RESPONSABILITATEA

SOCIALĂ A MEDICULUI

Prof. univ. dr. Silviu MORAR

Facultatea de Medicină
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu
 STATUSUL SOCIAL AL MEDICULUI
Medicul, fiind elementul cheie în cadrul sistemului
         -
sanitar, are un status deosebit şi în cultura extramedicală,
fiind considerat prototipul profesionistului prin exce-
lenţă.

- Medicii se diferenţiază de alţi profesionişti prin faptul că

lor le este recunoscut monopolul propriei activităţi
(independenţă profesională, determină conţinuturile
studiilor medicale, formulează regulile propriului cod
deontologic şi depind de propria organizaţie
profesională - Colegiul Medicilor).

- Controlul care se exercita asupra lor este un auto-

control.

- Statusul medicului este asociat cu valori precum: putere,

cunoaştere, devotament, eroism, putere de sacrificiu.
ROLUL SOCIAL AL MEDICULUI
Talcott Parsons defineşte rolul social al medicului prin
5 elemente:

- competenţă tehnică - asimilarea şi consolidarea

cunoştinţelor se realizează şi după terminarea facultăţii;
competenţa este aprobată prin examene si concursuri;

- universalism - medicul nu poate refuza bolnavul după

criterii arbitrare (poziţie socială, sex, rasă, religie,
etnie);   

- specificitate funcţională - medicul este specialist

într-un domeniu bine precizat; dreptul medicului asupra
unei persoane nu trebuie să depaşească limitele
domeniului medical;
ROLUL SOCIAL AL MEDICULUI
- neutralitate afectivă - medicul nu judecă şi nu
condamnă pacientul pentru actele sale (dacă nu au
legatură cu tratamentul prescris), nu-şi “pedepseşte”
bolnavul şi nu admite să devină intim cu acesta;
neutralitatea îi asigură medicului obiectivitatea în
raport cu pacientul;

- orientare spre colectivitate - înainte de toate,

medicul este preocupat de bunăstarea pacientului,
considerând că în medicină profitul nu trebuie să fie
neapărat pe primul plan; ideologia medicului pune
accent şi pe devotamentul faţă de colectivitate.
RELAŢIA MEDIC - PACIENT
Parsons a definit relaţia medic - pacient ca fiind
caracterizată prin asimetrie şi consensuali-
tate:

- este o relatie asimetrică, deoarece medicul

are o poziţie de superioritate faţă de bolnav -
prin puterea sa de a-l vindeca (paternalism !?,
privilegiu terapeutic !!);
- şi consensuală, deoarece bolnavul recunoaşte
puterea medicului, dar îl şi ajută în actul său
terapeutic - relaţie de reciprocitate (parte-
neriat !!).
 RELAŢIA MEDIC - PACIENT
Medicul are următoarele drepturi:

-  dreptul garantat de a examina fizic pacienţii şi

de a avea acces la zonele mai intime ale vieţii
bolnavului;
- i se garantează autonomia în practica profesio-
nală;
- are dreptul să ocupe o poziţie de autoritate în
faţa pacientului.
 RELAŢIA MEDIC - PACIENT
Obligaţiile ce-i revin medicului constau în:

- folosirea cunoştintelor profesionale pentru

abordarea corespunzătoare a bolii;
- să acţioneze în folosul pacientului şi al
comunităţii mai mult decât pentru propriul
interes;
- să fie obiectiv şi detaşat emoţional;
- să se conformeze normelor profesionale
ale practicii medicale.
http://cursuriamg.blogspot.ro/2012/07/sociologie-medicala.html,
retrieved 2013, Nov. 9th
 RELAŢIA MEDIC - SOCIETATE
 MEDICUL  SOCIETATEA

