COLEGIUL TEHNIC ,,ION MINCU” TÂRGU-JIU

Calificare profesională: Asistent medical de farmacie

PROIECT PENTRU CERTIFICAREA

COMPETENȚELOR PROFESIONALE
NIVEL 5

COORDONATOR:

Prof. Farmacist: Dodenciu Elena

ABSOLVENT:

Bălă Anca Maria

TÂRGU-JIU

-2017-
 COLEGIUL TEHNIC ,,ION MINCU” TÂRGU-JIU
Calificare profesională: Asistent medical de farmacie

INTOLERANȚA DOBÂNDITĂ

COORDONATOR:

Prof. Farmacist: Dodenciu Elena

ABSOLVENT:

Bălă Anca Maria

TÂRGU-JIU

-2017-
 Cuprins

Introducere .................................................................................................................. 5
Capitolul I. Farmacologie generală .......................................................................... 7
1.1.Efecte secundare .................................................................................................... 9
1.2.Efecte toxice ......................................................................................................... 10
1.2.1. Efecte toxice asupra SNC ................................................................... 11
1.2.2. Efecte toxice asupra aparatului cardiovascular ................................. 11
1.2.3. Efecte toxice asupra aparatului respirator ......................................... 11
1.2.4. Efecte toxice asupra aparatului digestiv ............................................ 11
1.2.5. Efecte toxice la nivelul rinichilor ....................................................... 12
1.2.6. Efecte toxice la nivelul analizatorilor ................................................. 12
1.2.7. Efecte toxice asupra sistemului muscular .......................................... 12
1.2.8. Efecte toxice asupra organului epurator ............................................. 13
1.2.9. Efecte toxice asupra pielii .................................................................. 13
1.3.Efecte adverse cancerigene ................................................................................. 14
1.4. Efecte adverse mutagene ..................................................................................... 14
Capitolul II. Intoleranța ........................................................................................... 15
2.1. Intoleranța congenitală ........................................................................................ 15
2.1.1. Tipuri de idiosincronie cu manifestări farmacodinamice .................. 15
2.1.1.1. Acatalazia .......................................................................................... 16
2.1.1.2. Hemoglobinopatii .............................................................................. 16
2.1.1.3. Rezistenţa la medicament pe fondul unei condiţionări genetice ...... 16
2.1.1.4. Glaucomul cortizonic ........................................................................ 16
2.1.1.5. Hipertermia malignă .......................................................................... 16
2.1.1.6. Reacţii adverse de tip idiosincrazic ca rezultat al deficienţei genetice
de fenilalanil-4-hidroxilază ........................................................................................ 17
2.1.2. Tipuri de idiosincronie cu manifestări farmacocinetice ................................. 17
2.1.2.1 Deficit de pseudocolinesterază ........................................................... 18

2.1.2.2 Tulburări de acetilare ...........................................................................18

2.1.2.3. Tulburări de oxidare .......................................................................... 19

2.2.Intoleranța dobândită ............................................................................................ 20
 2.2.1. Mecanismul imunologic ..................................................................... 20
2.2.2. Antigenii ............................................................................................... 20
2.2.3. Factori favorizanți ai apariției alergiei la medicamente .......................21
2.2.4. Particularitățile reacțiilor alergice ....................................................... 21
2.2.5. Tipuri de reacții alergice ...................................................................... 22
2.2.6. Șocul alergic medicamentos ................................................................. 23
2.2.7. Metode de investigare a sensibilizării la medicamente ........................ 23
2.2.7.1.Test ,,in vitro,, ........................................................................ 24
2.2.7.2. Teste cutanate ....................................................................... 25
2.2.8. Profilaxia reacțiilor alergice ................................................................. 27
2.2.9. Tratamentul reacțiilor alergice ............................................................. 27
2.3. Efecte adverse imunosupresive ........................................................................... 27
2.3.1. Tipurile de efecte adverse imunosupresive ......................................... 28
2.3.2. Agranulocitoza ..................................................................................... 28
2.3.3. Deficiența imunitară latentă ................................................................. 29
2.3.4. Măsurile de profilaxie a efectelor adverse imunosupresive ................. 29
Capitolul III. Toleranța ........................................................................................... 31
Capitolul IV. Medicația antialergică. Antihistaminicele H1 ................................ 34
4.1. Baze filiopatologice ............................................................................................ 34
4.1.1. Alergia ................................................................................................. 34
4.1.2. Procesul de sensibilizare ...................................................................... 35
4.1.2.1. Elaborarea anticorpilor ...................................................................... 36
4.1.2.2. Reacția antigen-anticorp ................................................................... 37
4.1.2.3. Tipuri de reacții alergice ................................................................... 37
4.2. Tratamentul tulburărilor alergice ........................................................................ 39
4.2.1. Tratamentul specific ............................................................................. 39
4.2.2. Tratamentul nespecific ......................................................................... 40
4.3. Histamina și antihistaminicele H1 ...................................................................... 40
4.3.1. Histamina ............................................................................................. 40
4.3.1.1. Sinteză, depozitare, metabolism ....................................................... 41
4.3.1.2. Funcțiile histaminei endogene .......................................................... 44
4.3.2. Antihistaminicele H1 ....................................................................................... 45
4.3.2.1. Prometazina ...................................................................................... 48
4.3.2.2. Cloropiramina .................................................................................. 49
 4.3.2.3. Clorfeniramina ................................................................................ 49
4.3.2.4. Clemastina ....................................................................................... 50
4.3.2.5. Cetirizina ......................................................................................... 51
4.3.2.6. Loratadina ....................................................................................... 52
4.3.2.7. Desloratadina .................................................................................. 54
Concluzii ................................................................................................................. 55
Bibliografie ............................................................................................................. 56
 Introducere

Bolile alergice nu reprezintă o noutate, primele referiri la acestea fiind date cu

aproximativ 3000 de ani în urmă, dar ultimul secol a adus progrese uriaşe în identificarea
sindroamelor clinice, în descifrarea mecanismelor fiziopatologice şi în nuanţarea terapeutică.
Cu toate acestea, în loc să se constate o scădere a prevalenţei acestora, statisticele arată
contrariul.
Se constată o frecvenţă din ce în ce mai ridicată a afecţiunilor alergice şi a celor cu
componentă imunologică. Pe de altă parte îmbunătăţirea statutului socio–economic şi a
educaţiei sanitare determină creşterea adresabilităţii la medic a populaţiei cu astfel de
afecţiuni.
Am ales această temă deoarece alergologia și imunologia clinică sunt considerate
speicalități ale viitorului, iar sistemul imun are un rol important în patogeneza numeroaselor
afecțiuni de acest gen. Este o adevărată provocare să poţi pune în practică rezultatul
cercetărilor efectuate pâmă în prezent şi să poţi trata cu succes afecţiuni a căror
fiziopatologie, până acum, de cele mai multe ori nu era cunoscută în totalitate şi care cel mai
adesea beneficiau de un tratament cel mult simptomatic.
Un alt motiv pentru care am ales această temă este dorința de a studia și de a stabili
rolul factorilor genetici în patogenia bolilor alergice. Unele alergii se transmit printr-un
mecanism autozomal recesiv. Fiind poligenice, se moşteneşte o predispoziţie genetică pentru
apariţia ulterioară a bolilor, în asociere cu acţiunea factorilor de mediu.
Există, însă și anumii factorii de mediu care au o influenţă decisivă asupra apariţiei
alergiilor. Printre aceştia se numără: expunerea precoce şi susţinută la trofalergene ( alune,
soia, crustacee ) şi pneumalergene, poluarea ( SO2, NO2, ozon ), vaccinările extensive şi
mediul hiperprotector. O altă sursă de alergene potente o reprezintă animalele de companie,
al căror principal rezervor de alergene este blana.
Lucrarea de licență este structurată pe patru capitole. Primul capitol este dedicat
elementelor de farmacologie generală, cuprinzând efectele secundare și efectele toxice ale
medicamentelor ce pot apărea în organismul uman, dar și efecte adverse cancerigene și
mutagene.
Dezvoltarea spectaculoasă a industriei farmaceutice a determinat o creştere a
incidenţei reacţiilor adverse, dintre care 6-10% sunt alergii medicamentoase. Medicamentele

5
cel mai des implicate sunt: antibioticele, antiinflamatoarele nesteroidiene, anestezicele,
substanţele de contrast iodate. Cele mai comune determinări sunt cele cutanate, dar orice
organ sau sistem poate fi atins.
Cel de-al doilea capitol al lucrării descrie intoleranța, atât cea congenitală, cât și cea
dobândită.
Aceasta este definită ca fiind un gen de reacţie adversă caracterizată printr-un răspuns
farmacodinamic anormal atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, având la bază un
deficit enzimatic, care poate caracteriza un individ sau chiar colectivităţi.
Intoleranța congenitală apare la prima doză administrată dintr-un medicament sau
după primele administrări, fiind determinată de o enzimopatie (deficit enzimatic) care se
datorează unei anomalii genetice (genă absentă).
În cazul intoleranței dobândite, mecanismul imunologic implică un contact prealabil
al medicamentului alergizant (antigen) cu organismul, cu formarea de anticorpi
(imunoglobuline) și/sau limfocite sensibilizate. Un contact ulterior al antigenului cu
organismul sensibilizat declanșează reacția alergică. Aceste alergii apar ca rezultat al unei
hipersensibilități produse de anumite substanțe medicamentoase, ce pot avea caracter
temporar sau permanent.
În următorul capitol al lucrării am evidențiat mecanismul de producere al toleranței,
caracteristicile specifice ale acesteia și principalele forme ale sale: toleranța înnăscută și
toleranța dobândită.
În ultimul capitol al lucrării am prezentat medicația antialergică. Pentru a putea stabili
care este cel mai bun tratament în cazul unei alergii, am pornit de la informații fiziopatologice
de bază, continuând cu tratamente speficice și nespecifice ale tulburărilor alergice. În ultima
parte a capitolului am evidențiat efectele benefice ale histaminei și ale antihistaminicelor H1
în tratamentul alergiilor.

6
 Capitolul I. Farmacologie generală

Medicamentul reprezintă orice compus chimic pur sau produs complex, care datorită
acţiunii exercitate asupra organismului, poate fi folosit pentru diagnosticul, prevenirea,
tratamentul şi ameliorarea bolilor.
Originea medicamentelor poate fi:
· vegetală: morfina, atropina, digoxinul;
· animală: hormoni (insulina porcină, bovină) ; enzime (tripsina, amilaza);
· minerală: sulfatul de magneziu, un purgativ;
· semisintetice: unele antibiotice (penicilina G);
· sintetice: chimioterapicele, sulfamidele antibacteriene, etc.
Drogul este materia primă brută folosită pentru prepararea medicamentelor. Conţine
una sau mai multe substanţe active care se pot extrage, izola sau reproduce şi materii balast.
Principiile active sunt substanţe medicamentoase chimic pure, cu efect
farmacodinamic. Ele se clasifică in funcţie de structura chimică, proprietăţile fizico-chimice
şi efectele biologice in:
1. Alcaloizi - compuşi organici cu azot, baze cuaternare de amoniu, au reacţie alcalină;
sărurile lor sunt hidrosolubile. Au efect farmacodinamic puternic. Ex. morfina, atropina.
2. Glicozide - au molecula formată din 2 componente: o parte neglucidică cu structură
steroidică, numită aglicon sau genină, responsabilă de efectul farmacodinamic şi o parte
glucidică, compusă din una sau mai multe oze. Ex. glicozidele tonicardiace, glicozidele
antrachinonice.
3. Saponine - au structură glicozidică, dar agliconul are structură steroidică sau
triterpenică. Au proprietăţi tensioactive, emulgatoare, producând spumă in contact cu apa.
Local au efect iritant, injectate intravascular produc hemoliză. Ex. infuzia din rădăcină de
Primula, cu efect expectorant.
4. Materii tanante - au structură chimică de derivaţi polifenolici condensaţi. Au
acţiune astringentă (de strangere), datorită precipitării proteinelor extracelulare. Se găsesc, de
exemplu in fructele de afin, care sunt folosite pentru tratamentul simptomatic al diareelor.
5. Uleiurile volatile (eterice) - sunt compuşi liposolubili, volatili cu miros aromat. Se
obţin din plante prin antrenare cu vapori de apă. Ex. uleiul de mentă, de cimbrişor, de
eucalipt. Au acţiune antiseptică şi spasmolitică.

7
 6. Substanţele mucilaginoase - sunt compuşi cu structură polizaharidică, ce formează
cu apa soluţii coloidale vascoase. Realizează o peliculă protectoare la suprafaţa mucoaselor.
Ex. infuzia de nalbă.
Preparatele medicamentoase au următoarea compoziţie generală:
1. substanţa sau substanţele active principale - responsabile de efectul terapeutic.
2. substanţele adjuvante - care au rolul de a intensifica efectul substanţei active
principale sau de a contracara sau atenua unele efecte nedorite ale acesteia
3. substanţele cu rol corectiv - folosite pentru ameliorarea proprietăţilor organoleptice
necorespunzătoare ale substanţelor active principale şi adjuvante (ex. edulcoranţi pentru
corectarea gustului, aromatizanţi pentru corectarea mirosului, coloranţi).
4. excipientul - o substanţă inertă cu rol de completare a cantităţilor şi de înglobare a
tuturor celorlalte ingrediente. In cazul preparatelor lichide se numeşte vehicol.
5. substanţele ajutătoare tehnice - conservanţi, emulgatori, antiagreganţi, stabilizanţi.
Intoxicaţiile acute medicamentoase reprezintă o stare patologică determinată de
administrarea accidentală sau intenţionată a unei doze mari de medicament, mult superioare
celei terapeutice. Intoxicaţiile acute sunt cele care apar după o doză unică, putandu-se
clasifica in supraacute – cand se administrează o doză superioară celei letale şi acute
propriu-zise - cand se administrează doze mai mari decât cele terapeutice.
Intoxicaţiile cronice fac obiectul toxicomaniilor şi a dopajului sportiv.
Intoxicaţiile acute medicamentoase ocupă un loc important în patologia umană.
Printre medicamentele incriminate curent în aceste intoxicaţii sunt benzodiazepinele,
barbituricele, antidepresivele, neurolepticele. Uneori apar intoxicaţii cu diverse asociaţii
medicamentoase de deprimante ale sistemului nervos central.
Reacţia adversă este o reacţie dăunătoare şi neintenţionată, care apare la doze utilizate
in mod normal la om pentru profilaxia, diagnosticul sau tratamentul bolii sau pentru
modificarea unor funcţii fiziologice.
Reacţia adversă gravă este o reacţie adversă care se finalizează cu deces; pune in
pericol viaţa; necesită spitalizarea persoanei sau prelungirea unei spitalizari deja existente;
duce la infirmitate/incapacitate persistentă sau semnificativă sau la malformaţii
congenitale/defecte de naştere.

