Curs 1

DEFINIREA ÎNGRIJIRILOR DE SĂNĂTATE COMUNITARĂ

Def. –O.M.S. nursingul este o parte integrantă a sistemului de îngrijiri medicale cuprinzând:

- promovarea sănătății

- prevenirea bolii

- îngrijirea persoanelor bolnave: fizic, mental, handicapați, de toate vârstele, în toate unitățile sanitare, așezări
comunitare și în toate formele de asistență socială.

Def. – A.N.A ( Norht American Association ): nursingul comunitar nu este numai o sinteză a practicii de
nursing și a educării în domeniul sănătății și are scopul de a menține și a stimula sănătatea populației.
Îngrijirile au un caracter continuu, sunt orientate asupra individului, familiei sau grupului și contribuie astfel la
sănătatea întregii populații a zonei respective.

Din această definiție rezultă că intervențiile nursei nu se orientează doar spre pacienți individuali, ci cuprind și
mediul social, afectiv și fizic al acestuia.

Nursingul comunitar se bazează pe promovarea sănătății indivizilor, pe sănătatea mediului

psihosocial, economic, cultural, pe factorii ce influențează sănătatea individului și a familiei.

Comunitatea – def.- prin comunitate înțelegem ansamblul unei populații de pe un teritoriu geografic
determinat, de care este legat prin interese și valori comune, având o formă de gestiune administrativă, iar
membrii săi au interrelații cu grupuri sociale și instituții.

Unul din obiectivele acestui tip de asistenţă medicală este dezvoltarea serviciilor de îngrijire medicală
la domiciliu a gravidei, nou-născutului şi mamei, a bolnavului cronic, a bolnavului mintal şi a bătrânului.
Finanţarea serviciilor medicale ladomiciliu se realizează, conform legii, cu fonduri din bugetul de stat, bugetul
autorităţilor locale, precum şi din alte surse, inclusiv din donaţii şi sponsorizări, în condiţiile legii.

Medicina comunitară, respectiv nursingul comunitar, există atunci când membrii unei comunităţi
geografice, sociale sau culturale se gândesc în comun asupra problemelor de sănătate, exprimate prin nevoi
prioritare şi când participă activ la aplicarea de acţiuni în acest sens. Starea de sănătate sau de boală în
concepţia medicinii comunitare este văzută ca o interrelaţie între comportamentul individului ( influenţat de
factori ereditar-genetici, biologici-constituţionali şi psihici) şi mediu ( influenţat de factorii fizici şi sociali).

2
Acţiunile concrete în acest sens vizează asanarea mediului, lupta contra flagelelor sociale, educaţia privind
regulile de igienă, organizarea serviciilor sanitare având în vedere:

- prevenţia

- depistarea

- profilaxia,

- tratamentul

- readaptarea.

Activităţile se desfăşoară prin intermediul colectivităţii, cu participarea  profesioniştilor din reţeaua

sanitară primară şi spitalicească, medici, nurse, asistenţi sociali, psihoterapeuţi, etc.

Elementele practicii sănătății comunitare

Unul dintre obiectivele generale ale asistenţei medicale comunitare este educarea comunităţii pentru
sănătate.

PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII ŞI PREVENIREA BOLILOR 

  Prevenirea problemelor predictibile de sănătate, protejarea şi promovarea sănătăţii se vor
realiza prin aplicarea a două modalităţi:
universală - ca avantaj de bază pentru beneficiul fiecăruia
 selectivă - pentru contingente şi grupuri separate de populaţie supuse unor riscuri reale sau potenţiale pentru
sănătate şi subgrupuri supuse unor riscuri majore. Procesul de promovare asănătăţii şi prevenire a maladiilor
va purta un caracter complex şi se va desfăşura cu implicarea întregii societăţi, iar măsurile vor fi realizate la
toate nivelurile: de stat (ca putere de decizie), de unităţi administrativ-teritoriale (municipii, oraşe, sate), de
unităţi economice, de familie şi individ.
Promovarea sănătăţii va fi axată pe grupuri-ţintă de populaţie şi se va realiza prin educaţia pentru
sănătate, marketingul social al ideilor, promovarea sprijinului reciproc şi mobilizareacomunităţii în promovarea
politicii de sănătate publică.

Curs 2

3
 MODELE CONCEPTUALE

Conceptul holistic de apreciere a individului poate fi rezumat în câteva idei principale ce stau la baza
susţinerii ştiinţifice a desfăşurării procesului de nursing:

• individul este un tot unitar caracterizat prin integritate şi el reprezintă mai mult decât suma părţilor sale
componente;

• individul este în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, schimbând materie şi energie cu acesta;

• evoluţia fiziologică a individului este ireversibilă şi unidirecţională în timp şi spaţiu;

• individul uman se caracterizează prin capacitate de abstracţie, imaginaţie, senzaţii, emoţii

Organizarea datelor culese în vederea întocmirii planului de îngrijire se poate face conform unui
model conceptual. Conceptele sunt necesare în nursing pentru a lega teoria de practică, iar pentru a fi
complete trebuie să conţină elemente critice severe precum procesul de nursing, un scop anume, un
raţionament, o specificare a rolului profesional, o descriere a clientului şi a aşezării clinice.

I. Modelul conceptual al Virginiei Henderson

În cartea sa, „Principii fundamentale ale îngrijirii nursing”, defineşte funcţia nursei astfel:

„Rolul esential al nursei este de a ajuta individul bolnav sau sănătos prin activităţi ce contribuie la
menţinerea sau redobândirea sănătăţii (sau să-l asiste în ultimele clipe), pe care ar putea să le îndeplinească
singur dacă ar avea puterea, voinţa sau cunoştinţele necesare, să-l ajute să facă aceasta pentru a-şi
recâştiga independenţa cât mai repede posibil.”

Modelul conceptual al Virginiei Henderson apreciază individul ca fiind un tot unitar caracterizat prin nevoi
fiziologice şi aspiraţii denumite generic nevoi fundamentale.

II. Modelul conceptual al lui Abraham Maslow

Psihologul american Abraham Maslow afirmă că individul uman este rezultatul interacţiunii dintre nevoile
sale fundamentale şi realitatea mediului înconjurător. Nevoile fundamentale pot fi ierarhizate în ordinea
priorităţilor pe cinci niveluri diferite interconectate între ele:

1. Nevoi fiziologice:

• asigură menţinerea homeostaziei mediului intern

• includ trebuinţe organice (respiraţia, nutriţia, excreţia, menţinerea temperaturii organismului) dar şi nevoi
psihologice (nevoia de odihnă şi somn, evitarea durerii)

4
 • nevoile sexuale sunt importante pentru individ dar nu indispensabile. Sexul este esenţial pentru
supravieţuirea speciei nu a individului.

2. Nevoia de siguranţă şi securitate

• include siguranţa şi securitatea fizică (apărare, adăpost, locuinţă) şi psihică (confort, protecţie) .

3. Nevoia de apartenenţă şi afectivitate, nevoi sociale

• apartenenţă la un grup social (familie, prieteni, colegi de muncă)

• integrare şi acceptare

• iubire şi înţelegere.

4. Nevoia de stimă şi respect

• recunoaştere şi apreciere

• consideraţie

• recunoştinţă

• valorizare.

5. Nevoia de cunoaştere, autocunoaştere

• a ştii, a înţelege

• a rezolva

• a crea.

Ierarhizarea trebuinţelor individului permite aprecierea sa pe ansamblu şi se dovedeşte a fi extrem de utilă

în organizarea procesului de nursing permiţând adaptarea intervenţiilor asistentului medical la nevoile
pacientului.

Evoluţia spre o nevoie superioară se poate realiza doar atunci când nevoia inferioară este pe deplin
satisfăcută, de aceea această ierarhizare mai este cunoscută sub denumirea de "piramida sau spirala
trebuinţelor individului uman".

5
III. Modelul conceptual Hildegard Peplau

Hildegard Peplau, nursă de psihiatrie, a prezentat în 1952 modelul teoretic „Relaţiile interpersonale în
nursing”, unde nursingul este un „proces terapeutic interpersonal important…Nursingul este un
instrument educativ, o forţă matură care ţinteşte să promoveze mai departe mişcarea personalităţii în
direcţia curativă, constructivă, productivă, personală, şi existenţa comunităţii”.