 profesionalism medical  medicina actuală este o

activitate din ce în ce mai
mult socializată
 responsabilitate morală

 permanentă interacţiune cu
 sistem de sănătate (cadrele
societatea (sănătate publică, medicale, dar şi unităţile şi
educaţie pentru sănătate, instituţiile sanitare) - cu o
managementul instituţiilor funcţionare optimă doar în
medicale, protecţia mediului cadrul organizatoric specific
înconjurător, medicina muncii, asigurat de societate
justiţie, chiar politică)
 pretenţii tot mai mari (uneori
nerealiste) faţă de corpul
medical şi de sistemul de
sănătate
RELAŢIA MEDIC - SOCIETATE
 Unul din pilonii esenţiali care stă la baza
profesionalismului medical îl constituie atitu-
dinea moral-etică inerentă acestei profesii.
 Codurile de deontologie medicală au acordat
cea mai mare atenţie delicatelor relaţii medic-
pacient şi medic-medic
 Se impune o lărgire a discursului pe
marginea coodonatelor deontologice ale
activităţii medicale, astfel încât acesta să
includă şi relaţia medic-societate
RELAŢIA MEDIC - SOCIETATE
 Voi analiza patru domenii în care medicul
este pus în situaţia de a lua decizii de natură
moral-etică, fie pentru a rezolva conflictul
dintre interesele contrare ale pacientului şi ale
societăţii, fie pentru a promova interesul
general al societăţii:
A. Loialitatea dublă
B. Alocarea resurselor
C. Sănătatea publică
D. Sănătatea globală
 A. LOIALITATEA DUBLĂ
 Situaţii în care medicul are o responsa-
bilitate duală (atât faţă de pacient, cât şi
faţă de un terţ), iar între aceste două
categorii există incompatibilitate.
 Regula formulată de Codul internaţional de
etică medicală al AMM, conform căreia
„Medicul datorează pacientului loialitate
totală”, poate şi chiar trebuie să fie încălcată
în anumite circumstanţe.
 A. LOIALITATEA DUBLĂ

 Tranşarea dilemei etice este uneori simplă:

- fie în favoarea pacientului
ex. medicul căruia i se ordonă de către cadre
militare sau poliţieneşti represive să efectueze
sau să ia parte la acte ce violează drepturile
omului (tortură)
Loialitatea medicului trebuie să fie în mod
inechivoc de partea pacientului său.
 A. LOIALITATEA DUBLĂ
- fie în favoarea terţilor, protejând interesele
generale ale societăţii
ex. pacienţi cu o boală transmisibilă al cărei
tratament îl refuză; maltratarea copiilor minori; în
cazul depistării unor boli care îl fac pe pacientul-
şofer inapt pentru a conduce în siguranţă un
autovehicul pe drumurile publice; luarea la
cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni etc.
În astfel de situaţii încălcarea dreptului la
confidenţialitate al pacientului este permisă (fiind
chiar etică), cu condiţia ca răul potenţial să
fie iminent şi real, iar ameninţarea să nu
poată fi prevenită în alt mod.
 A. LOIALITATEA DUBLĂ
 Alteori deciziile de natură etică sunt mai dificile; în
această veritabilă „zonă gri” se pot afla medicii
militari, psihiatrii, medicii din cadrul Autorităţii
Naţionale a Penitenciarelor, cei din medicina
muncii sau din medicina sportivă etc.
 Conflictul de interese al medicului care
acceptă sponsorizări, daruri sau alte
beneficii din partea unor firme ce comercia-
lizează medicamente (sau diverse dispozi-
tive medicale), în schimbul promisiunii de a
utiliza produsele respectivelor firme.