8
 1.5.Efecte secundare
Mecanismul de producere a efectelor secundare este de tip farmacodinamic.
Intensitatea şi frecvenţa de apariţie a acestora este în general dependentă de doză, factorul
favorizant fiind supradozarea.
Efecte secundare de tip farmacodinamic pot fi:
- uscăciunea gurii, datorată reducerii secreţiei salivare, provocată de
parasimpatolitice;
- hipotonicitate digestivă sau chiar constipaţie, produsă de parasimpatolitice;
- sindrom de blocare excesivă a S.N.C. cu manifestări depresive, produse de
simpatolitice etc.;
- somnolenţă produsă de medicamente deprimante ale S.N.C., ca de exemplu
hipnotice;
- sindrom neurologic extrapiramidal produs de neurolepticele clasice prin
blocarea excesivă a transmisiei neuronale dopaminergice (D2);
- sindrom astmatic (bronhoconstricţie) provocat sau agravat de β-
adrenolitice neselective (propranolol);
- insuficienţă cardiacă produsă de medicamente cu efect inotrop negativ, ca de
exemplu: β1 adrenolitice, antiaritmice blocante ale canalelor de sodiu (chinidina) sau de
calciu (verapamil);
- aritmii rezultate prin creşterea excitabilităţii miocardului contractil (efect
batmotrop pozitiv), ca de exemplu :β1 adrenergice, glicozide cardiotonice etc.;
- reacţia Herxheimer determinată de cantităţile mari de toxine eli- berate prin
moartea masivă a spirochetelor speciei Treponema palidum în urma utilizării unor doze mari
de atac, din antibioticul utilizat;
- carenţe vitaminice apărute în urma tratamentului cu antibiotice cu spectru larg
de tipul Tetraciclinei şi fără un tratament auxiliar cu vitamine din complexul B sau alte
modalităţi,
- gastrite hiperacide sau chiar ulcer gastrointestinal ca rezultat al administrării
medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene sau steroidiene în urma blocării
prostaglandinelor E2 etc.

9
 1.6.Efecte toxice
Reacţiile adverse de tip toxic sunt dependente de doză şi de proprietăţile
farmacodinamice ale medicamentului. Se manifestă prin tulburări funcţionale sau leziuni la
nivelul diferitelor aparate şi sisteme.
Factorii care determină dozele uzuale de medicament să provoace fenomene toxice
depind de individ şi de medicament.
a) factorii legaţi de individ:
- reactivitatea biologică individuală (prezintă risc mai ales indivizii hipersensibili,
situaţi in partea stangă a curbei lui Gauss);
- insuficienţa organelor de epurare (ficat, rinichi);
- anumite stări patologice de organ sau metabolice (de ex. miocardul bolnav sau
hipopotasemia favorizează aritmiile);
b) factori legaţi de medicament
- indicele terapeutic mic (ex. citostaticele, aminoglicozidele, digoxinul);
- folosirea nejustificată a unor căi de administrare cu risc toxic mare (ex. injectarea
intravenoasă a adrenalinei, aminofilinei);
- scheme de administrare inadecvate;
- anumite interacţiuni farmacologice (de ex. Asocierea adrenalină-halotan determină
un risc crescut de aritmii severe; asocierea anticoagulante orale - aspirină poate duce la
hemoragii; asocierea antiinflamatoare nesteroidiene
-glucocorticoizi prezintă un risc marcat de a genera ulcer gastric, iar asocierea
tranchilizante minore - alcool duce la o sedare excesivă).
Ca şi în cadrul efectelor secundare, acest tip de reacţii adverse cresc proporţional cu
doza administrată.
Acest tip de reacţii sunt frecvente la persoanele hiperreactive, care sunt situate în
partea stângă a curbei Gauss, obţinută în urma înregistrării pe un grafic cartezian a modului
de apariţie a efectului farmacodinamic, ca urmare a creşterii treptate a dozelor.
Efectele toxice pot fi uşoare sau grave, până la efecte mortale, şi pot fi întâlnite în
funcţie de medicamentul administrat, la nivelul diferitelor sisteme şi aparate din organism.

10
 1.6.1. Efecte toxice asupra SNC
La nivelul S.N.C. pot apărea diferite tulburări de ordin neurologic sau psihic, în
funcţie de medicamentul administrat sau de reactivitatea individuală a pacientului tratat, şi
anume:
- efecte psihice de tip psihotic, în cazul supradozării corticosteroizilor;
- manifestări psihotice, halucinaţii, la administrarea medicamentelor
antiinflamatoare nesteroidiene (A.I.N.S);
- tulburări de memorie la pacienţii trataţi cu anticolinergice.

1.6.2. Efecte toxice asupra aparatului cardiovascular

La acest nivel pot apărea:
- leziuni degenerative în urma administrării antibioticelor citostatice (
daunorubicina etc.);
- aritmii rezultate în urma administrării de cardiotonice etc.;
- leucopenie şi trombopenie după administrarea de citostatice;
- risc de tromboembolie sau tromboze datorate creşterii coagulabilităţii sângelui
în urma administrării de contraceptive perorale;
- methemglobinemie în urma administrării de substanţe cu caracter oxidant care
transformă Fe2+ hemoglobinic în Fe3+ inactiv din punct de vedere al legării oxigenului, ca de
exemplu: paracetamol, fenacetină etc.
- anemie megaloblastică provocată de antiepileptice de tip fenitoin etc.

1.6.3. Efecte toxice asupra aparatului respirator

La nivelul aparatului respirator pot apărea următoarele reacții adverse de tip toxic:
- alveolită, fibroză pulmonară în urma administrării de citotoxice (bleomicin,
ciclofosfamidă etc.);
- sindrom astmatic etc.

1.6.4. Efecte toxice asupra aparatului digestiv

La nivelul aparatului digestiv pot apărea următoarele reacții adverse de tip toxic:
- diaree, colici, hiperperistaltism provocat de medicamente propulsive, iritante
ale mucoasei tractului digestiv etc.;
- ulcer gastric provocat de medicamentele care stimulează secreţia acidă sau
iritante, ca de exemplu: antiinflamatoarele nesteroidiene etc.
11
 1.6.5. Efecte toxice la nivelul rinichilor
La nivelul rinichiului pot apărea diferite tipuri de reacţii adverse în urma administrării
unor medicamente, ca de exemplu:
- cristaluria în urma administrării sulfamidelor cu eliminare rapidă;
- nefropatii provocate de aminoglicozide, în special, dar şi de unele
cefalosporine, ca de exemplu: cefaloridina;
- tubulopatii cronice însoţite de poliurie provocate de: tetracicline, săruri de litiu
etc.

1.6.6. Efecte toxice la nivelul analizatorilor

Reacţii adverse de tip toxic la nivelul ochiului:
La acest nivel s-au înregistrat efecte adverse de tip toxic cum sunt:
- glaucom, prin creşterea presiunii intraoculare în urma administrării de
glucocorticoizi;
- retinită pigmentară – provocată de neuroleptice fenotiazinice, ca de exemplu:
tioridazina, clorpromazina etc.
Reacţii adverse de tip toxic la nivelul urechii:
- tulburarea auzului până la surditate, provocate de: aminoglicozide,
glicopeptide (vancomicina), diuretice ca furosemid, acid etacrinic în doze mari;
- tulburarea echilibrului şi vertij produse de aminoglicozide etc.

1.6.7. Efecte toxice asupra sistemului muscular

Reacții adverse de tip toxic la nivelul sistemului muscular sunt:
- distrucţii musculare (rabdomiolize) – produse de: anestezice generale de tip
halotan, analgezice – antipiretice (paracetamol, salicilaţi), antiinflamatoare nesteroidiene,
antiinflamatoare steroidiene, IMAO, curarizante, neuroleptice anti D2 , antibiotice
(peniciline) etc.;
- miopatii fără mialgie, produse de corticosteroizi;
- miastenii – produse de polimixine, β-blocante, aminoglicozide,
benzodiazepine etc.;
- miopatii cu mialgii – produse de: fluorochinolone etc.;
- polimiozite cu mialgie produse de: antiulceroase anti H2 (ranitidina);
- tremor, produs de neuroleptice etc.;
12
 - colagenoză la indivizi acetilatori lenţi datorită deficienţei de N
acetiltransferază în urma administrării de izoniazidă etc.

1.6.8. Efecte toxice asupra principalului organ epurator

La nivelul ficatului pot apărea următoarele reacții adverse de tip toxic:
- citoliză produsă de medicamente cum sunt: rifampicina, izoniazida,
paracetamolul, antimalarice, IMAO, citostatice etc.;
- steatoză hepatică provocată de: tetracicline, corticosteroizi etc.;
- granulomatoză provocată de: chinidină, hidralazină etc.;
- carcinom-hepato-celular produs de steroizi androgeni;
- sindrom de hepatită virotică produs de: IMAO, halotan etc., care este rar
întâlnit, dar letal în procent de până la 20%;
- ciroză – produsă de metotrexat administrat în cantităţi mari;
- adenom şi tromboză suprahepatică produsă de contraceptive perorale;
- colestază intrahepatică şi icter produse de: contraceptive perorale, estrogeni,
fenotiazine, antidiabetice perorale, steroizi anabolizanţi etc.;
- hepatită subacută şi acută cu leziuni cronice, produsă de: paracetamol,
rifampicină, izoniazidă, sulfonamide, IMAO etc.;

1.6.9. Efecte toxice asupra pielii

Efectele toxice la acest nivel sunt diferite ca intensitate, fiind de la cele mai simple
până la cele mai grave, ca de exemplu: necroliza epidermică toxică etc., unele chiar cu sfârşit
letal.
Afecţiunile toxice la nivelul pielii sunt întâlnite cu frecvenţă mai mare la persoane în
vârstă şi la femei. În continuare se vor prezenta câteva dintre reacţiile adverse de tip toxic cu
manifestare la nivelul pielii, şi anume:
a. pruritul – poate fi provocat de medicamente ca: barbiturice, opiacee,
contraceptive perorale etc.;
b. erupţii cutanate care sunt de mai multe feluri şi pot fi provocate de:
contraceptive orale, steroizi, bromuri, ioduri, antituberculoase cloramfenicol, aminoglicozide,
sulfamide, penicilină, antihistamini-ce antimalarice, fenitoină, β-adrenolitice, fenilbutazonă
etc.;

13
 c. Eritem, care este de asemenea de mai multe feluri şi poate fi provocat de:
barbiturice, acid acetilsalicilic, paracetamol, tetracicline, peniciline, sulfamide, fenitoină,
pirazolone, salicilaţi, bromuri, ioduri etc.
d. Porfirie – produsă de: rifampicină, sulfamide, griseofulvină, barbiturice,
fenitoină, androgeni, estrogeni, contraceptive orale etc.;
e. Tulburări pigmentare de diferite culori, produse de: antimalarice, citostatice,
contraceptive orale, tetracicline, fenitoină etc.;
f. Alopecii, produse de: citostatice (ciclofosfamidă etc.), contraceptive orale,
retinol, săruri de aur, antitiroidiene, anticoagulante etc.;
g. Necroliză epidermică toxică, care poate fi produsă de barbiturice,
cloramfenicol, rifampicină, sulfamide, fenilbutazonă etc.

1.7. Efecte adverse cancerigene

Reacţiile de tip cancerigen apar în urma mutaţiilor produse la nivelul celulelor
somatice cu producerea de cancere.
Există substanţe care pot induce proliferarea şi dezvoltarea celulelor canceroase.
Timpul de latenţă pentru apariţia tumorilor poate fi uneori de 20 – 30 de ani.
Dintre substanţele cu potenţial cancerigen amintim: amine aromatice, nitrozamine,
rezultate în urma transformării aminofena-zonei în pH-ul acidului gastric, azocoloranţi,
aflatoxine produse de mucegaiuri, substanţe alchilante (citostatice), hidrocarburi policiclice
conţinute în fumul de ţigară sau în gudronul de cărbune etc.

1.8. Efecte adverse mutagene

Reacţiile de tip mutagen reprezintă apariţia de mutaţii genetice în celulele germinative
(ovule, spermatozoizi) şi transmiterea lor la descendenţi. Pot duce la modificări permanente
ale genotipului, care după multe generaţii determină alterarea fenotipului. Substanţele care
determină efecte mutagene sunt:
- citostaticele,
- fenotiazinele,
- metronidazolul,
- pesticidele organofosforice.




14
 Capitolul II. Intoleranța

Intoleranţa este un gen de reacţie adversă caracterizată printr-un răspuns

farmacodinamic anormal atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, având la bază un
deficit enzimatic, care poate caracteriza un individ sau chiar colectivităţi.
Acest tip de reacţii adverse pot avea două tipuri de etiologii:
- congenitală (înnăscută)
- sau dobândită etc.

2.1. Intoleranța congenitală

Acest tip de intoleranţă apare la prima doză administrată dintr-un medicament sau
după primele administrări. Cauza determinantă este o enzimopatie (deficit enzimatic) care se
datorează unei anomalii genetice (genă absentă). Această deficienţă enzimatică poate fi
latentă mult timp, declanşarea intoleranţei manifestându-se în momentul în care se
administrează un medicament care este biotransformat de către enzima deficitară sau absentă.
În ultimii ani a apărut o nouă ştiinţă numită farmacogenetica, ştiinţă care studiază
aceste aspecte cu determinare genetică.
Când există un teren pentru manifestări idiosincrazice, pot fi evidenţiate două tipuri
de manifestări, şi anume:
- manifestări farmacocinetice;
- manifestări farmacodinamice etc.

2.1.1. Tipuri de idiosincronie cu manifestări farmacodinamice

Reacţiile adverse de acest tip au manifestări farmacotoxicologice care pot fi de două
feluri:
- reacţii adverse diferite de cele specifice ale medicamentului respectiv;
- reacţii adverse diferite din punct de vedere cantitativ, manifestate prin
frecvenţă şi intensitate crescută chiar la administrarea unei doze mici dintr-un anume
medicament etc.

15
 2.1.1.1. Acatalazia
Eritrocitele conţin catalazo-enzime care catalizează reacţii de transformare a apei
oxigenate (H2O2) în apă.
Din punct de vedere al procentului în care se găseşte enzima la diferite persoane,
există:
- indivizi acatalazici;
- indivizi hipocatalazici;
- indivizi normali etc.
La persoanele care manifestă acest deficit enzimatic, în urma contactului dintre apa
oxigenată şi sânge nu rezultă efervescenţă. Răspândirea acestei afecţiuni este mică, fiind
întâlnită în unele ţări ca: Elveţia, Japonia etc.

2.1.1.2. Hemoglobinopatii
Hemoglobina normală este formată din 4 lanţuri peptidice:
- 2 lanţuri α
- 2 lanţuri β
Există hemoglobinopatii în care apar hemoglobine anormale cu toate implicaţiile
fiziologice şi fiziopatologice care derivă din această stare patologică, ca de exemplu:
- hemoglobina Zürich – are în lanţurile β o moleculă de histidină înlocuită cu o
moleculă de arginină. Administrarea de medicamen-te din clasa sulfamidelor la aceste
persoane poate conduce la anumite suferinţe ca: anemie prin hemoliză, hiperbilirubinemie cu
icter.
- hemoglobina H care are 4 lanţuri beta. Persoanele care au acest tip de
hemoglobină sunt sensibile la substanţe oxidante, manifestările fiind aproximativ identice cu
cele întâlnite la administrarea sulfamidelor la persoane cu hemoglobină Zürich.