Peplau foloseşte termenul de “nursing psihodinamic”, descriind si cele patru faze ale acestei relaţii:

◦ orientarea - pacientul şi nursa identifică problema de boală

◦ identificarea – pacientul cunoaşte nursa şi apoi acceptă ajutorul

◦ exploatarea – pacientul se foloseşte de ajutorul nursei

◦ rezoluţia – pacientul acceptă noile obiective în mod voluntar

IV. Modelul conceptual Ida Jean Orlando

Ida Jean Orlando a identificat patru practici pe care le-a considerat de bază pentru nursing

(observarea, raportarea, înregistrarea şi îndeplinirea acţiunilor, pentru şi cu pacientul) descriind două tipuri
de acţiuni nursing:

◦ Acţiuni nursing planificate sunt cele care stabilesc sau satisfac nevoile imediate ale clientului

◦ Acţiuni nursing automate sunt cele care au fost decise pe alte considerente decât pe nevoile
imediate ale clientului, dar acestea sunt consecvent ineficiente.

Teoria lui Orlando este specifică interacţiunii nursă-pacient. Scopul asistentului este de a determina şi de
a răspunde nevoilor imediate ale pacienţilor şi de a îmbunătăţi starea lor, prin scutirea de suferinţă sau
disconfort. Orlando pune accentul pe acţiunea planificată (mai degrabă decât pe acţiunea automată), bazată
pe observarea comportamentului pacienţilor verbală şi non-verbală, care duce la o anumită concluzie,
confirmată sau neconfirmată de către pacient, ducând la identificarea de către nursă a necesităţilor
pacientului, putând astfel să-i ofere acestuia o îngrijire medicală eficientă.

V. Modelul conceptual Dorothy Johnson

6
sau Modelul Sistemelor comportamentale care se concentrează pe compotramentul pacientului luat ca un
întreg organizat si integrat, format din 7 subsisteme strâns legate între ele:

◦ ataşamentul

◦ dependenţa

◦ ingestia

◦ eliminarea

◦ sexualitatea

◦ agresiune/protecţie

◦ realizarea

Al 8-lea subsistem – reintegrarea - a fost adăugat mai târziu în 1997 de Holaday. Fiecare subsistem
îndeplineşte sarcini specializate pentru sisteme integrate si fiecare este structurat prin 4 elemente
motivaţionale precum scop, set, alegere şi acţiune/comportament.

Funcţia nursingului este să ajute restaurarea echilibrului fiecărui subsistem şi să prevină în viitor
tulburările sistemului.

VI. Modelul conceptual Dorothea Orem

Dorothea Orem se bazează pe 3 concepte: autoîngrijirea, deficitul de auto îngrijire şi sistemul nursing.

Modelul se centrează pe abilitatea fiecărui individ de a realiza autoîngrijirea. În acord cu acest model
există 3 categorii de cerinte pentru autoîngrijire:

◦ Cerinţe universale – asociate cu procesul vieţii şi menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale

◦ Cerinţe de dezvoltare - asociate cu procesul de creştere şi dezvoltare în diverse stadii ale ciclului
vieţii

◦ Cerinţe determinate de starea de sănătate – deviaţii de la sănătate, de la deviaţii structural

funcţionale sau constituţionale/defecte genetice.

În modelul Dorothea Orem scopul nursingului este să ajute oamenii să-şi satisfacă propriile cerinţe de auto
îngrijire. D. Orem a identificat 3 tipuri ale sistemului nursing:

◦ Sistemul complet compensator – compensarea în totalitate a incapacităţii pacientului de a

îndeplini activităţile de autoîngrijire, sprijin şi protecţie.

7
 ◦ Sistemul parţial compensator – compensarea parţială pentru pacienţii care sunt incapabili de a
îndeplini activităţile de autoîngrijire.

◦ Sistemul de sprijin şi educaţie – nursa ajută pacienţii care sunt capabili şi pot învăţa activităţi de
autoîngrijire, îi asistă pe ei în luarea deciziilor şi-i ajută să dobândeasca îndemânări şi cunoştinţe.

VII. Modelul conceptual Levine

Imaginat de Myra Levine, numit şi Modelul Conservării are la bază trei mari concepte: integritate, adaptare şi
conservare. Acesta se concentrează pe indivizi ca fiinţe holiste iar domeniul major de interes este menţinerea
persoanei ca un întreg. Myra Levine a sugerat 4 principii ale menţinerii conservării, care au ca scop să
faciliteze adaptarea pacienţilor:

◦ Conservarea energiei pacientului – conservarea resurselor energetice, fiziologice şi psihologice

ale idividului

◦ Conservarea integrităţii structurale – conservarea formei şi funcţiilor corpului pacientului

◦ Conservarea integrităţii personale – menţinerea stimei de sine şi a identităţii psihologice a

pacienţilor

◦ Conservarea integrităţii sociale – păstrarea familiei, comunităţii şi afilierilor culturale ale

pacientului

În esenţă, Levine vede viaţa individului ca un proces a menţinerii integrităţii prin adaptare, facilitată prin
adaptare. Levine a notat că modelul ei este potrivit pentru investigarea interfeţei dintre mediile intern şi extern
ale persoanei.

VIII. Modelul conceptual Imogene King

Conform lui Imogene King, „Procesul de nursing este un proces interpersonal de acţiune, reacţiune şi
interacţiune, în cadrul căruia nursa şi pacientul împărtăşesc informaţiile despre percepţiile lor în, în timpul unei
situaţii care necesită îngrijiri.”

Interacţiunea sistemelor cadru şi obiectivele îngrijirii, se concentrează asupra indivizilor, asupra relaţiei lor
interpersonale şi contextul social prin 3 sisteme ce interacţionează între ele: personal, interpersonal şi social.
În fiecare dintre aceste 3 sisteme, King a identificat concepte ce furnizează un concept structural, descriind
procesele în fiecare dintre cele trei sisteme:

◦ Sistemul personal ◦ Percepţia

8
 ◦ Interesul personal

◦ Imaginea corpului

◦ Creşterea şi dezvoltarea

◦ Timp

◦ Spaţiu

◦ Sistemul interpersonal

◦ Rolul

◦ Interacţiunea

◦ Comunicarea

◦ Înţelegerea

◦ Stress-ul

◦ Sistemul social

◦ Organizare

◦ Putere

◦ Autoritate

◦ Statut

◦ Factorul decizional

Prin Modelul King, domeniul nursingului include promovarea, menţinerea şi restaurarea sănătăţii.

IX. Modelul conceptual Betty Neuman

În 1972 Betty Newman enunţă aşa numitul „Model al sistemelor în îngrijirile de sănătate”, este concetrat
pe persoană ca un sistem complet, cu subpărţi ce reprezintă un sistem deschis, compus din 5 variabile care
interacţionează între ele: fiziologică, psihică, socio-culturală, de dezvoltare şi spirituală, având o reprezentare
grafică sub forma unor cercuri concentrice. Interacţiunea acestor variabile determină cantitatea de rezistenţă
a unui individ, care poate creşte împotriva factorilor de stress.

9
 În centrul protecţiei persoanei este prima linie de apărare împotriva stressorilor, care este o linie linie
flexibilă de rezistenţă, reprezentată de factorii interni care ajută să se apere împotriva stressorilor.

Următoarea barieră de protecţie este linia normală de apărare, ce include factori ca: stilul persoanei de a
face faţă, etapa de dezvoltare.

Frâna finală împotriva stressorilor este o linie flexibilă de apărare compusă din factori dinamici care pot
varia în răspunsul la diferite circumstanţe.

În Modelul Neuman persoana menţine echilibrul şi armonia între mediile interne şi externe, prin adaptare
la stress şi prin apărarea împotriva tensiunii producătoare de stimuli. Primul scop al nursingului este să ajute
la atingerea şi menţinerea stabilităţii clientului.

X. Modelul de adaptare Roy

În viziunea lui Callista Roy, fiinţele umane sunt sisteme adaptative bio-psiho-social, care au capacitatea
de a face faţă la schimbarea mediului, prin procesul de adaptare. Conform Modelului Roz în sistemele umane
există 4 subsisteme: nevoi fiziologice, conceptul de sine, rolul funcţional şi interdependenţa.

