui Schrapnell
(pârş flaccida a membranei timpanului); pârş tensa este o membrană fibroasă, elastică şi
rezistentă, de formă rotundă şi îndreptată oblic, de sus în jos şi din afară înăuntru (cu atât mai
oblic, cu cât vârsta este mai mică) şi care este alcătuită din trei straturi: un strat extern,
superficial, epidermic, continuare a pielii conductului; altul intern, mucos sau epitelial
(mucoasa casei timpanului) şi un strat intermediar, fibros, fomat din fibre conjunctive, radiare
şi circulare.
La periferie stratul intermediar se îngroaşă, formând bureletul inelar al lui Gerlach, prin
care membrana timpanică se inseră pe margiea inferioară a osului timpanal, într-un şanţ
(sulcus timpanicus).
În partea antero- superioară, unde osul timpanal lipseşte (incizura lui Rivinius),
bureletul lui Gerlach formează ligamentele timpano- maleolare anterioare şi posterioare, care
se însera pe baza scurtei apofize a ciocanului, deasupra acestora se găseşte pârş flaccida sau
membrana lui Schrapnell, care este lipsită de stratul fibros, intermediar şi deci are o rezistentă
mai mică.
- Peretele intern sau labirintic prezintă o proeminentă centrală (promontoriu), care
corespunde primului tur de spiră al nucleului, deasupra şi înapoia promontoriului se află
fereastra ovală, iar sub această, fereastra rotundă. Deasupra ferestrei ovale se găseşte canalul
lui Fallope, cu nervul facial şi deasupra acestuia, canalul semicircular extern.
- Peretele superior, cerebral sau tegmen timpani este subţire, uneori dehiscent şi
separă cutia timpanului de endocraniu.
- Peretele inferior sau jugular vine în raport cu golful venei jugulare, fiind şi deseori
dehiscent.
- Peretele anterior sau tuba - carotidian prezintă în partea superioară orificiul tubar, iar
deasupra acestuia se află canalul muşchiului ciocanului, iar dedesupt canalul carotidei interne.
- Peretele posterior sau mastoidian stabileşte, în partea superioară, legătura dintre
atice şi antrul mastoidian printr-un canal (aditus ad antrum); sub acesta există o proeminentă
osoasă (piramida), pe care se însera tendonul muşchiului scăritei.
Conţinutul cutiei timpanului este format din lanţul osicular, ligamentele osiculare şi
muşchii osiculari. Tot acest ansamblu constituie sistemul timpano - osicular cu rol în
transmisia undelor sonore, de la urechea externă la urechea internă.
Lanţul osicular este alcătuit din ciocan, nicovală, scărita şi se întinde de la timpan la
fereastra ovală, fiind acoperit de mucoasa casei.
Ciocanul, cel mai extern, este inclus în pârş tensa a membranei timpanice, iar scărita cel
mai intern, este inclavată în fereastra ovală, prin palatină şi cu ajutorul unui ligament inelar.
Nicovala este interpusă între capul ciocanului şi capul scăritei. Articulaţiile dintre
oscioare se solidarizează între ele, permiţând bună lor funcţionare. Articulaţiile dintre ciocan
şi nicovală se anchilozează din primii ani de viaţă, formând un bloc unic ciocan - nicovală, în
schimb, articulaţia dintre nicovală şi scărita rămâne mobilă tot restul vieţii, fiind funcţională.
Ligamentele osiculare sunt în număr de patru: trei pentru ciocan (ligamentul suspensor
sau superior, ligamentul extern ce se întinde ca un evantai la marginea inferioară a zidului
atical şi ligamentul anterior fixat pe scurta apofiză a ciocanului) şi unul singur pentru
nicovală- posterior.
Muşchii osiculari sunt: muşchiul ciocanului care se prinde pe faţa internă a mânerului,
apropiindu-l de peretele intern al casei (este inervat de trigemen) şi muşchiul scăritei pe care îl
trage înapoi şi înafară (este inervat de facial).
1.2.2. Trompă lui Eustachio sau tuba este un conduct care leagă căsuţa timpanului cu
rinofaringele. Prezintă două segmente tronconice, turtite transversal şi opuse prin vârf: un
segment postero-extern osos, mai mic (protimpan) şi altul antero-intern, mai mare, sau
segment fibrocartilaginos, care se deschide în timpanul deglutiţiei, sub acţiunea muşchilor
peristafilini, care se inseră în jurul său, spre deosebire de trompa fibrocartilaginoasă, cu rol
fundamental în patologia urechii medii, trompa osoasă sau prototimpanul exercită doar un rol
pasiv în aerarea casei timpanului, având pereţi rigizi, nefuncţionali. Locul de unire al celor
două segmente este mai îngustat şi se numeşte istm. Trompa este căptuşită de o mucoasă cu
epiteliu ciliat, în continuitate cu mucoasa casei şi a rinofaringelui.
1.2.3. Mastoida este un masiv osos al osului temporal, de formă triunghiulară, cu vârf
inferior, situată înapoia conductului auditiv extern. La exterior prezintă pereţi formaţi din os
compact (tablele mastoide), între care se găsesc celule pneumatice, veritabile funduri de sac
aerice ale cutiei timpanice. Sistemul pneumatic mastoidian nu are nici un rol în fiziologia
auzului, mastoidectomia neproducând surditate. Dintre celulele mastoidiene, una este
constantă, mai mare (antrul mastoidian) şi comunică cu casa timanului printr-un mic canal
(aditus ad antrum).
Structural, mastioda este denumită diferit în funcţie de volumul şi numărul celulelor
pneumatice. Când celulele sunt mari şi numeroase, mastoida se numeşte pneumatică; atunci
când sunt mici este vorba de mastoida diploică, iar când celulele sunt aproape dipărute,
mastoida este eburnată sau scleroasă. În peretele anterior al mastiodei se află porţiunea a treia
a apeductului lui Fallope cu segmentul vertical al nervului facial, iar în partea posterioară a
peretelui intern există amprenta sinusului venos lateral. Peretele extern situat sub tegumente,
este peretele chirurgical de abordare a mastoidei.
1.3. Urechea internă

Urechea internă conţine aparatul cohlear, destinat auzului şi aparatul vestibular, destinat
echilibrului, organe senzoriale situate în cavităţi membranoase (labirint membranos), la rândul
lor aşezate în cavităţi osoase de forme, direcţii şi dimensiuni diferite (labirint osos). În
labirintul osos circulă perilimfa, lichid care scaldă spaţiul dintre labirintul membranos şi cel
osos, de unde şi denumirea de labirint perilimfatic, iar în labirintul membranos se găseşte un
alt lichid endolimfa, care îi dă numele de labirint endolimfatic.
1.3.1.Labirintul membranos - endolimfatic este alcătuit dintr-un sistem de cavităti

închise, care comunică între ele prin canale. Există o cămărută anterioară sau sacula si o alta
posterioară sau utricula, ambele fiind situate în vestibulul osos, anterior acestor două cămărute
se află melcul membranos sau cohleea, care comunică cu sacula prin canalul Hensen, iar
posterior trei canale semicirculare, care comunică cu utricula. Din saculă si utriculă pornesc
două canale, care confluează în canalul endolimfatic care se termină printr-o dilatatie ascunsă
într-o dedublare a durei mater (sacul endolimfatic).
Peretele labirintului membranos este subtire, fragil si format din două tunici: o tunică
periferică, conjunctivă si o tunică internă epitelială, diferentiată pe alocuri în portiuni
senzoriale. În structura stratului epitelial există celule de sustinere, celule neurosenzoriale
ciliate si o membrană extracelulară în raport intim cu cilii celulelor senzoriale. Zonele neuro-
senzoriale diferă cu fiecare cavitate a labirintului membranos. În saculă si utriculă sunt petele
sau maculele acustice, ale căror celule ciliate sunt acoperite cu membrane otolitice, numite
”lapili” pentru utriculă si ”sagite” pentru saculă. În extremitătile dilatate ale canalelor
semicirculare (ampule) există crestele acustice sau ampulare, al căror epiteliu senzorial este
acoperit cu o formatie gelatinoasă numită cupulă. Canalele semicirculare sunt orientate în cele
trei planuri ale spatiului. În cohlee sau melc, epiteliul senzorial este situat în organul lui Corti,
asezat pe membrana bazilara, în canalul cohlear delimitat de membrana lui Reissner si stria
vasculară. Organul lui Corti este format din celule senzoriale auditive si din celule de
sustinere ale Deiters si Claudius. Deasupra acestor celule se află membrana tectoria, care intră
în contact cu celulele auditive, în momentul trecerii undei sonore.
1.3.2. Labirintul osos - perilimfatic cuprinde:

- o cavitate centrală, vestibulară, care comunică cu cutia timpanului prin fereastra ovală
si cu conductul auditv intern prin mai multe orificii.
- trei canale semicirculare (extern, superior si posterior) situate în afara si înapoia
vestibulului si care comunică cu vestibulul.
- un canal cohlear sau melcul, răsucit de două ori si jumătate în jurul unui ax central
numit columelă si care comunică cu partea anterioară a vestibulului si cu casa timpanului prin
fereastra rotundă.
Întregul labirint (membranos si osos) este înconjurat de o carcasă osoasă cu structură
specială, derivată din cartilaj, fără zone periferice de crestere, care nu poate fi înlocuită prin os
cu structură haversiană si al cărei volum maxim este dobândit în luna a cincea de viata
intrauterină (capsula otică). Această capsulă rezistentă apără organul auzului si echilibrului si
se află situată în piramida pietroasă (stânca) a osului temporal.
Urechea internă constituie locul de origine aparentă a nervului cranian perechea a
VIII-a, care este format din două ramuri: nervul vestibular, care provine din maculele otolitice
si din crestele acustice ampulare si nervul auditiv, care se formează în organul lui Corti.
8
Ambele ramuri se unesc, străbat conductul auditiv intern, apoi unghiul ponto-cerebelos si
pătrund în bulb prin santul bulboprotuberantial. Ele reprezintă, de fapt, elemente anatomice
ale urechii centrale, cu alte cuvinte, căile si centrii acustici si vestibulari, a căror complexitate
depăseste cazul unei prezentări sumare. De retinut că axonii centrali acustici se găsesc în
câmpurile corticale auditive din lobul insulei si din prima circumvolutie temporală a lui
Henschl si că pentru căile vestibulare există o serie de nuclei bulboprotuberantiali vestibulari
în strânse legături cu măduva spinării, cu cerebelul, cu nucleii musculaturii globilor oculari,
cu nucleii bulbari ai vagului si care explică manifestările sindromului vestibular.
1.4. Vascularizaţia urechii se face diferenţiat pentru fiecare segment anatomic.

Pentru urechea externă, arterele provin din artera auriculară posterioară si artera
temporală superficială, ramuri din carotida externă, iar venele, satelite ale arterelor, se termină
în venele jugulare externă si internă. Limfaticele se varsă în trei grupe ganglionare: ganglionii
parotidieni, subauriculari si mastoidieni sau retroauriculari.
Pentru urechea mijlocie, arterele emană din ramura auriculară a arterei maxilare interne,
artera stilomastoidiană din auriculara posterioară, artera timpanică inferioară din faringiana
ascendentă, artera timpanică anterioară din maxilara internă, artera timpanică superioară din
meningeea mijlocie, toate ramuri din teritoriul carotidei externe si artera caroticotimpanică,
ramură din carotida internă. Venele, analoge ale arterelor, ajung în plexul pterigoidian si
sinusul pietros superior.
Pentru urechea internă, artera auditivă internă, ramură a arterei cerebeloase antero-
inferioare, irigă întregul labirint membranos prin trei ramuri: artera vestibulră, vestibulo-
cohleară si cohleară. Venele sfârsesc în sinusul venos lateral. Limfaticele se îndreaptă spre
spatiile subarahnoidiene, în parte sau drenează prin intermediul limfaticelor cutiei timpanului,
de-a lungul trompei lui Eustachio, în ganglionii rinofaringelui.
1.5. Inervaţia urechii este şi ea diferenţiată. Nervii senzitivi ai urechii externe emană
din auriculo-temporal (ramură din mandibular) şi din ramura auriculară a vagului, care
explică reflexul de tuse care apare în timpul explorării conductului.
Urechea medie primeşte sensibilitatea din nervul lui Jacobson (ramură din
glosofaringian) şi nervul caroticotimpanic (ramură a plexului carotidian). Nervii motori
asigură mobilitatea muşchilor urechii externe prin facial şi a muşchilor oscioarelor prin
trigemen (pentru muşchiul ciocanului) şi prin facial (pentru muşchiul scăritei).
1.6. Fiziologia urechii
Funcţia auditivă. Urechea este destinată captării sunetelor din mediul exterior şi
transmiteerii acestora sistemului nervos central. Sunetul este o undă de presiune care se
transmite longitudinal prin mediu (aer). Sunetele pe care omul le aude au patru caracteristici:
înălţimea (frecvenţa), intensitatea, timbrul şi durată. Frecvenţa se măsoară în Herzi (Hz),
câmpul auditiv uman se întinde de la 16 Hz până la 20.000 Hz, împărţit în octave (16, 32, 64,
125, 250, 500, 1000, 2000, 4000, 8000 şi 16.000 Hz).
Intensitatea se măsoară în unităţi fiziologice denumite decibeli (dB), fiecare

reprezintand o creştere de intensitate pe care o ureche normală o sesizează. Raportul dintre
mărimea fizică (bar) şi cea fiziologică este logaritmic. Câmpul auditiv urcă până la
aproximativ 120 dB, peste care senzaţia auditivă este dureroasă şi dăunătoare. Timbrul şi
durata au importanţă redusă la nivelul de noţiuni de fiziologie.
Semnificaţia sunetelor pentru om este diferită. Ele se pot clasifica în zgomot de fond
(care ne oferă senzaţia apartenenţei la mediu), semnale (telefonul, paşii altor persoane,
claxonul etc.) şi sunete cu semnificaţie intelectuală (muzică, cuvintele).
Sunetele parcurg conductul auditiv extern şi pun în vibraţie membrana timpanică.
Pentru ca aceasta să vibreze, este nevoie ca de ambele părţi ale ei să fie o presiune egală, iar
păstrarea acestei situaţii este în sarcina trompei lui Eustachio, care se deschide cu fiecare
deglutiţie, căscat sau la suflatul nasului cu presiune (manevra Valsalva). De la membrană,
sunetul ajunge, prin lanţul de osişoare, la lichidele urechii interne, pe care le pune în vibraţie.
Dacă sunetul ar fi oferit direct acestor lichide, s-ar produce o pierdere de 999‰, adică
45 dB, care reprezintă impedanţa urechii interne. Diferenţa de dimensiuni între membrana
timpanică şi talpa scăriţei (10/10 mm faţă de 3/1,5 mm), sistemul de osişoare care acţionează
ca o pârghie, precum şi defazarea sunetului între fereastra ovală şi cea rotundă, fac ca această
pierdere să fie recuperată. În urechea internă, membrana bazilară este cea care preia vibraţiile,
le transmite la organul lui Corti şi, în ultimă instanţă, cilii celulelor ciliate suferă îndoiri, fiind
împinşi spre membrana tectoria. La nivelul cililor apare un curent de tip piezoelectric, care va
excita celulele neurosenzoriale. Acestea transmit impulsul fibrelor nervului cochlear, impuls
care se va deplasa prin releele centrilor şi pe căile nervoase până la cortexul cerebral. Atât
celulele organului lui Corti, cât şi fiecare celulă nervoasă de pe traseu vor codifica semnalul,
decodificarea sa urmând a fi făcută la nivel cortical, unde se realizează percepţia informaţiei
sonore. Cu ajutorul ariilor de asociaţie, mesajul sonor este analizat, recunoscut şi interpretat.
Funcţia vestibulară se realizează cu ajutorul aparatului vestibular, care este sensibil la

poziţia şi la mişcările capului în spaţiu. Mişcările sesizate de aparatul vestibular sunt numai
cele accelerate sau decelerate. Macula utriculei informeza despre poziţia în rectitudine a
capului său capul atârnat în jos, capul cu faţa în sus sau în jos, precum şi mişcarea accelerată
în sens vertical în sus, în jos, înainte sau înapoi. Macula sacculei recepţionează poziţia de
decubit lateral şi micarile în sens lateral. Mişcările de rotaţie sunt captate de canalele
semicirculare. Informaţiile vestibulare ajung în trunchiul cerebral şi intră în sistemul de
echilibru al organismului, alături de sensibilitatea proprioceptivă profundă şi de văz. Rolul de
integrare îi revine cerebelului. Informaţiile vestibulare acţionează, sub controlul cerebelului,
pentru modificarea tonusului muscular şi pentru reflexele de postură, prin intermediul
fasciculului vestibulo-spinal. La fel sunt controlate şi mişcările globilor oculari. Deşi oricare
om normal ştie în ce poziţie se află capul său şi ce mişcări suferă, această senzaţie este
subconştientă.
1.7. Căile şi conducerea nervoasă a informaţiei acustice
La nivelul organului Corti, mişcarea vibratorie sonoră (fenomen fizic, mecanic) este
transformată în energie nervoasă printr-un fenomen bioelectric. Totodată, membrana bazilară
reprezintă analizatorul mecanic de frecvenţă periferic. Deci, urechea internă este un analizator
de frecvenţă şi un transductor. Proprietăţile de analizator, se datorează transformării
mişcărilor periodice ale scăritei în mişcări aperiodice care acţionează asupra membranei
bazilare sub forma unei “unde călătoare”. Astfel se constituie o mişcare sau o deplasare a
rampei medii care înaintează de-a lungul ei, până la helicotremă. Lungimea de undă a
deplasării este cu atât mai mică, cu cât se apropie de helicotremă, în schimb, amplitudinea ei
devine mai mare. Deplasarea maximă dintre membrana tectoria şi membrana bazilară,
provocată de unda călătoare, se află în puncte diferite pentru fiecare frecventă. Pentru
frecvenţele joase, amplitudinea maximă este mai aproape de helicotremă, iar pentru
frecvenţele înalte este mai aproape de fereastra ovală (platină scăritei). La punctul de maximă
aplitudine se realizează stimularea celulelor auditive. Astfel se obţine prima analiză a
sunetelor în funcţie de frecvenţă stimulului (teoria undei călătoare a lui Bekesy sau teoria
dispersiei). Ipoteza undei călătoare este, până la un punct asemănătoare cu teoria rezonanţei a
lui Helmholtz, după care fiecare punct al membranei bazilare corespunde unei frecvenţe
specifice, conform structurii anatomice care posedă fibre diferenţiate pentru fiecare tonalitate
în parte.
Proprietăţile de transductor ale urechii interne aparţin celulelor auditive ciliate. Acestea
sunt stimulate prin deplasările verticale ale membranei bazilare, care împing polul superior
celular către membrana tectoria, unde are loc deformarea cililor. Torsiunea ciliară provoacă o
degajare de energie biologică, prin transformarea energiei mecanice în energie sau influx
nervos. Influxul nervos este apoi condus, sub forma potenţialului de acţiune, pe căile acustice,
până la centrii corticali, unde se transformă în conştiinţă sonoră. Influxul nervos parcurge trei
relee pentru a ajunge la cortexul temporal. Primul releu se întinde de la baza celulelor auditive
ciliate, până la nucleii cohleari bulbari (nucleul dorsal şi ventral) şi este reprezentat de nervul
cohlear. Al doilea releu este constituit de neuronul bulbo-talamics are un aspect heterogen,
prezentând fibre scurte sau lungi, directe sau încrucişate, care se întind de la nucleii bulbari la
corpii geniculaţi interni. Ultimul releu leagă corpii geniculaţi interni de cortexul temporal.
Aria auditivă la om este situată în partea mijlocie a primei circumvoluţiuni temporale,
în lungul versantului său silvian (circumvoluţia lui Henschl). La acest nivel, neuronii corticali
sunt aşezaţi în ordinea frecvenţelor, realizând o adevărată hartă sonoră sau localizare fonală,
numită tonotipie. Rezultă că urechea contribuie la realizrea auzului prin trei aparate: aparatul
de transmisie, format din urechea externă, urechea medie, ferestrele şi lichidele labirintice;
aparatul de recepţie reprezentat de organul lui Corti, nervul acustic şi căile nervoase
superioare şi aparatul de percepţie, constituit din centrul cortical.
CAPITOLUL II
SINDROMUL VESTIBULAR
2.1. Definiţie: Sindromul vestibular sau boala Meniere este o tulburare a urechii
interne, care poate afecta auzul şi echilibrul într-un grad variabil. Boala se caracterizează prin
episoade de vertij şi tinitus şi pierderea progresivă a auzului, de obicei, într-o singură ureche.
Boala poartă numele medicului francez Prosper Meniere, care a descris primul boala în anul
1861.
2.2. Clasificarea propusă în 1995 cuprinde următoarele categorii de boala
Meniere: 2.2.1.Confirmată: triada clinică plus confirmare histopatologică (post
mortem) 2.2.2.Sigură:
 cel puţin 2 crize de vertij cu o durată mai mare sau egală de 20 minute
 hipoacuzie neurosenzoriala (confirmată prin cel puţin o audiogramă)
 acufene sau plenitudine aurala
 absenţa altor cauze
2.2.3.Probabilă:
 Un episod de vertij
 Hipoacuzie neurosenzoriala
 Acufene sau plenitudine aurala
2.2.4.Posibilă:
 Crize de vertij fără hipoacuzie
 Sau hipoacuzie cu senzaţie de dezechilibru, fără rotaţie
2.3. Hipoacuzia în boală Meniere a fost clasificată în 4 stadii (media

pragurilor auditive pe 500, 1000, 2000 şi 3000 Hz):
 Stadiul 1:? 25 dB
 Stadiul 2: 26-40 dB
 Stadiul 3: 41-70 dB
 Stadiul 4: > 70 dB.
2.4. Patogenia Sindromului Vestibular
Au fost emise de-a lungul timpului mai multe ipoteze, cauza nefiind încă cunoscută:
2.4.1. Teoria rupturii membranei labirintice
 Rupturi sau fistule ale membranei dintre spaţiul perilimfatic şi cel endolimfatic,
fapt ce ar conduce la un dezechilibru ionic între cele 2 compartimente.
2.4.2. Teoria mecanică
 Hiperpresiunea endolimfei ar produce o alterare a sensibilităţii vibratorii a

membranei bazilare acolo unde ea este cea mai vulnerabilă, şi anume la nivelul
apexului (aceasta ar explica hipoacuzia fluctuantă pe frecvenţe joase la debutul
bolii), iar pe măsură ce membrana bazilară devine tot mai puţin elastică şi este
afectată pe întregul tur al cohleei, apare hipoacuzia în platou nonfluctuanta.
2.4.3. Ipoteza alergică
 Reacţiile alergice, prin eliberarea de mediatori ai inflamaţiei, ar determina o

acumulare a acestora în sacul endolimfatic şi alterează astfel funcţia sa de
resorbţie.
2.4.4. Ipoteza imunologică
 Ar fi implicat un mecanism autoimun, cu apariţia unor autoanticorpi în endolimfă

şi serul pacienţilor împotriva colagenului de tip II, anticorpi anticohlee etc.
2.4.5. Ipoteza virală
 Un virus care ar ajunge în urechea internă prin fereastra rotundă sau pe cale
hematogenă ar putea avea efecte directe imunologice, inflamatorii şi tulburări ale
microcirculaţiei.
 Au fost incriminaţi citomegalovirusul, virusul herpes simplex.