Singura rezolvare morală: a pune interesele

pacienţilor înaintea celor proprii !!
 B. ALOCAREA RESURSELOR
 Există o disproporţie vădită între resursele medicale
(limitate pe criterii economico-sociale) şi nevoile de
sănătate ale populaţiei (aflate în continuă creştere).
 Din punct de vedere etic interesează:
- impactul pe care îl poate avea asupra
relaţiei medic-pacient raţionalizarea (pe
criterii de eficienţă economică) a resurselor
medicale
- problema criteriilor pe baza cărora sunt aleşi cei
care vor beneficia de resursele existente
(distribuţie cât mai echilibrată a resurselor
medicale – pe baza principiului “justice”; criterii
de selectare strict medicale, fără a se recurge la
nici un fel de discriminare)
 B. ALOCAREA RESURSELOR
Exemplu:
- decizia unor spitale din Occident de a-i scoate pe
fumători de pe listele de aşteptare ale secţiilor chirurgicale
(pe motiv că tabagismul creşte riscul complicaţiilor intra- şi
postoperatorii, crescând astfel cheltuielile şi irosind resurse
de care ar putea beneficia nefumătorii)
- acest refuz de a trata încalcă grosolan principiul echităţii,
şi constituie o discriminare inacceptabilă, cu o certă
condiţionare economică
Soluţii etice: - suportarea de către pacienţii fumători a
cheltuielilor ocazionate de eventualele complicaţii
- impunerea unor contribuţii suplimentare la
bugetul sănătăţii - ca „taxe pe viciu”;
În nici un caz această încălcare a dreptului legal de a
beneficia de îngrijiri de sănătate!
 B. ALOCAREA RESURSELOR
 Responsabilitatea medicului în domeniul
economisirii resurselor
- în circa 80% din cazuri modul de angajare a cheltuielilor
este decis la nivelul relaţiei medic-pacient, cu ocazia
recomandării unui anumit plan de investigaţii şi/sau de
tratament
- evitarea abuzului de investigaţii de laborator, a internărilor
nejustificate/prelungite sau a unor practici ineficiente (de
exemplu, prescrierea inutilă a antibioticelor)
- o mai bună cunoaştere şi o aplicare pe scară largă a
ghidurilor investigative şi terapeutice, fără a vedea în
acestea un mijloc mascat de încălcare a autonomiei
profesionale
 B. ALOCAREA RESURSELOR

 Medicii implicaţi în activităţi manageriale

(conducerea unităţilor sanitare) au responsa-
bilităţi suplimentare în domeniul alocării
echilibrate a resurselor, ţinând cont de nevoile
reale ale diferitelor specialităţi.
O atitudine etică exclude, bineînţeles, alocarea
preferenţială de resurse către secţia şi
specialitatea medicală proprie, abuzând de poziţia
de conducere în care se află medicul respectiv.
 C. SĂNĂTATEA PUBLICĂ
 Este datoria morală a fiecărui medic, indiferent de
specialitatea sa, să cunoască factorii de risc de natură
socială (condiţiile de locuit, alimentaţia, statutul
ocupaţional etc.) sau mezologică (poluare, expunere la
toxici profesionali etc.) ce pot influenţa starea de sănătate a
pacienţilor săi.
 O serie de acte medicale aparent banale au un impact
major la nivel populaţional - vaccinările obligatorii,
răspunsul prompt în cazul depistării unei boli
infecto-contagioase, depistarea precoce a unor
îmbolnăviri, activităţile igieno-profilactice etc. Dând
dovadă de profesionalism în exercitarea acestor activităţi,
medicul are simultan o profundă atitudine etică în raport cu
starea de sănătate populaţională.
 C. SĂNĂTATEA PUBLICĂ
 Medicul trebuie să reziste tentaţiei de a-şi „ajuta”
pacientul să obţină drepturi necuvenite prin falsa
atestare a unei anumite stări de fapt (de exemplu, cu
ocazia eliberării certificatelor de concediu medical, a
documentaţiei pentru pensionarea de boală sau pentru
obţinerea diferitelor grade de handicap etc.).
Datoria morală a medicului este să certifice strict
realitatea; altminteri conduita sa devine inetică sau
chiar ilegală.
 Cazurile de loialitate dublă în care medicul trebuie să
ia în considerare interesul general al societăţii în
detrimentul intereselor individuale ale pacientului.
 Politică sanitară profilactică

bolilor infecţioase şi a
epidemiilor
Profilaxia bolilor cardio-vasculare
diabetului
oncologică
prematurităţii
Rol social

