Se stie ca medicina este o profesie care se bazeaza foarte mult pe
comunicare, fiind unul dintre cei mai relevanți indicatori ai competențelor medicale. Din studiile ultimilor ani, rezultă faptul ca o bună comunicare medic- pacient poate avea un impact benefic asupra stării de sănătate a pacientului, precum și asupra creșterii gradului de siguranță si satisfacţie a pacientului. Nevoia de comunicare este evidentă si necesară, la fel si cerințele pacienților de a primi informații mult mai bine structurate. In acest sens, este important ca personalul medical sa practice mai mult procesul de comunicare si relaționare cu pacientul. Aceasta implică cunoștințe, abilitatea de a obtine informații, capacitate de relationare interpersonală. Procesul de prestare a serviciilor de îngrijiri de sănătate trebuie sa fie conform cu exigențele pacientului. Realizarea unui asemenea desiderat implică identificarea tuturor conexiunilor personalului sanitar cu beneficiarii serviciilor medicale. Din păcate, mediul in care se desfășoara actul medical nu e intodeauna propice comunicarii. Cauzele sunt numeroase si țin de: lipsa de timp, supraaglomerarea, diferentele de cultura, anxietate din partea pacienților, teama de conflict si de reclamații, aseptari nerealiste. Comunicarea urmăreşte patru scopuri principale: 1) Să fim receptaţi (auziţi sau citiţi)
2) Să fim înţeleşi
3) Să fim acceptaţi
4) Să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine).
Relaţia medic-pacient reprezintă cadrul în care se desfăşoară actul medical. Poate fi considerată ca o relaţie: Socială, Psihologică, Culturală. Orice medic trebuie nu doar să aibă cunoştinţe practice despre starea medicală a pacientului, dar şi să fie familiarizat asupra psihologiei individuale a pacientului. Este de datoria medicului să se facă perceput corect de către pacienţii săi pentru a fi cunoscute caracteristicile rolului şi statutului de practicare a medicinei în societatea contemporană. Pentru practicarea profesiunii medicale sunt necesare aptitudini deosebite. Unele dintre ele au un caracter general sau comun oricărei activităţi intelectuale şi se bazează pe existenţa aptitudinii generale a inteligenţei superioare. Aptitudini particulare necesare profesiunii medicale sunt: spiritul de observaţie, abilitatea de a comunica, acordarea unei valori importante demnităţii condiţiei umane, răbdarea şi compasiunea, înţelegerea empatică. Comunicarea în relaţia medic – pacient este foarte importantă în practica medicală. Motive etice, morale, profesionale, obligă medicul să ofere pacientului informaţii relevante asupra bolii lor. Comunicarea în relatia medic – pacient înseamnă a raspunde prompt, onest şi înţelegere la diferite nevoi şi cereri faţă de actul medical, care va trebui însoţit întotdeauna de conştiinţă etică; viaţa apare ca valoarea cea mai ridicată a lumii materiale, iar sănătatea reprezintă bunul suprem al omului, ea nu are preţ. În aceste situaţii felul în care alegem să relaţionăm cu pacientul în funcţie de situaţia în care ne aflăm ne poate fi de mare ajutor dacă înţelegem rolul comunicării. Comunicarea este un instrument pe care-l folosim zi de zi, în mediu familial, de serviciu, de prieteni şi poate fi îmbunătăţită în timp, prin practică şi antrenament. Scopul comunicării medicale implică stabilirea relaţiei terapeutice, înţelegerea perspectivei pacientului, explorarea gândurilor şi emoţiilor acestuia şi ghidarea acestuia în rezolvarea de probleme. Cadrele medicale trebuie să se aproprie şi să-i cunoască mai bine pe beneficiarii îngrijirilor, să ofere îngrijiri mai bune, individualizate, complete şi continue. Altfel spus, ar fi de preferat ca pacienţii să fie trataţi necondiţionat. Boala este ruperea echilibrului armoniei, care se traduce prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă, provizorie sau definitivă. O persoană “intra în boală” cu un anumit tip de sistem nervos şi de temperament, cu un anumit caracter şi inteligenţă, cu o anumita ereditate, cu complexe şi păreri preconcepute, cu un anumit orizont cultural şi de aceea bolnavul ia diverse atitudini faţă de boală, dar în acelaşi timp şi faţă de echipa medicală: încredere, stimă, simpatie, însă – posibil – şi îndoială, teamă, dispreţ, ură. Competenţa profesională se demonstrează prin cunoştinţe teoretice aprofundate şi capacitatea de a le aplica într-o activitate creatoare, de îngrijire individualizată, personalizată, competentă şi umană. Componenţele esenţiale ale comunicării terapeutice sunt: Confidenţialitatea, Caracterul privat, Respectul pentru limite, Dezvăluirea de sine, Atingerea, Ascultarea activă, Utilizarea abilităţilor de observare. În concluzie, comunicarea contează. Comunicarea facilitează realizarea unei relaţii de încredere medic-pacient, a unei adevărate alianţe cu scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii şi a stării de sănătate a pacientului, şi, de ce nu, a creşterii prestigiului medicului. Relaţia medic – pacient se bazează pe o comunicare adevărată, autentică. Comunicarea autentică implică o ascultare în care eşti atent la cuvintele, valorile şi lumea interioară a celuilalt.