2.1.1.3. Rezistenţa la medicament pe fondul unei condiţionări genetice

Rezistenţa la acţiunea diferitelor medicamente este o reacţie adversă pe fond genetic,
care se manifestă printr-un răspuns farmacodinamic nul sau mult diminuat la administrarea
medicamentelor în doze uzuale terapeutice.
Ca exemple de afecţiuni care se încadrează în această grupă amintim:
- rahitismul rezistent la vitamina D, boală care presupune administrarea de doze
superioare celor terapeutice uzuale;

16
 - rezistenţa la anticoagulantele cumarinice, care de asemenea se caracterizează
prin absenţa efectului anticoagulant la administrarea dozelor uzuale terapeutice etc.

2.1.1.4. Glaucomul cortizonic

La unii bolnavi, prin administrarea de corticosteroizi, în sacul conjunctival poate
rezulta o creştere intensă a presiunii intraoculare, conducând chiar la apariţia glaucomului.
Mecanismul de producere a bolii nu este bine cunoscut.

2.1.1.5. Hipertermia malignă

Această suferinţă poate apărea în cursul anesteziei generale, având ca manifestări:
hiperpirexie, rigiditate musculară etc., având drept cauză modificarea capacităţii de legare a
ionilor de calciu de către musculatura striată.

2.1.1.6. Reacţii adverse de tip idiosincrazic ca rezultat al deficienţei genetice de

fenilalanil-4-hidroxilază
Deficitul enzimei menţionate conduce la fenilcetonurie în urma metabolizării
fenilalaninei la acid fenilpiruvic şi fenilacetic, nu în tirozină. Datorită acestei deficienţe de
metabolizare, la bolnavii care au această suferinţă tirozina devine aminoacid esenţial, fiind
necesară introducerea acestuia în organism prin aport exogen. La rândul său, tirozina este
transformată de către enzimele corespunzătoare în catecolamine în dopa şi apoi în dopamină,
adrenalină etc. Rolul catecolaminelor în organism este foarte important, deoarece sunt
neurotransmiţători etc. Problema rezultată în urma acestei deficienţe este că atât fenilalanina,
cât şi metaboliţii rezultaţi în urma oxidării sunt toxici pentru S.N.C.
De aceea, când există acest deficit, pot rezulta deficienţe mintale la copii, manifestate
prin retardare. Problema poate fi rezolvată prin regim dietetic lipsit de fenilalanină.
La bolnavii cu acest deficit enzimatic are loc o sensibilizare a receptorilor adrenergici
(prin externalizare), ceea ce dă efecte hipertensive grave la administrarea unor doze
terapeutice de catecolamine. Fenomenul este datorat deficienţei unei cantităţi adecvate de
mediatori.

2.1.2. Tipuri de idiosincronie cu manifestări farmacocinetice

Manifestările farmacocinetice vizează devierea de la traseul normal pe care
medicamentul îl are în organism, cu afectarea uneia sau mai multor etape farmacocinetice.
Consecinţele acestor manifestări pot fi datorate tipului de distribuţie respectiv metabolizare
17
(rapidă sau lentă) şi modului de eliminare. Acest tip de manifestări sunt de două feluri şi
anume:
- farmacoterapice, care pot conduce la ineficienţă terapeutică, când
medicamentul se administrează la subiecţi metabolizatori rapizi;
- farmacotoxicologice, când medicamentul se administrează la subiecţi
metabolizatori lenţi, când creşterea concentraţiei plasmatice poate atinge niveluri superioare
domeniului terapeutic etc.

2.1.2.1 Deficit de pseudocolinesterază

Această enzimă este biosintetizată în ficat şi este întâlnită în plasmă. Enzima are rolul
de a biotransforma medicamente cum sunt suxametoniul etc. Datorită structurii anormale a
enzimei, capacitatea de metabolizare a acestei substanţe este mică, conducând la creşterea
dozei plasmatice de suxametoniu până în domeniul toxic. Acest deficit enzimatic este întâlnit
cu frecvenţă crescută în ţări din Asia Mică, de exemplu: Iran, Irak etc.

2.1.2.2 Tulburări de acetilare

N-acetiltransferaza hepatică prezintă mai multe forme polimorfe care diferă în
privinţa vitezei cu care se acetilează diferitele medicamente în procesul biotransformărilor.
Din acest punct de vedere, persoanele care prezintă anomalii genetice de acest tip se pot
încadra în două grupe, şi anume:
- persoane la care acetilarea se face rapid;
- persoane la care acetilarea se face lent etc.
Distribuţia celor două categorii este dependentă şi de apartenenţa rasială, procentul
primei categorii fiind mai ridicat la rasa galbenă, ajungând până la 90 % în Japonia sau 95 –
100 % la eschimoşii canadieni.
Prin acetilare sunt metabolizate diferite medicamente, ca de exemplu: izoniazida,
hidralazina, procainamida, fenalazina, dapsona, sulfazolina etc.
Timpul de înjumătăţire al izoniazidei, de exemplu, este de 2 – 3 ori mai mare la
acetilare lentă, conducând la concentraţii plasmatice de până la 10 ori mai mari la această
categorie de persoane. Datorită acetilării lente, procentul de izoniazidă nemetabolizată este de
aproximativ 10 ori mai mare la acetilatorii lenţi decât la cei rapizi.
Această anomalie de biotransformare are următoarele consecinţe farmacologice:
- dozele eficiente medii sunt ineficace la persoane din categoria acetilatorilor rapizi;

18
 - la acetilatorii lenţi, izoniazida şi alte medicamente din această categorie produc reacţii
adverse puternice.
Reacţii adverse ce pot apărea la indivizii acetilatori lenţi, după administrarea unor
medicamente sunt:
- la izoniazidă în urma asocierii cu rifampicina poate să apară hepatita iatrogenă,
neuropatii periferice, sindrom de lupus eritematos etc.;
- la fenelazină, reacţii hepatice şi la nivelul S.N.C.;

2.1.2.3. Tulburări de oxidare

Şi acest gen de tulburări idiosincrazice sunt rezultat al polimorfismului unor sisteme
enzimatice dependente de citocromul P450. Această enzimopatie tip cu oxidare lentă este
întâlnită la europeni în procent de 9-10 %.
Dintre tulburările enzimatice cu repercusiuni asupra oxidării amintim cele determinate
de:
 Existenţa de forme polimorfe ale hidroxilazelor
Datorită existenţei diferitelor forme polimorfe ale acestei enzime, persoanele la care
există această anomalie pot fi împărţite în trei grupe din punct de vedere al vitezei proceselor
oxidative determinate pe anumite substanţe medicamentoase, ca de exemplu debrisoquin, şi
anume:
- metabolizatori lenţi;
- metabolizatori intermediari;
- metabolizatori rapizi etc.
Enzima implicată în metabolismul substanţelor amintite este 4-hidroxilaza.
Există medicamente asemănătoare debrisoquinului din punct de vedere al
polimorfismului enzimelor de care sunt metabolizate, ca de exemplu:
- β-adrenolitice (metoprolol, timolol);
- antidepresive triciclice (amitriptilina etc.);
- sparteina etc.
Există medicamente cu polimorfism diferit de debrisoquin în ce priveşte enzimele
oxidative implicate în metabolizare, ca de exemplu: fenitoina, warfarina, tolbutamida etc.
 Polimorfismul alchilazelor
Există subiecţi la care metabolizarea unor medicamente ca paracetamolul devine
anormală, conducând la o creştere exagerată a methemoglobinei.

19
 2.2.Intoleranța dobândită
2.2.1. Mecanismul imunologic

Reacţiile adverse care sunt încadrate în această grupă sunt numite în exprimarea
curentă alergii şi apar ca rezultat al unei hipersensibilităţi produse de anumite substanţe
medicamentoase, având un caracter temporar sau permanent.
Producerea reacţiilor alergice presupune un mecanism imunologic care constă în:
- contactul organismului cu un medicament alergizant, în urma căruia rezultă
anticorpi (imunoglobuline), sau produce o sensibilizare a limfocitelor;
- un contact ulterior al organismului cu aceeaşi substanţă, contact care poate
duce la declanşarea reacţiei alergice.
Mecanismul imunologic implică un contact prealabil al medicamentului alergizant
(antigen) cu organismul, cu formarea de anticorpi (imunoglobuline) și/sau limfocite
sensibilizate. Un contact ulterior al antigenului cu organismul sensibilizat declanșează reacția
alergică.

2.2.2. Antigenii
Substanţele care determină formarea anticorpilor sunt:
- antigeni compleţi: macromolecule proteice, polizaharide etc.;
- antigeni incompleţi (haptene), care pot forma antigeni compleţi după legarea
de proteine etc.
Există câteva substanţe din a II-a categorie (haptene) care sunt implicate în generarea
de reacţii de tip alergic, şi anume: peniciline (ampicilina), cefalosporine, sulfamide, procaina,
acid acetilsalicilic, barbiturice, dextrani etc.
Există situaţii în care se poate produce hipersensibilizarea încrucişată (co-
sensibilizare), ca de exemplu paracetamolul, care poate induce hipersensibilizare faţă de
sulfamide antibacteriene, procaină etc.
Moleculele mici de medicament sau metaboliți pot acționa ca haptene și se combină
cu moleculele organismului pentru a produce antigene. Complexul antigenic format activează
sistemul imun (macrofage, limfocite B, limfocite T).
Iau naștere imunoglobuline care funcționează ca anticorpi și limfocite sensibilizate.
Odată constituită starea de alergie reacția alergică este declanșată de cantități foarte
mici de medicament alergenic. Antigenul (haptena + molecule ale organismului) se fixează
de anticorpi sau de receptorii de pe suprafața limfocitelor. Aceasta permite reacția cu
20
complementul și eliberarea de peptide citoactive, modificarea permeabilității membranare cu
eliberarea de substanțe tisulare active sau transformarea limfocitelor.

2.2.3. Factori favorizanți ai apariției alergiei la medicamente

Apariţia reacţiilor alergice poate depinde de anumiţi factori care favorizează acest tip
de reacţii adverse, ca de exemplu:
- factori dependenţi de medicament (potenţial alergic intrinsec al
medicamentului şi frecvenţa contactului cu organismul;
- factori dependenţi de organism, în care putem aminti: reactivitatea individuală
(mai intensă la femei), calea de administrare cu incidenţă crescută la preparatele administrate
topic pe piele şi mucoase etc.
Reacţiile alergice au câteva particularităţi distincte şi anume:
- absenţa relaţiei gradate doză/efect (doze foarte mici pot produce alergii grave);
- organismul sensibilizat prezintă un conţinut ridicat de anticorpi, ca de
exemplu: imunoglobulina E (IgE), anticorpi ce pot fi puşi în evidenţă prin teste cutanate sau
reacţii serologice etc.

2.2.4. Particularitățile reacțiilor alergice

Reacţiile alergice la medicamente sunt efecte nocive datorate intervenţiei unor
mecanisme imune. Apar la doze mici, farmacodinamic inactive de medicamente. Frecvenţa
lor este de cca 10% din totalul reacţiilor adverse. Alergia presupune o sensibilizare prealabilă,
deci o perioadă de timp pană la instalarea stării de hipersensibilitate. Sensibilizarea se
dezvoltă după 5-14 zile de la prima administrare.
Contactul iniţial uneori este greu de stabilit, iar riscul cel mai marcat de sensibilizare
apare după aplicare locală. Alergia este specifică pentru o anumită substanţă chimică, dar
poate cuprinde şi compuşi inrudiţi structural (alergie încrucişată). Pe langă medicamentele
propriu-zise, pot fi incriminate ca alergene şi diferite impurităţi sau substanţe auxiliare
conţinute în formele farmaceutice.
Reacţiile alergice sunt prin definiţie mediate imunologic. Un singur medicament poate
iniţia mecanisme imunologice variate datorită prezenţei unor determinanţi antigenici multipli.
Astfel, limfocitele T deţin un rol predominant în manifestările de hipersensibilitate de tip
intârziat (erupţiile maculo-papuloase induse de antibiotic ce apar după 72 ore de la
administrare), în timp ce anticorpii IgE sunt implicaţi în şocul anafilactic, angioedem şi unele
forme de urticarie.
21
 2.2.5. Tipuri de reacții alergice
Există 4 tipuri de reacţii alergice în funcţie de mecanismul de producere:
1.Reacţiile alergice de tip I sau anafilactic aparţin reacţiilor imediate. Sunt provocate
de cuplarea antigenului, care este medicamentul cu imunoglobulinele Ig E care acoperă
suprafaţa mastocitelor, producandu-se degranularea mastocitară, cu eliberare de mediatori ai
inflamaţiei şi alergiei: histamină, leucotriene, prostaglandine, bradikinină, care pot acţiona
sistemic sau la nivelul unor organe.
Aceste substanţe active produc creşterea permeabilităţii capilare cu extravazarea de
plasmă, edeme; vasodilataţie cu scăderea tensiunii arteriale; roşeaţa tegumentelor, prurit,
erupţii urticariforme, bronhospasm.
Manifestarea acută cu caracter sistemic a reacţiei de tip I este şocul anafilactic. Acest
sindrom survine rareori, dar este de o gravitate extremă. Este declanşat mai ales cand
medicamentul este introdus in organism pe cale injectabilă, deşi teoretic se poate declanşa pe
orice cale.
Simptomele se dezvoltă în cateva minute şi constau in dispnee acută prin
bronhospasm şi edem laringian, hipotensiune arterială pană la colaps, urticarie. Evoluţia
poate fi rapid letală dacă nu se intervine în timp util cu tratament adecvat.
Medicamentele care produc reacţii alergice de tip anafilactic sunt: penicilinele,
anestezicele locale (procaina, xilina).
Alte medicamente produc reacţii anafilactoide cu eliberare directă de histamină şi alte
autacoide, fără o sensibilizare prealabilă şi intervenţia mecanismelor imune: morfina
intravenos, tubocurarina, dextranii. Un tip particular de reacţie anafilactoidă este cea
provocată de antiinflamatoarele nesteroidiene: asfixie prin spasm bronşiolar, edem laringian
şi/sau colaps. Reacţia este incrucişată pentru medicamentele aparţinand acestei grupe.
Tratamentul de urgenţă al şocului anafilactic constă în oprirea imediată a administrării
medicamentului incriminat; adrenalină 0,5 mg s.c.; hidrocortizon hemisuccinat 100-250 mg
i.v.; calciu gluconic sau clorură i.v. foarte lent; antihistaminic H1 blocant (Romergan). Dacă
există risc de asfixie se practică traheostomia.
Prevenirea reacţiei alergice de tip anafilactic presupune evitarea polipragmaziei,
evitarea consumului de alimente mucegăite, interzicerea aplicării nejustificate pe tegumente
sau mucoase a penicilinelor, anamneza riguroasă şi testarea cutanată (cel mai frecvent se
practică intradermoreacţia cu doze foarte mici din medicamentul de injectat).

22
 2.Reacţiile de tip II sau citotoxic se datorează formării de anticorpi de tip Ig G şi Ig
M, direcţionaţi impotriva unor constituenţi tisulari, deveniţi antigenici in urma contactului cu
substanţa medicamentoasă. Astfel, apare liza sau distrugerea ţesutului respectiv. De exemplu,
anemia şi trombocitopenia care apar după antimalarice, sulfamide sau granulocitopenia
determinată de antitiroidiene.
3. Reacţiile de tip III sau mediate prin complexe imune apar în urma formării de
combinaţii complexe intre antigen şi anticorp, care se fixează de membranele bazale şi vase
mici, unde determină fenomene inflamatorii: erupţii cutanate, febră, tumefieri articulare şi
artralgii, nefrită.
Exemple: penicilinele, sulfamidele.
4. Reacţiile de tip IV sau mediate celular (întârziate) se produc prin intervenţia
limfocitelor sensibilizate, care determină fenomene inflamatorii în jurul vaselor, mai ales
cutanat. Ex. dermatita de contact după neomicină şi fotosensibilizarea produsă de tetraciclină.