Stanga: otolite normale Dreapta: otolite la un pacient cu Sindrom Vestibular
2.5.Epidemiologia
Sindromul Vestibular debutează de obicei în jurul vârstei de 50 de ani, dar poate fi

întâlnit şi la tineri sau vârstnici. Afecţiunea este mai des întâlnită la femei cu vârste cuprinse
între 30 şi 50 de ani. Este o afecţiune caracterizată prin vertij recurent asociat cu tinitus şi
surditate de percepţie şi evoluează cu crize de vertij rotatoriu paroxistic.
2.6.Fiziopatologie
Alterarea functiei auditive are loc în urma lezării acestor aparate si se traduce prin:
scăderea auzului, vâjâituri (acufene), hiperacuzie si paracuzie.
Scăderea auzului este denumită prin termeni diferiti. Prin hipoacuzie se întelege
scăderea partială, într-un grad oarecare, a auzului. Prin cofoză se admite pierderea totală a
acuitătii auditive, unilaterală sau bilaterală, iar prin surditate se defineste, ca termen general,
orice fel de pierdere de auz, partială sau totală. După sediul leziunilor, care le determină,
surditătile se împart în trei categorii: surditate de transmisie, surditate de perceptie si surditate
mixtă.
Vâjâieturile sau acufenele (tinitus) sunt zgomote auriculare sau senzatii sonore, care
nu îsi au originea în vreun sunet exterior. Ele sunt percepute de bolnav în mod diferit, sub
formă de fluierături, tiuituri, suierături, zgomote de motor, jet de abur. Există acufene
obiective auzite si de anturaj sau de examinator si care au ca origine, fie cauze musculare
(spasme ale muschilor peristafilini, spasme ale musculaturii periauriculare), fie cauze
vasculare (anevrisme sau malformatii arterio-venoase, tumori de glomus jugular), fie cauze
articulare (cracmente în articulatia temporo-mandibulară). Acufenele subiective sunt zgomote
auzite numai de pacient si sunt cele mai frecvente, fiind întâlnite în toate afectiunile
auriculare. Acufenele din bolile urechii externe si medii au un caracter grav si monoton, pe
când cele din maladiile urechii interne si cele ale nervului acustic- neurinom sunt de tonalitate
înaltă, muzicală.
Echlibrul sau functia vestibulară este o functie complexă a mezencefalului, la care
aparatul vestibular (labirintul posterior) participă alături de alte elemente informationale. Prin
urmare, este cu totul impropiu ca urechea internă să fie considerată aparat al echilibrului.
Labirintul este doar o componentă în cadrul unui mecanism complex, care asigură
simtul statochinetic, adică tonusul postural, atitudinea si miscările corpului, cu alte cuvinte
functia de echilibru. Trei sisteme informationale concură la mentinerea echilibrului: vederea,
sensibilitatea proprioceptivă superficială-cutanată, profundă (tendoane, muschii, articulatii) si
apartul vestibular. Informatiile culese de aceste trei sisteme sunt integrate, în mod constient,
în sistemul nervos central, mai precis în trunchiul cerebral, de unde iau nastere impulsuri
centrifuge, sub forma unor rectii motorii, ca miscări, contractii si relaxări musculare. Aparatul
vestibular, în acest context, generează o activitate permanentă, chiar în repaus, care este
modulată după cea mai mică miscare, prin interactiunea cu structurile anatomice amintite.
Trebuie subliniată simetria functiei vestibulare în stare normală. Cele două labirinte
posterioare actionează ca două jumătăti separate, care emit potentiale de actiune egale,
constante si simetrice si care sunt însumate, ca un tot, în centrul de integrare mezencefalic.
Tocmai această simetrie justifică tonusul postural si echilibrul. Ori de câte ori potentialele de
actiune labirintice sunt modificate numai de o parte, starea de echilibru este alterată. Organele
receptoare vestibulare sunt sensibile la schimbări de miscare (acceleratie, deceleratie),
modificări de pozitie ale capului, gravitatie si vibratii. Toti acesti excitanti mecanici sunt
transformati la nivelul maculelor si crestelor acustice, în potentiale de actiune electrice, care
ajung la sistemul nervos central, unde alături de celelalte potentiale vizuale, proprioceptive si
senzitive, iau parte la mentinerea orientării spatiale. Cerebelul contribuie la mentinerea
posturii si echilibrului prin folosirea acestor informatii în vederea coordonării miscărilor.
Stimulii fiziologici ai aparatului vestibular, reprezentaţi de acceleraţia şi deceleraţia
unghiulară şi lineară, există canalele semicirculare, pe de o parte şi sacula şi utricula, pe de
altă parte. Canalele semicirculare îndeplinesc funcţia cinetică, adică înregistrează mişcările
corpului şi capului în spaţiu, având sub dependenta lor mişcările rotatorii. Excitantul lor
fiziologic este acceleraţia unghiulară, exprimată în grade/secundă, care impresionează crestele
17
ampulare prin curenţii endolimfatici pe care îi generează. Întrucât cele trei canale
semicirculare din fiecare ureche, sunt situate în cele trei planuri ale spaţiului, se înţelege că
sunt astfel percepute toate mişcările, din toate sensurile. În acest fel, canalele semicirculare
participă la mişcările corpului şi mai cu seamă ale capului, în stare normală şi contribuie la
efectuarea anumitor gesturi sau atitudini.
La baza fiziologiei canalelor semicirculare stă mişcarea curenţilor endolimfatici, care
ascultă de legile lui Ewald şi Flourens, conform cărora mişcarea excitatorie este dată de
curentul ampulipet, pentru canalele semicirculare orizontale, şi de cel ampulifug, pentru
canalele verticale, iar mistagmusul se produce întotdeauna în planul canalului excitat. Utricula
şi sacula exercită funcţia statică, prima având sub dependentă sa înclinarea în plan sagital a
capului şi tonusul muşchilor extensori şi flexori, pe când sacula are sub dependenţa ei
mişcările laterale ale capului şi tonusul muşchilor abductori şi adductori. Excitantul lor
fiziologic este acceleraţia liniară, exprimată în m/sec şi care este imprimată de poziţia capului
în spaţiu.
Acceleraţia liniară sau gravitaţională stimulează otolitele, care acţionează asupra
celulelor senzoriale de la nivelul maculelor. Prin greutatea lor, otolitele produc o tracţiune
asupra cililor receptori din macule, la fiecare schimbare de poziţie a capului. Funcţia
aparatului otolitic permite, deci, identificarea poziţiei individului în orice moment, indiferent
dacă este verticală sau orizontală, şi redresarea capului după schimbarea poziţiei corpului
(reflex de redresare labirintic), precum şi asigurarea unui tonus muscular al corpului, în
funcţie de poziţia capului (reflexe tonice labirintice).
Sistemul vestibular are un rol important în controlul posturii, care se realizează prin
integrarea complexă a informaţiilor exteroceptive, vizuale şi vestibulare. Mişcările capului,
prin contracţiile muşchilor membrelor şi gâtului, pe care le generează, readuc capul la poziţia
anterioară sau la cea normală. Aparatul otolitic restabileşte poziţia normală a capului în raport
cu verticală.
Dereglarea analizatorului vestibular sau a unor elemente ale complexului funcţional
legat de echilibru, declanşează bolnavului o suferinţă caracterictică, denumită sindrom
vestibular. Un asemenea sindrom produce: verij sau ameţeală (falsă senzaţie de deplasare),
tulburări de echilibru şi fenomene vegetative (greţuri, vărsături, transpiraţii). Vertijul apare fie
prin informaţii senzoriale anormale vizuale, proprioceptive sau vestibulare, deci prin leziuni
ale căilor aferente, centripete, fie prin defecţiuni de integrare centrală. Tulburările de echilibru
reflectă dezordini neuro-musculare secundare unor leziuni ale căilor aferente, centrifuge,
motorii. Ele pot exista şi separat, fără vertij. Aceste tulburări subiective sunt însoţite de
18
următoarele manifestări obiective: nistagmus orizontal- rotator, care bate de partea bolnavă,
când labirintul este iritat, sau de partea sănătoasă, când labirintul este distrus; devierii
segmentare ale membrelor superioare şi inferioare şi instabilitatea bolnavului (proba
Romberg).
După sediul leziunilor de-a lungul căilor vestibulare se vorbeşte de: sindroame
vestibulare periferice, când este alterat labirintul posterior din urechea internă în urma unor
infecţii (otite labirintice), intoxicaţii endo sau exogene ale labirintului, traumatisme (fracturi
de stâncă, tulburări vasculare şi vasomotorii ale urechii interne (răul de mare, de avion, de
transport), modificări ale lichidelor labirintic (hidropsul labirintic din maladia lui Meniere),
sindroame vestibulare radiculare sau tronculare, unde nervul vestibular este lezat prin
inflamaţii (nevrita sau neuronita vestibulară), intoxicaţii, fracturi de stâncă şi tumori ale
unghiului ponto-cerebelos (neurinom acustic), sindroame vestibulare centrale, când sunt
afectate structurile creierului, nucleii vestibulari şi conexiunile lor prin leziuni degenerative,
vasculare, de scleroză sau prin prezenţa unor tumori.
În ceea ce priveşte mecanismele de producere ale leziunilor aparatului vestibular,
predomină modificările lichidelor endolabirintice, pe de o parte şi tulburări de irigaţie ale
labirintului membranos, pe de altă parte. Hidropsul labirintic stă la baza fiziopatologiei bolii
Meniere şi stă în ectazia labirintului membranos prin hipersecreţie de endolimfă şi ruperea
echilibrului tensional dintre endolimfă şi perilimfă. Creşterea tensiunilor lichidelor labirintice,
produce atrofia vaselor sangvine, subţierea striei vasculare şi a membranei tectoria, precum şi
modificări degenerative ale elementelor senzoriale. Cauza hidropsiziei nu este perfect
elucidată. Ea ar fi atribuită unor perturbări ale metabolismului sodiului şi potasiului, unui
dezechilibru vasomotor, creşterii permeabilităţii capilare sau unei toxiinfecţii labirintice.
Tulburările vasculare produc, în ultimă instantă, asupra celulelor neuro-senzoriale labirintice,
leziuni ischemice, prin anoxie.
Ischemia urechii interne poate fi realizată pe multiple căi. Îngustarea vaselor labirintice
şi a trunchiului vertebro-bazilar (din care emană aceste vase) este întâlnită la hipertensivi şi
arteroscleroză prin procese de ateromatoză. Insuficientă cardiacă este o altă cauză de ischemie
labirintică, la fel ca şi anomaliile şi bolile sângelui. Anomaliile arteriale ale vaselor de la gât şi
craniu, ca şi compresiunile extrinseci ale acestora, prin variaţii anatomice congenitale sau prin
leziuni osoase ale coloanei cervicale vertebrale (spondiloză, osteofitoză) contribuie la
instalarea insuficienţei vertebro-bazilare, sursă de ischemizare a labirintelor.
Un alt mecanism este spasmul vascular al arterei auditive sau al ramurilor ei.
2.7. Simptomatologie:
A) Simptome subiective - ameţeală (vertij); Greaţă - vărsături;
B) Simptome obiective - nistagmusul, care se cercetează cerând bolnavului să
privească lateral, în sus şi în jos; - deviaţii tonice, adică deplasări ale capului, trunchiului şi
membrelor în direcţia vestibulului lezat; se cercetează prin: proba Romberg (bolnavul în
picioare îşi pierde echilibrul la închiderea ochilor), proba mersului „în stea" (bolnavul, legat la
ochi şi lăsat să meargă 5-6 paşi înainte şi înapoi, deviază de la direcţia iniţială, descriind
aproximativ o stea) şi proba braţelor întinse.
2.8. Formele clinice:

2.8.1. Sindromul vestibular periferic este produs de leziuni traumatice şi inflamatorii
ale urechii interne, dând ameţeli violente, nistagmus de partea opusă leziunii şi surditate sau
hipoacuzie;
2.8.2.Sindromul vestibular central este produs prin leziuni vasculare infecţioase sau
tumori la nivelul nucleilor şi căilor vestibulare centrale. Semnele subiective sunt
nesistematizate, apar semne de suferinţă ale formaţiunii vecine, iar compensarea simptomelor
se face greu şi tardiv; sindromul Meniere se caracterizează prin crize repetate de vertj, cu mari
tulburări de echilibru, însoţite de greaţă, vărsături şi anxietate, urmate de surditate la nivelul
urechii bolnave, cu determinism labirintic, dominat de triadă:
1. Vertij
2. Tinitus
3. Surditate
Se manifestă sub formă de crize care survin brusc, în plină sănătate, brutal şi cu
manifestări vegetative foarte accentuate. Tulburările sunt determinate de suferinţe acute ale
canalelor semicirculare, elementul de bază fiind hidropizia labirintului, care poate fi
determinată de tulburări circulatorii, mai frecvent ischemice.
Sdr. Menieriform: crize vertiginoase fără severitatea şi brutalitatea celor din boala
Meniere, fără tinitus sau hipoacuzie.
Apar în traumatisme, afecţiuni vasculare, neurolabirintite toxice, boli generale (DZ,

distiroidii, HTA), afecţiuni infecţioase, hemoragii şi tromboze ale arterei labirintice,
insuficienţă vertebro-bazilara.
2.9. Diagnostic pozitiv.
Diagnosticul pozitiv este un rafinament clinic ce presupune mijloace exploratorii sau
tehnologie de explorare modernă şi o atitutine eclectică terapeutică.
.
În general, sindromul vestibular beneficiază de explorări multiple şi de colaborare
interdisciplinară, dar trebuie menţionat că precizarea diagnosticului de formă clinică se face
prin examenul clinic vestibular într-o modalitate destul de grosieră.
Interpretarea afecţiunilor vestibulare, a investigaţiilor şi a terapiei lor necesită un simţ
clinic deosebit.
Din motive medico-legale, numai examenul clinic este insuficient iar obiectivarea
suferinţei vestibulare necesită explorări complementare şi mai ales colaborări
interdisciplinare.
2.10.Testele diagnostice
Se efectuează mai întâi bilanţul audiologic: audiometria tonală, otoemisiunile

acustice, impedansmetria şi, după caz (atunci când se suspicionează o patologie retrocohleara
- neurinomul de acustic) potentialele evocate auditive. Urmează apoi testele de
vestibulometrie (electrocohleografia, VEMP- potenţialele evocate miogenice în stadiul de
debut al bolii, posturografia dinamică computerizată).
2.10.1. Audiometria tonală
La debutul bolii Meniere apare o hipoacuzie neurosenzoriala pe frecvenţe joase,

fluctuantă. Auzul poate reveni la normal sau ameliora între crizele de vertij.
Cu timpul, sunt afectate şi frecvenţele înalte, hipoacuzia devenind în platou şi constantă.

Cofoza (surditatea totală) survine extrem de rar.
2.10.2. Testul cu glicerol
Acesta se bazează pe faptul că diureticele osmotice pot reduce presiunea lichidului

cefalorahidian, şi implicit pe cea a lichidului endolimfatic.
După ingestia de glicerol, curba auzului pe audiometria tonală se ameliorează cu cel
puţin 10 % pe cel puţin 2 frecvenţe (acesta e considerat test pozitiv).
Testul e pozitiv la 47-60 % din pacienţii cu Meniere, fiind deseori negativ în stadiile
de debut sau cele finale ale bolii.
2.10.3. Electrocohleografia
Specificitatea acestui test este de aprox. 95%, în timp ce sensibilitatea variază de la 57

la 77%.
Este un examen electrofiziologic care înregistrează potenţialele electrice ale celulelor
ciliate din urechea internă şi ale fibrelor nervoase ce formează capătul cohlear al nervului
auditiv, ca răspuns la o stimulare sonoră. Această activitate electrică este înregistrată cu
ajutorul unui electrod juxtatimpanal sau uneori transtimpanal.
Interpretarea testului se bazează pe raportul amplitudinilor SP/AP. SP (potenţialul de

sumaţie) apare ca rezultat al unei polarizări particulare a celulelor ciliate indusă de
deplasările non liniare ale membranei bazilare, ca răspuns la o stimulare sonoră de intensitate
înaltă. AP (potenţialul de acţiune global al nervului auditiv) apare după SP şi formează
componenta principală a undei I a potenţialelor evocate auditive.
Raportul SP/AP în metoda cu electrod juxtatimpanal are valori considerate patologice

peste 0,4. În hidropsul endolimfatic creşte amplitudinea SP (aşadar şi raportul SP/AP), fapt
explicat prin următorul mecanism: deformările structurilor compartimentului endolimfatic
(membrana bazilară şi membrana Reissner) induse de dezechilibrul presional, antrenează
pierderea acuplării celulelor ciliate cu membrana tectoria.
Asocierea EcoG cu testul la glicerol determină o scădere a amplitudinii SP în boală

Meniere, pe când la subiecţii normali nu apare nici o modificare. Această asociere a testelor ar
avea o mare valoare prognostică pentru chirurgia de decompresie a sacului endolimfatic.
2.10.4. Potenţialele evocate vestibulare miogenice (VEMP)
Acest test este controversat referitor la utilitatea sa pentru diagnosticul bolii Meniere,
datorită rezultatelor foarte variabile, însă poate fi folositor pentru monitorizarea rezultatelor
terapiei cu gentamicina injectată intratimpanic (amplitudinile VEMP sunt reduse în această
situaţie). La debutul bolii, amplitudinile VEMP pot fi crescute datorită dilatării saculei. În
stadiile avansate undele dispar de obicei.
2.10.5. Investigaţiile radiologice
Momentan nu s-au dovedit a fi utile pentru confirmarea diagnosticului. CT-ul este

indicat în cazul decompresiei chirurgicale a sacului endolimfatic pentru a furniza nişte detalii
anatomice necesare chirurgului. RMN-ul se practică uneori când trebuie exclus un neurinom
de acustic sau altă tumoră de unghi pontocerebelos.
2.10.6. Teste autoimune
Aceste teste cu costuri ridicate sunt indicate în formele suspecte a fi de cauză

autoimună, cum ar fi boala Meniere bilaterală cu agravare progresivă, care nu răspunde la
medicaţia convenţională şi se ameliorează sub corticoterapie, sau formele asociate cu boli de
colagen preexistente.
Aceste teste cuprind: PCR, imunoglobuline serice, complement C1Q, factor

antinuclear ANA, auto anticorpi împotriva urechii interne (de ex. Anticorpi anticohlee – sau
antiHSP70), autoanticorpi tiroidieni.
2.11. Diagnosticul diferenţial.

Rare cauze de vertij includ: accident vascular cerebral, scleroză multiplă sau o tumoră
care afectează nervii care leagă urechea medie de creier. Totuşi, aceste boli prezintă şi alte
simptome cum ar fi dificultăţi de vedere sau vorbire şi ar trebui de fiecare dată să fie
consultaţi de medic.
Vertijul poate apare uneori după un traumatism cranian. În cazul unor accidente este
necesar consultul medical de urgenţă.
Se face cu următoarele afecţiuni:
I. Sindroamele otologice
Hipoacuzia
Acufenele
Otalgia
II. Sindromul Vestibular Periferic
III. Malformaţiile Urechii
IV Traumatismele Urechii
V. Afecţiuni Inflamatorii Şi Parazitare Ale Urechii
VI. Sindrom Pseudovestibular Bulbar
VII Sindrom Cerebelor
VIII. A.V.C Ischemic Şi Hemoragic Cerebelos
IX. Hematom Intracerebelos
X. Tumori Cerebeloase
XI Traumatismele Craniocerebrale
XII Neuropatia Nervului Acustico-Vestibular
2.12.Complicaţiile
Episoade imprevizibilă de vertij sunt de obicei constituie cea mai debilitanta

problema din Sindromul vestibular. Aceste episoade forteaza pacientul sa intrerupa activitatea
fiind imobilizat mai multe ore, aceasta cauzandu-i stres emotional si limitarea activitatii
Vertijul poate creşte, de asemenea, riscul de:
 Caderi (alpinism, munca la inaltime)

 Accidente în timpul conducerii unui vehicul sau folosirea utilajelor grele
 Depresie sau anxietate în relaţie cu boala
 pierderea permanenta a auzului bilateral sau pe partea afectata
 Incapacitatea de a merge din cauza vertij incontrolabil
 Lipsa autonomiei
2.13. Conduita de urgenţă
Se aplică în cazul atacurilor vertiginoase - Cu 30 de minute până la o oră înaintea

crizei, semne vestitoare, ca o senzaţie de ureche plină, permit subiectului să oprească orice
activitate care poate deveni periculoasă pe timpul crizei. Acesta are impresia că se învârteşte
sau că totul se învârteşte în jurul lui: el trebuie să se aşeze la orizontală. Acestui vertij i se
asociază transpiraţii, o stare de rău, greţuri şi vărsături, dureri de cap şi o senzaţie de bâzâituri
în ureche.
Acuitatea auditivă scade, mai ales cea pentru frecvenţele grave. Criza durează mai
multe ore şi epuizează subiectul bolnav. Frecvenţa acestor crize este imprevizibilă. După 10-
15 ani, crizele de vertij se estompează, dar funcţia auditivă este atunci foarte alterată.
Medicamentele folosite în timpul unui atac pentru a reduce vertijul, greaţa şi vărsăturile
include Diazepam (Valium), promethazina (Phnergan), dimenhydrinate (Formula originală
dramamină) şi hidroclorură de meclizină (Antivert).
2.14. Prevenire
 Următoarele tehnici de auto-ajutor pot ameliora sau preveni simptomele de

vertij:
 dormitul cu capul uşor ridicat pe 2 sau mai multe perne
 dimineaţa, se recomandă ca pacientul să se ridice uşor din pat şi să stea la
marginea patului câteva minute înainte de a se ridica în picioare
 evitarea aplecării pentru a ridica lucruri
 evitarea întinderii gâtului (spre exemplu, pentru a lua un obiect aflat pe un raft
mai sus)
 mişcări delicate şi uşoare când pacientul se află pe scaunul dentistului, la frizer
sau în timpul unor activităţi în care capul este la orizontală sau gâtul este în
extensie.