Aceste subsisteme constituie moduri adaptative care furnizează mecanisme pentru a face faţă stimulilor
de mediu şi schimbării. Modelul de adaptare legat de nevoile fiziologice este interesat de nevoia pentru
integritate fiziologica. Modelul adaptativ al conceptului de sine se adresează nevoii de integritate psihică.
Modurile de adaptare ale rolului funcţional şi interdependenţa se concentrează pe nevoia de integritate
socială.

Scopul nursingului în acord cu acest model este să promoveze adaptarea individului în cele patru moduri,
pe durata sănătăţii şi a bolii. Nursingul de altfel reglează stimulii care afectează adaptarea. Intervenţiile
nursing, în general, dau forma creşterii şi descreşterii, modificării, retragerii sau menţinerii stimulilor interni şi
externi care afectează adaptarea.

Curs 3

10
 ROLUL ȘI FUNCȚIILE ASISTENTULUI MEDICAL ÎN COMUNITATE

Asistența medicală comunitară se asigură de către următoarele categorii de asistenți medicali:

asistentul medical generalist, asistentul medical de pediatrie, asistentul medical de obstetrică –ginecologie,
asistentul medical de ocrotire, asistentul medical de igienă care au dobândit pregătirea sau sunt în curs de
formare în asistența comunitară. Acțiunile, activitățile și indicatorii aferenți asistenței medicale comunitare sunt
prevăzute în cadrul bugetului Ministerului Sănătății prin Programul național de prevenire și control al bolilor
netransmisibile, sub programul acțiuni pentru sănătate. Activitatea asistenților medicali comunitari este
centrată și organizată la nivel comunitar. Pentru realizarea activităților specifice, asistenții medicali comunitari
colaborează cu:
- medicii de familie din comunitățile respective;
- personalul medical din unitățile sanitare ambulatorii și spitalicești;
- mediatorii sanitari
- autoritățile locale din teritoriul arondat;
- organizații neguvernamentale;
- asistentul social de la nivelul comunității, direcțiile generale de asistență socială și protecția drepturilor
copiilor.

Rolul asistentului medical:

• asistentul medical reprezintă un element important al echipei medicale;

• asistentul medical desfăşoară o activitate autonomă, cu competenţe bine stabilite;

• activitatea medicală nu vizează doar tratarea eficientă a îmbolnăvirilor, în prezent accentul se pune pe
prevenirea bolilor şi promovarea stării de sănătate;

• rolul asistentului medical intervine atât în îngrijirea individului cât şi a comunităţii (promovarea sănătăţii,
educaţia pentru sănătate).

Principalele atribuții ale asistentului medical comunitar sunt:

- supravegherea, în mod activ, a stării de sănătate și a condițiilor de viață ale populației dintr-un teritoriu bine
determinat;
- educației pentru sănătate și planificare familială;
- asistența mamei și copilului
- identificarea și prevenirea posibilelor cazuri de abandon și abuz al copilului;

11
- urmărirea si supravegherea activă a persoanelor din evidențele speciale ( prematuri, TBC, HIV/SIDA,
persoane cu deficiențe neurosenzoriale, neuropsihice, motorii, alte boli cronice ).
Asistenții medicali comunitari desfășoară următoarele activități specifice:
a) activitate de teren în vederea determinării active a nevoilor de îngrijiri generale de sănătate ale populatiei
cu risc crescut de îmbolnavire și a grupurilor defavorizate; 
b) activitate profilactică: supravegherea activă a stării de sănătate a populației catagrafiate, depistarea
focarelor de boli transmisibile, identificarea și supravegherea medicală a gravidelor și copiilor din grupele de
risc, identificarea populației neînscrise pe listele medicului de familie și sprijinirea acestora pentru acces la
servicii medicale, identificarea copiilor neînscrisi pe listele medicilor de familie, în vederea includerii lor in
programul national de imunizări, promovează alăptarea și practicile corecte de nutriție, diseminarea
informațiilor specifice planificării familiale, în special în rândul populației defavorizate din punct de vedere
social și îndrumarea ei către cabinetele de planificare familială sau cabinetele medicilor de familie, educarea
familiei și dezvoltarea de abilități parentale pentru stimulare și ingrijire corectă a copilului;
c) activitate medicală curativă, conform recomandărilor medicale, la nevoie;
d) activitate de identificare, raportare a cazurilor sociale depistate activ, către serviciile sociale din subordinea
autorității locale, pentru a beneficia de includerea într-un program de protecție socială, prevenirea abuzului și
abandonului copilului. .
Multe asistente trec în sectorul îngrijilor la domiciliu după o experiență exclusiv într-un cadru
instituționalizat: spital, policlinică, dispensar medical.

Următoarele diferențe dintre spital și nursingul îngrijilor la domiciliu au fost identificate ca fiind cele
mai importante:

- în spital asistenta este preocupată de impactul psihologic pe care îl are spitalizarea asupra pacientului,
instituționalizarea creând un disconfort în plan psihic, iar la unele persoane chiar și în plan structural;

- la domiciliu asistenta este preocupată de aspectele economice, de mediu, obiceiurile familiei, elemente de
care ține cont în procesul de îngrijire al pacientului;

- în instituție asistenta conduce îngrijirile unui pacient în cadrul unui program conceput în ture de 8-12 ore
activitatea ei fiind preluată de către altă persoană pe restul orelor din zi;

- îngrijirile la domiciliu trebuie să beneficieze de o organizare judicioasă a timpului: timpul necesar deplasării,
activitatea profesională de la domiciliul pacientului;

- asistenta și pacientul văd doctorul cel puțin zilnic, acesta putând preciza anumite indicații pentru nursă sau
pacient. Există în acest caz posibilitatea de colaborare ,, față în față ,, în vederea rezolvării unei probleme;

- îngrijirile la domiciliu nu beneficiază de prezența zilnică a medicului, acesta primind informații despre starea
bolnavului prin intermediul asistentei. Aceasta înseamnă că asistenta care face îngrijire la domiciliu trebuie să

12
învețe să comunice cu medicul, să poată deosebi elementele importante de cele minore. Din sănătatea
comunitară fac parte:-medicul, nursa comunitară, sociologul, preotul, asistentul social și alte categorii
profesionale.

Asistenta medicală comunitară lucrează pentru agenții având modele și proceduri specifice, bine
stabilite.

Funcțiile asistetului medical în comunitate:

- acordarea îngrijilor în familie, colectivități, școli, persoanelor vârstnice și bolnavilor psihici, pacienților cronici
și în stadiul terminal, îngrijiri de sănătate ocupațională;

- transmiterea cunoștințelor către beneficiarii serviciilor de îngrijire sau personalului din sistemul de sănătate;

- membru al echipei de îngrijire;

- dezvoltarea practicii și îngrijilor de sănătate prin gîndire critică și cercetare.

Rolurile asistentului medical generalist în comunitate:

- educator și pedagog;

- consilier;

- facilitator.

Curs 4

CONCEPTUL DESPRE OM, FAMILIE, COMUNITATE

Scopul ingrijirilor comunitare este de a promova spre binele oamenilor, cel mai înalt nivel de
funcționare mintală, fizică și socială. Conceptul de persoană se referă în sens larg la toate ființele omenesti. In
teoriile nursingului, el a căpătat complexitatea sa reală conferită de componentele sale biologice, psihologice
și sociale.

1. Conceptul despre om

Omul = este o ființă unică, având nevoi biologice, psihologice, sociale și culturale, o ființă în continuă
schimbare și în interecacțiune cu mediul ei înconjurător, o ființă responsabilă, liberă și capabilă de a se
adapta.

2. Conceptul de familie

13
Def. OMS – familia reprezintă o persoană sau un grup de persoane care trăiesc împreună și au legături de
sânge, prin căsătorie sau adopțiune.

Clasificarea familiilor

La baza clasificării stau numărul persoanelor, relațiile dintre membrii familiei, funcțiile fiecăruia precum și
relația cu comunitatea.