2.2.6. Șocul alergic medicamentos

Reprezintă cea mai gravă formă de reacție adversă, cu o frecvență de manifestare în
continuă creștere.
Poate apărea la intervale foarte diferite de la o administrare la alta a medicamentului
(zile-ani), insă debutul poate apărea și în câteva minute sau secunde de la administrare.
Şocul alergic poate fi de mai multe feluri, dar are în general un debut rapid, o
simptomatologie alarmantă, evoluţie rapidă şi un sfârşit care poate fi exitus (moarte) sau
restabilire prin intervenţie de urgenţă asupra pacientului.
Metode de investigare a sensibilizarii la medicamente
-anamneza minuțioasă – cea mai eficientă și lipsită de riscuri metodă
-teste cutanate
Este mai frecvent la persoane cu polimedicaţie sau având diferite suferinţe, ca:
nevroze, tulburări endocrine etc.

2.2.7. Metode de investigare a sensibilizării la medicamente

Testele alergologice și istoricul medical al unui pacient pot confirma dacă semne și
simptome, cum ar fi strănutul, respirația șuierătoare și eruptiile cutanate, sunt cauzate de
alergii.
Testele alergologice pot identifica, de asemenea, anumite substanțe care declanșează
reacțiile alergice. Rezultatele testului alergologic pot ajuta medicul specialist alergolog să
23
stabilească un plan de tratament al alergiei, care poate include evitarea alergenului,
medicamente sau imunoterapie.
Ca metode de investigare a manifestărilor de tip alergic, există următoarele modalităţi:
- anamneza atentă a bolnavilor;
- teste in vitro (test de hemaglutinare pasivă etc.);
- teste cutanate (intradermoreacţie etc.)

2.2.7.1.Test ,,in vitro,,

Testele sanguine depistează prezența în sânge a anticorpilor față de diverși alergeni
(in vitro).
Testele sanguine de depistare a sensibilizării alergenice pot fi realizate:
- dacă o persoană prezintă urticarie sau o altă afecțiune dermatologică, ca de exemplu
eczema, ceea ce face mai dificil de interpretat rezultatele testelor cuatanate,
- dacă nu se poate întrerupe administrarea de medicamente antihistaminice sau
antidepresive triciclice,
- dacă a existat anterior o reacție alergică severă (anafilaxie).
Testele in vitro sunt la fel de precise ca și cele cutanate și pot fi utilizate în situația în
care pacientul trebuie să înceapă o imunoterapie care contră într-o serie de injecții, picături cu
administrare sublinbuală sau tablete sublinguale care au rolul de a crește toleranța la alergeni.
În acest caz, testul sanguin poate identifica anumite substanțe care declanșează alergii.
Testele in vitro presupun recoltarea și analiza unei probe de ser sau sânge, în funcție
de testul solicitat, și au următoarele avantaje față de testele intradermice:
 nu este necesară întreruperea terapiei antihistaminice (valabil pentru testarea
serologică);
 reprezintă metode de diagnostic sigure, cu o maximă sensibilitate și
specificitate;
 unii pacienți nu mai au o zonă de piele sănătoasă suficient de mare pentru
testarea intradermică;
 în mod normal, pacienții nu necesită sedare pentru recoltarea probei de sânge.
În plus, testele in vitro prezintă avantajul că pot fi efectuate la toate categoriile de
vârstă, iar medicația anti-alergică nu influențează rezultatele, nefiind necesară întreruperea
acesteia.
De asemenea pot fi recomandate în situațiile în care nu pot fi efectuate teste
cutanate in vivo la:
24
 - copii mici,
- pacienți cu leziuni cutanate extinse.
Teste in vitro ce pot fi utilizate pentru investigarea sensibilizării la medicamente sunt:
Testele sangvine celulare - îmbină avantajele testelor serologice cu cele ale testelor
intradermice, cuantificând atât răspunsul umoral, cât și răspunsul celular la alergeni.
Testul de degranulare a bazofilelor (BDT) - este un test de provocare in vitro cu
relevanță clinică mare pentru hipersensibilitatea de tip imediat; detectează cantitativ reacția
inflamatorie alergen-indusă după incubarea sângelui pacientului hipersensibilizat în contact
cu extractul de alergen.
Testul de transformare limfoblastica (LTT) este, în acest moment, singura metodă de
laborator de determinare a sensibilizării celulare specifice (hipersensibilitatea de tip IV).
Tratamentul antihistaminic nu trebuie întrerupt înaintea recoltării probei, însă se recomandă
intreruperea oricărui tratament cu corticosteroizi cu cel puțin 2 săptămâni înainte.

2.2.7.2. Teste cutanate

În timpul unui test alergologic cutanat, pielea este expusă acțiunii unor substanțe
numite alergeni care sunt implicate în declanșarea unor alergii și apoi sunt observate semnele
unei reacții alergice locale.
Testul alergologic cutanat este utilizat pe scară largă pentru a diagnostica afecțiuni
alergice, cum ar fi :
 alergia la polen;
 astmul cu eventuala sa componentă indusă de expunerea la alergen;
 dermatita (eczema);
 alergiile alimentare;
 alergia la penicilina
 alergia la înțepătura de albină.
Testarea cutanată poate fi folosită pentru persoane de toate vârstele, inclusiv sugari și
vârstnici. Totuși, în unele cazuri, testele cutanate nu sunt recomandate. Testul cutanat trebuie
evitat în cazul în care:
 pacientul ia medicamente care interfera cu rezultatele testului. Acestea includ
antihistaminicele, antidepresivele și unele medicamente contra arsurilor la stomac.
 Bolnavul area o boală severă de piele. Dacă afecțiuni severe ale pielii cum ar
fi eczemele sau psoriazisul afecteaza suprafețe mari pe brațe și spate - locurile obișnuite de
testare - s-ar putea să nu fie o suprafață suficientă de piele neafectată pentru a face un test.
25
  Bolnavul este foarte sensibil la alergenii suspectați. Acesta ar putea fi foarte
sensibil la anumite substante care, chiar și în cantitati mici folosite în testele cutanate i-ar
putea declanșa o reacție alergică severă (anafilaxie).
Cele mai des utilizate sunt testele cutanate efectuate prin tehnica prick (percutană)
deoarece acestea sunt rapide (rezultatul obținându-se rapid în 15-30 minute), sunt exacte și, în
general, mai ieftine decât testele sanguine (rezultate la minim 7 zile).
Se pot, însă, efectua numai de către medicul specialist alergolog, necesitând anterior
efectuării lor îndeplinirea condițiilor menționate anterior care să permită, pe de o parte,
efectuarea testării în condiții de siguranta pentru pacient (evitarea unor posibile reacții
alergice locale extinse sau generalizate în momentul testării), dar și corecta interpretare a
rezultatelor testării în corelație cu simptomele relevate de anamneză.
Testarea cutanată alergologică prin tehnica prick se realizează prin aplicarea pe pielea
pacientului (la nivelul fetei anterioare a antebrațului sau toracic posterior) a câte unei picături
din soluția de extract alergenic standardizat care va pătrunde în piele prin înțepătura
nesângerandă a acesteia cu o lantetă foarte fină (de aceea sunt bine acceptate și de copii).
Prin metoda intracutană (idr) se injectează o picătură de extract alergenic intradermic,
producându-se o mică umflătură.
În cazul unei reacții negative (persoana nu este sensibilizată la alergenul respectiv)
aspectul pielii nu se modifică la locul aplicării alergenului.
În cazul unei reacții pozitive, apare la locul aplicării, câte o papulă (ridicatură)
înconjurată de eritem (roșeală), ca la o urzicătură, de dimensiuni diferite, în funcție de care se
poate aprecia severitatea sensibilizării alergice.
Reacția pozitivă necesită apariția unei papule de minim 3 mm mărime sau cu minim 3
mm mai mare decât reacția locală la o soluție martor sigur negativ. Reacțiile mici au o
semnificație clinică redusă, iar prezența pseudopodelor (urzicatura cu contur asemănător cu
niște piciorușe) indică o sensibilizare importanta la alergenul respectiv.
Testele cutanate pozitive au aplicabilitate practică numai în cazul în care concordă cu
istoricul bolii. .
Rar, testele alergologice cutanate pot produce o reacție alergică severă, imediată.
Dacă, în zilele de după test, pacientul dezvoltă o reacție alergică severă, trebuie contactat
imediat medicul specialist. Medicul specialist poate deduce din istoricul pacientului cât este
de mare riscul de a reacționa sever la o testare cutanată și poate recomanda efectuarea
testelor cutanate în mai multe etape sau poate opta pentru determinarea imunoglobulinelor E
specifice serice în locul testelor cutanate.
26
 2.2.8. Profilaxia reacțiilor alergice
Pentru a preveni manifestările alergice iatrogene, se propun câteva măsuri de ordin
profilactic, şi anume:
- utilizarea cu mult discernământ a medicamentelor cu potenţial alergizant
ridicat;
- evitarea utilizării topice, cutanate sau pe mucoase a medicamentelor foarte
alergizante, ca de exemplu: peniciline, sulfamide etc.

2.2.9. Tratamentul reacțiilor alergice

Ca mod de tratament al manifestărilor de tip alergic se indică:
- oprirea urgentă a administrării medicamentului;
- utilizarea de medicamente antialergice (antihistaminice H1, adrenalină sau
corticosteroizi administrate i.v. lent).
În șocul anafilactic se injectează imediat adrenalina i.v. de preferință 0,1 - 0,5 mg
diluată în 10 ml ser fiziologic foarte lent.
În cazul în care colapsul persistă se administrează hemisuccinat de hidrocortizon
250 - 500 mg, iar în caz de edem glotic se face traheostomie.

2.3. Efecte adverse imunosupresive

Reacţiile adverse de acest tip constau în deprimarea capacităţii de apărarea a
organismului împotriva diferitelor particule cu rol antigenic. În terapie se utilizează
medicamente cu rol de modulare a sistemului imunitar.
Mecanismele implicate în producerea reacţiilor adverse imunosupresive pot fi diferite,
şi anume:
- mecanism farmacodinamic secundar;
- mecanism toxic;
- mecanism imunoalergic.
Un număr mare de medicamente utilizate în terapeutică au acțiune imunosupresivă
manifestată, însă, ca efect nedorit advers.
Levamisolul (cunoscut și utilizat ca imunostimulator) poate produce agranulocitoza ce
poate fi fatală atunci când este administrat pe termen lung.

27
 2.3.1. Tipurile de efecte adverse imunosupresive
În funcție de perioada de latență clinică se disting două tipuri de efecte adverse
imunosupresive:
1. agranulocitoza = manifestare clinică acută cu evoluție dramatică imediată spre
exitus
2. deficiența imunitară latentă = evoluție mascată cu manifestare clinică tardivă,
rezultând infecții deosebit de grave sau tumori maligne dezvoltate pe fondul de
imunodepresie.

2.3.2. Agranulocitoza
Agranulocitoza poate fi declanşată de numeroase medicamente, ca de exemplu:
- analgezice-antipiretice (pirazolona, anilide etc.);
- antiinflamatoare nesteroidiene;
- sulfamide, antibiotice şi chimioterapice (peniciline, cefalosporine,
cloramfenicol);
- anestezice generale;
- antiepileptice (carbamazepină, fenitoin etc.);
- neuroleptice fenotiazinice;
- antiaritmice (propranolol);
- antihistaminice H1 şi H2;
- antitiroidiene;
- antidepresive triciclice;
- antihipertensive (alfa-metildopa etc.).
Viteza de instalare a bolii este dependentă de mecanismele implicate în producerea ei,
mecanismul imuno-alergic având evoluţie foarte rapidă.
În funcție de mecanismul de producere implicat, perioada de timp până la debutul
bolii poate fi:
- fenotiazinele pot produce agranulocitoză prin mecanism toxic, viteza de
instalare fiind 3-12 săptămâni;
- metamizolul poate provoca, prin mecanism imunologic la pacient
nesensibilizat, boala în 7-10 zile;
- metamizolul poate declanşa boala prin mecanism imunologic la persoană
sensibilizată în 6-10 ore;
Pentru tratamentul agranulocitozei se impun următoarele măsuri:
28
 - oprirea imediată a tratamentului;
- spitalizare în cameră sterilă;
- tratament de urgenţă cu antibiotice în doze mari;
- transfuzie de granulocite;
- transplant medular, în cazul în care aplazia este ireversibilă.

2.3.3. Deficiența imunitară latentă

Această suferinţă poate avea cauze diverse, şi anume:
- infestări virale (HIV);
- substanţe toxice;
- diferite stări carenţiale;
- medicamente.
Medicamente care produc deficienţă imunitară latentă prin diferite mecanisme:
a. Medicamente ca sulfamidele, fenotiazinele, antitiroidienele, cloramfenicolul, pot
produce această boală prin acţiune hipoplazică-medulară pe seria albă sau generală.
b. Medicamente ca: alcool, anestezice generale, neuroleptice feno-tiazinice,
tranchilizante benzodiazepinice, antibiotice (tetraciclina, rifam-picina, eritromicina,
cotrimoxazol, digoxina pot produce această deficien-ţă imunitară prin deprimarea imunităţii
celulare.
c. Medicamente ca: anestezice generale, neuroleptice fenotiazinice, antiepileptice
(fenitoina), nicotina în exces, streptomicina, pot produce deficienţă imunitară latentă prin
deprimarea imunităţii umorale (scăderea sintezei de anticorpi).
d. Antiinflamatoarele nesteroidiene, glucocorticoizii şi citostaticele, pot induce
această suferinţă prin inhibarea sintezei proteice, în limfocite etc.

2.3.4. Măsurile de profilaxie a efectelor adverse imunosupresive

Reacţiile adverse imunosupresive sunt foarte grave, datorită evoluţiei care se poate
derula precum s-a arătat:
- rapidă, iminenţă de moarte rapidă, în cazul şocului toxiinfecţios;
- sau lentă, când pot rezulta tumori maligne sau alte suferinţe grave.
Ţinând cont de cele afirmate, se impun, în primul rând, măsuri profilactice, ca de
exemplu:
- o bună cunoaştere a medicamentelor cu potenţial farmacotoxicolo-gic
imunodepresiv;
29
 - limitarea utilizării medicamentelor care pot produce acest tip de reacţii
adverse;
- utilizarea cu multă prudenţă a antibioterapiei profilactice în chirurgie;
- limitarea pe cât posibil a antibioterapiei în perioada copilăriei, perioadă în care
se dezvoltă sistemul imunitar;
- utilizărea antibioticelor sau sulfamidelor numai după efectuarea
antibiogramei;
- asocierea medicamentelor cu potenţial imunodepresiv cu imunostimulante la
bolnavii cu risc.