2.15. Tratament
Deoarece nu s-a descoperit încă o metodă de vindecare pentru maladia Meniere,
tratamentul are în vedere ameliorarea simptomelor şi echilibrarea impactului psihologic al
afecţiunii. Intervenţiile chirurgicale sunt rezervate cazurilor foarte grave, ca ultim resort.
Tratamentul este:
- medicamentos;
- chirurgical
- conservator
- de recuperare
- igieno-dietetic
2.15.1. Tratamentul medicamentos conţine:
 Tratamente care vizează reducerea presiunii în urechea internă: antihistaminice,

anticolinergice, steroizi, şi diuretice
 Aciclovir.
 Antihistaminicele antiemetice, cum ar fi meclizine şi dimenhydrinate

 Antiemetice, cum ar fi trimethobenzamide.
 medicamente antivertigo/antianxietate, cum ar fi betahistinei şi diazepam.
 Remedii naturale din plante, cum ar fi rădăcină de ghimbir.
Pe lângă repausul la pat, tratamentul medicamentos se bazează pe diazepam,

promethazină, meclizină, dietă redusă în sodiu, diuretice, agenţi deshidratanţi.
2.15.2. Tratament chirurgical

Un tratament mai agresiv îl reprezintă chirurgia pentru a scădea presiunea din urechea
internă sau de a distruge urechea internă sau nervul vestibular, astfel încât impulsurile legate
de echilibru nu se mai transmit către creier.
Cei cu această afecţiune nu au voie să consume cafea, tutun, sare, alcool.
Tehnicile chirurgicale pentru Sindromul Vestibular includ neurectomia vestibulară
(care implică secţiunea nervilor care merg la partea ţinând de echilibru a urechii interne) şi
labirintectomia sau îndepărtarea labirintului. Aceste procedee drastice, care afectează serios
echilibrul şi distrug complet aparatul auditiv, sunt în general rezervate pacienţilor cu vertij
sever. Prin intervenţia pe sacul endolimfatic, medicul încearcă să păstreze atât echilibrul, cât
şi auzul prin drenarea urechii interne sau instalarea în labirint de mici valve sau şunturi,
pentru micşorarea presiunii. Rezultatele sunt, de obicei, bune după primul an, dar unii pacienţi
raportează reapariţia ameţelii mai târziu.
Pentru cei 20-40% din pacienţi ce nu răspund la măsurile conservatoare, un specilaist
poate recomanda o labirintectomie chimică , ce distruge ţesutul vestibular prin injectarea la
nivelul urechii a unui antibiotic aminoglicozidic (gentamicină). Un tratament mai agresiv îl
reprezintă chirurgia pentru a scădea presiunea din urechea internă (deşi mai puţin folosită
acum decât în trecut) sau de a distruge urechea internă sau nervul vestibular, astfel încât
impulsurile legate de echilibru nu se mai transmit către creier.
Indicatiile chirurgiei de sac endolimfatic:
 Atacuri de vertij invalidante care nu raspund la tratament medical

 Auz suficient de bun (sub 60 dB) si fluctuant
Avantajele asupra altor metode ablative:
 Este o metoda chirurgicala nondistructiva, adica se conserva auzul

 Prezinta un risc minim de complicatii
 Refacerea pacientului dupa operatie este foarte rapida (1-2 zile de spitalizare)
Rata de control a vertijului este de 60-90%.
Tehnica chirurgicala:
 Se practica sub anestezie generala

 Abordul este printr-o incizie in spatele urechii
 Se frezeaza mastoida (osul din spatele urechii) si se evidentiaza sacul endolimfatic
 Se creeaza un sunt prin intermediul unei lame de silastic introdusa in sac.
2.15.3. Tratamentul conservator
O terapie conservatoare nou-introdusă foloseşte un dispozitiv ce emite o serie de

pulsaţii aeriene de joasă presiune ce au rolul de a disloca fluidele din urechea internă.
Folosirea acestui dispozitiv a fost recent aprobată de FDA (US Food and Drug
Administration) şi este evaluată prin teste clinice în SUA.
Repozitionarea particulelor Manevrele de repozitionare a particulelor reprezinta o
componenta a tratamentului VPPB (Vertijul paroxistic poziţional benign).
VPPB este cauzat de scaderea functionalitatii otocitelor din urechea interna. Otocitele
contin cristale de carbonat de calciu ce au un rol esential in mecanismul de mentinere al
echilibrului. In VPPB, aceste cristale capata un grad de mobilitate anormal in urechea interna.
Atunci cand individul se aseaza brusc intr-o pozitie decliva, otolitii (cristalele de carbonat de
Ca) stimuleaza in mod anormal urechea interna. Rezultatul este aparitia unei senzatii de vertij,
brusc si intens.
Manevrele de pozitionare ale particulelor constau intr-o serie de miscari ale

organismului ce modifca pozitiile otolitilor astfel incat sa nu cauzeze simptome. Aceste
manevre sunt foarte eficiente si nu necesita decat cateva minute pentru a fi realizate.
2.15.4. Tratament de recuperare

Pentru cazurile cronice ale maladiei Meniere, se recomandă un osteopat sau
chiropractician pentru ajustări ale capului, mandibulei, gâtului şi părţii inferioare a spatelui,
adresate unor restricţii ale mişcărilor care pot afecta urechea internă. Pentru cazurile acute de
ameţeală, un reflexolog poate sugera masarea zonei urechii.
Terapia de reabilitare vestibulară este uneori folosită pentru a contracara pierderea de
echilibru ce poate afecta unii oameni între atacuri. Scopul ei este de a reantrena creierul să
proceseze informaţiile referitoare la echilibru. Uneori, subiectul este indemnat sa urmeze o
psihoterapie antidepresiva
La reevaluarea dupa 3 luni, in functie de simptomatologia pacientului, auzul restant si
testul electrocohleografic, se discuta oportunitatea decompresiei sacului endolimfatic.
2.15.5.Tratamentul igieno-dietetic
Un regim pentru sindromul vestibular, ce pune accentul pe o dietă echilibrată cu mese
la intervale regulate, cu scăderea aportului de sare şi carbohidraţi şi un aport crescut de lichide
realizează o îmbunătăţire semnificativă la mulţi pacienţi.
Prima masura este modificarea dietei pacientului (restrictia sodata, evitarea cafeinei si
alcoolului) pentru a scade retentia de fluide in corp si eventual asocierea betahistinei.
2.16.Educaţia pentru sănătate
2.16.1.Măsuri de profilaxie primară:
 măsuri pentru fortificarea organismului prin sport şi activităţi în aer liber

 asigurarea unui mediu curat nepoluat cu praf, substanţe chimice în oraşe şi la
locul de muncă
 umezirea aerului din încăperi, saloane şi locuinţe
 asigurarea unei temperaturi constante de 16-18 grade în încăperi
 evitarea substantelor iritante ale căilor respiratorii superioare: alcool, tutun,
condimente
 folosirea aspiratoarelor de praf, ventilatoarelor şi măştilor de protecţie la
locurile de muncă, cu praf şi pulberi
 folosirea de căşti pentru amortizarea zgomotelor puternice si trepidaţiilor
(cazangii, lăcătuşi, telefoniste)
 efectuarea de controale periodice ale auzului
2.16.2.Măsuri de profilaxie secundară
 depistarea tuturor îmbolnăvirilor acute ale nasului, gâtului, urechii şi tratarea

lor corectă pentru prevenirea cronicizării si a unor infirmităţi: surditate, tulburări de
fonaţie şi respiratorii.
 tratarea corectă a rinofaringitelor sugarului pentru prevenirea otitelor
 reeducarea vorbirii, auzului la persoanele cu suferinţe ale urechii
2.16.3.Măsuri de profilaxie terţiară
 îndrumarea persoanelor cu surditate medie pentru protezare auditivă

 educarea pacienţilor purtători de proteză cum să o utilizeze pentru a se adapta
progrsiv la mediul sonor
 educarea anturajului pentru a susţine psihic pacientul cu hipoacuzie
 examinarea periodică a hipoacuzicului pentru a aprecia din timp accidentele
surdităţii şi necesitatea schimbării protezei
PARTEA PRACTICĂ
CAPITOLUL III
DOSAR DE INGRIJIRE
3.1. Prezentare generală
Procesul sau demersul de îngrijire este o metodă organizată şi sistematică care permite
acordarea de îngrijiri individualizate. Este centrat pe reacţiile particulare ale fiecărui individ la
o modificare reală sau potenţială de sănătate.
Demersul mai poate fi definit ca un proces intelectual compus din diverse etape, logic
ordonate, care au ca scop obţinerea unei bune stări de sănătate a pacientului.
După Genevieve Dechanoz, procesul de îngrijire reprezintă aplicarea modului ştiinţific
de rezolvare a problemelor, a analizei situaţiei, a îngrijirilor pentru a răspunde nevoilor fizice,
psiho-sociale ale persoanei, pentru a renunţa la administrarea îngrijirilor stereotipe şi de
rutină, bazate pe necesităţi presupuse, în favoarea unor îngrijiri individuale, adaptate fiecărui
pacient.
Aplicarea cadrului conceput de Virginia Henderson în procesul de îngrijire uşurează
identificarea nevoilor pacientului pe plan bio-psiho-social, cultural şi spiritual şi găsirea
surselor de dificultate care împiedică satisfacerea nevoilor. De asemenea permite stabilirea
intervenţiilor capabile să reducă influenţa acelor surse de dificultate, în scopul de a ajuta
persoana să-şi recapete autonomia pe cât posibil.
3.2. Etapele procesului de nursing:
1. Culegerea de date
2. Analiza şi interpretarea datelor
3. Planificarea îngrijirilor
4. Realizarea intervenţiilor
5. Evaluarea
3.2.1.Culegerea de date
 Ne permite să facem o inventariere a tuturor aspectelor privind pacientul în

globalitatea sa
 Ne informează asupra a ceea ce este pacientul, asupra suferinţei, obiceiurile sale de
viaţă şi stările de satisfacere a nevoilor fundamentale
 Este faza iniţială, debutul procesului de nursing de la care începe derularea acestui
proces
 Culegerea informaţiilor este un proces continuu, în sensul că pe tot parcursul
muncii sale asistenta nu încetează de a observa, de a întreba, de a nota date despre
fiecare pacient.
Tipuri de informaţii culese:
- date obiective (observate de asistentă despre pacient)
- date subiective
- date conţinând informaţii trecute şi actuale
- date legate de viaţa pacientului, obiceiurile sale, anturajul său cu mediul
înconjurător.
3.2.2.Analiza şi interpretarea datelor

Datele culese trebuie analizate şi interpretate
▪ Analiza datelor se face prin:
- examinarea datelor
- clasificarea datelor (care sunt independente, permit satisfacerea autonomă a
nevoilor)
- date de dependenţă
- stabilirea problemelor de îngrijire
- recunoaşterea problemelor prioritare
▪ Interpretarea datelor înseamnă a da un sens, a explica originea sau cauza problemelor
de dependenţă, adică a defini sursele de dificultate.
Analiza şi interpretarea datelor vor conduce asistentul la stabilirea diagnosticului de
îngrijire.
Dificultăţile în clasificarea datelor după priorităţi provin din: numărul mare de date
culese, varietatea surselor de informaţie, caracterul schimbărilor unui mare număr de date,
subiectivitatea persoanei care culege datele, caracterul adesea urgent şi grav al situaţiei.
▪ Diagnosticul de îngrijire - definirea lui a început prin anii 1854-1855 de către Florence
Neithingel
▪ Diagnosticul de îngrijire este o formă simplă şi precisă care descrie răspunsul sau
reacţia persoanei sau grupului la o problemă de sănătate, el constituie o judecată
practică bazată pe colectarea şi analiza datelor şi serveşte de pivot la planificarea
îngrijirilor
▪ Diagnosticul de îngrijire este un enunţ concis actual sau parţial al manifestărilor de
dependenţă ale persoanei, grupate sau nu şi legate de o sursă de dificultate.
3.2.3.Planificarea îngrijirilor
Reprezintă stabilirea unui plan de intervenţie, prevederea etapelor, a mijloacelor de
desfăşurare şi a precauţiilor care trebuie luate.
Planul de intervenţie sau de afecţiune are loc după formularea diagnosticului de
îngrijire, trebuie să influenţeze pozitiv starea fizică şi psihică, să reducă problemele de
dependenţă si să ţină cont de prescripţiile medicale.
Prezintă două componente:
▪ Obiective de îngrijire care pot fi definite ca un rezultat pe care dorim să-l obţinem în
urma intervenţiilor sau descrierea unui comportament pe care îl aşteptăm de la pacient.
▪ Intervenţiile sunt a doua componentă, alegerea intervenţiei permite determinarea
modului de a acţiona pentru a corecta problema de dependenţă a pacientului; ele
trebuie să fie măsurabile, evaluabile.
3.2.4.Realizarea şi aplicarea intervenţiilor

▪ Constituie momentul realizării conştiente şi voluntare a intervenţiilor planificate
pentru a obţine rezultatul aşteptat.
3.2.5.Evaluarea îngrijirilor
▪ Constă într-o apreciere asupra progresului pacientului în raport cu intervenţiile
asistentei.
▪ Evaluarea este o condiţie absolută a calităţii îngrijirilor, ea trebuie să se facă cu
regularitate pe tot parcursul procesului de îngrijire.
Avantajele procesului de îngrijire:
Demersul se sprijină pe date furnizate de pacient sau din surse sigure, deci constituie
un instrument de individualizare, de personalizare a îngrijirilor.
O altă calitate a demersului constă în faptul că informarea constituie o sursă foarte
utilă pentru controlul calităţii de îngrijire.
Pune la dispoziţia întregii echipe de îngrijire detaliile planificării îngrijirilor făcând
posibilă raţionalizarea îngrijirilor, coordonarea şi stabilirea priorităţiilor.
3.3. Nevoile fundamentale ( Cadrul conceptual al Virginiei Henderson)

NEVOIA MANIFESTARI MANIFESTAR SURSA DE
FUNDAMENTAL DE I DE DIFICULTAT
Ă INDEPENDENŢ DEPENDENŢ E
- cai respiratorii libere
-R= 20 r/
si integre;
1. A RESPIRA ŞI A AVEA min
- respiratii ritmice ale
O BUNĂ CIRCULAŢIE Tahipnee Anxietate
ambelor hemitorace;
- Hipotensiune
- P= 70 p /min;
-T.A mai mic de
- T.A= 130/ 60mm Hg
100/ 60mm Hg
- dentite buna;
- reflex de deglutitie pastrat;
- mucoasa bucala roz si
- greata
umeda fara depozite;
- varsaturi
2. A BEA ŞI A MÂNCA - masticatie usoara;
- restrictie de alimente - imposibilitatea de a sta
- digestie normala;
in pozitie sezanda
- trei mese pe zi;
- apetit prezent;
- hidratare
corespunzatoare 1500-
1800
- mictiuni ml; 4- 6/ zi;
normale
- diureza 1200- 1500 ml/ zi;
3. A ELIMINA - tranzit intestinal Fara sursa de dificultate.
- densitatea urinei 1010- 1025;
intarziat;
- mobilitate redusa,
miscari diminuate; -vertij
4. A SE MISCA SI A AVEA - sistem osteo-
- deplasarea se face - tinitus
O BUNA POSTURA muscular
cu dificultate; -tulburari de echilibru
integru.
- epuizare;
- somn odihnitor; - somn intrerupt

5. A DORMI SI A SE ODIHNI -anxietate
- adoarme usor si insuficient
cantitativ.
- isi alege vestimentati cu
6. A SE IMBRACA gust adecvate varstei; -
SI - hainele sunt in ton imposibilitat
DEZBRACA cu anotimpul. ea
ortostatismul
- tegumente roz;
7. A- SI MENTINE
- transpiratie redusa;
TEMPERATURA -hipotermie -hipertermie
- temperatura mediului
CORPULUI
ambiant 18- 22° C
IN LIMITE NORMALE
- pielea este curata,
neteda, catifelata;
- parul curat, urechile curate;
8. A FI CURAT, INGRIJIT
- mucoasa nazala umeda; -isi efectueaza
SI DE A-SI -
- dentitie alba, gingi roz; toaleta corporala cu
PROTEJA imposibilitat
- unghi taiate scurt, curate; dificultate;
TEGUMENTELE SI ea
- toaleta organelor genitale
MUCOASELE ortostatismul
se face de 2 ori pe zi dupa
ui
deecatie, mictiune.
-integritatea organelor de simt;
-atitudine receptiva;
-debit verbal usor;
9. A COMUNICA -hipoacuzie
-limbaj clar, precis
-isi exprima cu
usurinta nevoile,
dorintele,ideile;
-temperatura mediului
-pierderea echilibrului
10.A EVITA PERICOLELE ambiant intre 18-20 gr C -vertij;
si riscul de a se
-mediu ambiant curat, ferit -tulburari de echilibru
accidenta;
de inectii;
-mobilitate redusa;
-foloseste obiecte
11.A ACTIONA
religioase:carti,icoan -nu poate actiona -mediul spitalicesc;
CONFORM PROPRIILOR
e; conform propriilor -lipsa de intimitate;
CREDINTE SI
-preocupata fata de credinte.
VALORI
valorile morale si
-citeste;
-vertijul
-iese si se plimba in
12. A SE RECREEA - tinitus
curtea spitalului;
- hipoacuzia
-primeste vizitatori;
13. A FI PREOCUPAT -prezinta interes fata de munca; -imposibilitatea de

IN VEDEREA -ia decizii cu a-si indeplini -mediul spitalicesc;
PROPRIILOR fermitate si rapiditate activitatea
REALIZARI preferata;
-cunostinte
-pacientul este receptiv la
14. A INVATA CUM insuficiente despre -lipsa de informatie
noile informatii despre
SA-SI PASTREZE regimul igieno
ingrijirea personala si
SANATATEA dietetic si
tratamentul primit
medicamentos care
CAPITOLUL IV
PLANURI DE INGRIJIRE
4.1. Cazul clinic nr. 1
Nume: P
Prenume: T
Data nasterii: 16.07.1967
Domiciliul: jud 17, Bobalna, str. 18.
IDENTIFICARE SOCIALA
Religie: crestin-ortodoxă
Stare civilă: căsătorită
Profesia: vanzatoare
DESCRIEREA SI PREZENTAREA PACIENTEI

- înălţime: 1 ,57m
- greutate: 65kg
Antecedente heredo-colaterale
- fără importantă
Antecedente personale, fiziologice si patologice
- otită medie cronică US
- menarha la 12 ani
- menstruaţii regulate cu dismenoree
Conditii de viată si muncă
- corespunzătoare
Comportamente (fumat, alcool, etc.)
- cafea 1/zi
Data internării: 07.05.2010

Diagnostic de trimitere: sindrom vestibular
Diagnostic la internare: sindrom vestibular
Diagnostic la 72 de ore: sindrom vestibular
Diagnostic la externare: sindrom vestibular
Istoricul bolii
Pacienta de 41 de ani se internează prezentând vertij, acufene, hipoacuzie

neurosenzoriala, cu debut brusc, cu alterarea starii generale si imposibilitatea pozitiei
ortostatice, în vederea investigatiilor si tratamentului de specialitate.
Motivele internarii: vertij, acufene, hipoacuzie neurosenzoriala
La examinare
- puls: 70 b/min.
- respiraţie: 17 resp./min.
- TA: 120/70 mm Hg
- torace normal conformat
- ampliaţii toracice normale
- sonoritate pulmonară prezentă bilateral
- murmur fiziologic
ANALIZA DATELOR PACIENTEI F.C PE NEVOI
1. Nevoia de a mânca si a se hidrata

- orarul meselor este regulat
- nu prezintă aversiuni faţă de unele medicamente sau alimente
- abdomen mobil cu miscări respiratorii, nedureros la palpare
- tranzit intestinal prezent
2. Nevoia de a elimina
- micţiuni spontane fiziologice (4-5 micţiuni/zi)
- materii fecale de culoare şi aspect normal
- loje renale libere
- menestre spontane fiziologice
- transpiraţii în limite normale
3. Nevoia de a te misca si a avea o bună postură

- sistem osteo-articular integru, mobil
- sistem conjunctivo-adipos bine reprezentat
- sistem muscular normotor, normokinetic
- amplitudinea mişcărilor: mers, tonus, forţă musculară corespunzătoare
- imposibilitatea ortostatismului
4. Nevoia de a dormi şi a te odihni

- doarme în medie 5-6 ore pe noapte
- în ultimul timp prezintă o uşoară insomnie legată de starea de boală
- pacienta cunoaşte necesităţile de somn ale organismului
5. Nevoia de a te îmbrăca şi a te dezbrăca

- pacienta se îmbracă şi se dezbracă singură, fără ajutor
- prezintă interes pentru o ţinută curată şi adecvată
- alege vestimentaţia în funcţie de circumstanţe
6. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale

- temperatura: 36,5 grade Celsius
- la temperaturi scăzute bea lichide calde, se îmbracă corespunzător
- la temperaturi ridicate se hidratează adecvat şi caută refugiu în locuri răcoroase
7. Nevoia de a menţine tegumentele curate

- Pacienta nu poate să-şi efectueze singură igiena corporală
- tegumente – normal colorate
- fanere fără modificări de troficitate, calde
- mucoase – normal colorate
- sistem ganglionar – nepalpabil
- părul este curat, îngrijit
8. Nevoia de a evita pericolele

- uşoară labilitate fizică şi psihică datorită anxietăţii faţă de boală şi evoluţia bolii
- prezintă acufene, vertij, hipoacuzie
- nu prezintă tentative de suicid
9. Nevoia de a comunica
- pacientul nu prezintă dificultăţi de comunicare
- limba vorbită şi scrisă este româna
- este în relaţii bune cu familia
10. Nevoia de a acţiona conform propriilor credinţe şi valori