Epidemiologie - rolul anchetelor sociale

Educaţie pentru Boli cu transmitere sexuală

TBC
sănătate
Rol social
 Activ

Sanatos

Promovarea Alimentatie
unui stil de rationala
viata
Reducerea stresului

Schimbarea
interactivitatii
sociale
 INTEGRAREA SERVICIILOR SOCIALE

ÎN

SERVICIILE DE ÎNGRIJIRE MEDICALĂ

!!! = MEDICINĂ COMUNITARĂ

 D. SĂNĂTATEA GLOBALĂ
 În contextul actualei globalizări, evenimentele medicale
petrecute într-o anumită ţară pot deveni cu rapiditate de
interes mondial. Ameninţările la adresa sănătăţii globale, ca,
de exemplu, pandemiile de gripă sau SARS, nu pot fi
contracarate decât prin colaborare internaţională.
 Totuşi, răspunderea individuală a medicului nu se diluează;
o atitudine superficială care are ca rezultat nediagnosticarea
unui prim caz al unei epidemii este profund inetică, putând
facilita rapida difuzare a unei boli grave, cu posibile efecte
devastatoare la nivel mondial.
Răspunderea etică a medicului nu mai este limitată
la un un pacient, ci se extinde, în acest context, la
comunităţi întregi sau chiar la scară planetară.
 D. SĂNĂTATEA GLOBALĂ
 Existenţa unor diferenţe majore între sistemele de
sănătate din ţările sărace şi, respectiv, din cele
bogate.

Medicii sunt cei care se confruntă cu rezultatele acestei

stări de fapt, fiind obligaţi să trateze cu resurse
minimale (umane şi materiale) probleme de sănătate
în continuă creştere; în aceste condiţii, problema
alocării resurselor medicale (cu toate implicaţiile sale
moral-etice) capătă accente dramatice în ţările slab
dezvoltate sau în curs de dezvoltare.
 D. SĂNĂTATEA GLOBALĂ
 Mobilitatea internaţională a profesioniştilor sănă-
tăţii.

Direcţia migraţiei este, firesc (dar nu neapărat şi moral),

dinspre ţările mai puţin dezvoltate spre cele
bogate, apte să ofere condiţii salariale şi de muncă
superioare.

Deşi agreat de cadrele medicale în cauză, precum

şi de ţările beneficiare ale acestei migraţii (care îşi
completează astfel necesarul de cadre medicale fără a
investi în pregătirea lor profesională), fenomenul
favorizează accentuarea discrepanţei analizate
mai sus, adâncind criza sistemelor de sănătate din ţările
sărace.
 CONCLUZII
 Importanţa unei atitudini moral-etice a
medicului şi în raport cu societatea, nu doar
în contextul relaţiei medic - pacient şi medic - alţi
profesionişti ai sănătăţii.

 Acţiunile medicului nu au efect strict limitat la

pacientul asupra căruia îşi apleacă atenţia la un
moment dat, ci au sau pot avea impact şi
asupra terţilor, asupra societăţii în general
sau chiar, în contextul globalizării actuale, la
nivel planetar.
 CONCLUZII
 Medicul, indiferent de specialitate, trebuie să
conştientizeze aceste efecte şi, implicit, să integreze
valorile moral-etice corelative în propriul sistem de
gândire şi acţiune.

 Pregătirea viitorilor profesionişti ai sănă-tăţii

(inclusiv cea a medicilor) necesită o abordare axată
pe trepiedul profesionalism - axiologie - deontologie,
cu accent din ce în ce mai pregnant pe valorile
sociale pe care trebuie să le respecte medicul.
VĂ MULŢUMESC !