30
 Capitolul III. Toleranța

Toleranţa reprezintă scăderea eficacităţii medicamentului în urma administrării

repetate. Necesită creşterea dozei pentru a determina acelaşi efect terapeutic ca la începutul
administrării.
Mecanismul de producere poate fi cel mai frecvent farmacocinetic (ex. prin inducţie
enzimatică, cum este cazul la fenobarbital) sau farmacodinamic, prin scăderea sensibilităţii
neuronilor sau prin intervenţia unor mecanisme de tip contrar celui exercitat de medicament.
Acest tip de manifestare constă într-o sensibilitate scăzută a organismului la acţiunea
diferitelor medicamente.
Toleranţa poate fi de două tipuri:
- înnăscută (congenitală);
- dobândită.
Toleranța înnăscută poate fi de mai multe feluri, şi anume:
- toleranţa de specie, ca de exemplu: iepurele, tolerează atropina datorită
faptului că posedă atropinesteraza, o enzimă care metabolizează acest alcaloid;
- sau toleranţa de grup – când anumite populaţii prezintă un anumit deficit
enzimatic cu repercusiuni asupra metabolizării diferitelor medicamente.
Toleranța dobândită constă în scăderea efectului medicamentului în urma
administrării repetate, fiind nevoie de creşterea dozei pentru obţinerea aceloraşi efecte.
Toleranţa dobândită este de două feluri, şi anume:
- acută (tahifilaxie);
- cronică (obişnuinţă).
Toleranţa acută constă în scăderea treptată a efectului produs de medicamente prin
administrări repetate, la intervale scurte de timp. Acest tip de toleranţă are următoarele
caracteristici:
- fenomenul este reversibil, după întreruperea tratamentului;
- toleranţa se instalează rapid;
- efectul se diminuează treptat, până la dispariţie;
- durata efectului este scurtă, după întreruperea tratamentului.
Tahifilaxia este o scădere a eficacităţii in urma administrării de medicamente în doze
mai mari la intervale scurte de timp. Se datorează epuizării stocurilor de mediatori. Se

31
recomandă reluarea tratamentului cu doze mai mici la intervale mai mare. Ex. la efedrină şi
cafeină.
Tahifilaxia are următorul mecanism de producere:
- epuizarea sau saturarea unor receptori;
- desensibilizarea receptorilor prin internalizare (down regulation).
Exemple de medicamente care pot da tahifilaxie sunt:
- efedrina, β2-adrenomimetice, nitriţi organici coronarodilatatori etc.
Toleranţa cronică constă în scăderea efectului substanţelor medicamentoase după
administrarea repetată, fiind necesară creşterea dozei pentru obţinerea aceluiaşi efect.
Datorită obişnuinţei, organismul poate să suporte la un anumit moment chiar doze
toxice fără probleme. Un tip de obişnuinţă este mitridatismul, nume care vine de la
Mitridates, regele Pontului, care a experimentat o astfel de toleranţă cronică dobândită.
Toleranţa cronică are următoarele caracteristici:
- se instalează lent;
- este necesară creşterea treptată a dozelor;
- fenomenul este reversibil după o perioadă de timp mai îndelungată.
Şi în cazul acestui tip de toleranţă, mecanismul farmacodinamic este desensibilizarea
receptorilor prin down regulation.
Acest tip de toleranţă poate fi dat de substanţe medicamentoase, ca: hipnotice
barbiturice, agonişti opioizi etc.
Dependenţa apare în urma consumului excesiv de medicament fără justificare
terapeutică. Este o stare de intoxicaţie cronică a organismului, caracterizată prin necesitatea
constrângătoare de a folosi un anumit medicament.
Farmacodependenţa apare când în contextul existenţei persoanei apar anumite
circumstanţe favorizante, dintre care amintim:
- mediul socio-cultural al persoanei;
- particularităţile psiho-somatice individuale;
- utilizarea de substanţe care produc farmacodependenţă.
Are următoarele caracteristici:
a) Dependenţa psihică - este dorinţa invincibilă de ordin psihologic de a administra
medicamentul, datorită euforiei pe care acesta o produce.
b) Dependenţa fizică - este necesitatea de a continua folosirea medicamentului pentru
a evita tulburările grave ce apar la intreruperea administrării lui. Persoana va lua

32
medicamentul, de data aceasta, nu datorită dependenţei psihice, ci pentru a evita apariţia
sindromului de abstinenţă. Acesta este caracteristic pentru fiecare substanţă.
La câteva ore după oprirea administrării medicamentului apar fenomene clinice
zgomotoase, care reprezintă de fapt o imagine in oglindă a efectelor medicamentului
respectiv: anxietate, disforie, căscat, hipersecreţie lacrimală, salivară, agitaţie, insomnie,
dureri musculare, polipnee, tahicardie, hipertensiune arterială, crampe abdominale, vomă,
diaree, frisoane cu piloerecţie, sudoraţie excesivă, deshidratare, colaps.
c) Toleranţa - este diminuarea progresivă a efectului la repetarea administrării,
respectiv necesitatea creşterii dozei pentru a obţine efectul scontat. Aceasta apare mai ales
pentru fenomenele de ordin subiectiv şi mai puţin pentru cele periferice. Mecanismele
toleranţei pot fi de tip farmacocinetic (prin inducţie enzimatică) sau farmacodinamic
(scăderea reactivităţii neuronilor şi intervenţia unor mecanisme adaptative de sens contrar).
d) Intoxicaţia cronică - duce la o degradare fizică, psihică, scăderea rezistenţei la
infecţii, infecţii intercurente cu virusul hepatitei B, HIV.
e) Pericolul social (psihotoxicitatea) - persoana prezintă tulburări de comportament,
uneori cu caracter psihotic, recurge la acte antisociale (talhărie, crimă), pentru a-şi procura
medicamentul respectiv.

33
 Capitolul IV. Medicația antialergică. Antihistaminicele H1

4.1. Baze filiopatologice

4.1.1. Alergia
Alergia reprezintă o reactivitate modificată a unui organism, pornind de la cuvântul
(grecesc „allos" care înseamnă deviere de la starea originală, normală).
Alergia este o reactivitate particulară, exagerată, specifică a unui organism față de o
substanță care, în cantități comparabile, este inofensivă pentru subiecții normali. Alergia este
o formă de manifestare a reacțiilor imunobiologice și este dependentă de existenta antigenilor
și anticorpilor.
Este o formă de manifestare a reacţiilor imunobiologice şi este dependentă de
existenţa:
 antigenilor
 anticorpilor
Antigen este orice substanță care, în contact cu un organism, antrenează elaborarea de
anticorpi specifici și are capacitatea de a reacționa efectiv cu aceștia.
Antigenele se împart în :
Imunogen este o substanţă care are capacitatea de a induce formarea anticorpilor sau
sensibilizarea celulelor reactive.
Haptenele (sau antigene incomplete) sunt substanţe cu greutate moleculară mică sau
foarte mică, structură simplă, capabile să interacţioneze cu receptorii antigenici, dacă aceştia
există.
Antigenii propriu-zisi (compleți) sunt molecule proteice, complexe proteinice,
polizaharide.
Haptenele (antigeni incompleti) sunt substanțe susceptibile de a se combina numai cu
anticorpi specifici preexistenți. Nu sunt antigenici, sunt incapabile de a antrena singure
formarea anticorpilor, dar pot deveni antigeni compleți prin combinarea cu unele proteine.
Unele medicamente (ex. Penicilina, sulfamide, acidul acetilsalicilic, pirazolone, procaina etc.)
sau diferite substanțe chimice pot fi haptene.
Anticorp este o substanță care apare în organism ca urmare a contactului cu un
antigen și care are proprietatea de a reacționa efectiv cu acesta.
Anticorpii sunt substanțe specifice, configurația lor chimică spațială fiind
complementara celei a antigenilor respectivi și de aceea reacționează numai cu aceștia.

34
Anticorpii sunt substanțe care apar în organism ca urmare a sensibilizării cu un antigen și cu
care reacționează electiv.
Alergeni au fost denumiți antigenii care provoacă simptome alergice și care, în contact
cu un organism, stimulează producția de anticorpi, dar și de celule sensibilizate, conferindu-le
calitatea de a fi imunogeni.
Alergia constă în diverse simptome provocate printr-un mecanism imunologic ca
urmare a expunerii la un alergen bine determinat, având la bază reacția antigen-anticorp.
Reacția alergică cuprinde un ansamblu de fenomene datorate introducerii (sensibilizării)
și apoi reintroducerii antigenului.
Putem aminti ca alergeni unele medicamente ca:
- acidul acetilsalicilic,
- procaina,
- penicilina,
- sulfamide sau substante chimice ca: formaldehida, rasini, tiramina, nichel, cobalt,
etilendiamina.
În general, se consideră că orice macromoleculă organică poate fi antigenică, deci
poate produce sensibilizare.

4.1.2. Procesul de sensibilizare

Termenul de alergie se aplică la reacțiile obținute odată cu reintroducerea unui alergen la
un individ sensibilizat dinainte la acesta.
Dacă un subiect normal se expune la contacte repetate cu un antigen, într-o anumită
doză sensibilizantă, poate forma anticorpi, devenind, astfel, alergic, sensibilizat, având o stare
de hipersensibilitate care duce la un răspuns imunitar exagerat.
O serie de factori influențează procesul de sensibilizare, și anume:
- reactivitatea individuală - apare la persoane predispuse;
- calea de contact alergen-organism, mai susceptibilă fiind pielea, apoi mucoasele
aparatului respirator, digestiv, calea injectabilă;
- frecvența și intensitatea contactului alergen-organism.
Tipuri de sensibilizare
a) Activă – apare ca răspuns la o stimulare antigenică.
b) Pasivă – se transmite prin injectarea de ser conținând anticorpi.
Alergia tipică este cea activă.

35
 În general, toate organismele sunt susceptibile de a se sensibiliza, dar unele sunt mai
ușor sensibilizate decât altele.
Factorii care intervin depind de:
a) teren (reactivitatea individuală);
b) calea de contact alergen-organism, ordinea descrescandă a susceptibilității
fiind pielea, mucoasele aparatului respirator, mucoasele aparatului digestiv, calea injectabilă;
c) frecvența și intensitatea contactului alergen-organism;
d) puterea antigenică (facultatea unui antigen de a provoca formarea de
anticorpi).

4.1.2.1. Elaborarea anticorpilor

Anticorpii sau imunoglobulinele sunt glicoproteine prezente în fracţiunea
gamaglobulinica a serului.
Răspunsul imun specific, declanşat de pătrunderea în organism a unei macromolecule
sau a unei celule străine, se caracterizează prin apariţia de proteine specifice denumite
anticorpi.
Anticorpii sunt produși de țesuturile limfatice și sunt de două feluri:
a. anticorpi humorali – secretați de limfocitele formate în ganglioni și în foliculii
limfatici din tubul digestiv;
b. anticorpi tisulari – produși de limfocite de tip T (de origine timică).
Din punct de vedere chimic anticorpii sunt imunoglobuline (Ig) clasificate în mai
multe categorii (IgG, IgA, IgM, IgD, IgE). Anticorpii apar în sânge în 4-10 zile de la
contactul sensibilizant. Timpul care precede apariţia anticorpilor circulanţi liberi este numit
perioada de inducţie sau faza de sensibilizare.
LgA joacă un rol important în lupta împotriva bacteriilor în mucoase (ex. Căile
respiratorii).
IgD intervin în maturarea limfocitelor.
IgE au un rol cheie în lupta impotriva paraziţilor şi în mecanismul producerii alergiei.
Ele sunt secretate împotriva alergenelor (anumite tipuri de antigene) şi antrenează în
organism eliberarea de histamină, substanţă responsabilă de apariţia simptomelor alergiei.
IgG sunt produse în cursul unui contact cu antigenul, contact care se prelungeşte sau
în cursul unui al doilea contact al organismului cu un antigen. Acesta este raspunsul-
memorie, principiul în baza căruia funcţionează imunitatea dobândită şi vaccinurile.

36
 IgM sunt imunoglobulinele secretate în cursul primului contact al organismului cu un
antigen.
Anticorpii sunt imunoglobuline capabile să se lege specific de antigenul care a
determinat sinteza lor. Prin interacţiunea antigen-anticorp se formează complexe imune care,
în funcţie de natura sau mărimea antigenului pot fi solubile sau se traduc prin precipitare,
aglutinare (hemaglutinarea) sau neutralizare (în cazul virusurilor sau a toxinelor).
După legarea antigenului devin accesibile zonele de legare ale sistemului complement
ducând la activarea în cascadă a acestuia. Sistemul complement este un set de proteine şi
glicoproteine plasmatice cu rol esenţial în apãrarea organismului. Unul din rolurile sale este
acela că poate distruge complexele immune alături de celulele fagocitare (macrofage,
limfocite T, polimorfonucleare neutrofile, monocite).

4.1.2.2. Reacția antigen-anticorp

Reacția antigen-anticorp are loc în situația când un organism sensibilizat (purtător
de anticorpi) vine din nou în contact cu antigenul, într-o cantitate suficientă pentru a o
declanșa. Această reacție determină eliberarea de anticorpi, heparina, acetilcolina, proteaze,
hidrolaze.
Se poate spune că rolul antigenilor nu este numai de a produce anticorpi specifici, dar și
cel de a activa sistemul inflamator al gazdei sau de a interveni în activarea complementului.
În marea lor majoritate, alergenii sunt factori exteriori organismului, elemente din
mediul extern și sunt grupați după calea de pătrundere astfel:
• Pneumoalergeni (polen, fungi atmosferici, praf de casa, de origine animală, păsări);
• Alergeni alimentari și digestivi (albușul de ou, lapte de vacă, căpșuni, fragi, etc.);
• Alergeni de insecte (veninuri de insecte);
• Alergeni medicamentoși (antibiotice beta-lactamice, insulina, protamina,
substanțe radiologice de contrast, etc.);
• Alergeni chimici (profesionali sau nu).