Familii tradiționale:

a. familia nucleară = soț, soție și urmași locuind într-o gospodărie comună;

b. diada nucleară = soț și soție, singuri, fără copii sau copiii nu locuiesc împreună cu ei;

c. familia lărgită = perechea + rude:

* pe verticală = soț, soție, copii + părinții unuia dintre soți sau ai ambilor

* pe orizontală = copii + frați sau surorile unuia dintre soți

* lărgită atât pe orizontală cât și pe verticală

d. familia cu un singur părinte ( decapitată );

e. rețeaua de rudenii – gospodării nucleare sau membrii necăsătoriți care locuiesc aproape și au un schimb
permanent de bunuri și servicii;

f. familia poligamă – în cult islamic.

Funcțiile de bază ale familiei:

a) funcții fizice ( biologice și economice ):

- reproducere;

- furnizare de hrană;

- îmbrăcăminte și adăpost, apărare de pericole;

- îngrijirea sănătății.

b) funcții afective:

- satisfacerea nevoilor afective între soți, între părinți și copii, între membrii diferitelor generații;

- bucuria traiului împreună, companie plăcută, încurajare.

14
c) funcții sociale:

- asigurarea grupării sociale;

- întărirea stimei de sine;

- sprijinirea creativității și a inițiativei;

- dezvoltarea și susținerea personalității membrilor ei;

- transmițător al culturii de la o generație la alta;

- pregătirea membrilor pentru locurile în ierarhia socială;

- imprimarea controlului și a sentimentului de dreptate ( reguli, drepturi, obligații și responsabilități

caracteristice societății umane ).

3. Conceptul de comunitate

Def. – prin comunitate înțelegem ansamblul unei populații de pe un teritoriu geografic daterminat, de care este
legat prin interese și valori comune având o formă de gestiune administrative, iar membrii săi au interrelații cu
grupuri sociale și instituții.

Cunoșterea comunității: localizare ( urbană, rurală ), așezare geografică, structura populației ( număr,
densitate, vârsta, grupuri minoritare etnice și religioase ), nivel general de educație, particularități de climă,
floră și faună, influența mediului înconjurător, diferențe culturale și spirituale, probleme socio-economice
( venit mediu, populație cu venituri sub nivelul minimal, rata șomajului, domenii de angajare a populației ).

Curs 5

15
 CONCEPTUL DESPRE SĂNĂTATE

Def.: conceptele de sănătate, îmbolnăvire, boală şi ipostaza socială de bolnav sunt fundamentale pentru
înţelegerea sănătăţii unei comunităţi şi aplicarea acestor cunoştinţe pacienţilor asistaţi de medic. În contextul
progreselor medicale, aspiraţiile pacienţilor spre o sănătate mai bună au crescut şi aceasta creează noi
pretenţii adresate medicului, care trebuie să răspundă la probleme care nu întotdeauna sunt de natură
biomedicală.
OBIECTIVE EDUCAȚIONALE GENERALE
- Definirea şi discutarea conceptului de sănătate, stare de bine, îmbolnăvire, boală şi suferinţă
- Descrierea factorilor determinanţi ai sănătăţii şi modul în care ei influenţează sănătatea populaţiei şi a
indivizilor care o compun.

Obiective necesare pentru atingerea obiectivelor-cheie

• Conform recomandărilor OMS:
- Discutarea definiţiilor alternative ale sănătăţii
- Descrierea factorilor determinanţi ai sănătăţii Statut economic şi social Sisteme de asistenţă socială
Educaţie şi ştiinţă de carte Condiţii de angajare şi de muncă Mediu social Medii fizice (ocupaţional şi ambiental
neocupaţional) Deprinderi personale sănătoase şi aptitudini de a le folosi şi menţine Dezvoltarea copilului
sănătos .Zestrea biologică şi geneticăServicii de asistenţă medicală Gen Cultură.
• Discutarea conceptului de sănătate corelat cu particularităţile fiecărei etape din viaţa omului, istoria naturală
a bolii, cu accent particular pe posibilele intervenţii de sănătate publicăşi clinice.
• Descrierea conceptului de comportament în cadrul bolii şi modalitatea în care acesta afectează accesul la
îngrijirile medicale şi aderenţa la recomandările terapeutice.
În conceptul asistenței medicale comunitare sănătatea populației, dezvoltarea psiho-fizică a
generațiilor, ca și patologia sunt rezultatul influențelor unor factori ca:

- progresul social, economic, științific, tehnic;

- progresul medicinii;

- factori specifici locali și de mediu,

În concluzie sănătatea devine o problemă a comunității.

Preocupările din domeniul asistenței medicale comunitare sunt:

- lupta împotriva bolilor transmisibile;

- instruirea întregii populații asupra regulilor de igienă personală;

- diagnosticarea precoce a bolilor și tratamentul preventiv al bolilor;

16
- folosirea măsurilor speciale pentru asigurarea unui trai corespunzător;

- păstrarea sănătății, așa ca să se asiogure o viață de calitate și longevitate.

Indicatorii necesari stabilirii diagnosticului comunitar:

- indicatorii demografici- calitatea mediului fizic și social;

- situația economică a comunității inclusiv rata șomajului, siguranța personală;

- nivelul educației;

- estetica mediului;

- importanța puterii comunitare și implicarea structurilor guvernamentale;

- indicatorii de promovare a sănătății, calitatea serviciilor sanitare, echitatea.

Indicatorii demografici:

- dinamica populației: structura pe grupe de vârstă, morbiditatea, mortalitatea;

- morbiditatea specifică pe boli/grupe de vârstă, structura pe categorii socio-profesionale, sex, rasă, religie.

Calitatea mediului fizic se referă la:

- gradul de poluare, calitatea infrastructurii, confortul locuinței.

Calitatea mediului social se referă la:

- nivelul de stre social, servicii de ajutor social, cultura locală.

Noii indicatori de promovare a sănătății se referă la:

- nivelul de participare la exerciții fizice, obiceiuri alimentare, alcoolism, tabagism.

Beneficiarii serviciilor de asistență medicală comunitară sunt:

- comunitatea dintr-o arie geografică, județ, oraș, comună, sat;

- categorii de persoane vulnerabile în situațiile următoare:

* nivel material scăzut sub pragul sărăciei: șomj, dizabilități, educație precară;

* boli cronice, boli în fază terminală ce necesită îngrijiri paleative, femei gravide;

* vârsta a III-a sau sub 5 ani, persoane din familii monoparenterale.

17
Factorii care influențează starea de sănătate:

* factori biologici : ereditatea, caracteristici demografice ale populației;

* factori ambientali : factori de mediu fizic ( apa, aer, sol, vegetație, aliment ) și sociali ( factori socio-culturali,
educaționali );

* factori comportamentali : atitudini, obiceiuri.

Curs 6

CONCEPTUL DE ÎNGRIJIRI PRIMARE

18
 În „Raportul asupra sănătăţii în lume – 2000”, Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sistemul de
sănătate prin „totalitatea organizaţiilor, instituţiilor şi resurselor consacrate ameliorării sănătăţii”.

Acesta cuprinde "toate activităţile al căror scop principal este de a promova, restabili sau menţine
sănătatea."

Rezultatele finale ale oricărui sistem de sănătate sunt:

 starea de sănătate a populaţiei

 protecţia financiară contra riscurilor
 gradul de satisfacţie a consumatorilor de servicii.
Sursele care au condus la definirea îngrijirilor primare de sănătate au fost:

 modificarea teoriilor asupra dezvoltării societăţii, care au condus la realizarea unor legături între
sănătate şi alte sectoare, subliniind necesitatea echitaţii accesului şi furnizării serviciilor de sănătate
 problemele ridicate de creşterea volumului populaţiei, care au susţinut necesitatea dezvoltării
serviciilor destinate mamei si copilului - vârstnici
 noua abordare tehnologică a bolilor şi a serviciilor medicale, abordare care nu ia suficient în
considerare aspectele sociale, economice şi politice ale vieţii
 succesele înregistrate în domeniul sanitar în unele ţări, în special China, ca urmare a implicării
comunităţii în acţiunile medicale

ÎNGRIJIRILE PRIMARE DE SĂNĂTATE - DEFINIŢIE

Îngrijirile primare de sănătate sunt îngrijiri sanitare esenţiale, bazate pe metode şi tehnologii practice,
pertinente din punct de vedere ştiinţific şi acceptabile din punct de vedere social, făcute sa fie accesibile în
mod universal indivizilor şi familiilor din comunitate, prin totala lor participare, şi la un cost pe care
comunitatea şi ţara poate să îşi permită să îl menţină în fiecare stadiu al dezvoltării lor, în spiritul încrederii în
sine şi al autodeterminării.