- este de religie ortodoxă
- nu percepe boala ca pe o pedeapsă
- nu este împotriva altor religii
11. Nevoia de a fi ocupat şi realizat

- pacienta este preocupată să fie cât mai utilă, atât în cadrul familiei cât şi
profesional
- solicită şi acceptă ajutor
- se consideră mulţumită de sine
12. Nevoia de a se recrea

- în timpul liber, pacienta se ocupă de activitătile casnice sau îşi vizitează prietenii
- urmăreşte emisiunile preferate
13. Nevoia de a învăţa să-şi păstreze sănătatea

- este preocupată şi interesată să afle cât mai multe despre starea sa de sănătate
- este dispusă să coopereze la toate tehnicile la care este supusă şi înţelege
necesitatea acestora
- este preocupată de consecinţele acestei boli asupra organismului
PLAN DE INGRIJIRE AL PACIENTEI F.C
1. Nevoia de a auzi şi a avea o bună circulaţie
Diagnostic nursing:
- anxietate cauzată de scăderea capacitătii auditive
- scăderea capacitătii auditive de cauza neurosenzoriala
Obiective:
- îmbunătăţirea auzului
- înlăturarea factorilor care îngreunează auzul
Intervenţii:
- medicatie diuretica si sedative
Evaluare:
- diminuarea anxietăţii legată de scăderea capacitătii auditive
- ameliorarea hipoacuziei
2. Nevoia de a mânca şi a se hidrata

Diagnostic nursing:
- alimentaţia este facilitată de prezenta integrală a danturii, dar procesul este
îngreunat de imposibilitatea pozitiei ortostatice sau sezande
- greata, varsaturi
Obiective:
- pacienta să cunoască necesitatea unei alimentatii adecvate
- înlăturarea vertijului
Intervenţii:
- administrarea medicamentelor prescrise de medic: antialgice, antiemetice,
diuretice
- se supraveghează pacienta cum se alimentează
- se urmăreşte cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate
Evaluare:
- pacienta se alimentează adecvat
- pacienta cunoaşte necesitatea rezolvării problemelor auriculare
- pacienta nu mai prezintă vertij
3. Nevoia de dormi şi a se odihni

Diagnostic nursing:
- uşoară insomnie legată de acufene
- anxietate legată de starea de boală
Obiective:
- diminuarea anxietăţii
- înlăturarea insomniei, pacienta să aibă un somn liniştit cu durată medie de 6-7 ore
Intervenţii:
- se informează pacienta despre boala sa
- se explică necesitatea intervenţiilor
- se administrează medicaţia prescrisă de medic: anxiolitice, antiemetice, sedative
Evaluare:
- pacienta este mai liniştită, se odihneşte mai bine
- pacienta cunoaşte boala sa şi întelege necesitatea tehnicilor aplicate
4. Nevoia de a se misca si a avea o buna postura

Diagnostic nursing:
- discomfort legat de imposibilitatea miscarii si pozitiei ortostatice,
- creza de vertij
Obiective:
- diminuarea crizelor de vertij
- să fie hidratată corect
Intervenţii:
- administrarea medicamentelor prescrise de medic: sedative, diuretice, antiemetice
- hidratarea corectă prin administrarea de lichide per os
Evaluare:
- pacienta nu mai are crize de vertij
- este hidratată adecvat
- se poate misca
5. Nevoia de a se recreea
Diagnostic nursing:
- alterarea nevoii legate de vertij, stare de boală
Obiective:
- relaxarea pacientei
- diminuarea vertijului
lntervenţii:
- administrarea medicamentelor prescrise de medic
- învăţarea pacientei a tehnicilor de relaxare
- accesul pacientei la programe de relaxări,
Evaluare :
- ameliorarea vertijului si anxietatii
- pacienta este liniştită, relaxată, bine dispusă
Alte interventii în scopul de a asigura confortul pacientului
Încă de la internarea în secţia ORL i-am făcut cunoscute:

- sala de tratament
- sala de mese
- grupul sanitar
- am condus-o în salon unde i-am făcut cunoştinţă cu celelalte paciente
- i-am măsurat, urmărit şi notat în foaia de temperatură valorile funcţiilor vitale:
o P=70 b/min
o TA=120/70 mmHg
o T=36,5 grade Celsius
o R=17 resp./min
Foaie de evolutie si tratament
Data Evolutie Regim Tratament

HHC- 200 mg (100 x 2 iv)
Internare ORL: Furosemid fiole 2 (1/2 x 4)
07.05.2010 - întocmire FO Com. Metoclopramid fiole 2
- stabilire plan terapeutic Diazepam fiole 1 im seara
Radacina de ghimbir
HHC- 200 mg (100 x 2 iv)
- continuare tratament Furosemid fiole 2 (1/2 x 4)
08.05.2010 - evolutie bună com. Metoclopramid fiole 2
- afebrilă Diazepam fiole 1 im seara
Radacina de ghimbir
HHC- 200 mg (100 x 2 iv)
Radacina de ghimbir
10.05.2010 - continuare tratament com. HHC- 200 mg (100 x 2 iv)
- evolutie bună Furosemid fiole 2 (1/2 x 4)
- afebrilă Metoclopramid fiole 2
Diazepam fiole 1 im
Radacina de ghimbir capsule 3
HHC- 200 mg (100 x 2 iv)
Radacina de ghimbir
HHC- 200 mg (100 x 2 iv)
Radacina de ghimbir
Epicriza
Pacienta de 41 de ani se internează prezentând vertij, acufene, hipoacuzie
neurosenzoriala
Consult psihiatric:
Sindrom anxios depresiv mixt
Rp: Tranxene 2 cp/zi
Citalopram 2 cp/zi
- control peste o lună
Se instituie tratament cu antiemetice, steroizi, diuretice, anxiolitice, sedativ, cu
evolutie clinică bună, pacienta externându-se cu recomandamente:
- regim de viata echilibrat
- scaderea aportului de sare si carbohidrati
- aport de lichide 3 litri/zi
- control ORL în ambulator
- audiograma
Nume: S
Prenume: T
Domiciliul: jud 17, loc C.N, nr. 1225
Stare civilă: căsătorit
Profesia: inginer
DESCRIEREA SI PREZENTAREA PACIENTULUI

- înălţime: 1 ,70m
- greutate: 75kg
- neagă
Antecedente peronale, fiziologice si patologice
- corespunzătoare

Diagnostic de trimitere: criza de vertij
Diagnostic principal la externare: sindrom vestibular
ISTORICUL BOLII
Pacient în vârstă de 51 de ani se prezintă în serviciul ORL pentru hipoacuzie ureche

stângă, vertij, tinitus, greturi, varsaturi in jet, cu debut brusc. Se internează în serviciul ORL
pentru investigatii si tratament de specialitate.
Motivele internării:
- tinitus
- hipoacuzie
- vertij
- greturi, varsaturi in jet.
La examinare:
- puls: 76 b/min.
- respiraţie: 16 resp./min.
- TA: 130/80 mm Hg
- ampliaţii toracice normale
- MV fiziologic prezent bilateral
- rinoree
- obstrucţie nazală
ANALIZA DATELOR PACIENTULUI F.C PE NEVOI
1. Nevoia de a mânca si a se hidrata

- nu prezintă aversiuni faţă de unele medicamente sau alimente
- abdomen suplu, elastic, nedureros la palpare
- dentitie cu lipsuri
2. Nevoia de a elimina
- micţiuni spontane fiziologice (4-5 micţiuni/zi)
3. Nevoia de a te misca si a avea o bună postură

- sistem osteo-articular - aparat integru, mobil, nedureros
- sistem conjunctivo-adipos normal reprezentat
- sistem muscular normotor, normokinetic
- amplitudinea mişcărilor: mers, tonus, forţă musculară corespunzătoare
- vertij
4. Nevoia de a dormi şi a te odihni

- doarme în medie 6-7 ore pe noapte
- în ultimul timp prezintă o uşoară insomnie şi anxietate legate de starea de boală
- pacientul cunoaşte necesităţile de somn ale organismului
5. Nevoia de a te îmbrăca şi a te dezbrăca

- pacientul nu se îmbracă şi se dezbracă singur, imposibilitatea ortostatismului
- alege vestimentaţia în funcţie de circumstanţe
6. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale

- temperatura: 37,5 grade Celsius
- la temperaturi scăzute bea lichide calde, se îmbracă corespunzător
- la temperaturi ridicate se hidratează adecvat
7. Nevoia de a menţine tegumentele curate

- pacientul nu poate să-şi efectueze singur igiena corporală precum şi pe cea buco-
dentară
- prezintă tegumente normal colorate, fanere normal colorate, calde
- părul este curat, îngrijit
- sistem ganglionar – superficial si este palpabil, nedureros
- îşi rade barba regulat
8. Nevoia de a evita pericolele

- anxietate faţă de boală şi evoluţia bolii
- prezintă tinitus, vertij, hipoacuzie.
9. Nevoia de a comunica
- pacientul nu prezintă dificultăţi de comunicare
- limba vorbită şi scrisă este româna
- este în relaţii bune cu familia
10. Nevoia de a acţiona conform propriilor credinţe şi valori

- este de religie ortodoxă
- nu percepe boala ca pe o pedeapsă
- nu este împotriva altor religii
11. Nevoia de a fi ocupat şi realizat

- pacientul este preocupat să fie cât mai util, atât în cadrul familiei cât şi profesional
- solicită şi acceptă ajutor
- se consideră mulţumit de sine
12. Nevoia de a se recrea

- în timpul liber pacientul face plimbări prin parc, citeşte, îşi vizitează prietenii
- urmăreşte emisiunile preferate: ştiri, emisiuni sportive
13. Nevoia de a învăţa să-şi păstreze sănătatea

- este preocupat şi interesat să afle cât mai multe despre starea sa de sănătate
- este dispus să coopereze la toate tehnicile la care este supus şi înţelege necesitatea
acestora
- este preocupat de consecinţele acestei boli asupra organismului
PLANUL DE INGRIJIRE AL PACIENTULUI F.C
1. Nevoia de a respira, a auzi şi a avea o bună circulaţie

Diagnostic nursing:
- anxietate cauzată de respiraţie dificilă
- hipoacuzie
Obiective:
- îmbunătăţirea respiraţiei
- înlăturarea factorilor de hipoacuzie
Intervenţii:
- umidificarea aerului respirat
- administrarea medicatiei prescrisa de medic
Evaluare:
- diminuarea anxietăţii legată de respiraţia dificilă
- corectarea hipoacuziei

Diagnostic nursing:
- alimentaţie dificilă legată de greata, varsaturi, dentiţie cu lipsuri.
Obiective:
- pacientul să cunoască necesitatea unei alimentatii adecvate
- administrarea medicatiei antiemetice
- pacientul să înţeleagă necesitatea rezolvării problemelor dentare
Intervenţii:
- administrarea medicamentelor prescrise de medic: antiemetice
- se supraveghează pacientul cum se alimentează
- se urmăreşte cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate
- se însoţeşte pacientul în cabinetul de stomatologie
Evaluare:
- pacientul se alimentează adecvat
- pacientul cunoaşte necesitatea rezolvării problemelor dentare
- pacientul nu mai prezintă greturi si varsaturi
3. Nevoia de dormi şi a se odihni

Diagnostic nursing:
- insomnie legată de cefalee, vertij, greata, varsaturi.
- anxietate legată de starea de boală
Obiective:
- înlăturarea insomniei, pacientul să aibă un somn liniştit cu durată medie de 6-7 ore
Intervenţii:
- se informează pacientul despre boala sa
- se explică necesitatea intervenţiilor
- se administrează medicaţia prescrisă de medic: anxiolitice, antiemetice
Evaluare :
- pacientul este mai liniştit, se odihneşte mai bine
- pacientul cunoaşte boala sa şi întelege necesitatea tehnicilor aplicate.
4. Nevoia de a menţine temperatura în limite normale

Diagnostic nursing:
- discomfort legat de temperatura usor crescută
- uşoară deshidratare
Obiective:
- pacientul să aibă temperatura în limite normale
- să fie hidratat corect
Intervenţii:
- hidratarea corectă prin administrarea de lichide per os
- schimbarea mai des a lenjeriei de corp din cauza transpiraţiei.
Evaluare:
- pacientul are temperatura în limite nonnale
- este hidratat adecvat
- are tegumente curate şi integre
Diagnostic nursing:
- alterarea nevoii legate de vertij, greata, varsaturi, acufene, stare de boală
Obiective:
- relaxarea pacientului
- diminuarea senzatiei de vertij
lntervenţii:
- administrarea medicamentelor prescrise de medic
- învăţarea pacientului a tehnicilor de relaxare
Evaluare :
- ameliorarea durerii
- pacientul este liniştit, relaxat, bine dispus

- sala de tratament
- sala de mese
- grupul sanitar
- l-am condus în salon unde i-am făcut cunoştinţă cu ceilalţi pacienţi
o P=76 b/min
o TA=130/80 mmHg
o T=3 7,5 grade Celsius
o R=16 resp./min

Aciclovir tablete 2
Meclizine fiole 1
Metoclopramid fiole 2
HHC 300 mg (100 mg x 3
Internare ORL: Hiposodat
10.09.2010 iv) Diazepam fiole 2 im
- stabilire plan terapeutic si
Furosemid fiole 2 (1/2 fiole
hidric.
x 4)
S.F 1000 ml
Glucoza 10%- 1000 ml
Aciclovir tablete 2
Meclizine fiole 1
HHC 300 mg (100 mg x 3
- stare generală alterata
11.10.2010 com. iv) Diazepam fiole 2 im
- afebril
x 4)
S.F 1000 ml
Aciclovir tablete 2
Meclizine fiole 1
HHC 300 mg (100 mg x 3
- stare generală bună
12.10.2010 com. iv) Diazepam fiole 2 im
- afebril
x 4)
S.F 1000 ml
13.10.2010 - stare generală bună com. Aciclovir tablete 2
- apetent Meclizine fiole 1
HHC 300 mg (100 mg x 3
iv) Diazepam fiole 2 im
- afebril Furosemid fiole 2 (1/2 fiole
x 4)
S.F 1000 ml
Aciclovir tablete 2
Meclizine fiole 1
- stare generală bună Metoclopramid fiole 2
14.10.2010 - apetent com. HHC 300 mg (100 mg x 3
- afebril iv) Diazepam fiole 2 im
x 4)
15.04.2009 - externare M conf. Rp
Epicriza
Pacientul în vârstă de 51 de ani se prezintă în serviciul ORL pentru hipoacuzie ureche
stângă, vertij, tinitus, greturi, varsaturi in jet, cu debut brusc.
Examen clinic ORL: hipoacuzie ureche stângă.
Se instituie terapie cu steroizi, antiemetice, anxiolitice, diuretice, hitratare iv, evolutia

fiind lent favorabilă, pacientul se externează cu următoarele recomandări:
a. regim de viata echilibrat
b. regim hiposodat
c. consult chiroptractician
d. hidratare 3 l/zi
e. control periodic în ambulator ORL
Nume: B
Prenume: V
Domiciliul: jud 17, loc L.
Stare civilă: căsătorită
Profesie: invatatoare
DESCRIEREA SI PREZENTAREA PACIENTEI

- înălţime: 1,60m
- greutate: 63kg
- neagă
Antecedente personale fiziologice:
- menarha la 11 ani
- un avort
- menstruaţii regulate
Antecedente patologice
- corespunzătoare

Diagnostic de trimitere: AVC ischemic carotidian posterior
Diagnostic principal la externare: sindrom vestibular
Istoricul bolii
Pacienta în vârstă de 40 de ani se prezintă în serviciul ORL pentru hipoacuzie
bilaterala, vertij, acufene, greturi, varsaturi cu debut brusc, apărute în urmă cu 2 zile. Se
internează în serviciul ORL pentru investigatii si tratament de specialitate.
Motivele internării:
- hipoacuzie
- vertij
- greata, varsaturi, acufene
La examinare:
- puls: 75b/min
- respiraţie: 16 resp/min
- TA: l20/80mm Hg
- T: 37grade C
- MV fiziologic prezent bilateral
- nu fumează
- şoc apexian - sp.5 intercostal stânga
- zgomote cardiace ritmice
- hipoacuzie bilaterala
- acufene
Analiza datelor pacientei F.C pe nevoi

1. Nevoia de a mânca şi a se hidrata:
- abdomen suplu, elastic/mobil cu respiratia, nedureros la palpare
- tranzit intestinal prezent
- nu prezintă aversiuni pentru unele medicamente sau alimente
- greturi, varsaturi
2. Nevoia de a elimina:
- micţiuni spontane, fiziologice (4-5 micţiuni/zi)
3. Nevoia de a te mişca şi a avea o bună postură:
- sistem ganglionar – superficial si este palpabil, nedureros
- sistem muscular – normotor, normokinetic
- sistem osteoarticular – aparat integru, mobil, nedureros
- tesut conjunctiv adipos – normal reprezentat
- amplitudinea mişcărilor este corespunzătoare
- vertij
4. Nevoia de a dormi şi a se odihni:
- uşoară alterare a acestei nevoi cauzată de anxietatea legată de boală
- doarme în medie 7 -8 ore/zi
5. Nevoia de a se îmbrăca şi a se dezbrăca:
- necesită ajutor în satisfacerea acestei nevoi
- alege vestimentaţia corespunzătoare în funcţie de circumstanţe
6. Nevoia de a menţine temperatura în limite normale:
- temperatura: 37 grade Celsius
- se îmbracă corespunzător în funcţie de temperatura mediului înconjurător
- la temperaturi ridicate consumă lichide
7. Nevoia de a menţine tegumente curate şi integre:

- prezintă tegumente normal colorate, fanere normal colorate
- părul este curat, îngrijit şi pieptănat
- unghiile sunt curate şi îngrijite
- pacienta nu poate să-şi efectueze singură igiena corporală
8. Nevoia de a evita pericolele:
- uşoară instabilitate psihică datorită anxietăţii faţă de boală
- nu prezintă tulburări vizuale, olfactive, auditive, tactile
9. Nevoia de a comunica:
- pacienta este comunicativă
- gesturile sunt în concordanţă cu mesajul verbal
- este în relaţii bune cu familia, prietenii
- limba vorbită şi scrisă este româna.
10. Nevoia de a acţiona conform propriilor credinţe şi valori:

- religia este ortodoxă
- participă la slujbele religioase în fiecare săptămâna
- nu percepe boala ca o pedeapsă şi acceptă ajutorul echipei de îngrijire
11. Nevoia de a fi ocupat şi realizat:

- pacienta este preocupată să fie cât mai utilă în familie şi vrea să-şi ajute foarte mult
părinţii
- este mulţumită de sine
12. Nevoia de a se recreea:

- în timpul liber face plimbări în parc, iese cu prietenii îşi ajută părinţii
- urmăreşte emisiunile preferate: filme, ştiri si divertisment
13. Nevoia de a învăţa să-şi păstreze sănătatea:

- este preocupată de consecinţele bolii asupra organismului
- doreşte să afle cât mai multe despre starea sa de sănătate
- este dispusă să coopereze la toate tehnicile la care este supusă
Plan de ingrijire al pacientei F.C
1. Nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie

Diagnostic nursing:
- anxietate legată de dificultatea de respiraţie si hipoacuzie
Obiective:
- înlăturarea anxietăţii
- ameliorarea hipoacuziei
Intervenţii:
- informarea pacientei despre boala sa
- explicarea manoperelor şi tratamentelor ce vor fi efecuate
- încurajarea exprimării sentimentelor.
Evaluare:
- pacienta respiră normal
- nu mai prezintă anxietate

Diagnostic nursing:
- starea de nutritie bună
Obiective:
- diminuarea greturilor si varsaturilor
- pacienta să cunoască necesitatea unei alimentaţii corespunzătoare
Intervenţii:
- administrarea medicaţiei antiemetice prescrisă de către medic
- observarea orarului meselor pacientei, cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate
Evaluare:
- se alimentează corespunzător
- nu mai prezintă greturi si varsaturi
3. Nevoia de a dormi şi a se odihni

Diagnostic nursing:
- anxietate legată de starea de boală, uşoară insomnie cauzată de vertij, greturi,
varsaturi
Obiective:
- înlăturarea insomniei
- înlăturarea greturilor si varsaturilor
- pacienta să aibă un somn liniştit cu o durată medie de 6-7 ore
Intervenţii:
- identificarea cauzelor (frică, vertij, hipoacuzie)
- relaxare înainte de culcare, activităţi plăcute, relaxante
Evaluare:
- pacienta este mai liniştită, mai odihnită
- are un somn bun cu o durată corespunzătoare
4. Nevoia de a-şi menţine temperatura în limite normale

Diagnostic nursing:
- anxietate, disconfort legat de temperatura crescută
- uşoară deshidratare datorită varsaturilor
Obiective:
- pacienta să aibe temperatura în limite normale
- să fie hidratată corect
Intervenţii:
- administrarea medicaţiei prescrise de medic
- hidratare corectă prin administrarea de lichide
- schimbarea mai des a lenjeriei
Evaluare:
- pacienta are temperatura în limite normale
- este hidratată corect
- prezintă tegumente curate şi integre
Diagnostic nursing:
- alterarea nevoii legată de vertij, starea de boală
Obiective:
- pacienta să fie mai relaxată
- diminuarea vertijului şi anxietăţii
Intervenţii:
- încurajarea exprimării sentimentelor
- administrarea medicaţiei sedative si steroide prescrisă de medic
Evaluare:
- pacienta va fi mai relaxată
- vertijul s-a diminuat în intensitate
- creşte încrederea în echipa de îngrijire

- sala de tratament
- sala de mese
- grupul sanitar
- am condus-o în salon unde i-am făcut cunoştinţă cu celelalte paciente.
o P=75 b/min
o TA=120/80 mmHg
o T=3 7 grade Celsius
o R=16 resp./min

15.02.2010 Internare ORL: hiposodat SF 1000 ml
- stabilire plan terapeutic (PEV) G 5%
500ml
x 4 iv)
Diazepam fiole 2
SF 1000 ml
(PEV) G 5%
500ml
16.02.2010 com. Furosemid fiole 2 (1/2 fiole
- inapetentă
x 4 iv)
- afebrilă
HHC- 200mg (100mg x 2
iv) Diazepam fiole 2
SF 1000 ml
(PEV) G 5%
500ml
- inapetentă
x 4 iv)
- afebrilă
HHC- 200mg (100mg x 2
SF 1000 ml
(PEV) G 5%
500ml
- inapetentă
x 4 iv)
- afebrilă
HHC- 200mg (100mg x 2
- stare generală bună x 4 iv)
19.02.2010 - apetentă com. HHC- 200mg (100mg x 2
- afebrilă iv) Diazepam fiole 2
- stare generală bună x 4 iv)
20.02.2010 - apetentă com. HHC- 200mg (100mg x 2
- afebrilă iv) Diazepam fiole 2
21.02.2010 - externare M conf Rp
Epicriza
Pacienta în vârstă de 40 de ani se prezintă în serviciul ORL pentru pentru hipoacuzie
bilaterala, vertij, acufene, greturi, varsaturi cu debut brusc, apărute în urmă cu 2 zile.
Examen clinic ORL: hipoacuzie bilaterala, greturi, varsaturi, vertij, acufene.
Se instituie tratament cu seruri, diuretice, steroizi, antiemetice, anxiolitice, evolutia

fiind lent favorabilă, pacienta se externează cu următoarele recomandări:
- regim de viata echilibrat
- regim hiposodat
- hidratare 3 l/zi
- control periodic în ambulator ORL
CAPITOLUL V
TEHNICI DE ÎNGRIJIRE A BOLNAVULUI CU

SINDROM VESTIBULAR
Nevoile umane reprezintă originea îngrijirilor infirmiere în toate serviciile de sănătate.