4.1.2.3. Tipuri de reacții alergice

Se descriu 4 tipuri de reacții alergice, care au la bază o stare de hipersensibilizare: tip
I, tip II, tip III, și tip IV. Cele 4 tipuri de sensibilizare pot fi foate diferite unul de altul, alte
ori mai multe tipuri pot fi intricate în același sindrom sau proces.
Tipul I, denumit si hipersensibilizare imediată este inițiat de alergeni (sau
antigen) fiind dependent de IgE. Printre bolile recunoscute ca aparținând tipului I citez:
37
 - șocul anafilactic,
- urticaria,
- rinita si conjunctivita alergică,
- astmul bronșic alergic,
- edemul Quincke,
- dermita atopică,
- pruritul.
Tipul II – reacția citotoxică sau citolitică.
Tipul II de reacție citotoxică se întâlnește în anemiile hemolitice (formarea
autoimună sau după medicamente, agenți infecțioși care pătrund în organism), în leucopenii,
purpura trombocitopenică.
Tipul II se asociaza cu tipul III în nefrite, boala serului, astmul bronșic, unele
alergii medicamentoase.
Tipul II se asociaza cu tipul IV în fenomenul rejecției de grefă, tiroidita.
Tipul III de reacții alergice se întâlnește în alergia medicamentoasă, alveolite, astm.
Tipul IV - denumită și reacție de hipersensibilizare mediată celular sau
întarziată are ca forme: tuberculoza, fenomenul de rejectie de grefă, dermatitele de contact.
Tip Denumirea Anticorpi Exemple Observatii
I Anafilactica, Ig E Soc anafilactic acut Reactie mediata prin
reaginmediata, tip Edem laringian eliberarea histaminei din
imediat Urticarie acuta bazofile si mastocite
Astm alergic
Rinite alergice
sezoniere si perene
Eczema atopica
Manifestari alergice
digestive
Anemii hemolitice
Unele leucopenii
II Citotoxica Ig G Anemii hemolitice Mediata prin reactia
Ig M antigen-anticorp la
suprafata celulara
Implicarea
complementului
III Complex antigen- Ig G Boala serului Mediata prin depunerea
anticorp (complexe Alveolita alergica tisulara a complexelor
imune circulante) extrinseca antigen-anticorp
Implicarea
complementului uneori
IV Intarziata mediata Limfocite Dermatita de contact Mediata prin migrarea
celular, tip sensibilizate Alergii infectioase de locala a limfocitelor

38
 tuberculinic origine parazitara, Anticorp seric
virala, micotica, nedemonstrabil
bacteriana

4.2. Tratamentul tulburărilor alergice

Terapia antialergică are la bază câteva principii generale:
a. eliminarea alergenului pe cât posibil;
b. măsuri de igienă ca: păstrarea curățeniei pentru diminuarea acarienilor, a părului de
animale de casa, etc.
c. tratamentul antialergic specific sau imunoterapia specifică cu alergen, cunoscută,
inițial, ca desensibilizare specifică (hiposensibilizare);
d. tratamentul nespecific în bolile alergice vizează combaterea modificărilor
fiziopatologice prin mijloace care acționeaza patogenic sau simptomatic, reducând sau
prevenind manifestările clinice.

4.2.1. Tratamentul specific

Imunoterapia specifică (ITS) presupune identificarea alergenului și constă în
administrarea la bolnavul alergic în doze crescute a unui extract alergenic în scopul obișnuirii
(tolerării) de către organism a alergenului cauzator de boală.
Desensibilizarea specifică se face prin injectarea subcutanată a alergenului cu
creșterea lent progresivă a dozelor până la obținerea unei doze de întreținere. Se mai pot
administra oral și sublingual, având la bază stimularea antigenică a limfocitelor din sistemul
imun local.
Inițierea ITS se face de către medicul specialist alergolog în colaborare cu un serviciu
ATI, fiind dotat cu trusa antișoc anafilactic (adrenalina, corticoizi injectabili,
antihistaminice injectabile, soluții perfuzabile, flacoane cu aerosoli de beta-2-adrenergice,
aminofilina, garou, etc.)
Manifestările clinice care beneficiază de ITS sunt cele respiratorii (rinita, astmul),
oculoconjunctivitele, urticaria, alergia la veninul de insecte. Se folosește foate rar în
alergia medicamentoasă.
Tratamentul homeopatic poate reprezenta o alternativa la tratamentul obișnuit
alergologic sau o completare la acesta. Homeopatia oferă avantajul reducerii folosirii
medicamentelor cu risc (corticoterapie) cu o terapie mai „blândă".
Homeopatia asigură o stricta individalizare a terapeuticii - obiectiv al homeopatiei
prin administrarea unor diluții foate mari, deci cantități infinitezimale de substanță.
39
 Influențarea factorilor cauzali se face prin utilizarea unor diluții homeopatice a
alergenilor responsabili sau bănuiți de producerea sensibilizării pacientului.

4.2.2. Tratamentul nespecific

Terapia nespecifică a bolilor alergice sau cu componentă alergică cuprinde o serie de
grupe de medicamente care influențează eliberarea și fixarea mediatorilor, dintre care amintim:
a) antihistaminice
b) antiserotoninice
c) adrenalina (antagonist fiziologie al histaminei)
d) corticosteroizi
e) inhibitorii degranularii mastocitare
f) imunodepresive
g) psihotrope.
Utilizarea acestor clase de medicamente reprezintă o alternativă extrem de
viabilă, avantajoasă prin efectele favorabile și extrem de constante în terapia antialergică.

4.3. Histamina și antihistaminicele H1

4.3.1. Histamina
Histamina este o amină biogenă care alături de catecolamine şi serotonină joacă un rol
important in procesele fiziologice şi fiziopatologice.
Histamina este o amină care provine din histidină, în urma unei reacţii de
decarboxilare. Pierderea grupării carboxilice îi conferă substanţei un caracter bazic prin
activitatea pronunţată a grupării aminice.
Formează cu ușurință săruri, cele mai utilizate fiind diclorhidratul și fosfatul acid de
histamină. Ea este răspândită atât în lumea plantelor cât şi în regnurile superioare
Nu histamina din hrană produce excesul histaminei din corp, ci diferiţi alergeni (polen
anemofil, alimente histaminofore, acarieni, etc.).
Sensibilitatea la această amină se manifestă prin semne ca: urticarie, edem,
hipotensiune (rar - hipertensiune), hiperaciditate gastrică, arsuri în zona cardia a stomacului,
stări alergice, pusee astmatice, contracţii involuntare ale muşchilor, cefalee pulsatilă,
tahicardie, înroşirea pielii, şoc anafilactic. Aceste semne apar sau nu asociate, în funcţie de
sensibilitatea receptorilor histaminici.
Substituiri la azotul aminic liber sau în diferite poziții ale inelului imidazolic
determină diminuarea acțiunii. Inlocuirea imidazolului cu pirazol este urmată de păstrarea
40
acțiunii stimulatoare asupra secreției gastrice, diminuarea celei hipotensive și dispariția
efectului asupra intestinului izolat.
Aplicată local cutanat produce tripla reacţie a lui Lewis: roşeaţă circumscrisă (apare
rapid ca urmare a capilarodilataţiei), inconjurată de un halou purpuriu (prin dilataţie
arteriolară - apare mai tarziu prin reflex de axon), iar la sfarşit apare o papulă centrală
(intumescenţă albă) prin extravazare de plasmă. Seamănă cu o urzicătură şi este insoţită de
prurit.
Rolul fiziopatologic - în reacţia atg-atc de tip I (anafilactic), în leziuni mecanice
(strivire, energie radiantă, căldură, arsură, radiaţii ionizante se eliberează histamină). Joacă un
rol important în patomecanismul bolii de iradiere, a şocului traumatic, arsurilor extinse. De
asemenea, există unele medicamente care eliberează direct histamina - morfina, tubocurarina,
dextranii, dar si unele toxine vegetale, animale, microbiene.
Indicaţiile terapeutice:
 în scop diagnostic pentru evidenţierea unei anacidităţi histaminorefractare;
 în afecţiuni reumatice local prin iontoforeză (produce hiperemie);
 pentru desensibilizare nespecifică în unele boli alergice (se administrează la
început doze infime, apoi în doze progresiv crescânde timp de cca 3
săptămani).

4.3.1.1. Sinteză, depozitare, metabolism

Se formează din aminoacidul histidină prin decarboxilare. Se depozitează în
mastocite, care se găsesc în număr mare în tubul digestiv, plămâni şi tegumente. In cantităţi
mai mici este prezentă sub formă liberă.
În corpul uman cea mai mare cantitate de histamină se găseşte la nivelul plămânilor, a
pielii şi a mucoasei gastrice.
Din punct de vedere biologic şi fiziologic, histamine pentru om este:
-o substanţă fiziologică cu acţiune locală,
-un hormon tisular,
-un mediator chimic.
Histamina acţionează prin contactul direct cu diferite ţesuturi (vase de sânge,
mucoase, glande cu secreţie externă), având un efect mai mult sau mai puţin iritant (în funcţie
de sensibilitatea individuală) asupra acestora.

41
 Acţiunea de contact a histaminei este mult amplificată de efectul de hormon local,
cele două aspecte necesitând o abordare comună.
Ca hormon tisular (local), histamina provoacă dilatarea vaselor capilare şi
contractarea vaselor mari. Ea măreşte permeabilitatea capilarelor, determină contractarea
musculaturii netede şi măreşte secreţia de acid clorhidric în stomac. Histamina este
responsabilă de apariţia stărilor alergice, mai ales a guturaiului produs de polen [9,12].
Acţiunea de hormon tisular a acestei amine, depinde de sensibilitatea receptorilor de
histamină. Receptorii histaminici sunt situaţi la nivelul membranelor celulare.
Histamina ca mediator chimic intervine atât în transmiterea impulsurilor nervoase, cât
şi, mai ales, în activitatea mastocitelor (cele mai multe histamine sunt eliberate de către
mastocite).
Atunci când are loc o hiperproducţie endogenă de histamine sau când se
înregistrează un deficit a enzimei histaminaza (ferment ce degradează histamina),
eozinofilele, numite şi acidofile - elemente figurate din rândul leucocitelor, sunt atrase spre
ţesutul conjunctiv printr-un mediator chimic (factor chemotactic) eliberat de mastocite.
Eozinofilele migrate spre conjunctive, vor elibera enzime şi prostaglandine, care au tendinţa
de a inhibă histaminele eliberate de către mastocite. Deoarece eliberarea de histamine de
către mastocite se face cu consum de energie şi de calciu ionic, de multe ori excesul în
această amină conduce la instalarea unor crize de tetanie.
Histamina se formează preponderent în elementele celulare fixe ale ţesutului
conjunctiv (mastocite) precum şi unele leucocite (bazofile). Histamina din organism mai
poate să provină direct din sursele de hrană (histamina exogenă) sau din reacţiile biochimice
ce au loc în organismul uman (histamina endogenă).
Este discutabil şi destul de puţin probabil ca histamina din hrană să îşi manifeste
nocivitatea în mod direct, mai ales că, după cum se ştie alimentele histaminofore pot fi sărace
în histamine libere, ele producând mai degrabă o reacţie de tip alergic, care conduce la o
secreţie endogenă sporită de histamină. Histamina, în cantitate mică, dacă are o scurtă
existenţă în această formă (în mod normal se înlocuieşte ciclic), este benefică organismului
uman, având un rol stimulent şi reglator al ţesuturilor din corp.
Histamina stimulează secreţiile gastrice, produce vasodilataţie periferică, provoacă
vasoconstricţia vaselor mari, măreşte permeabilitatea capilară, creşte sensibilitatea cutanată
amplificând senzaţiile neplăcute (mâncărimea) sau cele plăcute (excitaţia sexuală, orgasmul).
Persoanele sensibile la diferite substanţe nenocive pentru majoritatea oamenilor, suferă
efectele unui nivel crescut al histaminei în organism.
42
 Cantitatea de histamină existentă sub formă legată în organism este atât de mare,
încât, dacă s-ar elibera brusc, ar produce moartea.
Concentrația sanguină normală de histamina este de 0,03-0,05 mq/litru, din care 70-90
% se află în polinucleare și plachete, în ultimele fiind localizată în aceleași organite celulare
cu serotonina.
Capacitatea serului de a lega histamina se numește histaminopexie. Această capacitate
este mult diminuată sau absentă la alergici, în fazele evolutive.
Histamina existentă în organism are origine endogenă – provenind din decarboxilarea
histidinei sau exogenă – din alimente.
Histamina legată poate fi eliberată, devenind activă, sub influența unor factori fizici
(traumatisme, arsuri, iradiații), chimici (proteze, dextran, morfina, substanțe 48/80, rezerpina,
cortizon, insulina, polimixina, gastrina), în socul anafilactic, în alte reactii alergice, în
inflamații.
Histamina se absoarbe puțin din tubul digestiv la omul normal și mai mult în condiții
patologice, când este crescută permeabilitatea mucoasei intestinale. După administrare
parenterală sau eliberarea din țesuturi difuzează repede în tot organismul.
Eliminarea histaminei din organism este neglijabilă. Mai puţin de 3% din histamină se
excretă pe cale renală cu structură neschimbată. Pentru a se putea debarasa de acest compus,
organismul trebuie mai întâi să-l degradeze. Neutralizarea histaminei se face sub cataliză
enzimatică, sub acţiunea fermentului histaminaza.
Organismul uman nu dispune de mecanisme eficiente de neutralizare a excesului de
histamină. Cele mai multe substanţe endogene, care limitează cantitatea de histamină, nu sunt
antihistaminice propriu-zise, deoarece nu blochează receptorii (H1, H2, H3) histaminici de pe
suprafaţa membranelor celulare. Antihistaminicele propriu-zise sunt întotdeauna substanţe de
sinteză, care posedă capacitatea de a bloca receptorii histaminici, ele neavând similitudine în
natură. Deşi nu există antihistaminice naturale propriu-zise, o serie de principii active de
origine vegetală acţionează pe căi indirecte, în sensul diminuării excesului şi sensibilităţii la
histamină.
Este biotransformată prin mai multe mecanisme:
- dezaminare oxidativă,
- metilare,
- acetilare,
- conjugare.

43
 La om, activitatea histaminolitică este foarte mare în ficat, intestin, plămâni, rinichi,
este mai mică în sânge, mușchi striați, splină, suprarenale și lipseste în stomac, inimă, piele și
urină. Histamina se elimină mai ales prin urină, sub formă activă, în cantități mici și inactivă
în cea mai mare parte.
Majoritatea antihistaminicelor sunt metabolizate în ficat și execretate în urină.
Antihistaminicele H1 se absorb repede după administrare orală sau parenterală și se
elimină pe cale renală, ca metabolizați.