ÎNGRIJIRILE PRIMARE DE SĂNĂTATE - CARACTERISTICI

1.Formează o parte integrantă a sistemului de sănătate al ţării, pentru care reprezintă atât funcţia centrală cât
şi problema principală, dar şi a dezvoltării globale sociale şi economice a comunităţii.

2. Reprezintă primul nivel al contactului dintre indivizi, familie şi comunitate cu sistemul de sănătate naţional,
încercând să apropie, cât mai mult posibil, activitatea din domeniul sănătăţii de mediul de viaţă şi de muncă al
oamenilor, constituind primul element al unui proces continuu de îngrijire a sănătăţii

19
3.  reflectă şi rezultă din condiţiile economice şi din caracteristicile socio-culturale şi politice ale ţării şi
comunităţilor sale, şi se bazează pe aplicarea rezultatelor relevante ale serviciilor de cercetare socială,
biomedicală şi sanitară, cât şi pe experienţa din domeniul sănătăţii publice

4.cuprind principalele probleme legate de sănătate în cadrul comunităţii, furnizând servicii de promovare,
preventive, curative şi de recuperare corespunzătoare

5.cer şi promovează din partea indivizilor şi a comunităţii, o autodeterminare şi participare la planificarea,

organizarea, conducerea şi controlul îngrijirilor de sănătate primare, utilizând la maximum resursele locale
naţionale, precum şi alte resurse disponibile; în acest scop dezvoltă, printr-o educaţie corespunzătoare,
capacitatea de participare a comunităţilor

6. ar trebui sa fie susţinute de sisteme de referinţă integrate, funcţionale, ducând la o îmbunătăţire progresivă
a unor îngrijiri de sănătate cât mai cuprinzătoare, dând prioritate celor ce au cea mai mare nevoie de aceste
îngrijiri

7. se bazează la nivel local pe lucrătorii sanitari (medici, infirmiere, moaşe, personal auxiliar) pregătiţi adecvat
din punct de vedere tehnic şi social pentru a lucra în echipă şi pentru a răspunde nevoilor de sănătate
exprimate de către comunitate.

ÎNGRIJIRILE PRIMARE DE SĂNĂTATE: COMPONENTE

1. educaţia privind problemele de sănătate predominante şi metodele de prevenire şi control ale

acestora
2. promovarea unei alimentaţii corecte
3. asigurarea cu apă potabilă în cantitate adecvată şi o sanitaţie de bază
4. îngrijirile acordate mamei şi copilului, inclusiv planning familial
5. imunizarea împotriva bolilor infecţioase majore
6. prevenirea şi controlul bolilor endemice cu caracter zonal
7. tratamentul adecvat pentru bolile curente şi vătămări
8. asigurarea cu medicamente esenţiale

20
 ÎNGRIJIRILE PRIMARE DE SĂNĂTATE - PRINCIPII DE BAZĂ

1. Distributia echitabilă: ţările ar trebui sa găsească căi de a permite tuturor accesul la servicii

  2. Implicarea comunităţii: implicarea indivizilor în promovarea propriei lor îngrijiri este esenţială pentru
viitoarea bunăstare a comunităţii

  3. Concentrarea asupra activităţii de prevenire: dobândirea unor cunoştinţe prin educaţie pentru
sănătate şi / sau mobilizarea comunităţii pentru imunizare şi rolul comunităţii în luarea deciziilor legate de
alocarea resurselor spre priorităţile sanitare

 Deoarece prevenirea este vitală pentru rezolvarea problemelor pe termen lung, dar nu este
întotdeauna răspunsul la probleme individuale, serviciile preventive trebuie să existe împreună cu
cele curative.
 4. Tehnologie corespunzătoare: ea trebuie să fie acceptată, eficientă din punct de vedere al costului,
ieftină şi disponibilă pe plan local.

  5. Abordarea multisectorială: starea de sănătate este influenţată atât pozitiv cât şi negativ de o serie de
factori cum sunt: condiţiile de locuit, transportul, producţia de alimente, irigaţiile şi rezerva de apă. Toate
acestea ţin de diferite sectoare guvernamentale, dar toate pot afecta bunăstarea globală a comunităţii.

Curs 7

APRECIEREA NEVOILOR COMUNITĂȚII

Etapele procesului de nursing în comunitate:

• Evaluarea iniţială – culegerea datelor şi prioritizarea problemelor

• Diagnoza medico-socială în funcţie de problemele şi nevoile identificate

• Elaborarea planului de intervenţie

• Aplicarea şi implementarea intervenţiilor specifice medicale, sociale şi îngrijire la domiciliu din planul
individualizat

• Evaluarea rezultatelor intervenţiilor inclusiv evaluarea opiniei beneficiarului.

21
În asistenţa medicală comunitară rezolvarea unui caz complex medico-social presupune aplicarea unui
algoritm, presupune parcurgerea unor etape menite să soluţioneze sau să amelioreze nevoile identificate
conform următoarei scheme:

a. EVALUAREA INIŢIALĂ – CULEGEREA DATELOR

Orice semnalare sau identificare a unei situaţii medicale sau sociale în cazul unui beneficiar (pacient)
dintr-o comunitate, presupune o evaluare iniţială a existenţei problemelor medico-sociale sau nevoilor
nesatisfăcute. Pentru a oferi în cadrul serviciilor comunitare integrate ajutor în funcţie de furnizorii de servicii
medico-sociale şi îngrijire la domiciliu este nevoie de o evaluare iniţială în cadrul echipei de intervenţie
comunitară prin culegerea tuturor datelor necesare şi identificarea tuturor problemelor care necesită
intervenţie pentru rezolvarea lor.

Această evaluare complexă are în vedere cunoaşterea tuturor problemelor şi resurselor persoanei beneficiare
pentru elaborarea planului de intervenţie. Pentru o evaluare corectă, membrii echipei multidisciplinare trebuie
să înţeleagă modul în care elementele contextului social, familial şi individual afectează starea de sănătate şi
situaţia socială a pacientului.

În cadrul acestei etape este necesară prioritizarea problemelor persoanei beneficiare în funcţie de
gravitate, dar şi în funcţie de resursele disponibile. În acest sens membrii echipei multidisciplinare au
următoarele metode de culegere a datelor:

• Interviul/Anamneza:surse directe (pacient) sau indirecte (familie, documente medicale)

• Examenul clinic, examinări paraclinice şi examene de laborator: examen fizic şi rezultate ale examenelor
paraclinice şi de laborator

• Examene complementare/ evaluarea mediului de viaţă:

* ancheta socială, evaluare epidemiologică, evaluarea riscului, evaluarea mediului familial.

Este important pentru membrii echipei multidisciplinare mai ales pentru responsabilul de caz să-şi apropie
pacientul şi familia prin:

- Examinarea beneficiarului planului de îngrijire /intervenţie:

- Aspecte de natură emoţională

- Aspecte de natură intelectuală (gradul de cunoaştere a bolii, a complicaţiilor acesteia sau a legislaţiei de
care beneficiază)

- Aspecte economice ale beneficiarului.

22
Examinarea cadrului familial:

- Relaţiile dintre membrii familiei

- Compoziţia familiei

- Situaţii medico-sociale de care au mai beneficiat membrii familiei

- Modul în care s-au urmat recomandările medicale sau ajutoare sociale.

Relaţiile pacientului/beneficiarului în comunitatea din care provine:

- Apartenenţa la anumite grupuri sociale

- Responsabilităţi asumate în comunitate.

b. DIAGNOZĂ MEDICO-SOCIALĂ ŞI STABILIREA OBIECTIVELOR DE INTERVENŢIE

După evaluarea iniţială (este necesar un interval cât mai scurt de timp între semnalarea unei situaţii
medico-sociale în comunitate şi analiza cazului în funcţie de urgenţa şi gravitatea cazului), în cadrul echipei
multifuncţionale se desemnează un manager de caz din rândul membrilor echipei. În funcţie de problemele
medicale sau sociale şi de competenţele membrilor echipei, se poate alege ca manager de caz medicul de
familie, asistentul social, asistentul medical comunitar etc.