Trebuie menţionat că rolul asistentei medicale se schimbă de la un deceniu la altul. Nu
numai rolul ei se schimbă, dar şi situaţiile în care se găseşte.
Rolul asistentei medicale constă în a "ajuta persoana bolnavă sau sănătoasă să-şi
câştige sănătatea (sau să o asiste în ultimele sale clipe) prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-
ar fi îndeplinit singură dacă ar fi avut voinţa sau cunoştinţele necesare".
Asistenta medicală trebuie să îndeplinească aceste funcţii, a îngriji astfel bolnavul să-
şi recâştige independenţa cât mai repede posibil. Va ajuta bolnavul să respecte prescripţiile
terapeutice ale medicului.
Unii pot considera foarte limitat acest rol al asistentei medicale de a suplini la bolnav
ceea ce-i lipseşte pentru a fi complet întreg sau independent din cauza slăbiciunii fizice, a
lipsei de voinţă sau de cunoştinţă. Cu cât ne gândim mai mult, cu atât rolul asistentei medicale
este mai complex.
Asistentele medicale trebuie să înţeleagă foarte bine ceea ce vrea pacientul şi care sunt
nevoile sale pentru a se menţine în viaţă şi pentru a-şi câştiga existenţa. Ea va fi pentru un
timp: "conştiinţa celui lipsit de cunoştinţă, dorinţa de a trăi pentru cel ce a gândit la suicid,
membru pentru cel căruia i-a fost amputat, ochiul pentru cel ce a orbit, mijlocul de locomoţie
pentru copil, cunoştinţe şi încredere pentru mama tânără, vocea celor prea slabi pentru a se
putea exprima".
Rolul ei este cu totul aparte deoarece fiind în locul unde este nevoie de ea, poate dărui
dragoste celor suferinzi. De mai multe ori, un zâmbet, o vorbă bună, o ascultare sunt mult mai
benefice decât un tratament complex.
În unităţile sanitare, în general se tratează suferinţa fizică, nepunându-se mare preţ pe
cea sufletească. Oamenii sunt nişte fiinţe minunate, de aceea trebuie trataţi ca atare. Ei merită
toată atenţia noastră şi tot efortul nostru, trebuie îndreptat spre a-i aduce la starea de bine.
Viaţa oricărui cetăţean poate fi ameninţată la un moment dat, de o suferinţă apărută
brusc, care-l aduce într-o situaţie critică acută ce trebuie rezolvată de serviciul sanitar cu
promptitudine şi deosebită competenţă.
Asistenta medico-chirurgicală solicită zi şi noapte corpul sanitar. Eficienţa asistenţei
de urgenţă impune o muncă dusă în echipă, pentru a fi eficientă, cere din partea fiecăruia
multă dăruire, dar în acelaşi timp multă responsabilitate. Spiritul acestei responsabilităţi cere
la rândul ei conştiinţă şi competenţă profesională, care să asigure pentru bolnavul de urgenţă,
a cărui viaţă este ameninţată a se sfârşi uneori în câteva zile, dar şi în câteva ore sau minute
chiar, aplicarea imediată a tuturor măsurilor terapeutice care să înlăture cauzele care se opun
supravieţuirii.
Competenţa corpului sanitar, pusă în valoare de o bună organizare şi dotare a asistenţei
de urgenţă, impune, din partea medicilor şi a cadrelor medicale, o continuă pregătire şi
perfecţionare.
5.1. Tehnici de îngrijire în profilaxia sindromului vestibular
Greutăţile pe care le întâmpină oamenii de ştiinţă în descoperirea tuturor cauzelor de

îmbolnăvire, precum şi elaborarea de noi substanţe care să distrugă aceste cauze au dus la
dezvoltarea unor mijloace de prevenire a bolilor. Ne putem feri de sindromul vestibular numai
dacă sunt cunoscute cauzele care o pot determina. Acestea se împart în: cauze determinante,
favorizante şi predispozante.
Cauzele determinante constau în:
- traumatism psihic grv şi de lungă durată
- emoţii puternice, viaţă agiata
- suprasolicitări fizice şi psihice
Cauzele favorizante sunt reprezentate de:
- alimentaţie neigienică, nesatisfăcătoare calitativ şi cantitativ
- focare de infecţii în organism
- boli ale SN şi ale arterelor
O viaţă ordonată, lipsită de încordare nervoasă, de suprasolicitare fizică şi psihică

reprezintă importante măsuri pentru înlăturarea cauzelor menţionate. Fiecare persoană de-a
lungul existenţei sale şi-a stabilit un anumit program de masă, stomacul fiind solicitat în acest
fel să-şi îndeplinească funcţiile sale de digerare a alimentelor la anumite ore.
Regimul alimentar – deşi există prea puţine dovezi că mâncarea poate provoca
apariţia sindromului vestibular, nu încape îndoială că o dată ce acesta a apărut, anumite
mâncăruri pot ameliora sau agrava evoluţia acestuia. De fapt, nu există dovezi clinice că
mâncărurile ar influenţa evoluţia sindromului vestibular.
Un regim pentru sindromul vestibular, pune accentul pe o dieta echilibrata, cu mese la

intervale regulate, cu scaderea aportului de sare si carbohidrati si un aport crescut de lichide
realizeaza o imbunatatire semnificativa la multi pacienti. Prima masura este modificarea dietei
pacientului cu restrictie sodata, evitarea cafeinei si a alcoolului pentru a scade retentia de
fluide din corp.
De asemenea, este recomandat să se evite îngrăşarea pentru a nu suprasolicita
organismul.
Un alt factor în determinarea sindromului vestibular este şi stres-ul, care poate. De

aceea, în profilaxia acestei boli este foarte importantă o viaţă normală, echilibrată, cu evitarea
stresului, a eforturilor fizice precum şi educarea pacienţilor pentru evitarea factorilor
favorizanţi, cum este sarea şi alcoolul.
5.2. Tehnici de îngrijire în asigurarea condiţiilor de tratament
Boala duce la pierderea calităţii vieţii, modifică relaţiile sociale la nivel de familie,
profesional, timp liber şi generează anumite probleme sociale, motive care impun asistenţei
medicale şi celorlalte cadre medicale un efort deosebit în realizarea unui mediu de îngrijire
optim.
Într-un spital, indiferent de sistemul de construcţie – pavilionar/monobloc,
funcţionează mai multe servicii (secţii) în raport cu structura acestuia.
Secţia de ORL are o structură specială care conferă o funcţionalitate aparte şi

cuprinde: saloane cu pături, sala de tratamente, cabinete pentru investigaţii paraclinice, anexe
strict necesare pentru desfăşurarea activităţii – iar unele spitale având chiar bloc operator şi
sala de terapie intensivă la nivelul secţiei pentru a se putea interveni în cazul unei urgenţe
majore, otoragia, epistaxisul sau pentru a evita transferul pacientului pe secţia de chirurgie,
lucru care poate creea o stare majoră de teamă şi anxietate acestuia.
Atunci când secţia are în componenţă bloc operator, acesta trebuie să reprezinte
compartimentul specific şi de bază al secţiei fiind o unitate funcţională aparte – el fiind izolat
de restul secţiei, având circuite separate pentru septic şi aseptic – construit din materiale ce
pot fi dezinfectate uşor.
Structura blocului operator trebuie să cuprindă mai multe încăperi care să-i asigure
funcţionalitatea:
▪ camera “filtru” în care personalul medical se dezbrăca de ţinută de spital şi îmbrăcă

alta curată şi sterilizată.
▪ camera de pregătire a medicilor chirurgi care cuprinde un spaţiu pentru spălarea

mâinilor, dotat cu 2-3 chiuvete cu robinete speciale, apă sterile, săpun şi soluţii pentru
sterilizarea mâinilor.
▪ camera de îmbrăcare a lenjeriei sterile pentru operaţie, prevăzută cu o masă pe care se
găsesc halate, măşti şi mănuşi sterile.
▪ săli de operaţie (cel puţin 3-4 pentru fiecare bloc operator), complet izolate de
exterior, climatizate cu trecerea aerului prin filtre speciale, care să asigure sterilizarea
aerului, cu o temparatura între 180-220 şi umiditatea de 50-70%.
Mobilierul unei săli de operaţie trebuie să fie redus la strictul necesar şi va cuprinde:
- masa de operaţie de construcţie specială cu lampa scialitica
- mese pentru instrumentele necesare intervenţiei
- mese/poliţe pentru depozitarea casoletelor cu câmpuri sterile şi a cutiilor cu

instrumentar
- aparatul pentru anestezie generală şi măsuţa cu medicamente
- aspiratoare, bisturie electrice, aparatul Roentgen mobil, lămpi mobile cu picior, lămpi
pentru UV, electrocauterizator, taburete rotative
▪ camera de preanestezie şi de trezire, în care se face pregătirea anestezică şi se asigură

trezirea completă a bolnavului operat.
▪ camera de spălare a instrumentarului folosit în timpul intervenţiei (de obicei o cameră

pentru 2 săli de operaţie).
▪ camera de depozitare a lenjeriei murdare, magazia cu aparatură şi instrumentar de

rezervă, grup sanitar, o cameră de repaus pentru medici şi personal
Sala de tratament serveşte la pansarea bolnavilor precum şi la efectuarea unor

examene clinice, a unor proceduri speciale sau la recoltarea de analize. În principiu trebuie să
fie o sală aseptică şi alta pentru bolnavii septici. Într-o sală de pansamente trebuie să existe în
mod obligatoriu o canapea, o masă pentru examinare, căruciorul cu soluţii, instrumente,
comprese pentru pansat, dulapuri pentru instrumente (sterile şi nesterile), chiuvete pentru
spălat instrumente, cuve pentru dezinfecţia unor instrumente, seringi, ace, lame, eprubete
pentru recoltat produse biologice.
Sala de raport şi cancelaria medicilor
Sala asistentelor din tură, unde îşi rezolvă problemele administrative, de supraveghere
şi tratare a bolnavilor.
Grupuri sanitare pentru bolnavi şi personalul medico-sanitar.

şefe.
Mag azia de lenjerie şi alte obiecte de inventar se găseşte sub administraţia asistentei
Saloanele pentru bolnavi, sunt amenajate, în aşa fel, pentru a corespunde cerinţelor de
îngrijire a acestora. Într-un salon se găsesc 6-8 paturi, dar ideal ar fi ca un salon să nu fie mai
mare de 2-3 paturi, ceea ce ar asigura o mai bună îngrijire a bolnavilor în raport cu gravitatea
bolii. Suprafaţă pentru un pat de adult este stabilită la 5-6 m2. În salon trebuie să fie asigurată
o temperatură de 200-220C şi umiditate de 40-50% şi să fie luminoase, pentru a diminua starea
de anxietate a bolnavului.
Asistenta medicală asigură şi menţine aceste condiţii şi le îmbunătăţeşte, oferind un

confort optim bolnavului, cu luminozitate bună a salonului şi cu dotări tehnice moderne.
Păturile trebuie aşezate astfel încât să permită abordul bolnavului pe trei laturi, iar la
fiecare pat să existe lampa de noapte şi sistem de semnalizare pentru asistente.
Pentru bolnavii septici trebuie să existe saloane separate, izolate de cele aseptice, iar
bolnavii gravi se izolează în rezerve cu 1-2 paturi, care vor fi dotate cu sisteme de aspiraţie,
monitorizare şi oxigen.
Patul este mobilierul cu cea mai mare importanţă din salon, acesta fiind astfel
confecţionat încât să asigure poziţii comode pentru pacient şi uşurinţă în manevrarea de către
personalul sanitar.
Patul cu somieră mobilă, denumit şi pat universal este confecţionat din mai multe
bucăţi articulate între ele, permiţând aşezarea pacientului în poziţii variate: semisezand,
poziţie cu picioarele flectate, poziţia Trendelenburg, poate fi acţionat până la o înclinaţie de
300, acesta este prevăzut şi cu roţi cauciucate pentru deplasare şi cu tampoane pentru
imobilizare – manevrarea făcându-se printr-o pedală. Acest pat este prevăzut cu o planşetă
proprie, care serveşte la servirea mesei, scris sau citit putând fi înclinată în diferite unghiuri,
iar după utilizare poate fi introdusă sub somieră.
Accesoriile patului sunt reprezentate de: saltea, pernă, pătură, lenjerie, muşama şi
aleză.
Salteaua, ţinând cont de gravitatea intervenţiei chirurgicale şi de perioadă lungă de

spitalizare, tinde să fie confecţionată din plastic cu structură de burete sau umplute cu apă/aer,
compartimentate, oferind posibilitatea de a schimba frecvent suprafaţa de sprijin a corpului
pentru evitarea escarelor de decubit. Se întreţin mai uşor, deoarece nu absorb dejecţiile şi
sunt mai uşor de curăţat.
Conform normativelor în vigoare, masa bolnavilor se serveşte de către asistentă
medicală, ajutată de infirmieră, respectând regimurile de pe FO pentru fiecare bolnav, după ce
a primit aprobarea asistentei şefe sau a medicului de gardă – care precizează obligatoriu
calităţile organoleptice ale hranei. La bolnavii nedeplasabili, masa se serveşte de către
asistentă medicală la pat, pe o măsuţă de construcţie specială.
În unele spitale există săli de explorări imagistice, probe funcţionale chiar în incinta
secţiei – fiind astfel uşurat foarte mult procesul de diagnosticare şi evaluare a rezultatelor
terapeutice. În imediată apropiere se asigură butonul soneriei pentru apelarea asistenţei
medicale la nevoie, sonerie cu semnal luminos şi/sau acustic la camera asistentelor.
Pentru obţinerea unor rezultate terapeutice bune, asistenta medicală trebuie să asigure
un climat adecvat, să câştige încrederea bolnavului, să dea dovadă de o competenţă deosebită,
să acorde importantă asigurării condiţiilor de confort ale pacienţilor, mai ales în cazurile când
aceştia sunt imobilizaţi la pat timp îndelungat.
Igiena generală şi corporală
Asistenta medicală are un rol deosebit în realizarea şi asigurarea igienei bolnavului, un

element primordial referindu-se la:
▪ aerisirea salonului (în perioadele reci se va avea în vedere că pacientul să fie întors cu
spatele către fereastră deschisă, sau va fi bine acoperit cu pătura pe spate şi cap); se va
evita aşezarea în zone expuse curenţilor de aer.
▪ menţinerea curăţeniei riguroase a saloanelor şi dezinfecţia periodică, aplicând măsuri

de asepsie şi antisepsie.
▪ curăţenia aşternuturilor şi a lenjeriei de corp – schimbarea ei de câte ori este nevoie,

sau protejarea patului cu muşama şi aleză. Se urmăreşte ca lenjeria să nu fie strânsă şi
mototolită – favorizează escarele de decubit.
Toaleta bolnavului se va face la pat sub formă de băi parţiale sau complete. În măsura
în care bolnavul poate fi mobilizat.
Asistenta medicală va lua măsuri de precauţie în timpul băii, pentru ca bolnavii să nu

fie expuşi curenţilor de aer.
Curăţarea tegumentelor întregului corp se efectuează pe regiuni, descoperindu-se

treptat numai zonele care se spala.
Scopul efectuării toaletei este îndepărtarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos,
descuamat şi impregnat cu secreţiile glandelor sebacee sau sudoripare, a microbilor sau a altor
substanţe străine care aderă la piele, având ca efect activarea circulaţiei cutanate, crearea unei
satri de confort pentru bolnav. Pentru efectuarea toaletei, asistenta medicală trebuie să aibă în
vedere următoarele:
- să convingă pacientul cu mult tact şi delicateţe
- să menajeze pacientul, protejându-l cu un paravan faţă de ceilalţi bolnavi
- să asigure o temperatură adecvată în salon, pentru a-l feri de răceală
- să pregătească materialul necesar în prealabil, pentru ca îngrijirile să fie cât mai

operative
- să acţioneze rapid, sigur dar cu blândeţe pentru a scuti bolnavul de alte suferinţe şi de
efort sau oboseală.
Indiferent de regiunea căreia i se face toaleta, patul este protejat cu muşama şi aleză.
Dacă bolnavul se poate deplasa, se preferă efectuarea băii generale în sala de duş.
Alimentaţia se poate efectua activ sau pasiv în funcţie de starea bolnavului,

asigurându-se o poziţie cât mai comodă (se aşează un prosop pe marginea patului), pacientul
fiind aşezat sprijinit (dacă este posibil), fie prin ridicarea patului, fie pe 2-3 perne, pe piept i se
aşează vasul cu mâncarea, iar asistenta medicală stă alături, îl supraveghează sau îl ajută.
Dacă alimentaţia se face pasiv, asistenta medicală trebuie să manifeste calm şi răbdare,
să nu încarce lingura prea mult, să nu îl zorească pe pacient şi de asemenea să verifice
temperatura alimentelor. Se va avea grijă ca firimiturile să nu se împrăştie sub pacient. Se va
supraveghea şi efectuă aranjarea patului şi întinderea lenjeriei – deoarece favorizează
formarea escarelor.
Indiferent de modul de administrare al alimentelor, asistenta medicală va avea în

vedere orarul meselor, prezentarea alimentelor cât mai estetic şi pe cât posibil va ţine cont de
preferinţele pacientului, în limita restricţiilor impuse de medic. Asistenta medicală va respecta
numărul de calorii necesare, pentru a nu fi supraalimentat.
Pacientul trebuie educat de către asistenta medicală în privinţa unei alimentaţii

sănătoase, cu rol deosebit de important.
Comportarea personalului faţă de bolnavii imobilizaţi trebuie să fie cât se poate de

atentă, deoarece aceştia sunt anxioşi, irascibili, capricioşi.
Asistenta medicală va ţine cont de starea psihică a bolnavului, având o comportare
plină de blândeţe, calm, să fie preocupată de programul zilnic, să-l scoată la aer (cu căruciorul
sau eventual cu patul) – atenţia cu care este înconjurat contribuind la întărirea încrederii în
personalul sanitar precum şi la suportarea cu uşurinţă a perioadei de spitalizare de către
bolnav.
În cazul pacienţilor cu sindrom vestibular asigurarea regimului igieno-dietetic are un

rol primordial.
Se va administra un regim cât mai complet posibil care să conţină alimente cu toţi
factorii nutritivi, cu pregătire corectă şi sub toate formele de pregătire, suficient ca aport
caloric, în funcţie de vârsta pacientului şi solicitările energetice şi neuropsihice profesionale şi
extraprofesionale ale acestuia.
Asistenta medicală asigură dieta hiposodată si hipoglucidica individualizată în funcţie

de fazele evolutive ale bolii, alimentaţia fiind repartizată în 5 mese pe zi, precum şi repausul
fizic şi psihic al pacientului, mai ales postprandial în perioada dureroasă. Va cântări bolnavul
o dată pe sapatamana, pentru a observa din timp scăderile în greutate.
Atunci când pacietul prezintă inapetentă datorată simptomelor de greaţă şi vărsături şi

alimentaţia şi hidratarea este afectată prin deficit, asistenta medicală alimentează pacientul
parenteral pentru ca acesta să fie echilibrat hidroelectrolitic şi nutriţional, instituind perfuzii
cu glucoza 5%, 10%; hidrolizate de proteine şi amestecuri de aminoacizi (Marisang,
Aminomel), vitamine şi electroliţi după indicaţia medicului. Aceasta calculează numărul de
calorii în funcţie de diferite stări patologice, adăugând 13% pentru fiecare grad de temperatură
peste 370C; 20-30% pentru agitaţie, convulsii, distructii celulare.
După încetarea vărsăturilor, rehidrateaza pacientul treptat, cu cantităţi mici de lichide

reci, oderite cu linguriţa.
Asistenta medicală explorează gusturile şi obieceiurile alimentare ale pacientului şi

conştientizează pacientul asupra importanţei regimului alimentar în menţinerea sănătăţii. Face
bilanţul lichidelor ingerate şi eliminate.
Serveşte pacientul cu alimente la o temperatură moderată, la ore regulate şi prezentate

atrăgător. Învaţă pacientul categoriile de alimente din ghidul alimentar şi echivalentele
calitative şi cantitative ale principiilor alimentare, în vederea înlocuirii unui aliment care
declanşează anumite simptome cu altul. Echilibrarea psihică o face asigurând un climat cald,
confortabil, explicându-i scopul intervenţiilor şi încurajând pacientul.
5.3. Tehnici de îngrijire în stabilirea diagnosticului
Pentru stabilirea dignosticului de certitudine, a cauzei acestuia precum şi a

tratamentului necesar, se foloseşte:
▪ anamneza
▪ examenul clinic/obiectiv
▪ examenele paraclinice şi de laborator
Anamneza sau interogatoriul este deosebit de valoroasă pentru orientarea