4.3.1.2. Funcțiile histaminei endogene

Histamina este unul dintre mediatorii preformați care se eliberează din mastocite ca
rezultat al interacțiunii antigenilor cu anticorpii IgE de pe suprafața mastocitelor, jucând,
astfel, un rol central în hipersensibilitatea imediată și răspunsurile alergice.
Histamina intervine și în răspunsul inflamator acut, unde în țesutul inflamat, lezat,
produce vasodilatație locală și extravazarea de plasma ce conține mediatori ai
inflamației acute , anticorpi și celule inflamatorii .
Efectele complexe ale histaminei sunt mediate de 3 subtipuri de receptori histaminici:
H1 H2, H3. Fiecare categorie de receptori este stimulată prin agonisti specifici și
inhibată prin antagoniști.
Histamina poate acționa ca mesager intracelular, cu rol în stimularea proceselor de
creștere și reparare tisulară.
Activează terminațiile senzitive pentru prurit când s-a eliberat în epidermă, iar în
derm evocă durere.
Majoritatea efectelor importante ale histaminei în bolile alergice sunt mediate prin
receptorii H1:
a)stimulează musculatura netedă, contractă bronhiile și musculatura intestinală;
b) crește permeabilitatea vasculară, ceea ce poate avea drept consecință hipotensiunea și
socul.
La nivelul sistemului cardiovascular, histamina dilată vasele mici, scăzând rezistența
periferică și presiunea arterială prin stimularea producerii locale de oxid nitric și prostaciclină,
care relaxează musculatura netedă vasculară.
Șocul histaminic apare la doze mari de histamină sau când este eliberată masiv în
timpul anafilaxiei sistemice, cauzând o progresivă și profundă scădere a presiunii arteriale,
tahicardie, bronhoconstrictie, tulburări gastro-intestinale.
In aceste condiții, bronhoconstricția la cobai, care sunt foarte sensibili duce la moarte.
44
 4.3.2. Antihistaminicele H1
Antihistaminicele sunt antagonişti competitivi ai histaminei, substanţe sinetice care
blochează receptorii histaminici.
Antihistaminicele se absorb bine din intestin. Timpul de înjumătăţire este relativ scurt
pentru cele din prima generaţie, dar mai durabil pentru majoritatea celor din a doua generaţie.
Epurarea se face predominant prin metabolizare hepatică. În cazul astemizolului, loratadinei
şi terfenadinei, aparţinând celei de a doua generaţii, metabolizarea poate fi întârziată prin
medicamente cu proprietăţi inhibitorii enzimatice. Cetirizina este epurată predominant prin
eliminare renală.
Medicamentele anti H1 sunt antihistaminice clasice care conțin gruparea etilamina,
prezentă și în molecula histaminei. De aceea, multe antihistaminice, pe lângă acțiunea
principală, de antagonizare a efectelor histaminei, au și unele din acțiunile acestor
antagoniști, iar substanțele din grupele respective sunt și antihistaminice.
Gruparea etilamina este prezentă sub formă liniară, la cele mai multe antihistaminice,
dar la unele se găsește într-o structură ciclică.
În formula generală X poate fi azot, oxigen sau carbon, rezultând respectiv: derivați
de etilendiamina, derivați de etanolamina, derivați de alchilamina.
Majoritatea antihistaminicelor aparţinând primei generaţii au efect sedativ. Cele din
grupa etanolaminelor (difenhidramina, doxilamina) ca şi unele fenotiazine, de exemplu
prometazina, produc sedarea marcată, uneori utilă, de multe ori nedorită. Unele
antihistaminice au proprietăţi antivomitive, fiind active în răul de mişcare, datorită acţiunii
anticolinergice centrale. În această categorie sunt cuprinse difenihidramina, doxilamina,
ciclizina, meclozina, prometazina. Acţiunea anticolinergica marcată face utilă
clorfenoxamina ca anti-parkinsonian.
Compuşii fenotiazinici, de felul prometazinei, au şi acţiune blocantă alfa-adrenergica
slabă, care poate fi cauza de hipotensiune ortostatică. Efectul antiserotoninic marcat al
ciproheptadinei încadrează acest antihistaminic într-o grupă farmacodinamică aparte. Unele
antihistaminice din prima generaţie au efect anestezic local, cum este cazul prometazinei sau
difenhidraminei.
Acţiunea antihistaminică, utilă în unele alergii de tip anafilactic, se datorează blocării
competitive a receptorilor histaminergici de tip H1. Ketotifenul, mequitazina, loratadina,
terfenadina au în plus o acţiune de inhibare a degranulării mastocitelor, respectiv inhibă
eliberarea de histamină şi alţi mediatori chimici ai reacţiei alergice de tip anafilactic.

45
 Durata efectului antihistaminic pentru o bună parte dintre acestea durează 4-8 ore,
ceea ce obligă la administrarea a 3-4 doze/zi. Câteva antihistaminice au efect de durată mai
lungă, de 12-14 ore, ceea ce permite administrarea în două prize sau într-o singură doză/zi.
Din această categorie fac parte clorfenoxamina, clemastina, meclozina, prometazina şi dintre
cele din a doua generaţie : loratadina, terfenadina, cetirizina. Pentru astemizol, durata
efectului depăşeşte 24 ore.
Antihistaminicele H1 sunt cele care au efect antialergic. Cele H2 blocante se folosesc
ca antiscretoare gastrice în boala ulceroasă.
Antihistaminicele H1 blocante mai au şi alte efecte farmacodinamice proprii in afară
de acţiunea comună de a bloca receptorii H1.
Proprietatea comună antihistaminică constă în antagonizarea brohospasmului, în doze
mari antagonizează şi vasodilataţia histaminică. Se indică în diferite forme de alergie –
urticarie, rinită alergică, boala serului, edem Quincke (edem angioneurotic). In astmul
bronşic, şoc anafilactic efectele sunt slabe.
Alte efecte: deprimă SNC producând somnolenţă, chiar somn unele, efect antivomitiv,
antiparkinsonian, anticolinergic periferic.
Antihistaminicele H1 produc relativ frecvent efecte adverse, care sunt în general
uşoare şi dispar după întreruperea tratamentului. Deprimarea SNC se manifestă prin astenie,
somnolenţă, ameţeli, tulburări de concentrare.
Pentru a combate aceste efecte se administrează doză mai mare seara, iar în timpul
zilei se asociază cu cafeina. Unele antihistaminice H1 pot produce stimularea SNC cu euforie,
nelinişte, insomnie, confuzie, tremurături, halucinaţii. Aceste tulburări apar mai ales în
supradoze la copii. Persoanele cu leziuni cerebrale pot prezenta convulsii la supradoze
antihistaminice H1.
Antihistaminicele H1 mai produc : tulburări digestive (hiporexie, hiposalivatie, vome,
diaree, constipaţie) ; reacţii alergice, mai frecvent după aplicaţii locale ; tulburări sanguine
(leucopenie, agranulocitoză, anemie hemolitică).
Antihistaminicele H1 cu efecte anticolinergice pot produce hiposalivatie, tahicardie,
greutate la micţiune, tulburări de vedere. Cele cu efecte antiserotoninice (ciproheptadina,
ketotifen) produc creşterea apetitului.
Intoxicaţia acută : Antihistaminicele H1 pot provoca intoxicaţii acute, voluntare sau
accidentale. Fenomenele dominante sunt somnolenţa sau somn până la comă şi acţiuni de tip
anticolinergic (midriază, tahicardie, hiperemia tegumentelor).

46
 Sunt contraindicate în:
- hipersensibilitatea la medicamentul (ele) respectiv (e);
- tratamentul ambulator la pacienţii cu activităţi ce implicã atenţie şi coordonare
motorie importantã (conducãtori auto, dispeceri, persoane ce lucrează la înălţime)(Anti-H1
din "vechea" generaţie);
- Anterior efectuãrii testelor cutanate de hipersensibilitate.
Se impune prudentã:
- În insuficienţa hepatică şi renală gravă;
- La gravide;
- Eventual la femei, se recomandã tratament cu anticoncepţionale, pe perioada
tratamentului cu Anti-H1, pentru a evita sarcina;
- La copii şi vârstnici, dacã nu existã o experientã terapeuticã anterioarã cu
medicamentul respectiv;
- În epilepsie.
Nu sunt active în şocul anafilactic, angioedem şi au efecte benefice limitate în astmul
bronşic (practic contraindicate ca monoterapie în aceste boli).
Clasificarea antihistaminicelor h1 se face după structura chimică:
a) etilendiamine: mepriamina, cloropiramina
b) fenotiazine: prometazina
c) etanolamine: clemastina, clorfenoxamina
d) alchilamine: feniramina
e) alte structuri: ciproheptadina
Din punct de vedere chimic, antistaminicele pot fi împărțite în următoarele clase:
 De primă generație:
- Alchilamine. Printre cele mai potente antihistaminice. Sedare minimă, efecte
moderate anticolinergice și fără efecte antiemetice. Poate apărea, de asemenea axcitare
paradoxala. Exemple: clorfeniramina, dexclorfeniramina.
- Derivați etanolaminici. Efect sedativ moderat sau crescut, anticolinergic și
antiemetic, incidență scăzută a efectelor adverse.
Exemple: Diferhidramina.
- Fenotiazine. Efecte puternice antihistaminic sedative și anticolinergice, efect
antiemetic crescut. Exemplu: Prometazina.
- Piperazina. Efecte puternice antihistaminic, sedative și antiemetice; efecte
moderate anticolinergice. Exemplu: hidroxizina.
47
 - Piperidine. Exemplu: ciprohepadina, fenindamina.
 De a doua generație:
- Ftalazinona. Efect crescut antihistaminic; efecte scazute sedative și
anticolinergice; fără efect antiemetic. Exemplu: azelastina.
- Piperdine: Efect crescut antihistaminic; efecte scăzute sedative și
anticolinergice; fără efect antiemetic. Exemple: dezloratadina, fexofenadina, loratidina.
Cinetica majoritară antihistaminicelor de primă generație este similară.
Debut: 15-30 de minute; durata 4-6 ore (piperidinele au durata mai lungă). Multe
antihistaminice sunt puse la dispoziție sub forma preparatelor cu eliberare prelungită.
Farmacinetica antihistaminicelor de generația a doua variază.

4.3.2.1. Prometazina (Romergan)

Este un derivat fenotiazinic înrudit cu neurolepticele. Antihistaminic puternic, durata
acţiunii 10-12 ore. Are efect deprimant central marcat, produce somn. Este un antihistaminic
de noapte.
Se indică pentru efect antialergic dar şi ca somnifer, pentru potenţarea acţiunii
narcoticelor, hipnoticelor, analgezicelor, ca antivomitiv. Se contraindică la şoferi, dispeceri.
Nu se asociază cu alcool. Doza 20-60 mg (draj, sirop, fiole).
Este un derivat de fenotiazina, ca și mequitazina, trimeprazina. Are acțiune
antihistaminică de lungă durată (8-12 ore). Trece prin bariera hemato-encefalica si prin
placentă. Prezintă efecte sedativ-hipnotice importante, anticolinergice, analgezice, anestezice
locale.
Se administrează în afectiunile alergice câte 1 drajeu a 25 mg seara la culcare, sau la
nevoie 2-3 / zi. Se poate folosi ca medicație preanestezică în doza de 50 mg intramuscular
sau în insomnie, anxietate cate 25-30 mg p.o.
Pentru combaterea răului de mișcare se administrează 25 mg p.o. înaintea călătoriei și
la nevoie pe parcursul acesteia la intervale de 6-12 ore. Ca antivomitiv se poate da oral
sau intramuscular.
Indicație: în rinite, alergice, urticarie,boala serului, eczema, manifestări pruriginoase.
Pentru acțiunile central ca medicație preanestezică, în vomă, insomnie, anxietate.
R.A. frecvent sedare, somnolent, ameteli,stări confuzionale, uneori efecte paradoxale,
agitație.
Romergan ( Terapia, Romania) compr.film.30 mh
Romergan ( Biofarm, Romania) sirop 5 mg/5ml
48
 4.3.2.2. Cloropiramina (Nilfan)
Forme farmaceutice : Nilfan dj. 25 mg.
Compoziţie: Drajeuri conţinând clorhidrat de cloropiramina 25 mg.
Acţiune farmacoterapeutică: Produsul este un medicament cu efecte antihistaminice.
Cu doze mici s-au obţinut efecte pozitive antihistaminice, cât şi prevenirea şi atenuarea
fenomenelor de şoc anafilactic. Produsul nu influenţează hipersecreţia gastrică determinată de
histamină. Faţă de alte numeroase medicamente cu efecte antihistaminice, Nilfanul prezintă
avantajul unei toleranţe generale bune, prin lipsa efectului hipnotic, sau al altor simptome
secundare, iar dacă ele sunt totuşi prezente la unele persoane, sunt de intensitate mică şi
lipsită de importantă.
Indicaţii: Manifestări alergice: coriza alergică, conjunctivita alergică, dermatoze
alergice (prurit, eczeme, urticarie, neurodermite). Astm bronşic, edem Quincke, boala serului,
migrenă de origine alergică, şoc anafilactic (preventiv şi curativ). Înţepături de insecte, prurit
anal sau vulvar. Hiperemia gravidelor. Rău de mare şi altitudine.
Contraindicaţii: Sensibilitate la preparat.
Reacţii adverse: Apar foarte rar, în general. Ameţeală, somnolenţă care apare la unele
persoane, poate fi înlăturată prin reducerea dozelor.
Mod de administrare: Dozarea este individuală, mergându-se prin tatonare. Adulţi: Se
recomandă să se înceapă cu 1 drajeu de 3 ori pe zi. Drajeurile se administrează cu puţină apă,
fără a fi zdrobite în gură, după mesele principale. Copii: Se va reduce doza adultului în raport
cu vârsta şi greutatea corporală.

4.3.2.3. Clorfeniramina
Este prototipul alchilaminelor, unui dintre cele mai potente antihistaminice, cu durata
de acțiune de 4-6 ore. Are efect sedativ moderat ce persistă a doua zi, după administrare în
seara precedentă.
Forme farmaceutice: Chlorpheniramine cpr. 4 mg
Clorfeniramin cpr. 4 mg
Forma de prezentare: Cutii conţinând 1 blister cu 20 comprimate.
Compoziţie: 4 mg de clorfeniramin maleat
Acţiune terapeutică: Antihistaminic cu efect sedativ foarte slab. Efectul apare la 15-60
minute de la administrare şi durează 4-12 ore.
Indicaţii: În dermatologie: urticarie acută şi cronică, eczeme exantematice,
neurodermită, dermatită herpetiformă. Prurit, eritem solar, înţepături de insecte.
49
 În medicina internă: boala serului, astm bronşic, migrenă, colită mucoasă, alergii
medicamentoase.
În oftalmologie: procese alergice oculare (conjunctivita foliculară cronică),
blefaroconjunctivita cu eczemă palpebrală, sclerita recidivantă.
În O.R.L.: rinita vasomotorie, coriza de fân.
În chirurgie: spasm bronşic produs de narcoză inhalatorie, profilaxia şocului
transfuzional.
Reacţii adverse: Poate apărea somnolenţă şi oboseală numai la doze mari. Iritaţia
gastrică apare rar şi poate fi evitată prin administrarea medicamentului în timpul mesei.
Contraindicaţii: Insuficienţa renală şi hepatică avansate, stări depresive, epilepsie,
sensibilizare la clorfeniramin. Nu se recomandă conducătorilor auto şi celor a căror meserie
necesită un simţ perfect al echilibrului.
Mod de administrare: Adulţi: ½ - 1 comprimat de 3-4 ori pe zi.
Copii: 0,35 mg/kg corp/zi, divizate în patru prize.

4.3.2.4. Clemastina
Forme farmaceutice : Tavegyl cpr. 1 mg, fiole 2mg/2ml
Clemastin cpr. 1mg
Particularităţi farmacologice Clemastin: Blochează receptorii H1-histaminergici. Are
acţiune antihistaminică, antipruriginoasă şi antiexsudativă, reduce permeabilitatea capilarelor
pentru o perioadă de până la 12 ore. Manifestă efect anticolinergic şi hipnotic.
Indicaţii Clemastin: Rinita alergică şi vasomotorie, polenozele, pruritul, urticaria,
dermatozele alergice, eritemul medicamentos, dermatită de contact, neurodermită, edemul
angioneurotic (Quinke), reacţiile anafilactice, profilaxia răului de mişcare, medicaţia
preanestezică. Profilaxia reacţiilor alergice în cercetările cu substanţe radiocontraste.
Are potență mare, efect prelungit (8-12 ore), cu efecte sedative relativ reduse.
Anticolinergic, antivomitiv activ.
Utilizare terapeutică Clemastin: Adulţi câte 1 mg de 2 ori pe zi (dimineaţa şi seara)
sau 2 mg s.c. sau i.m. în: rinite alergice, urticarie, boala serului, eczeme, edem Quincke,
prurit, mai ales după administrarea injectabilă poate produce amețeli, hiposalivație,
somnolență.
În cazuri grave doza poate fi mărită până la 3-4 mg/zi. În scopuri profilactice se
administrează 2 mg imediat înainte de intervenţia care poate fi asociată de reacţii alergice
(medicamente, substanţe radioopace). Copii 6-12 ani câte 0,5 mg dimineaţa şi seara. Pentru
50
creşterea poftei de mâncare câte 1 mg de 3 ori pe zi în timpul meselor. Ca antimigrenos 4 mg
în debutul crizei, apoi câte 1 mg de 4-6 ori pe zi.
Supradozare Clemastin: Uscăciunea gurii, inhibiţie respiratorie, aritmii cardiace,
depresia SNC, înroşirea feţei, hipotensiune arterială. La copii excitaţie, convulsii.
Tratament: Spălătură gastrică, laxative osmotice, vasopresoare (însă nu adrenalină!),
lichide i.v., oxigen. Analepticele sunt excluse (riscul convulsiilor).
Efecte adverse Clemastin: Oboseală, somnolenţă, cefalee, ameţeli. Tulburări
gastrointestinale, uscăciunea gurii, tremor.
Contraindicaţii Clemastin: Sarcina (se administrează numai în cazuri excepţionale).
Interacţiuni: Creşte efectul inhibitorilor SNC, alcoolului, anticolinergicelor,
inhibitorilor de MAO.
Precauţii: În glaucom, ulcerul peptic stenozant, hipertrofia de prostată se va
administra cu precauţie. La vârstnici provoacă ameţeli, hipotensiune arterială şi sedare.
Conducerea vehiculelor şi lucrul care cere vigilenţă (preparatul se va administra în doza
tolerată bine). Consumul băuturilor alcoolice este contraindicat pe toată perioada
tratamentului.