Planul individualizat de intervenţie se va baza în primul rând pe stabilirea obiectivelor de intervenţie,

adică a schimbărilor necesare dorite pentru îmbunătăţirea stării de sănătate a pacientului sau rezolvarea unor
probleme de natură socială.

c. PLANIFICAREA INTERVENŢIILOR

Este necesară o planificare participativă a pacientului / beneficiarului pentru eficientizarea

intervenţiilor.

d. IMPLEMENTAREA PLANULUI DE INTERVENŢIE COMUNITARĂ

Intervenţia este partea cea mai vizibilă a planului de SĂNĂTATE PUBLICĂ ŞI MANAGEMENT
SANITAR asistenţă medico-socială comunitară. Un plan de intervenţie nu are nici o valoare dacă nu există o
înţelegere clară a modului cum va fi implementat.

Pe parcursul implementării, realizării activităţilor planificate, membrii echipei multidisciplinare şi mai

ales managerul de caz sau responsabilul de caz trebuie să monitorizeze modul de implementare. În funcţie de
rezultatele intervenţiilor asupra problemelor de sănătate şi problemelor sociale ale pacientului / beneficiarului
se va decide continuarea sau modificarea acţiunilor prevăzute în planul de intervenţie comunitară.

23
 Monitorizarea implică verificarea modului în care sunt alocate resursele şi efectele acestora asupra
pacientului sau beneficiarului.

Monitorizarea are ca scop cunoaşterea pe de o parte dacă intervenţiile medicale şi serviciile sociale
sunt în concordanţă cu nevoile pacientului, iar pe de altă parte să poată fi realizate modificările în funcţie de
rezultatele aşteptate şi

evoluţia pacientului respectiv.

e. EVALUAREA REZULTATELOR

Intervenţiile personalizate în cazul asistenţei complexe comunitare trebuie să-şi dovedească eficienţa
prin atingerea rezultatelor (obiectivelor) aşteptate.

Gradul de satisfacţie al pacientului / beneficiarului va fi stabilit prin evaluarea opiniei pacientului cu privire la
rezultatele intervenţiilor dar şi asupra serviciilor de care a beneficiat (feed back).

Curs 8

APRECIEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A FAMILIEI

Conform definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, familia reprezintă o persoană sau un grup de
persoane care trăiesc împreună şi au legături de sânge, prin căsătorie sau adopţiune.

Conceptul de sănătate a familiei se impune datorită faptului că o persoană, în dezvoltarea sa somatică,

psihică şi socialăeste puternic influenţată de mediul familial.

Sănătatea familiei reprezintă mai mult decât suma sănătăţii individuale a persoanelor care compun
familia, exprimând interrelaţiile ce se stabilesc în cadrul acestui grup social.

Sănătatea familiei se poate măsura pe baza unor indicatori, care, conform recomandărilor
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, se pot structura în indicatori demografici, medicali, sociologici, economici.

În cadrul indicatorilor demografici au importanţă structura familiei, mărimea sa medie, tipul de familie,
ciclul de viaţă al familiei, condiţiile de mediu şi de viaţă ale familiei.

În structura familiei, în funcţie de caracteristicile personale ale membrilor familiei, indicatorii

demografici cei mai importanţi pentru măsurarea şi descrierea sănătăţii familiei sunt: numărul de persoane ce
compun familia, vârsta acestora, nivelul de instuire, ocupaţia dar şi descrierea structurii familiei în funcţie de
caracteristicile personale ale membrilor acesteia în raport cu capul familiei (grad de rudenie).

24
 Mărimea medie a familiei, înregistrează o tendinţă de diminuare, în ultima perioadă, datorită scăderii
natalităţii, inclusiv în România, a suferit modificări datorate şi creşterii numărului de familii fărăcopii.

Tendinţa înregistrată pe plan internaţional este de creştere a mărimii medii a familiei şi a numărului
de familii formate dintr-o singură persoană (bătrâni, persoane singure).

Tipul de familie are importanţă pentru sănătatea membrilor săi, fiind descrise, de către experţii
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 4 tipuri de familie:

♦ familia nucleară: compusă din soţ+ soţie ± copii;

♦ familia lărgită pe verticală: soţ+ soţie ± copii + părinţii unuia din soţi;

♦ familia lărgităpe orizontală: soţ+ soţie ± copii + frate/sorăa unuia din soţi;

♦ familie lărgită pe orizontală şi verticală: soţ+ soţie ± copii + părinţi + frate/soră a unuia din soţi;

Tipul clasic de familie este familia lărgită, iar tipul modern este familia nucleară. În ultima
perioadă tendinţa este de creştere a numărului familiilor nucleare.

Actualele tendinţe în privinţa mărimii medii a familiei şi a tipurilor de familie determină o serie de consecinţe
medico-sociale datorită deplasării centrului de greutate a solicitărilor medicale din domeniul materno-infantil
spre cel al persoanelor vârstnice, crescând nevoia de restructurare a sistemului de asistenţă medicală cu
accent pe serviciile sociale destinate îngrijirilor specifice vârstnicului şi a colaborării serviciilor de sănătate cu
organisme sociale (organizaţii nonguvernamentale, asociaţii, fundaţii, case de caritate).

Ciclul de viaţăal familiei porneşte de la ideea că familia, din momentul formării sale (căsătorie) până
la dispariţia ei (deces, divorţ) trece printr-o serie de stări care determină modificarea funcţiilor sale, atât
favorabil cât şi nefavorabil.

Din categoria indicatorilor medicali care caracterizează sănătatea familiei fac parte prevalenţa
factorilor de risc în familie, prevalenţa bolilor, agregarea bolilor în familie, identificarea familiilor cu risc crescut
de îmbolnăvire.

Cunoaşterea acestora permite planificarea şi organizarea serviciilor de sănătate dar şi a învăţământului

universitar şi postuniversitar în domeniul medical, în funcţie de problemele specifice ale familiei şi comunităţii,
cu scopul declarat al creşterii calităţii în asistenţa medico-socialăa populaţiei.

Există o serie de indicatori sociologici de caracterizare a sănătăţii familiei, care urmăresc gradul de
satisfacţie al membrilor familiei, în funcţie de ajutorul acordat de aceasta, atunci când apar probleme
personale, de modul de comunicare intrafamilială, de implicarea familiei în susţinerea iniţiativelor noi, de
modul de răspuns la stările afectiv-emoţionale, de modalităţile de petrecere a timpului liber.

25
Se utilizează următoarele 5 întrebări pentru a stabilii un scor APGAR al familiei:

1. Satisfacţia resimţită pentru că se poate apela la ajutoru familiei atunci când există o problemă.

2. Satisfacţia resimţită pentru că familia abordează şi împarte problemele cu persoana investigată.

3. Satisfacţia că familia acceptă şi susţine dorinţa de schimbare şi noi activităţi a persoanei investigate.

4. Satisfacţia resimţită pentru că familia răspunde stărilor afectiv-emoţionale ale celui investigat (dragoste,
supărare, mânie).

5. Satisfacţia pentru existenţa unui mod plăcut de a petrece timpul liber în cadrul familiei.

Variantele de răspuns la cele 5 întrebări sunt:

♦ aproape întotdeauna – 2 puncte;

♦ câteodată– 1 punct;

♦ niciodată– 0 puncte, numărul maxim de puncte fiind 10.

În funcţie de punctajul obţinut, familiile se pot clasifica în:

♦ familii sănătoase (8-10 puncte);

♦ familii cu probleme (6-7 puncte);

♦ familii cu risc crescut (sub 6 puncte).

Indicatorii economici de interes pentru domeniul medical rezultă din costul bolii pentru familie şi din
impactul bolii asupra acesteia.

26
Curs 9

NEVOI SPECIFICE DE ÎNGRIJIRE ȘI EDUCAȚIE DE-A LUNGUL VIEȚII

Nevoi despre îngrijirea copilului

Principalele etape ale dezvoltării copilului:

a) prima copilărie – de la naștere până la 3 ani se împarte în:

- perioada de nou-născut – corespunde primelor 28 de zile de viață;

- perioada de sugar – 28 zile- 1an;

- perioada de copil mic – 1-3 ani

b) copilăria a doua ( 3-6-7 ani – preșcolar 0

c) copilăria a treia ( 6-7 – pubertate ); la fete pubertatea apare la 12-14 ani, iar la băieți la 14-16 ani.