diagnosticului etiologic.
Anamneza este metoda de investigaţie clinică prin care medicul cunoaşte, din relatările
bolnavului, starea sa de sănătate, suferinţele, senzaţiile dureroase, tulburările psihice precum
şi istoricul bolii (anamnesis morbi), istoricul vieţii (anamnesis vitae) şi a antecedentelor
heredocolaterale.
Noţiunea de anamneză derivă de la cuvântul grecesc anamnesis care înseamnă

aducere aminte.
Anamneza cuprinde, deci, toate informaţiile de care bolnavul “îşi aminteşte” în

legătură cu începutul, cauzele şi evoluţia bolii sale, care îl determină să consulte medicul.
Operaţia prin care se obţin “datele anamnestice” se numeşte interogatoriu. În cadrul
anamnezei obţinem în primul rând informaţii de ordin subiectiv – bolnavul relatează diferitele
tulburări pe care le prezintă, în special ceea ce simte şi înainte de toate de ceea ce suferă.
Oferă datele privind fenomenele care apar brusc şi care surprind bolnavul, precum şi
debutul bolilor cronice, a stadiilor de evoluţie a unor boli cu rol important în conturarea
tabloului clinic şi în stabilirea diagnosticului: apariţia şi succesiunea diferitelor simptome; ce
simtome au apărut la începutul bolii, cum au evoluat în timp; ce modificări au intervenit în
intensitatea şi durata lor. Anamneza are o mare pondere în “diagnosticul presimptomatic” al
unor stări care preced apariţia unor boli.
În contextul progreselor deosebite ale medicinei contemporane, anamneza îşi

păstrează importanţă şi valoarea sa inestimabilă în elaborarea diagnosticului.
Acumularea de informaţii, în scopul întocmirii anamnezei se efectuează de către

medicul curant pe parcursul primului contact, de obicei în camera de gardă, dar şi pe
parcursul internării.
Rolul asistenţei medicale este de a asista la interviu şi de a ajuta uneori pacientul să
înţeleagă întrebarea; mai intervine în dirijarea discuţiei atunci când răspunsurile pacienţilor se
abat de la subiect.
Medicul înscrie în FO datele culese în rubricile: antecedente personale fiziologice şi

patologice, antecedente heredocolaterale precum şi condiţiile de muncă şi viaţă.
Pe parcursul anamnezei se obţin date despre:
▪ datele biografice ale pacientului – numele, vârsta, sexul, ocupaţia, starea civilă, adresa
▪ motivele internării cuprind: simptomele majore care l-au determinat pe bolnav să se

adreseze medicului (durere, febră, tuse, ameţeli, etc). Aceste acuze principale care
reprezintă motivele internării nu trebuie să cuprindă termeni de diagnostic sau entităţi
de boală. În evaluarea gravităţii bolii este important de a se consemna în FO, condiţiile
în care a fost internat bolnavul: din proprie iniţiativă, la indicaţia medicului de familie
sau prin servicul de urgenta-salvare.
▪ istoricul bolii actuale are o imensă valoare diagnostică şi incumbă o mare

responsabilitate profesională, acesta va cuprinde descrierea amănunţită şi precisă a
tuturor simptomelor şi semnelor bolii, de la începutul ei, din cursul evoluţiei şi până în
momentul prezentării bolnavului la medic.
Istoricul bolii va cuprinde nu numai descrierea “izolată” a simptomelor şi semnelor

bolii pentru care bolnavul se adresează medicului, ci şi istoria vieţii pacientului, ca “fiinţă
socială” (St. Stânca 1891) în totalitate, cu întreg complexul factorilor de mediu, cu rolul
condiţiilor de muncă şi de viaţă (familie, ocupaţie, probleme socio-economice), cu rolul
“stresului vieţii cotidiene”, al “stresului psiho-social” în procesul îmbolnăvirii.
În raport cu caracterele semiologice (frecvenţa, circumstanţe de apariţie, localizare,

mod de debut, intensitate) şi cu valoarea lor diagnostică, simptomele se împart, în mod
convenţional, în:
▪ simptome de ordin general – care nu sunt caracteristice pentru o boală
▪ simptome de ordin local – reprezentate de manifestări clinice bine conturate, cu

anumite particularităţi semiologice care le conferă calitatea de a fi caracteristice
anumitor boli.
Privind prin această prismă, pentru a valorifica datele anamnestice cât mai eficient, în
elaborarea diagnosticului se va preciza:
- data începutului bolii – astfel se disting boli acute/cronice
- modul de debut – debut acut, brusc, cu caracter brutal (cazul fracturilor) /debut lent
insidios, caracteristic bolilor cronice (cum este şi cazul bolilor canceroase în perioada
asipmtomatica)
- localizarea simptomelor
- intensitatea simptomelor – orientează adeseori asupra gravităţii bolii
- evoluţia simptomelor – continuă, progresivă, intermitentă, ciclică sau regresivă.
Este important de a preciza circumstanţele şi factorii care declanşează, ameliorează

sau agravează simptomele, precum şi asocierea altor simptome.
▪ antecedentele heredocolaterale – prezintă un interes deosebit datorită faptului că se

pot distinge:
▪ boli în care există o predispoziţie ereditară
▪ boli determinate “strict” genetic - bolile ereditare
▪ boli condiţionate de o contagiune familiară
▪ antecedentele personale, fiziologice şi patologice – obţinem informaţii în legătură cu

bolile de care a suferit bolnavul din copilărie şi până în prezent. În contextul patologiei
neonatale şi a patologiei endocrino-viscerale a femeii, se vor obţine informaţii
referitoare la vârsta la care a apărut menstruaţia, comportamentul ciclului menstrual,
termenele naşterilor, avorturi spontane sau provocate, copii născuţi morţi, data
instalării climacteriului.
▪ condiţiile de muncă şi viaţa – vor fi analizate şi interpretate în contextul factorilor de

risc şi al factorilor stresanţi.
▪ factori de risc – stresul, alimentaţia, alcoolismul, tabagismul, poluarea mediului

înconjurător, “sindromul general de adaptare”.
Examenul clinic/obiectiv - cu toate că în marea majoritatea cazurilor, datele

anamnestice ne orientează şi pot sugera existenţa unei boli, totuşi ele nu sunt suficiente pentru
a elabora un diagnostic.
Întotdeauna se va respecta şi aplică, una din legile fundamentale ale clinicei –

“diagnosticul se elaborează numai pe baza anamnezei şi a unui examen obiectiv sistematic,
complet, riguros şi minuţios”. Astfel anamneza şi examenul obiectiv se succed, se
completează, reprezentând o unitate a examenului clinic.
În prima etapă, se va efectua un examen general de ansamblu, care se va orienta şi va

premite să apreciem starea generală a bolnavului: modificări ale stării de conştientă, gradul de
slăbire - ca mărturie a severităţii unei boli, anumite deformaţii ale sistemului osos, prezenţa
unor cicatrice - orientează asupra trecutului patologic al bolnavului (apendicectomie,
colecistectomie, histerectomie).
În a doua etapă a examenului obiectiv detaliat, vom explora în mod sistematic diferitele
aparate şi organe: aparat respirator, cardio-vascular, locomotor, digestiv.
Examenul obiectiv cuprinde cele patru metode clasice de explorare semiologică:
▪ inspecţia
▪ palparea
▪ percuţia
▪ auscultaţia
Manifestările de ordin fizic, pe care la constatăm la examenul obiectiv, reprezintă

semnele clinice prin care se exteriorizează o boală. Semnele clinice puse în evidenţă prin
aceste metode ale examenului obiectiv vor fi corelate cu datele anamnestice şi interpretate în
raport cu mecanismul lor fiziopatologic, în cadrul procesului de sinteză al raţionamentului
clinic.
Examenul obiectiv va fi practicat în condiţii adecvate, privind spaţiul necesar,

patul/masa de examinare, pentru a evita poziţii incomode care ar putea împiedica explorarea
anumitor regiuni. Este necesar asigurarea unui climat şi confort adecvat în ce priveşte bună
iluminare şi temperatura a camerei.
Rolul asistenţei medicale este foarte important în această etapă de diagnostic – aceasta
ajutând bolnavul să se dezbrace şi explicându-i acestuia scopul acestui examen, îl ajută la
schimbarea poziţiilor de examinare cerute de medic şi îl susţine fizic şi psihic pe tot parcursul
examinării.
De asemenea AM în serviciul de ORL trebuie să cunoască semnele şi simptomele

afecţiunilor dar şi reacţiile pacientului în timpul examinării, încercând să-l liniştească, să-l
încurajeze, ştiut fiind că acesta sub influenţa simptomelor bolii este foarte anxios.
Pentru afecţiunile ORL, metodele examenului clinic, pot orienta medicul asupra
diagnosticului dar şi către alte investigaţii suplimentare care să dea certitudinea
diagnosticului.
Inspecţia reprezintă prima şi cea mai simplă metodă obiectivă de investigaţie

semiologică. În cadrul inspecţiei se vor observa modificările generale: distensia abdomenului,
faciesul pacientului (dacă este palid, încercănat, facies ulceros cu pomeţii proeminenţi),
poziţii antalgice.
Diagnosticul clinic în cazul ulcerului sindromului vestibular se bazează pe anamneză.
Confirmarea suspiciunii clinice de se efectuează prin mijloace paraclinice.
Investigaţiile paraclinice
Examenele paraclinice imagistice şi de laborator completează obligatoriu examenul

clinic.
Radiologia conventională
Prezintă avantajele unei investigatii simple si necostisitoare ce se poate realiza cu

aparatură radiologică standard disponibilă în majoritatea spitalelor. Dezavantajul major al
imaginii rezultate este reprezentat de sumatia într-un singur plan a multiplelor structuri situate
în planuri diferite, ceea ce determină dificultatea interpretării imaginii.
Vom descrie câteva incidente care prezintă interes practic în prezent.
Incidenta temporotimpanică Schuller este o imagine laterală a mastoidei obtinută cu
planul sagital al craniului paralel cu filmul si cu o angulare de 25-30 grade craniocaudal a
razei incidente, ce permite o excelentă vizualizare a gradului si extensiei pneumatizării
mastoidiene, a structurii trabeculelor osoase si a raporturilor cu portiunea verticală a sinusului
lateral. Imaginea prezintă două segmente:
- anterior – format din articulatia temporomandibulară, cu cavitatea glenoidă si condilul
mandibulei
- posterior – mastoida cu următoarele repere :
 conductul auditiv extern si casa timpanului, a căror proiectie suprapusă
delimitează o zonă circulară de transparentă crescută situată imediat
posterior de articulatia temporomandibulară
 conductul auditiv intern si vestibulul se proiectează ca transparente
suprapuse tot la nivelul acestei zone circulare, în partea superioară
 nucleul labirintic – intens opac, situat posterosuperior de proiectia
conductului auditiv extern
 celulele pneumatice mastoidiene care în functie de pozitia fată de sinusul
lateral pot fi presinusale (dispuse anterior) sau retrosinusale (dispuse
posterior)
 marginea superioară si marginea posterioară a stâncii, prin unirea cărora
se delimitează unghiul petros (sinodural) Citelli
 sinusul venos lateral , ce apare ca o bandă de transparentă crescută,
dispusă paralel cu marginea posterioară a stâncii la o distantă de 10-15
mm de peretele posterior al conductului auditiv extern; când această
distantă este mai mică de 10 mm există riscul lezării sinusului lateral în
cursul interventiilor chirurgicale la nivelul mastoidei.
Incidenta antrotimpanală (Chausse III) se obtine cu pacientul în decubit dorsal, cu
capul în hiperflexie si înclinat cu 10-15 grade de partea opusă celei radiografiate. Ne oferă o
imagine de ansamblu asupra urechii medii si interne, evidentiind:
- antrul mastoidian 7, ce apare ca o zonă hipertransparentă, adesea de forma unui
triunghi cu baza reprezentată de tegmen antri orientată în sus, în contact cu fosa
cerebrală mijlocie; dimensiunile sale medii sunt de 8-10mm/5-7mm, o crestere a
acestora de peste 12-14mm fiind interpretată ca prezentă de colesteatom;
- aditus ad antrum, bandă de transparentă ce face legătura între vârful imaginii
triunghiulare a antrului si partea superioară a casei timpanului;
- casa timpanului (dificil de vizualizat);
- lantul de oscioare din care se văd doar ciocanul si nicovala care prin sumatie
dau o imagine opacă, relativ triunghiulară, proiectată în partea superioară a casei
timpanului;
- vestibulul 1, vizualizat sub forma unei zone de hipertransparentă rotundă sau
ovalară proiectată între fata superioară a stâncii si casa timpanului; de a nivelul
vestibulului pornesc canalele semicirculare:
 superior , orientat vertical, cu bucla în raport cu eminenta arcuată
 lateral 5, cu bucla orientată spre exterior, în raport cu antrul mastoidian
 posterior, orientat paralel cu axul stăncii, se poate vedea foarte rar în
această incidentă, numai atunci când fasciculul de raze este tangent la
bucla sa.
- cohleea 2 cu promontoriul 4, prima tură de spiră osoasă a melcului situat sub
vestibul
- conductul auditiv intern 3.
Incidenta Chausse III prezintă o mare importantă în evaluarea postoperatorie a pozitiei
implantului cohlear, obtinându-se o imagine desfăsurată a dispunerii electrozilor la nivelul
cohleei.
Incidenta occipitozigomatică (Stenvers) se realizează prin rotarea capului
pacientului cu 45 grade spre partea opusă celei de examinat iar fascicolul de raze trebuie
angulat cu 15 grade caudal.
Astfel axul lung al stâncii temporale devine paralel cu planul filmului si se poate vedea
întreaga stâncă, inclusiv apexul, dar incidenta este utilizată de electie pentru evaluarea
conductului auditiv intern.
Se disting:
- marginea superioară a stâncii temporale 7 cu diferitele accidente osoase
prezente la acest nivel:
 eminenta arcuată, situată la unirea a o treime externă cu două treimi
interne ale marginii stâncii, corespunde canalului semicircular vertical
 fosa subarcuată
 foseta ganglionului Gasser, situată aproape de vârful stâncii
- regiunea externă, mastoidiană a stăncii
- regiunea medie, labirintică, cu următoarele repere:
 labirintul 5, hipertransparent, rotund-ovalar, de la nivelul căruia se
desprind canalele semicirculare superior 1 si lateral 6
 prima portiune a canalului facial 2
 cohleea 4
 conductul auditiv intern 3 care apare ca o bandă hipertransparentă
orientată de obicei paralel cu marginea superioară a stâncii
 vârful stâncii.
Prin toate aceste incidente, denumite fundamentale, se obtin separat imaginea fiecărei
regiuni petromastoidiene. De aceea se execută întotdeauna două radiografii simetrice, pentru
comparatie. Dintre incidentele prin care se obtine imaginea de ansamblu a ambelor mastoide
pe aceeasi radiografie, retinem:
- incidenta frontosuboccipitală Worms (stâncile se proiectează la nivelul
orbitelor)
- incidenta axială Hirtz (baza de craniu) care ne oferă însă mai putine detalii de
structură decât cele unilaterale, fiind foarte rar utilizate în practică din această
cauză.
Conduita medicului radiolog în alegerea incidentelor pentru explorarea stâncii
temporale trebuie să respecte următoarea succesiune:
- examinarea radiologică începe întotdeauna cu radiografii comparative în
incidenta temporo-timpanică Schuller, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra
regiunii petromastoidiene
- următoarea incidentă se alege în functie de semnele clinice si de formatiunile
anatomice pe care dorim să le examinăm:
 în afectiunile inflamatorii – incidenta antrotimpanală Chausse III –
pentru antrul mastoidian si regiunea aditotimpanală
 în traumatisme, tumori si malformatii auriculare, pe lângă cele două
incidente mentionate anterior este necesară si incidenta occipitozigomatică
Stenvers.
De asemenea, se pot executa tomografii simple liniare în cele trei incidente
fundamentale descrise. Explorarea modernă presupune însă executarea tomografiei
computerizate care aduce informatiile necesare în majoritatea afectiunilor otologice.
Tomografia computerizată
Tomografia computerizată (TC) a înlocuit cu succes tomografia conventională în
studiul osului temporal prin multiplele avantaje pe care le aduce. Astfel, pe lângă contrastul
crescut al imaginilor obtinute, ultimele generatii de tomografe computerizate permit
detectarea structurilor anatomice de dimensiuni reduse precum si a patologiei lor. În plus,
tomografia helicoidală permite explorarea completă a regiunii si oferă posibilitatea de
reconstructii tridimensionale fidele, adevărate endoscopii virtuale.
Pentru evaluarea imagistică prin TC a osului temporal sunt necesare trei conditii:
înaltă definitie, sectiuni subtiri si proiectii multiple. Principalele proiectii pentru osul temporal
sunt:
- axială, care aduce informatii despre urechea externă, medie si internă cu exceptia
structurilor paralele cu planul sectiunii, cum ar fi tegmenul
- coronală, care este indispensabilă pentru completarea imaginilor obtinute în proiectia
axială
- coronală oblică la 20 grade, care este o modificare a incidentei coronale utilizată pentru
studiul peretelui medial al cavitătii timpanice, în special pentru fereastra ovală,
promontoriu si segmentul timpanic al canalului facialului
- sagitală (laterală), care este extrem de dificil sau chiar imposibil de obtinut direct,
realizată, de obicei, prin reconstructia tridimensională a imaginilor obtinute în alte
incidente, prezintă interes pentru segmentul mastoidian al canalului facialului si pentru
apeductul vestibular.
Vom ilustra în continuare radioanatomia normală a stâncii temporale în sectiuni de
tomografie computerizată executate în plan axial, paralele cu planul orbitomeatal, de la partea
inferioară a conductului auditiv extern până la marginea superioară a stâncii.
Prin TC se pot diagnostica majoritatea afectiunilor malformative, traumatice,
inflamatorii sau tumorale ce afectează diferitele structuri ale stâncii temporale precum si
extensiile lor intra sau extratemporale. Folosirea de substante de contrast creste valoarea
diagnostică a TC, fiind utilă anomaliilor vasculare, abcceselor cerebrale otogene si în toate
tumorile cu exceptia osteoamelor.
În plus, TC prezintă o importantă deosebită în evaluarea otologică postoperatorie.
După mastoidectomii si timpanoplastii, reperele osoase sunt frecvent absente sau discontinue
si de aceea recidivele nu pot fi diferentiate de modificările postoperatorii decât cu ajutorul
TC.
Există însă entităti patologice dificil sau chiar imposibil de detectat prin TC, cum ar fi
neurinoamele de acustic (de fapt schwanoame de nerv vestibular) de dimensiuni reduse
situate în conductul auditiv intern sau în unghiul cerebelopontin precum si patologia
labirintului membranos (din care se pot vedea doar calcificările si aerul posttraumatic,
labirintele si tumorile rămânând invizibile). De asemenea, nu se pot decela nevrita de nerv
facial sau cohloevestibular, însă mici neurinoame de nerv facial în portiunile II-III sau în
ganglionul geniculat sunt vizibile datorită modificărilor peretilor ososi ai canalului facialului.
Aceste dezavantaje ale explorării stâncii temporale cu ajutorul TC sunt însă compensate de
evaluarea prin rezonantă magnetică.
Rezonanta magnetică
Rezonanta magnetică (RM) este o modalitate imagistică ce produce imagini sectionale
ca si TC folosind însă interactiunea dintre nucleii de hidrogen (protoni), câmpuri magnetice
statice si frecvente de unde radio, fără să expună pacientul la raze ionizante. În plus fată de
TC, se pot obtine sectiuni în orice plan dorit iar imaginile obtinute au o rezolutie de contrast
mai înaltă si nu sunt artefacte de tesut osos înconjurător.
Puterea semnalului de rezonantă magnetică convertit în imagini depinde de
concentratia de nuclei de hidrogen liberi si de cei doi timpi de relaxare magnertică T1 si T2,
care sunt caracteristice fiecărui tesut. Aerul, osul cortical si calcificările contin putini protoni
liberi si de aceea apar în imagini ca arii întunecate, fără semnal.
Rezonanta magnetică este o excelentă metodă de diagnostic a neurinoamelor de
dimensiuni reduse situate în conductul auditiv intern sau în unghiul cerebelopontin,
administrarea de substantă de contrast (Gadolinium) determinând o crestere a sensibilitătii
metodei ce-si găseste aplicatii si în evaluarea nervilor în conductul auditiv intern, a
ganglionului geniculat si a segmentelor II si III ale facialului în nevrite. Patologia labirintului
membranos poate fi diagnosticată tot cu ajutorul substantei de contrast în asociere cu
utilizarea de sectiuni fine.
Angiografia
Se utilizează în diagnosticul anomaliilor sau tumorilor vasculare intratemporale cu sau
fără extensie extratemporală.
Arteriografia este utilă în identificarea vascularizatiei leziunii, frecvent o tumoră
glomică, atunci când se preconizează o embolizare sau o ligatură chirurgicală. Pentru a
delimita masa vasculară de celelalte structuri temporale se practică substractia imaginii.
Injectarea se practică, de obicei, în artera carotidă comună pentru a vizualiza atât circulatia
prin carotida externă cât si prin carotida internă.
Flebografia jugulară retrogradă se practiă rar, pentru diagnosticarea tumorilor glomice
sau pentru procidenta golfului jugularei.
Rolul asistenţei medicale în efectuarea radiografiilor, este acela de a anunţa pacientul

asupra importanţei examinării şi de a-l informa că este o probă nedureroasă şi a cărei reuşită
rezultă din bună colaborare a pacientului cu medicul radiolog. Este avertizat asupra necesităţii
menţinerii unor poziţii speciale ale membrelor inferioare şi corpului, pe timp limitat, fără a
executa mişcări în acest timp. Asistenta medicală intervine în situaţii speciale, prin
imobilizarea pacientului în poziţia cerută de medic, când capacitatea de înţelegere a acestuia
este afectată. Asistenta medicală are deci rol în pregătirea psihică şi fizică a pacientului. AM
din secţie, asigură transportul şi ajută pacientul la serviciul de radiologie, în raport cu
posibilităţile acestuia de deplasare şi mobilizare. Dacă acest lucru nu este posibil, pregăteşte
materialul necesar şi radiografia se va executa la patul bolnavului, cu aparatele portabile,
asigurând condiţii optime şi protejând ceilalţi bolnavi prin folosirea paravanelor.
Transportul se face cu căruciorul/brancarda, în funcţie de gravitatea afecţiunii sale,
trecerea din acestea pe masa de examinare făcându-se cu atenţie şi blândeţe pentru a nu creea
alte suferinţe bolnavului.
În timpul examinării asistentă medicală va purta echipament de protecţie. Filmele vor fi

păstrate în condiţii care să le protejeze de zgârieturi sau deteriorări şi ataşate la FO a
bolnavului.
Indiferent de afecţiunea pacientului, examenele de laborator curente sunt obligatorii

pentru completarea examenului clinic şi aprecierea exactă a stării de sănătate a pacientului:
HLG, glicemie, VSH, examen sumar de urină.
Examinările de laborator efectuate produselor biologice şi patologice completează
simptomatologia bolilor cu elemente obiective, exprimând modificările apărute în morfologia,
fiziologia şi biochimia organismului. Aceste elemente confirmă/infirmă diagnosticul clinic,
reflectă evoluţia bolii şi eficacitatea tratamentului, confirmă vindecarea sau semnalează
apariţia unor complicaţii.
Utilitatea şi obiectivitatea rezultatelor examenelor de laborator depind de modul de recoltare
al produselor care se analizează şi de modul cum se efectuează examenul.
Recoltarea produselor este efectuată de asistenţă medicală, în majoritatea situaţiilor.
Pentru a se realiza în condiţii optime, asistenta medicală trebuie să respecte următoarele
norme generale:
▪ orarul recoltărilor
▪ efectuarea pregătirii psihice şi fizice a bolnavului
▪ pregătirea instrumentarului şi materialelor necesare pentru recoltare
▪ tehnica recoltării propriu-zise şi intervenţiile în cazul accidentelor şi incidentelor
▪ completarea buletinului de trimitere la laborator şi etichetarea produsului recoltat
Respectarea regulilor de asepsie.
5.4. Tehnici de îngrijire şi intervenţii în semiologia bolii
Cel mai important semn al sindromului vestibular este vertijul. Debutul este brusc in
plina sanatate, insotit de hipoacuzie uni sau bilaterala, tinitus, greturi, varsaturi
Vărsăturile – sunt de obicei in neconcordanta cu alimentatia.