4.3.2.5. Cetirizina
Se recomandă 5-10 mg o dată/zi, în prize unice, la culcare, în rinita alergică, urticarie
cronică idiopatică, înțepături de țânțari, astm moderat.
Forme farmaceutice : Alerid comp.10 mg, Zyrtec comp.10 mg, Cetirine comp. 10 mg
Proprietăţi: Medicament antihistaminic cu o puternică acţiune antialergică, fără efect
sedativ. Posedă o deosebită afinitate pentru receptorii histaminei H1, şi nu are efecte
anticolinergice şi antiserotoninice. Nu produce efecte sedative şi nu interferează cu activităţi
mentale care solicită concentrare, atenţie său memorare.
Acţiune: Cetirizina este un puternic antagonist al receptorilor H1, fără efecte
semnificative anticolinergice sau antiserotoninice. Studiile farmacologice au evidenţiat faptul
că administrarea dozelor active nu a produs somnolenţă şi nu a cauzat schimbări în
comportament. Aceasta se poate explica prin netraversarea barierei hemato-encefalice de
către substanţă.
Cetirizina inhibă în faza incipientă eliberarea histaminei responsabilă de apariţia
reacţiei alergice şi de asemenea încetineşte migrarea celulelor inflamatorii, eliminând
eliberarea mediatorilor asociaţi răspunsului alergic întârziat. Cetirizina asigură de asemenea
un efect protector împotriva bronho-spasmului indus de histamina inhalată de către astmatici.
51
 Indicaţii: Rinite alergice, conjunctivite alergice, iritaţii, urticarie, dermografism,
exeme cu localizare diversă, dermatite de contact, reacţii alergice acute datorate unor
toxiinfecţii alimentare şi înţepături de insecte.
Mod de administrare: 10 mg, o dată pe zi, per oral.
Contraindicaţii: Sarcină, mame care alăptează şi copii.
Reacţii adverse: Cetirizina are efect redus sau nesemnificativ asupra funcţiilor
psihomotorii, având o incidenţa scăzută a sedării, similară cu placebo. Reacţiile adverse
raportate la doza recomandată sunt reduse şi constau în somnolenţă, cefalee, ameţeală, stare
de agitaţie, uscăciune a gurii şi disconfort gastrointestinal.
Precauţii: Studiile clinice asupra cetirizinei, pentru doze zilnice de până la 25 mg
prescrise unor subiecţi sănătoşi nu au relevat efecte asupra capacităţii de concentrare şi
timpului de reacţie. Pacienţii trebuie sfătuiţi să nu depăşească doza recomandată dacă
desfăşoară activitate de conducere auto sau manipulează utilaje.
Grupe de risc ridicat: Copiii: Cetirizina nu este recomandată la copii sub 12 ani
datorită lipsei studiilor clinice.
Sarcină şi alăptare: Nu există suficiente date cu privire la siguranţa administrării
cetirizinei în timpul sarcinii. De aceea nu se recomandă la femeile gravide. Mamele care
alăptează sunt de asemenea sfătuite să nu consume acest medicament. Persoane în vârsta: O
anumită reducere a dozei poate fi necesară dacă funcţiile renale sunt alterate. Deficienţe
renale: Frecvenţă administrării şi dozele trebuie adaptate la pacienţii cu probleme renale.

4.3.2.6. Loratadina
Se administrează 10 mg o dată/zi în rinita sezonieră, alergică, dermatoze alergice.
Loratadina nu are efect sedativ, nu potențează efectele alcoolului asupra
performanțelor șoferilor, nu afectează capacitatea unor piloți de a face față unor teste
sofisticate de simulare a unui zbor .
Forme farmaceutice: Claritine comp. 10 mg, sirop 1 mg/ml
Roletra, Flonidan, Symphoral comp. 10 mg
Compoziţia preparatului 1 capsulă conţine: Loratadină 0,010 g Excipienţi până la
0,170 g (lactoză, amidon de porumb, talc, stearat de magneziu)
Proprietăţi farmacologice: Loratadina este un antihistaminic cu acţiune periferică de
lungă durată, derivat de piperidină. Atât loratadina, cât şi principalul ei metabolit activ,
decarboetoxiloratadina, blochează H1-receptorii histaminergici periferici.

52
 Nici loratadina, nici decarboetoxiloratadina nu depăşesc bariera hemato-encefalică şi
sunt, în doze terapeutice, aproape completamente lipsite de efecte centrale. Are acţiune
antialergică, antiexsudativă şi antipruriginoasă. Scade permeabilitatea capilarelor, înlătură
spasmul musculaturii netede, previne edemarea ţesuturilor. După administrarea internă îşi
începe acţiunea peste 15-20 minute, maximum peste 30-40 minute şi îşi prelungeşte efectul
24 ore.
Indicaţii terapeutice: Rinită alergică sezonieră şi cronică, dermatoze alergice
pruriginoase, urticarie cronică idiopatică, edemul Quinke, reacţii alergice la înţepături de
insecte.
Doze şi mod de administrare: Adulţi şi copii peste 12 ani câte 10 mg/zi în priză unică.
Copii între 2 şi 12 ani cu masa corporală sub 30 kg – 5 mg, peste 30 kg – 10 mg o dată pe zi.
Cura de tratament este de 10-15 zile.
Contraindicaţii: Hipersensibilitate la preparat, insuficienţă hepatică, lactaţia.
Reacţii adverse: Cefalee, tulburări digestive (greaţă, vărsături, anorexie, constipaţie,
diaree, flatulenţă), reacţii alergice, uscăciunea mucoaselor, conjunctivită, tulburări vizuale;
dismenoree, menoragii, vaginită, migrenă, vertij, afecţiuni hepatice, icter, hepatită, alopecie,
tahiaritmii supraventriculare, bronşită, bronhospasm, agitaţie, amnezie, confuzie, depresie,
scăderea libidoului, insomnie, irascibilitate.
Supradozaj: Aritmii cardiace, inclusiv torsades de pointes, somnolenţă, cefalee.
Tratament: vomă indusă sau lavaj gastric, cărbune activat, purgative saline.
Loratadina nu are antidot şi nu se elimină prin hemodializă. La necesitate se pot utiliza
antiaritmice şi monitorozarea EKG.
Atenţionări şi precauţii speciale de utilizare: Sarcina, alăptarea, hipokaliemia.
Preparatul are efecte anticolinergice şi poate provoca uscăciunea căilor respiratorii la
astmatici şi bolnavii cu bronşite cronice. În insuficienţa renală dozele se vor reduce.
Interacţiuni: Ketoconazolul, miconazolul, eritromicina cresc efectele cardiotoxice ale
loratadinei. Aceleaşi preparate şi cimetidina cresc concentraţia plasmatică a loratadinei fără a
modifica acţiunea ei terapeutică.

53
 4.3.2.7. Desloratadina (DCI)
Antagonist histaminic H1, fară efect sedativ, cu acțiune de lungă durată, indicat în rinite
alergice,urticarie cronică.
Forme farmaceutice: cpr.filmate 5mg
sirop 0.5mg/ml
Desloratadina este un antihistaminic nesedativ, metabolit al loratadinei. Blocheaza
receptorii H1-histaminergici. Ca si loratadina nu depaseste bariera hematoencefalica, decât
foarte putin, însa se deosebeste de ea printr-o durata de actioune mai îndelungata. Efectele
anticolinergice ale desloratadinei sunt minime. Nu prelungeste intervalul QT si riscul aritmiei
ventriculare este neînsemnat.
Indicații: Rinita alergică sezonieră și perenă, pruritul, hiperemia conjunctivală și
hiperlacrimația, urticaria idiopatică.
Utilizare terapeutică: Adulți ți copii peste 12 ani câte 5 mg o dată pe zi.
Supradozare: Somnolenă, aritmii cardiace, inclusiv torsades de pointes, cefalee.
Tratament: Voma indusă sau lavaj gastric, cărbune activat, laxative osmotice, terapie
simptomatică. Hemodializa este ineficientă.
Efecte adverse: Greață, vomă, diaree, dureri abdominale, oboseală, faringită,
uscăciunea gurii, somnolență, cefalee, amețeli, tahicardie.
Contraindicații: Hipersensibilitatea la preparat , vârsta sub 2 ani.
Interacțiuni: Cimetidina, ketoconazolul, eritromicina, cloramfenicolul rețin
metabolizarea desloratadinei în organism, îi cresc concentrația plasmatică, eficacitatea ăi
toxicitatea.
Precauții: Desloratadina trece în laptele matern și în perioada lactației se va administra
cu atenție. Se va administra cu atenție în insuficiența renală severă.

54
 Concluzii

O parte din bolile alergice au evoluţie autolimitată. Bolile cronice însă necesită terapie
de lungă durată, uneori întreaga viaţă. Măsura terapeutică majoră este întreruperea
contactului cu alergenul incriminat, însă acest lucru este imposibil în multe cazuri. Din
fericire, ca rod al cercetărilor din ultimii ani, clinicienii dispun în momentul actual de o
varietate mare de medicamente ce permit, în general, un bun control al bolii.
Tratamentul tulburărilor alergice este complex, farmacoterapia constituind numai o parte
din măsurile multiple care pot fi luate în considerație. Tratamentul antialergic este specific și
nespecific.
Ca mod de tratament al manifestărilor de tip alergic se indică:
- oprirea urgentă a administrării medicamentului;
- utilizarea de medicamente antialergice (antihistaminice H1, adrenalină sau
corticosteroizi administrate i.v. lent).
Atunci când eficacitatea medicamentului scade în urma administrării repetate, putem
vorbi despre toleranță și este necesară creșterea dozei pentru a determina acelaşi efect
terapeutic ca la începutul administrării.
AntiH1 reprezintă un tratament simptomatic-patogenic al manifestărilor alergice. Efectele
lor sunt cu cât participarea histaminei la manifestările respective este mai mare. În măsura în care
intervin şi alte autacoide, efectele antiH1 sunt mai mici. AntiH1 nu influenţează procesul de
sensibilizare, nu se opun reacţiei antingen-anticorp. Nu au efecte evidente asupra reacţiilor
alergice inflamatorii. Influenţează predominant reacţiile alergice imediate, modificând mai ales
tulburările de permeabilitate capilară.
Antihistaminicele H1 cu efect antiemetic sunt active în rău de mişcare. Alte indicaţii: vome
postoperatorii şi de sarcină, sindrom Ménière, în preanestezie (antiH1 cu efecte sedative), sindrom
parkinsonian, prurit în boala Hodgkin, la bolnavi cu radioterapie.
Antihistaminicele H1 produc relativ frecvent efecte adverse, care sunt în general
uşoare şi dispar după întreruperea tratamentului. Deprimarea SNC se manifestă prin astenie,
somnolenţă, ameţeli, tulburări de concentrare.
Antihistaminicele H1 mai produc : tulburări digestive (hiporexie, hiposalivatie, vome,
diaree, constipaţie) ; reacţii alergice, mai frecvent după aplicaţii locale ; tulburări sanguine
(leucopenie, agranulocitoză, anemie hemolitică).
În prescrierea antiH1 se va avea totdeauna în vedere efectele asupra SNC.

55
 Bibliografie

1. Alexandrescu Lygia, Elemente de semiologie şi farmacologie, Editura

Fundaţiei România de Mâine, 2007
2. Alecu M., Alecu Silvia, Reacţii alergice la medicamente, Editura Medicală,
2002
3. Bojiţă M., Săndulescu R., Roman L., Oprean R. - Analiza şi controlul
medicamentelor Vol.1, Editura Intelcredo Deva, 2002
4. Bojiţă M., Săndulescu R., Roman L., Oprean R., Analiza şi controlul
medicamentelor Vol.2, Editura Intelcredo Deva, 2003
5. Cinca Rodica, Popovici Marinela şi colab., Curs de Farmacologie, Editura
Mirton, Timişoara, 2006
6. Cotrău M., Stan T., Popa Lidia, Preda I., Kincsesz-Ajtay Maria, Toxicologie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
7. Cristea Aurelia Nicoleta, Farmacologie generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
8. Cristea Aurelia Nicoleta, Farmacologie, Note de curs, Editura Medicală,
Bucureşti, 1999
9. Cristea Aurelia Nicoleta, Tratat de farmacologie, Ediţia 1, Editura Medicală,
Bucureşti, 2005
10. Cucuiet Sorina - Farmacologie, Tg-Mureș, 2007
11. Cuparencu B., Pleşca Luminiţa, Actualităţi în farmacologie şi fiziopatologie,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995
12. Dogaru T. Maria Feszt G., Vari C.E., Măruşteri M., Farmacologie
Experimentală, U.M.F. Tg-Mureş, 1998;
13. Fulga, I., Farmacologie, Editura Medicală, Bucureşti, 2004
14. Leucuţa Sorin, Biofarmacie și farmacocinetică, Ed. Dacia 2002
15. Loghin Felicia, Toxicologie generală, Editura Medicală Universitară „ Iuliu
Haţieganu” Cluj-Napoca, 2002;
16. Mungiu, C. O.,(red.), Elemente de farmacologie fundamentală, Editura U.M.F.
„Gr.T.Popa”, Iaşi, 1995;
17. Mureşan Ana, Medicaţia în boli cardiovasculare, Ed. Medicală Universitară
“Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, 2005;
56
 18. Mycek H., Farmacologie ilustrată, Editura Callisto, 2000
19. Popovici Iuliana, Lupuliasa D., Tehnologie farmaceutică, Ed. Polirom, Iaşi,
2001
20. Popovici Marinela, Dumitraşcu,V., D. Ana, Ioana Ana, Chevereşan Adelina,
Şuta,N., Şipoş Simona, Lengyel Dana, Maliţa Ioana, Barac Beatrice, Ghid practic de
farmacologie, Ediţia a III-a, Editura Mirton, Timişoara, 2004

57