Populația vârstnică

Obiective educaționale:

- înțelegerea importanței medico-sociale a populației vârstnice;

- descrierea unor fenomene demografice legate de îmbătrânirea populației;

- descrierea caracteristicilor medico-sociale ale populației vârstnice;

- descrierea impactului efectului de îmbătrânire a populației.

ONU recomandă vârsta de 65 ani drept limită de la care se consideră o persoană ca fiind vârstnică.

Principalele cauze de îmbolnăvire a vârstnicilor sunt:

- căderi și fracturi consecutive;

- osteoporoza;

27
- tulburări de vedere;

- tulburări de auz;

- demența senilă;

- probleme de incontinență.

Integrarea vârstnicilor în viața comunități

Sănătatea vârstnicului este legată direct de bunăstarea socială și de modul în care este integrat în
comunitatea în care trăiește. Integrarea vârstnicului se poate realiza pe mai multe căi:

- încurajarea vârstnicului de a rămâne în propia locuințș;

- sprijinirea structurii de viață tradițională a comunităților;

- stimularea implicării vârstnicului în diverse activități culturale comunitare;

- programe specifice de prevenire a îmbolnăvirilor și de menținere a unei stări de sănătate corespunzătoare,

prin prelungirea cât mai mult posibil a independenței și capacității de autoîngrijire.

Vârstnicii au dreptul la servicii medicale și sociale, fiind de dorit să rămână cît mai mult în familiile propii.

Strategii:

* rețea de servicii sanitare și de ocrotire acordate la domiciliu;

* realizarea unor programe de screening pentru identificarea vârstnicilor care pot să rămână acasă, integrați
în familiile lor și a celor care trebuie îngrijiți în instituții speciale;

* imaginarea unor facilități comunitare, un ajutor suplimentar acordat familiilor ce au în îngrijire un vârstnic cu
probleme sociale;

* organizarea de centre de îngrijire de zi;

* organizarea de centre de îngrijire de noapte;

* organizarea de instituții de îngrijiri pe termen lung unde să se acorde asistență medicală și socială
persoanelor vârstnice cu afecțiuni cronice, dependente;

* organizarea de unități de îngrijire terminală;

* organizarea de servicii stomatologice specifice vârstnicilor.

INFLUENȚA FAMILIEI ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE A INDIVIDULUI

28
Mecanisme:

- ereditatea – riscul moștenirii de către copii a unor tare genetice manifeste/latente la părinții lor; lipsa sfatului
genetic în situații suspecte; riscul moștenirii de către părinți a tarelor genetice de la proprii ascendenți.

- dezvoltarea copilului – există relații evidente între (dis)funcționarea familiei și dezvoltarea insuficientă a
copilului ( depresie, apatie, boli infecto-contagioase, suicid ) prin: relații reduse afective între: părinți și copii,
bunici-copii, frați naturali/ vitregi și concepții greșite ale părinților despre valoarea sănătății și caracteristicile
stării de bine/bolii-suferinței.

- zestrea patologică familială moștenită de copii – reditate, obiceiuri dizarmonice de viață, moștenirea unor
profesii sau vocații: vârsta părinților, stilul de viață familială ( alimentație, timpul liber, condiții de igienă ),
timpul alocat profesiei/familiei/instruirii și educației; împărțirea responsabilităților; tipuri de dependență:
alcoolism, stupefiante, tabacism; climatul familial; situația economică, socio-culturală; nivelul de instruire și
educație; membrii ai familiei aflați în conflict cu legile sociale; apartenența religioasă.

Boli cu agregare familială

Factorii de risc medical sau social pe care o familie îl poate avea:

- factorii genetici

- locuința necorespunzătoare și obiceiuri necorespunzătoare

- relații necorespunzătoare

- stresuri familiale.

Factori de risc externi care pot fi întreținuți de familie:

- consumul excesiv de sare, glucide, lipide

- fumatul în familie

- consumul de alcool în familie

- sedentarismul

- agresivitatea

-abandonul

29
Curs 10

PROBLEME DE SĂNĂTATE ȘI DISFUNCȚIONALITĂȚI LA NIVELUL FAMILIEI - GRUPURI VULNERABILE

Hotărârea nr.829/2002 privind planul național antisărăcie și de promovare a incluziunii sociale

realizează următoarea clasificare a principalelor categorii sociale vulnerabile din România:

 grupuri care tradițional se confruntă cu un risc ridicat de sărăcie și excluziune socială și ăndeosebi:

- parte importantă a celor de etnie romă;

- familiile cu mulți copii;

- familiile dezorganizate;

- familiile monoparenterale;

- familiile aflate în șomaj pe lungă durată

 grupuri care se confruntă cu situații dificile în ceea ce privește condițiile de locuit:

- copiii străzii, care trăiesc în adăposturi improvizate;

- copiii care părăsesc instituțiile de ocrotire la vârsta de 18 ani;

- familiile străzii, care trăiesc în adăposturi improvizate în parcuri, în apropierea gropilor de gunoi, în ghenele
de gunoi, lângă bălți, diferite terenuri abandonate;

- tinerii, ale căror posibilități financiare sunt extrem de reduse în vederea achiziționării unei locuințe.

Grupurile defavorizate prezintă din cauza: sărăciei, a lipsei de educație și a accesului la servicii de
diagnostic și tratament , comportamente la risc ca: consumul de alcool, consumul de droguri, fumatul, mediul
înconjurător nesigur, risc la accidente, automedicație și consumul excesiv de medicamente.

Măsuri de susținere și combatere :

- organizarea acțiunilor individuale sau pentru grupuri;

- participarea la campanii de educație;

- aplicarea programelor naționale;

- legătura cu autoritățile, unitățile sanitare, organizații neguvernamentale;

- respectarea legislației.

30
Sărăcia și starea de sănătate a populației

Noțiunea de sărăcie se referă la privarea persoanei de mijloace de realizare și de accedere la aceste

potențiale.

Sărăcia este o sursă de marginalizare socială, deoarece privează individul de drepturile sale
fundamentale și de libertatea de a-și satisface nevoile primare ( de la cele legate de alimentație și igienă,
până la obținerea de medicamente esențiale ) și sociale, care includ capacitatea de a participa la viața
comunității, de a se alătura discuțiilor publice, de a participa la luarea de decizii politice. Această lipsă de
libertate împiedică dezvoltarea potențialului personal, și dăunează astfel societății.

Precaritatea se referă la absența securității individului în ceea ce privește construirea viitorului, la

imposibilitatea acestuia de a-și asuma obligațiile profesionale, familiale și sociale, de a beneficia de drepturile
sale fundamentale, și este strâns legată de sentimentul de fragilitate socială care apare în lipsa mijloacelor
necesare conceperii de proiecte pe termen lung.

Relația existentă între sărăcie și starea de sănătate

Între starea de sănătate și nivelul de sărăcie există o relație directă și un cerc vicios. Sărăcia
determină malnutriție, limitează accesul la îngrijiri, crește vulnerabilitatea la factorii de risc individuali sau de
mediu. Starea de sănătate precară reduce capacitatea de muncă, productivitatea individului și veniturile
familiei, afectează calitatea vieții acestuia, determinând sau perprtuând în cele din urmă sărăcia.

Implicarea sistemelor de sănătate în combaterea sărăciei:

- sistemele de sănătate pot contribui prin acțiuni eficace la ameliorarea stării de sănătate a categoriilor
defavorizate, fără a fi necesară reformarea practicilor existente;

- un sistem de sănătate poate fi uneori un obstacol și astfel, o cauză a sărăciei pentru persoanele
defavorizate, care nu-și pot permite plata serviciilor directe sau indirecte;

- chiar dacă se asigură gratuitatea serviciilor de sănătate, uneori ele rămân în continuare inaccesibile, la nivel
cultural sau geografic;

- pe lângă deblocarea unor resurse financiare pentru combaterea sărăciei, este necesară și formarea unui
personal specializat în întâmpinarea nevoilor populației paupere.