În funcţie de starea pacientului, asistenta medicală îl aşează în poziţie semisezand,
şezând sau în decubit dorsal, cu capul într-o parte, aproape de marginea patului. Îl linişteşte
din punct de vedere psihic, îl ajută în timpul vărsăturii şi păstrează produsul eliminat, îi oferă
un pahar de apă să-şi clătească gura după vărsătură.
La indicaţia medicului îi administrează medicaţie simptomatică, suprimă alimentaţia

pe gură şi alimentează pacientul parenteral, prin perfuzii cu glucoză hipertona, hidrolizate
proteice, amestecuri de aminoacizi, vitamine şi electroliţi.
Pentru îngrijirea pacienţilor inapetenţi, asistenta medicală trebuie să urmărească câteva

aspecte: observarea apetitului pacientului urmăreşte descoperirea şi combatrea inapetentie sau
anorexiei, apetitul putând fi un indiciu în stabilirea diagnosticului unor afecţiuni (bolnavii cu
cancer gastric refuză carnea de vacă, în hepatita epidemică faza preicterica, refuză grăsimile,
etc.). Pentru combaterea inapetenţei, se vor avea în vedere următoarele: se verifică dacă
inapetenţa este totală sau repulsia se manifestă numai faţă de alimentele din regim în
comparaţie cu cele preferate; se înlocuiesc în funcţie de preferinţele bolnavului în cadrul
limitelor permise de prescripţia medicală.
Alimentaţia artificială are ca scop hrănirea pacienţilor incostienti, cu tulburări de

deglutiţie, cu intoleranţă sau hemoragii digestive, operaţii pe tubul digestiv şi glandele anexe,
cu stricturi esofagiene sau ale cardiei, în stare gravă, negativism alimentar.
Alimentarea parenterală se face cu substanţe care au valoare calorică ridicată, pot fi

utilizate direct de ţesuturi, nu au proprietăţi antigenige, nu au acţiune iritantă sau necrozantă
asupra ţesuturilor.
Pe cale i.v. pot fi introduse soluţii izo- sau hipertone (glucoză 10-20-33-40%, fructoză
20%, soluţie dextran, hidrolizate proteice). Planul de alimentare se face după calcularea
necesarului de calorii pe 24 de ore şi a raţiei de lichide în care pot fi dizolvate principiile
nutritive.
Nevoia de lichide este completată cu ser fiziologic sau soluţii glucozate şi proteice.
5.5. Tehnici de îngrijire în aplicarea tratamentului
Tratamentul are ca obiective:
➢ ameliorarea vertijului, greturilor, varsaturilor;
➢ prevenirea recidivelor;
➢ prevenirea complicaţiilor;
➢ tratamentul complicaţiilor.
Dacă în stabilirea diagnosticului prin etapele sale rolul major îl are medicul, asistenta
medicală doar ajutându-l pe acesta sau pe pacient, în aplicarea tratamentului medical sarcina
revine aproape în totalitate acesteia.
În cazul sindromului vestibular pot fi aplicate următoarele tipuri de tratament:
regim de viaţă şi igieno-dietetic
tratament medical
tratament chirurgical
5.5.1.Regim de viaţă şi igieno-dietetic
- renunţarea la sare
- reducerea consumului de alcool
- dieta va exclude alimentele hipoglucidice.
5.5.2.Tratament medical
Tratamente care vizează reducerea presiunii în urechea internă: antihistaminice ,
anticolinergice , steroizi , şi diuretice:
Aciclovir.
Antihistaminicele antiemetice, cum ar fi meclizine şi dimenhydrinate
Antiemetice, cum ar fi trimethobenzamide .
medicamente antivertigo / antianxietate, cum ar fi betahistinei şi diazepam .
Remedii naturale din plante, cum ar fi radacina de ghimbir.
Pe lângă repausul la pat, tratamentul medicamentos se bazează pe diazepam,
promethazină, meclizină, dietă redusă în sodiu, diuretice, agenţi deshidratanţi.
Calea de administrare a medicamentelor este indicată de medic în funcţie de:
▪ rapiditatea asimilării medicamentului de către organism
▪ resorbţia şi metabolizarea medicamentului
▪ interacţiuni medicamentoase
▪ compatibilitatea ţesuturilor faţă de substanţă administrată
Asistenta medicală efectuează administrarea medicamentelor în condiţii de igienă,
asepsie, dezinfecţie, sterilizare şi menţinere a măsurilor de supraveghere şi control a
infecţiilor nosocomiale sau intraspitalicesti.
Asistenta medicală are obligaţia să supravegheze şi să participle activ la administrarea
medicaţiei, cunoscând foarte bine regulile generale de administrare a medicamentelor precum
şi efectele secundare ale acestora, pentru a putea învăţa pacientul să nu se sperie la apariţia
lor, fapt care ar putea declanşa starea de anxietate a acestuia. Deosebit de importantă este
cunoaşterea de către asistenta medicală a căilor de administrare a medicamentelor, aceasta
putând fi orală sau enterală şi parenterală (ocoleşte tractul digestiv, are efect mai rapid),
precum şi a tehnicilor de efectuare a tratamentului medicamentos parenteral (injecţii s.c., i.m.,
i.v.) cu respectarea regulilor de asepsie şi antisepsie. Va urmări funcţiile vitale şi va nota în
FO valorile acestora, pentru a putea constata efectul medicaţiei şi diminuarea simptomelor
bolii.
Medicamentele sunt substanţe folosite în scopul de a preveni, a ameliora sau a vindeca
bolile, extrase sau sintetizate din produse vegetale, animale sau din substanţe minerale.
Acţiunea lor asupra organismului depinde de structura lor chimică, de doză administrată şi de
calea de administrare. Aceeaşi substanţă poate funcţiona ca aliment, medicament sau toxic,
după cantităţile introduse în organism, asistenta medicală având rolul de a cunoaşte foarte
bine prezentarea medicamentelor, cantitatea de substanţă conţinută, dozarea şi timpul de
acţiune al acestora.
Diferenţierea acţiunii medicamentelor asupra organismului este în funcţie de dozele de
administrare. Se deosebesc:
➢ doza terapeutică – doza utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic dorit, fără ca
prin aceasta să se producă vreo acţiune toxică asupra organismului;
➢ doza maximă – este doza cea mai mare suportată de organism fără să apară
fenomene toxice reacţionale;
➢ doza toxică – este cantitatea care, introdusă în organism, provoacă o reacţie
toxică periculoasă;
➢ doză letală – este doză care produce exitus-ul.
În vederea urmăririi efectului medicamentelor, asistenta medicală trebuie să cunoască: efectul
ce se aşteaptă de la medicamentul respectiv, pentru care a fost de fapt administrat, timpul
necesar după care poate fi aşteptat efectul, efectele secundare ale medicamentelor, fenomenele
de obişnuinţă şi de acumulare, fenomenele de hipersensibilitate.
Administrarea medicamentelor se face ţinând cont de anumite reguli, dintre care
amintim: respectarea întocmai a medicamentului prescris, identificarea medicamentelor prin
citirea etichetei şi a datei valabilităţii, verificarea calităţii acestora, respectarea căilor de
administrare, a dozajului prescris şi a orarului de administrare, respectarea somnului
pacientului, evitarea incompatibilităţii între medicamente, administrarea imediată a
medicamentelor deschise, respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor
(soluţii, picături, injecţii, ovule vaginale, supozitoare), administrarea medicamentelor în
prezenţa asistentei, servirea bolnavului cu doze unice de medicament, respectarea asepsiei şi
antisepsiei la administrarea parenterală, pentru evitarea infecţiilor nozocomiale.
Căile de administrare ale medicamentelor sunt:
➢ respiratorie,
➢ orală/bucală,
➢ percutana,
➢ rectală,
➢ parenterală,
➢ prin aplicaţii locale.
Calea orală sau bucală este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea
putând fi introduse sub diverse forme: lichide (soluţii, infuzii, decocturi, tincturi, uleiuri,
extracte) sau solide (prafuri, tablete, granule, substanţe mucilaginoase).
Se renunţa la această cale de administrare când:
 medicamentul se descompune sub influenţa sucurilor gastrice sau este inactivat de
acestea;
 bolnavul refuză luarea medicamentelor pe această cale;
 medicamentul are proprietăţi iritante asupra mucoasei digestive;
 bolnavul este inconştient (comă, are trismus)
 medicamentul nu se resoarbe pe cale digestivă;
 medicul doreşte să ocolească sistemul venei porte.
Medicamentele astfel introduse au efect: - local sau general, acestea se resorb la
nivelul mucoasei digestive, pătrund în sânge desfăşurându-şi efectul asupra întregului
organism sau doar asupra unor anumite organe. Medicamentele lichide se pot administra ca
atare sau diluate cu apă, ceai, lapte, iar pentru mascarea gustului dezagreabil pot fi îndulcite
cu mire, siropuri. Când medicamentele solide nu pot fi înghiţite ca atare, se mojareaza (se
pisează) apoi pot fi diluate cu apă sau ceai.
Administrarea medicamentelor pe cale parenterală oferă anumite avantaje ce nu pot fi
neglijate:
➢ absorbţia este uşoară, iar efectul se instalează rapid;
➢ dozajul este precis, absorbţia nefiind în funcţie de condiţiile speciale ale tubului
digestiv;
➢ medicamentele sensibile la acţiunea sucurilor digestive, nu sunt alterate sau
modificate în stomac sau intestin;
➢ se pot introduce medicamente şi în caz de intoleranţă digestivă sau când calea
enterală este contraindicată.
Prin calea parenterală se înţelege de obicei ocolirea tubului digestiv şi administrarea
medicamentelor prin injectare. Injecţia reprezintă introducerea substanţelor în stare lichidă în
organism prin intermediul unui ac ce traversează ţesuturile.
Prin calea parenterală se înţelege de obicei ocolirea tubului digestiv şi administrarea
medicamentelor prin injectare. Injecţia reprezintă introducerea substanţelor în stare lichidă în
organism prin intermediul unui ac ce traversează ţesuturile.
Astfel:
➢ se utilizează calea subcutană când substanţele sunt uşor resorbabile, au densitate
mică şi presiune osmotică apropiată cu cea a organismului, nu provoacă iritaţia sau
lipoliza ţesutului celular adipos de sub piele;
➢ se recurge la calea intramusculară dacă densitatea medicamentului este mai mare,
dacă prin stagnarea în ţesuturi ar provoca iritaţia acestora, iar efectul urmărit trebuie
să se instaleze rapid sau dacă întârzierea absorbţiei ar produce modificări în
compoziţia medicamentului injectat;
➢ calea intravenoasă se foloseşte când se aşteaptă o acţiune promptă şi când substanţa
medicamentoasă introdusă printre ţesuturi ar provoca distructii tisulare, nefiind
suportată de celulele ţesuturilor moi.
Asistenta medicală are un rol deosebit de important în administrarea medicamentelor
pe cale parenterală, de aceea ea trebuie să cunoască fiecare tehnică foarte bine, locurile de
elecţie, tipul soluţiilor care pot fi injectate pe cale s.c., i.m. sau i.v., regulile de asepsie precum
şi modalitatea de a interveni în cazul unor accidente sau incidente, dintre care amintim: durere
vie prin lezarea nervului sciatic (situaţie în care se impune retragerea acului), hematom prin
înţeparea unui vas (se evita această situaţie printr-o aspirare după introducerea acului – dacă
apare sânge se retrage sau se introduce acul mai profund, până trece de vasul de sânge
respectiv), supuraţie aseptică datorită unor substanţe ce nu sunt resorbite, ruperea acului ce
impune extracţia chirurgicală (toate acestea pentru injecţia intramusculară); injectarea soluţiei
în ţesutul perivenos, manifestată prin tumefierea ţesuturilor şi durere, flebalgia produsă prin
injectarea rapidă a soluţiei sau a unor substanţe iritante, hematom prin străpungerea venei,
ameţeli, lipotimie sau colaps (toate acestea în cazul injecţiei i.v.);
Perfuzia endovenoasă urmăreşte introducerea în circuitul sangvin, picătură cu
picătură a unor soluţii izotone, hipertone sau hipotone cu scopul de a susţine aportul necesar
de lichide şi electroliţi sau pentru reechilibrare hidroelectrolitica, hidroionica şi volemica şi
introducerea unor medicamente prin care se urmăreşte efectul prelungit.
Pe lângă administrarea tratamentului asistenta medicală are rolul de a monitoriza
funcţiile vitale: respiraţia, tensiunea arterială, temperatura, pulsul, diureza şi scaunul.
Măsurarea pulsului la carotidă şi artera radială
5.5.3.Tratament chirurgical
Un tratament mai agresiv îl reprezintă chirurgia pentru a scădea presiunea din urechea
internă sau de a distruge urechea internă sau nervul vestibular, astfel încât impulsurile legate
de echilibru nu se mai transmit către creier.
Cei cu această afecţiune nu au voie să consume cafea, tutun, sare, alcool.
Tehnicile chirurgicale pentru Sindromul Vestibular includ neurectomia vestibulară
(care implică secţiunea nervilor care merg la partea ţinând de echilibru a urechii interne) şi
labirintectomia sau îndepărtarea labirintului. Aceste procedee drastice, care afectează serios
echilibrul şi distrug complet aparatul auditiv, sunt în general rezervate pacienţilor cu vertij
sever. Prin intervenţia pe sacul endolimfatic, medicul încearcă să păstreze atât echilibrul, cât
şi auzul prin drenarea urechii interne sau instalarea în labirint de mici valve sau şunturi,
pentru micşorarea presiunii. Rezultatele sunt, de obicei, bune după primul an, dar unii pacienţi
raportează reapariţia ameţelii mai târziu.
Pentru cei 20-40% din pacienţi ce nu răspund la măsurile conservatoare, un specilaist
poate recomanda o labirintectomie chimică , ce distruge ţesutul vestibular prin injectarea la
nivelul urechii a unui antibiotic aminoglicozidic (gentamicină). Un tratament mai agresiv îl
reprezintă chirurgia pentru a scădea presiunea din urechea internă (deşi mai puţin folosită
acum decât în trecut) sau de a distruge urechea internă sau nervul vestibular, astfel încât
impulsurile legate de echilibru nu se mai transmit către creier.
Indicatiile chirurgiei de sac endolimfatic:
 Atacuri de vertij invalidante care nu raspund la tratament medical
 Auz suficient de bun (sub 60 dB) si fluctuant
Avantajele asupra altor metode ablative:
 Este o metoda chirurgicala nondistructiva, adica se conserva auzul

 Prezinta un risc minim de complicatii
 Refacerea pacientului dupa operatie este foarte rapida (1-2 zile de spitalizare)
Rata de control a vertijului este de 60-90%.
Tehnica chirurgicala:
 Se practica sub anestezie generala

 Abordul este printr-o incizie in spatele urechii
 Se frezeaza mastoida (osul din spatele urechii) si se evidentiaza sacul endolimfatic
 Se creeaza un sunt prin intermediul unei lame de silastic introdusa in sac.
Pregătirea preoperatorie
Se efectuează diferenţiat în funcţie de terenul bolnavului (vârsta, tare biologice), de gravitatea
bolii şi complexitatea operaţiei care va trebui practicată.
Înaintea executării intervenţiei chirurgicale, indiferent de vârsta pacientului, de afecţiunea
pentru care se internează şi de durata actului operator, bolnavii trebuie pregătiţi psihic,
biologic şi chirurgical.
Pregătirea psihică a bolnavului începe din momentul internării şi are drept scop
adaptarea bolnavului la noile condiţii de viaţă, obţinerea încrederii în personalul medical şi
restabilirea echilibrului sau psihic.
Asistenta medicală are un rol foarte important în asigurarea confortului – care este
unul din factorii care ajută bolnavul să-şi menţină un tonus psihic optim – astfel saloanele vor
fi bine aerisite şi luminate, cu temperatura de 200-220C. Aceasta va cuceri încrederea
bolnavului printr-un comportament corect şi binevoitor, va calma teama care-l domină la
gândul că va suferi o intervenţie chirurgicală cu posibile urmări nefaste, îi va explica, în
termeni simpli, în ce constă boala să şi ce posibilităţi terapeutice există, va combate anxietatea
acestuia prin administrare de tranchilizante uşoare/barbiturice (Fenobarbital, Diazepam).
Pregătirea biologică diferă în funcţie de vârstă, afecţiune, stare generală, natura
intervenţiei şi vizează atât cercetarea constantelor hemostatice, cât şi tratarea unor eventuale
tare biologice, ce ar putea îngreuna evoluţia postoperatorie favorabilă. Pregătirea
preoperatorie presupune realizarea unui bilanţ biologic riguros. În afara HLG, a VSH-ului, a
probelor hepatice şi a celorlalte constante sangvine, se recomandă şi efectuarea unei
radiografii pulmonare şi EKG. O urocultură de rutină se va efectua la cea mai mică suspiciune
de infecţie urinară.
Examenul fizic şi istoricul medical al pacientului pot impune necesitatea efectuării
unor teste suplimentare sangvine şi de altă natură cum ar fi: grup sangvin şi Rh, timp de
sângerare şi coagulare, uree sangvină, proteinemie, colesterol, EAB pentru întregirea
investigaţiilor şi în cazul unei operaţii mai mari.
Evaluarea preoperatorie corectă este importantă şi pentru anticiparea complicaţiilor
generate de substanţele anestezice/alte medicamente, mai ales când coexistă afecţiuni
cardiace, pulmonare, hepatice sau renale grave. Anemia şi nivelul scăzut de K trebuie
corectate. Medicaţia antiinflamatoare trebuie întreruptă cu câteva zile înaintea intervenţiei
chirurgicale.
Intervenţia chirurgicală se realizează de obicei cu anestezie generală i.v. /intubaţie
orotraheala, dar se poate efectua şi anestezie rahidiană/bloc epidural. Alegerea îi aparţine
anestezistului şi se bazează pe existenţa unor probleme medicale specifice.
Pregătirea chirurgicală a bolnavului, presupune aplicarea unor măsuri care să asigure
desfăşurarea actului chirurgical în condiţii optime.
Igiena bolnavului trebuie avută în vedere încă de la internare, când se face baie generală,
apoi acesta va îmbrăca rufe curate. De la această regulă fac excepţie doar urgenţele majore a
căror igienă va fi făcută de asistenta medicală pe porţiunea de interes chirugical.
În seara premergătoare intervenţiei bolnavul este din nou invitat să facă baie generală,
îmbrăca lenjerie curată, tegumentele păroase din zona de interes chirurgical vor fi râse apoi
dezinfectate cu alcool şi derivaţi de iod şi pansate steril.
Clismă preoperatorie nu este întotdeauna necesară – acelaşi efect se poate obţine prin
administrarea cu 12-24 ore înainte de operaţie, de laxative uşoare cu efect mai puţin brutal şi
consumativ şi cu un mai mic efect psihologic neplăcut asupra bolnavului. În cazul persoanelor
de sex feminine se îndepărtează machiajul şi lacul de unghii, pentru observarea corectă şi
atentă a circulaţiei.
Preanestezie-premedicatie
Examenul preanestezic reprezintă momentul contactului direct al anestezistului cu
bolnavul, ocazie cu care ia cunoştinţă de boala de fond şi indicaţia operatorie, pe de o parte, şi
terenul bolnavului, pe de altă parte.
Anamneza are rolul de a decela eventualele disfuncţii invalidante cardio-vasculare,
pulmonare, hepatice, renale, neuropsihice, metabolice, endocrine, alergii care pot interfera cu
actul anestezic. De asemenea, anamneza se va extinde asupra medicaţiei curente a bolnavului
care poate interfera cu drogurile anestezice (neuroleptice, beta-blocante, etc). Se vor cere
informaţii asupra eventualelor anestezii şi intervenţii anterioare, evoluţie, modul în care au
fost tolerate, noxe profesionale, alcool, fumat.
La sfârşitul consultului preanestezic se prescrie premedicaţia.
Premedicaţia are două componente:
▪ premedicaţia diferită, compusă din droguri sedative, tranchilizante, eventual
hipnotice, care se aplică în seara premergătoare operaţiei, dar poate să preceadă şi cu
câteva zile momentul operator şi se administrează de regulă oral;
▪ premedicaţia imediată (care precede intervenţia cu cel mult 1 oră) şi trebuie
administrată injectabil (la copii şi intrarectal). Această premedicaţie constituie de
multe ori chiar începutul anesteziei. Se aplică în vecinătatea blocului operator de către
personal calificat.
Ea poate avea un caracter superficial/profund şi se compune din droguri tranchilizante,
neuroleptice, în asociaţie de multe ori cu analgetice opiacee, având nu numai rol sedativ ci
constituind chiar un fond de analgezie pentru combinaţiile anestezice care vor urma.
Scheme uzuale de premedicaţie imediată:
- Mialgin 100mg + Hidroxizin 100mg
- Droperidol 5mg i.m. + Fentanyl 0,05mg i.m.
- Diazepam 10mg i.m. /i.V.
- Droperidol 5mg i.m.
- Ketamină 8-10mg/kgc i.m. la copil
- Midazolam 0,5-2mg i.v.
După sedare asistenta medicală interzice pacientului mobilizarea, rugându-l să rămână
la pat. Medicaţia este administrată în timpii şi etapele prescrise, efectul trebuind să se
instaleze până la transportul în sala de operaţie.
Transportul pacientului în sala de operaţie este efectuat în funcţie de afecţiune, fiind
însoţit de asistenta medicală împreună cu documentaţia medicală. Odată preluat de personalul
din sala de operaţii, pacientul va fi aşezat pe masa de operaţie cu multă grijă, pentru a nu
perturba efectul medicaţiei preanestezice. Poziţia pacientului este determinată de cerinţele
intervenţiei pentru regiunea anatomică interesată.
După toaleta cu apă şi săpun este obligatorie dubla dezinfecţie a câmpului operator cu
tinctură de iod, după care această zonă este acoperită cu câmpuri sterile, iar uneori pentru a
împiedica diseminarea florei cutanate, este acoperit cu folie sterilă adezivă transparentă.
Asepsia sălii de operaţie în care se va efectua artroplastia este crucială din următoarele
motive:
infecţiile postoperatorii după artroplastii totale sunt catastrofale
contaminarea prin aer/prin contact, a plăgii operatorii, poate fi mai gravă în aceste cazuri
în pacient rămâne o mare cantitate de material străin implantat
Prin definiţie, sursa de contaminare bacteriană endogenă o reprezintă chiar pacientul,

de aceea prepararea bolnavului preoperator trebuie să fie dublă:
▪ generală, prin detectarea şi eradicarea cu câteva săptămâni înainte de intervenţie a

focarelor infecţioase (infecţii cutanate, stomatologice, ORL, ginecologice, urinare,
digestive)
▪ locală prin spălarea şi dezinfectarea pielii, baie, bărbierit al zonei operatorii.
Antiseptizarea întregului membru inferior, în momentul intervenţiei, completează
gama măsurilor preventive pentru combaterea contaminării, în acelaşi scop se
badijonează cu iod sau Betadina.
Sursele de contaminare bacteriană exogenă sunt reprezentate de personalul sălii de
operaţie, instrumentar contaminat, mănuşi perforate şi chiar aerul din sala de operaţie.
Sala de operaţie se dezinfectează cu soluţii şi metode moderne de antiseptizare şi

lămpi bacteriostatice şi bactericide cu radiaţii UV. Rata infecţiei postoperatorii s-a redus la
max.1% după că s-a trecut la utilizarea sistemelor de ventilaţie a aerului folosind flux laminar
vertical/orizontal şi a incintelor sterile Charnley, cu echipament tip “scafandru”.
Un capitol important în anestezie este monitorizarea bolnavului. Se monitorizează

obligatoriu funcţiile: respiratorie, hemodinamică şi excretorie.
Clinic se vor urmări:
▪ culoarea tegumentelor
▪ turgescenţa jugularelor
▪ dimensiunile pupilei
▪ poziţionarea pe masa de operaţie
▪ sângerarea la nivelul plăgii
▪ funcţionarea aparatului de ventilaţie, a perfuziei şi ritmul soluţiilor perfuzate
▪ timpii operatori
Substanţele utilizate în prezent în anestezie reprezintă un grup destul de mare şi

heterogen: gaze, lichide volatile, substanţe solubile.
Există mai multe clasificări ale drogurilor anestezice:
substanţe anestezico-analgetice locale
anestezice generale – inhalatorii volatile (Eter, Halotan, Izofluran, Enfluran, Sevofluran)

şi gazoase (Protoxid de azot)
– i.v. (hipnotice, analgezice majore-opioide, neuroleptice şi tranchilizante,

relaxante musculare, droguri cu acţiune pe SNC.
Orice anestezie cuprinde următoarele etape, la care cadrele medii (asistenta medicală)
participă efectiv:
- examen preanestezic – premedicaţie
- inducţia anesteziei
- menţinere
- trezire
- postoperator imediat, supravegherea bolnavului şi terapia durerii
Înaintea oricărei anestezii asistenta medicală are obligaţia de a verifica şi pregăti:

sursele de oxigen, N2O2, calce sodată, aspiraţii, circuit
funcţionarea respiratorului, vaporizatorului
masa de intubaţie: laringoscop, sonde de intubaţie, mandren, pipe Guedel, Magyl
reglarea valvelor de suprapresiune, umidificator
pregătirea drogurilor pentru anestezie (diluţii, etichetaj)
Asistenta medicală efectuează puncţie venoasă şi montează perfuzia, monitorizează

TA, AV, EKG, pulsoximetrie.
Se aproximează pierderile sangvine şi lichidiene şi se înlocuiesc prin perfuzie de
soluţii volemice.
La trezire – decurarizare (Miostin + Atropină), la finele anesteziei după reapariţia

respiraţiei spontane, transport supravegheat către camera de trezire, unde bolnavul va fi în
continuare urmărit (TA, AV, culoarea tegumentelor, puls, sângerare plagă, etc), terapia durerii
postoperatorii.
Orice modificare în starea generală a pacientului este adusă la cunoştinţă medicului

anestezist, pentru a putea interveni cât mai rapid până la instalarea unor complicaţii, deoarece
se ştie că este mult mai uşor să previi decât să vindeci.
5.6. Îngrijiri postoperatorii

Scopul îngrijirilor în perioada postoperatorie este recuperarea rapidă a pacientului,
prevenirea sau, după caz, recunoaşterea şi tratarea complicaţiilor, precum şi asigurarea
confortului pacientului până la externarea sa din spital.
În perioada postoperatorie îngrijirile acordate de asistenţă medicală joacă un rol foarte

important în evoluţia favorabilă a pacientului. După operaţie, pacientul va fi transportat, fie la
salonul de trezire, fie la secţia de terapie intensivă sau la salon, în funcţie de tipul de
intervenţie chirurgicală şi de anestezie la care a fost supus şi de tarele asociate de care suferă.
Transportul din sala de operaţie se face cu brancardul. Este indicat că pe timpul transportului
să fie însoţit de medicul anestezist, care să-i asigure o ventilaţie optimă.
Asistenta medicală din secţia în care este adus pacientul trebuie să ceară informaţii
despre tipul de operaţie, pierderea de sânge estimată, tuburile de dren, diagnosticul
postoperator şi complicaţiile intraoperatorii.
Patul trebuie să fie curat şi încălzit, iar în secţia de terapie intensivă, când pacientul se
află încă sub efectul anesteziei, este indicat că acesta să fie dotat cu bare de protecţie laterală
care să împiedice căderea. În apropierea patului trebuie să se găsească: tensiometru, stetoscop,
aspirator, apăsător de limbă, pipa împotriva înghiţirii limbii, tăviţa renală, set de traheostomie,
sursa de oxigen.
Poziţia bolnavului în pat trebuie să permită mişcările respiratorii şi eliminarea

secreţiilor. Poziţia trebuie să fie schimbată obligatoriu odată la maximum 2 ore.
Asistenta medicală va fi pregătită să dea date despre starea pacientului, valorile
pulsului, TA, temperaturii, drenajului, diurezei precum şi despre eventualele alterări ale
semnelor vitale, iar aceste date le va nota în FO.
Asistenta medicală trebuie să urmărească continuu pacientul în această fază şi să semnaleze

oricare din modificările ce pot surveni în starea acestuia. O atenţie deosebită trebuie acordată
calmării durerilor şi a agitaţiei de după trezire, existând acum posibilitatea de control asupra
durerii prin PCA sistem (paţient control analgezic). Acest sistem este deosebit de util în
primele 6 ore după o intervenţie chirurgicală, putând fi monitorizată durerea pacientului şi
efectul analgezicelor administrate.
Asigurarea aportului de lichide se realizează prin perfuzii i.v. în perioada imediat

postoperatorie, administrarea per os făcându-se imediat ce toleranţa digestivă o permite, în
prima zi dându-i apă, ceai neîndulcit, limonadă, zeamă de compot, iar din a doua zi se poate
da supă de legume strecurată.
Pacientul fără sondă urinară trebuie să urineze în primele 6-12 ore de la operaţie, iar
primul scaun trebuie să apară la 48-72 ore postoperator.
Pentru urmărirea evoluţiei pacientului în perioada de convalescenţă asistenta medicală

trebuie să cunoască o serie de date clinice:
▪ faciesul trebuie să revină treptat la normal. Paloarea, cianoză, faciesul vultuos trebuie
să ridice problema unor complicaţii circulatorii sau de altă natură.
▪ limba uscată denotă o proastă hidratare.
▪ temperatura moderat crescută (37,50-380) din primele trei zile postoperator, denotă o
bună reactivitate a pacientului. Febra care se menţine sau apare după trei zile de la
operaţie, poate fi expresia unei infecţii la plagă, a unor complicaţii respiratorii,
circulatorii sau a unei reacţii alergice.
▪ diureza se evaluează cantitativ şi calitativ, notând eventualele modificări de culoare şi
transparenţă, VN fiind de ~ 1500 ml/zi.
Un rol deosebit de important are asistenta medicală în profilaxia complicaţiilor
postoperatorii. Aceste complicaţii pot fi:
▪ precoce (infecţia, tromboza venoasă profundă, hemoragia)

▪ tardive
Profilaxia infecţiilor în perioada postoperatorie se referă la prevenirea infecţiilor unor
aparate şi sisteme, cât şi la menţinerea asepsiei plăgii operatorii. Aceasta se realizează prin
mijloace medicamentoase (antibioterapie profilactică cu spectru larg, intra- şi postoperator
pentru 3-5 zile) şi prin schimbarea pansamentului steril ori de câte ori acesta este pătat cu
secreţii sau sânge. Dacă nu apar dureri locale, tumefacţie, febră sau pătarea pansamentului
acesta nu va fi schimbat în primele 4 zile.
La plăgile cu potenţial septic, pansamentul se schimbă zilnic. Infecţia poate fi

superficială sau profundă.
Profilaxia trombozei venoase se realizează prin administrarea pre- şi postoperatorie a

medicaţiei anticoagulante.
Factorii de risc ai TVP (Tromboza venoasa profunda)la pacienţii spitalizaţi ţin

de:
▪ pacienţi – vârsta, obezitatea, varice, imobilizarea la pat mai mult de 4 zile, terapia cu
estrogeni în doze mari
▪ boli cu procedee chirurgicale – traumatisme sau operaţii pe pelvis, şold, member
inferioare, boli cardiace, durata operaţiei mai mare de 30 minute, tipul anesteziei
(anestezia generală este mai trombogenă decât cea regională), AVC, sindrom nefrotic,
disfuncţii respiratorii, sepsisul, paralizia de membru inferior.
Se folosesc heparine cu masa moleculară mică (Fraxiparine şi Clivarine), care au ca
indicaţii utilizarea în profilaxia trombozelor şi tromboembolismului venos, precum şi în
tratamentul acestora.
▪ Fraxiparine – pentru pacienţii cu G=50-70 kg:0,3 ml în preziua operaţiei, cu 12 ore

înainte şi zilele 1,2 şi 3 iar apoi 0,4 ml până în ziua a 10-a postoperator. Pentru
pacienţii cu G >70 kg: 0,4 ml în preziua operaţiei şi zilele 1,2 şi 3 iar apoi 0,6 ml până
în ziua a 10-a postoperator.
▪ Clivarine – 0,6 ml începând din preziua operaţiei până în a 10-a zi postoperator. În
ultimele 3 zile din cele 10 se adăuga o tabletă Sintrom(ACO- anticoagulant oral), iar
din ziua a 10-a se utilizează numai Sintrom în doză optimă, ţinând cont de INR(Timp
quick activitate protrombina), care trebuie să fie în zona terapeutică de 2,0-3,0, cu
monitorizare din două în două săptămâni, de către medicul de familie, după externarea
bolnavului.
Profilaxia hemoragiei – în mod obişnuit, folosirea electrocauterului previne apariţia
hemoragiei postoperatorii, fiind posibil, destul de rar, persistenţa unor surse aparţinând în
special arterelor circumflexe. O altă cauză o poate reprezenta supradozarea medicaţiei
antitrombotice. În general, prin repaus sau, după caz, reducerea administrării
anticoagulantelor, hemoragia se opreşte, foarte rar necesitând reintervenţia în scop
hemostatic.
Pe lângă aceste complicaţii, un rol redutabil prezintă şi escarele de decubit – urmare a

imobilizării pacienţilor un timp mai îndelungat.
Pentru prevenirea acestora asistenta medicală deţine rolul primordial, cunoscând rapiditatea
lor de apariţie şi gravitatea pe care o crează stării bolnvului.
Escara este o necroză cutanată ce se formează în punctele de presiune şi de iritaţie ale

corpului, la bolnavi imobilizaţi la pat de multă vreme.
Riscurile de apariţie a escarelor sunt în funcţie de: starea nutriţională, capacitatea de

mobilizare, incontinenţă de urină sau fecale, starea cutanată. Cauzele apariţiei escarelor sunt:
▪ determinante/generale – paralizii, pareze, caşexie, subnutriţie, adinamie

▪ favorizante/locale – lipsa igienei corporale, lenjerie cutată sau umedă, prezenţa
firimiturilor în pat, menţinerea îndelungată în aceeaşi poziţie.
Semnele de escare sunt:
▪ subiective: prurit, usturime, durere
▪ obiective: eritem, flictenă, plagă
Ca obiective în prevenirea escarelor, asistenta medicală are:
▪ schimbarea poziţiei la 2-3 ore max., asigurându-se poziţia care să nu jeneze cu nimic
bolnavul şi să nu fie afectată zona intervenţiei chirurgicale. Manevra se execută cu 1-2
persoane, cu multă blândeţe. Se urmăreşte aspectul cutanat şi de fiecare dată când se
schimbă poziţia se face frecţie cu alcool şi masaj, pentru reactivarea circulaţiei, urmate
de pudraj cu talc.
▪ asigurarea confortului şi menţinerea bolnavului într-o stare de igienă optimă (evitarea
cutelor lenjeriei de pat şi de corp, toaleta locală de câte ori este nevoie, ungerea pielii
expuse umezelii, scuturarea patului după fiecare masă sau de câte ori este nevoie).
▪ folosirea materialelor complementare necesare pentru prevenire – saltele speciale
antiescare, perne de diferite dimensiuni şi forme, colaci de cauciuc.
▪ alimentaţie şi hidratare echilibrată (alimentaţie bogată în proteine – lapte, brânză,
ouă), hidratarea prin perfuzii – lichid 2l/zi. Se va urmări raportul dintre lichidele
ingerate şi cele excretate. Administrare de Vitamina C şi A- care au rol trofic (fortifică
pielea)
▪ favorizarea vascularizaţiei în zonele comprimate prin masaj, utilizarea alternativă de
cald şi rece.
Tratamentul escarelor, ţinând cont de complicaţiile acestora (infecţia locală a plăgii şi
septicemia), este:
▪ local, în funcţie de stadiu:

- Masaj, unguent, violet de genţiană (st. I).
- Cald şi rece, Bioxiteracor (conţine AB+Vitamina E şi A).
- Pansament cald, la diabetici se administrează insulină (st. II), pansament (st. III şi IV).
▪ general:
- alimentaţie bogată în proteine şi vitamine
- antibiotice şi tratamentul stării generale
BIBLIOGRAFIE
1. Lexicon al diagnosticului în otorinolaringologie – vol I, Ed. Didactică si

pedagogică –Bucuresti 1998.
2. Lexicon al diagnosticului în otorinolaringologie – vol II, Ed. Didactică si
pedagogică –Bucuresti 1998.
3. Pană I. - Radiodiagnosticul si radioterapia în otolaringologie, Ed. Medicală,
Bucuresti 1973.
4. Schmitzer Gh. – Radiologie medicală – vol.1, Ed. Didactică si Pedagogică,
Bucuresti 1963.
5. Costinescu N., Gârbea St. – Otorinolaringologie, Ed. Medicală, Bucuresti
1964
.
6. Ataman T., Dinescu V., Burtea F. – Colesteatomul, ORL 1996.
7. Ataman T., Anghel Elena, Rusu Rodica, Dantis Gabriela – Osteita polipoasă si
colesteatomatoasă a osului timpanal, Pagini Medicale Bârlădene 2000.
8. Ataman T – Patologia cervicofacială a nervilor cranieni, Ed. Lider, Bucureşti,
199
8
9. Ataman T şi col – Otologia, Ed. Tehnica, Bucureşti, 2000
10. Ataman T şi col – Audiologie clinică, Ed. SITECH, Craiova, 2009
11. Buruiană M., Maria Ivanovici, Mustătea N – Otorinolarongologie, Ed. ALL,
Bucuresti 1998.
12. Călărasu R., Ataman T., Zainea V., Bogdan C., Pascu A., Luana Achimescu,
Mădălina Georgescu, Anca Iliescu, Mihaela Negrilă – Manual de patologie
otorinolaringologică si chirurgie cervicofacială, Ed. Universitară „Carol Davila”, Bucuresti
2000.
13. Revista Medicalå Românå – volumul LVII, NR. 3, An 2010
14. Georgescu Mădălina – Evaluarea pacientului ameţit, Editura
Maiko, Bucureşti, 2005,
15. Gârbea Şt – Otologia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987,
16. Rusu V. – Dicţionar medical, Editura Medicală, Bucureşti, 2004

Ingrijirea Pacientilor Cu Sindrom Vestibular

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ingrijirea Pacientilor Cu Sindrom Vestibular

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARGUMENTARE

Poziţia organismului în spaţiu se modifică continuu. Această adaptare este posibilă

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA URECHII

1.1. Urechea externă

a) Pavilionul urechii este situat între apofiza mastoidă şi articulaţia temporo-

1.2. Urechea medie

1.3. Urechea internă

1.3.1.Labirintul membranos - endolimfatic este alcătuit dintr-un sistem de cavităti

1.3.2. Labirintul osos - perilimfatic cuprinde:

1.4. Vascularizaţia urechii se face diferenţiat pentru fiecare segment anatomic.

Intensitatea se măsoară în unităţi fiziologice denumite decibeli (dB), fiecare

Funcţia vestibulară se realizează cu ajutorul aparatului vestibular, care este sensibil la

2.2. Clasificarea propusă în 1995 cuprinde următoarele categorii de boala

Meniere: 2.2.1.Confirmată: triada clinică plus confirmare histopatologică (post

 hipoacuzie neurosenzoriala (confirmată prin cel puţin o audiogramă)

 acufene sau plenitudine aurala

 absenţa altor cauze

 Acufene sau plenitudine aurala

 Crize de vertij fără hipoacuzie

 Sau hipoacuzie cu senzaţie de dezechilibru, fără rotaţie

2.3. Hipoacuzia în boală Meniere a fost clasificată în 4 stadii (media

 Stadiul 4: > 70 dB.

2.4. Patogenia Sindromului Vestibular

2.4.1. Teoria rupturii membranei labirintice

2.4.2. Teoria mecanică

 Hiperpresiunea endolimfei ar produce o alterare a sensibilităţii vibratorii a

2.4.3. Ipoteza alergică

 Reacţiile alergice, prin eliberarea de mediatori ai inflamaţiei, ar determina o

2.4.4. Ipoteza imunologică

 Ar fi implicat un mecanism autoimun, cu apariţia unor autoanticorpi în endolimfă

2.4.5. Ipoteza virală

 Au fost incriminaţi citomegalovirusul, virusul herpes simplex.

Sindromul Vestibular debutează de obicei în jurul vârstei de 50 de ani, dar poate fi

2.8. Formele clinice:

Apar în traumatisme, afecţiuni vasculare, neurolabirintite toxice, boli generale (DZ,

Se efectuează mai întâi bilanţul audiologic: audiometria tonală, otoemisiunile

2.10.1. Audiometria tonală

La debutul bolii Meniere apare o hipoacuzie neurosenzoriala pe frecvenţe joase,

Cu timpul, sunt afectate şi frecvenţele înalte, hipoacuzia devenind în platou şi constantă.

2.10.2. Testul cu glicerol

Acesta se bazează pe faptul că diureticele osmotice pot reduce presiunea lichidului

Specificitatea acestui test este de aprox. 95%, în timp ce sensibilitatea variază de la 57

Interpretarea testului se bazează pe raportul amplitudinilor SP/AP. SP (potenţialul de

Raportul SP/AP în metoda cu electrod juxtatimpanal are valori considerate patologice

Asocierea EcoG cu testul la glicerol determină o scădere a amplitudinii SP în boală

2.10.4. Potenţialele evocate vestibulare miogenice (VEMP)

2.10.5. Investigaţiile radiologice

Momentan nu s-au dovedit a fi utile pentru confirmarea diagnosticului. CT-ul este

Aceste teste cu costuri ridicate sunt indicate în formele suspecte a fi de cauză

Aceste teste cuprind: PCR, imunoglobuline serice, complement C1Q, factor

2.11. Diagnosticul diferenţial.

Episoade imprevizibilă de vertij sunt de obicei constituie cea mai debilitanta

Vertijul poate creşte, de asemenea, riscul de:

 Caderi (alpinism, munca la inaltime)

2.13. Conduita de urgenţă

Se aplică în cazul atacurilor vertiginoase - Cu 30 de minute până la o oră înaintea

 Următoarele tehnici de auto-ajutor pot ameliora sau preveni simptomele de

 Tratamente care vizează reducerea presiunii în urechea internă: antihistaminice,

 Antihistaminicele antiemetice, cum ar fi meclizine şi dimenhydrinate

 medicamente antivertigo/antianxietate, cum ar fi betahistinei şi diazepam.

 Remedii naturale din plante, cum ar fi rădăcină de ghimbir.

Pe lângă repausul la pat, tratamentul medicamentos se bazează pe diazepam,

2.15.2. Tratament chirurgical

 Atacuri de vertij invalidante care nu raspund la tratament medical