Sărăcia determină creșterea riscului de stigmatizare și marginalizare economică socială și politică a

categoriilor sociale afectate.

Marginalizarea se regăsește în accesul limitat la anumite drepturi si servicii sociale.

31
 Sărăcia nu este unica cauza a marginalizării. Studiile asupra marginalizării fac referire la următoarele
categorii sociale:

- șomerii, angajați în servicii necalificate;

- persoane cu venituri mici, fără propietăți, teritorii;

- persoanele cu handicap mintal și fizic sau cu alte dizabilități;

- analfabeții, persoanele lipsite de calificare profesională;

- toxicomanii, delicvenții;

- copiii abuzați sau care trăiesc în condiții impropii;

- copiii utilizați ca forță de muncă;

- părinții singuri;

- tinerii, în special absolvenții fără experiență;

- străinii, refugiații, imigranții, minoritățile etnice aflate în dificultate;

- beneficiarii de asistență socială, cei care au nevoie de asistență socială, dar nu o primesc;

- rezidenții cartierelor rău famate;

- devianții.

Persoanele care suferă de pe urma marginalizării sau stigmatizării sociale sunt și mai vulnerabile în
viața socială și au un risc mai mare de încălcare a drepturilor fundamentale.

Suferința psihologică, indusă de fragilitatea psihosocială a persoanelor aflate în situații precare,

accentuată de excluderea socială și de stigmatizare nu trebuie ignorată, pentru ca reprezintă un obstacol
major în accesul la îngrijiri, în reinserția socială, în sprijinul pe care l-ar putea obține persoanele afectate.

Curs 11

ÎNGRIJIREA LA DOMICILIU A BOLNAVILOR CRONICI ȘI ÎN STADIU TERMINAL

Principiile ingriirii paliative

OMS a elaborat urmatoarele principii de bază, potrivit cărora îngrijirea paliativă:

 asigură înlăturarea durerii și a altor simptome;

32
  afirmă viața și consideră moartea pe ca un proces normal;

 nu grăbește și nici nu amână moartea;

 integrează aspectele psiho-sociale și spirituale ale îngrijirii pacientului;

 oferă un sistem de sprijin pentru a ajuta pacientul să ducă o viață cât mai apropiată de cea normală
până la moarte;

 oferă un sistem de suport pentru a ajuta familia să facă față în timpul bolii pacientului și după decesul
acestuia;

 se bazează pe o abordare de echipă pentru a se putea adresa tuturor nevoilor;

 pacientului și familiei, inclusiv prin servicii de "bereavement" (suport în perioada de doliu), dacă este
cazul;

 îmbunătățește calitatea vieții și poate influența pozitiv evoluția bolii;

 este aplicabilă în stadii timpurii ale bolii, în corelație cu o serie de alte terapii menite să prelungească
viața, cum ar fi chimioterapia, radioterapia, și include investigații necesare unei mai bune înțelegeri și
abordări ale complicațiilor clinice.

Beneficiarii îngrijirilor paliative - într-un document recent elaborat de National Consensus Group,
pacienții eligibili pentru ingrijire paliativă sunt:

 copii sau adulți cu boli sau leziuni congenitale care duc la dependența de tratamente de susținere a
vieții sau îngrijire de lungă durată pentru realizarea activității cotidiene uzuale;
 persoane de orice vârstă cu boală acută severă și care amenință viața (traumatisme severe,
leucemie acută, accident vascular), unde vindecarea este un scop realist, dar unde boala în sine sau
tratamentele asociate aduc cu sine o suferință semnificativă;

 persoane care trăiesc cu boli cronice progresive (boala vasculară periferică, cancer, insuficiență
renală sau hepatică, AVC cu deficit funcțional sever, boala cardiacă sau pulmonară avansată,
fragilitate dată de vârsta avansată, dezordini neurodegenerative și demența);

 pacienți cu boală terminală;

 persoane care trăiesc cu boli cronice și care limitează viața, rezultate în urma unor accidente sau
traumatisme severe.

Cele mai comune simptome sunt:

33
 în sfera somatică: durerea, dispneea, constipaţia, confuzia, anorexia.

 în sfera emoţională: depresia, frica, anxietatea.

în sfera socială: pierderea statutului social, schimbarea rolului lor, frica de dependenţă – de a fi o povară
pentru membrii familiei.

Cele mai de temut simptome ale pacientului sunt: durerea, dispneea, dependenţa.

Cele mai stresante pentru cei care îi îngrijesc sunt: confuzia şi incontinenţa.

Drepturile pacienţilor în boala terminală

 dreptul de a fi tratat ca o fiinţă umană;

 dreptul de a menţine speranţa;

 dreptul de a-şi exprima sentimentele şi emoţiile în ceea ce priveşte modul de

abordare a morţii;

 dreptul de a obţine atenţia medicilor şi asistentelor medicale, chiar dacă obiectivele de vindecare sunt
schimbate in obiective de confort;

 dreptul de a nu muri singur;

 dreptul de a fi lipsit de durere;

 dreptul de a primi un răspuns sincer, indiferent de întrebarea care va fi pusă;

 dreptul de a primi ajutor din partea familiei şi al acesteia de a accepta moartea sa;

 dreptul de a muri în pace şi cu demnitate;

 dreptul de a păstra individualitatea şi de a nu fi judecat pentru deciziile sale, care ar putea fi contrare
convingerilor altora;

 dreptul de a fiîngrijit de oameni competenţi şi de bun-simţ, care vor încerca să

înţeleagă nevoile lor şi de a fi în stare să găsească o anumită satisfacţie ajutându-i să facă faţă morţii;

 dreptul de a firespectat corpul după moarte.

Intervenții acordate de asistentul medical pacientului în fază terminală

 promovarea bunăstării:

34
- ameliorarea durerii;

- igiena tegumentelor și mucoaselor;

- igiena lenjeriei de pat și de corp;

- asigurarea liniștii;

- gruparea îngrijirilor pentru a evita oboseala pacientului;

- prevenirea complicațiilor legate de imobilizare;

- alimentație și hidratare în funcție de afecțiunea și toleranța pacientului.

 menținerea autonomiei – o autoîngrijire cât de mică îi poate aduce satisfacție:

- să-și pună singur ochelarii;

- să se spele pe față;

- să mănânce.

 prevenirea izolării:

- ameliorarea mediului ambiant.

 reconfortare spirituală:

- chemarea preotului.

 susținerea familiei:

- comportarea în așa fel ca muribundul să participe la îngrijiri;

- planificarea orelor de vizită pentru a nu obosi inutil pacientul;

- informarea zilnică a familiei despre starea pacientului;

- anunțarea morții iminente.

BIBLIOGRAFIE

1. CORNELIU BORUDEL

35
 "Manual De Medicina Interna Pentru Cadrele Medii" - Editura All

2. LUCRETIA TITIRCA

"Urgente Medico - Chirurgicale. Sinteze" - Editura Medicala, 1998

3. GEORGETA AURELIA BALTA, ANTOANETA METAXATOS, MARIA - OTILIA STANESCU

"Tehnici speciale de îngrijire a bolnavilor" - Editura Didactică și Pedagogica, Bucuresti, 1983

4. LUCRETIA TITIRCA

"Breviar De Exporari Functionale Si De Ingrijiri Speciale Acordate Bolnavului" - Editura Viata

Romaneasca, Bucuresti, 1997

5. C. AROL MOZACH

"Tehnici De Ingrijire A Bolnavilor" - Editura 1974

6. Titircă L., ş.a., Nursing. Tehnici de evaluare şi îngijiri acordate de asistenţii medicali, Editura Viaţa
Medicală Românească, Buc, 2001

7. Titircă L., ş.a., Ghid de nursing cu tehnici de evaluare şi îngijiri corespunzătoare nevoilor fundamentale,
Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2003

8. Titircă L., ş.a., Ghid de nursing, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2000

9. NURSING COMUNITAR – ASPECTE PRACTICE

Luminița Beldeanu , Carmen Nartea, Iustina Chinchișan, Ildiko Marton – Editura Universității Lucian Blaga
Sibiu – 2006

10. NURSING COMUNITAR CURS – Dr. Szekely Csaba - Curs Universitatea de Vest Vasile Goldiș -
Arad -2010

36