Sociologia medicală

Cuprins:
 Ce este sociologia medicală
 Obiectivele sociologiei medicale
 Rolul si scopul sociologiei medicale
 Rolurile sociale in relatia medic-pacient
 Tipurile de relatii medic-pacient
Sociologia medicală este o disciplina relativ recenta nascuta din
necesitatile sociale impuse de sec XX. Aparuta initial doar ca preocupare in
cadrul sociologiei generale, sociologia medicala a devenit ulterior o disciplina
de sine statatoare datorita faptului ca ea putea raspunde la numeroase
probleme de natura medicala.
Sociologia medicală este o sociologie de ramura care studiaza sanatatea si
boala ca experiente umane, institutiile sociale din domeniul medical, natura
profesiei medicale si relatiile medic-pacient
Obiectivele sociologiei
 In opinia lul Jean –Claude Guynot, sociologia medicala are 3 obiective
principale;
 - obiectivul medical- sociologia este o disciplina anexa care
completeaza cunostintele medicilor in medicina; sociologia sprijina
medicina in detectarea mecanismelor sociale responsabile de
mentinerea sănatatii.
 obiectivul economic- sociologia medicala isi propune realizarea unor
cercetari pentru deternminarea costurilor ingrijirilor medicale,
consumul demedicamente si cheltuielile pentru sanatate.
 obiectivul sociologic- prin analiza problemelor de sanatate este vizata
cunoasterea societatii.
Rolul si scopul sociologiei medicale
 Pentru a avea o conceptie cat mai clara despre rolul si scopul
sociologiei medicale, este necesar a trasa cateva diferente de concepte
si ramuri inrudite ale acestei discipline.
 Medicina sociala( igiena sociala)-ramura a stiintei medicale care are
ca obiect de studiu optimizarea actiunilor cu caracter profilactic de
masa, evaluarea necesitatilor de ocrotire a sanatatii, determinarea
unor masuri de imbunatatire a retelei medicale ; se ocupa de analiza
statistica a morbiditatii.
 Sociologia in medicina- Robert Strauss este cel care impune distinctia
intre sociologia medicala si sociologia in medicina; se ocupa cu
structura organizatorica, relatiile dintre roluri, sistemul de valori al
profesiei medicale; presupune intergrarea conceptelor si tehnicilor
sociologice si aplicarea lor in medicina; utilizeaza sociologii ca si
colaboratori ai medicinei in problemele medicale.

1
  Sociologia sanatatii si a bolii- studiaza aspectele socio-economice ale
sanatatii, boala ca problema sociala, initirea de politici sociale in
domeniul sanatatii.
Rolurile sociale in relația medic-pacient
 Statusul social al medicului
 Medicul fiind elemental cheie in cadrul sistemului sanitar, are un status
deosebit si in cultura extramedicala fiind considerat prototipul
profesionistului prin excelenta.Medicii se diferentiaza de alti
profesionisti prin faptul ca doar lor le este recunoscut monopolul
propriei activitati( ei determina continuturile studiilor medicale,
formuleaza regulile codului deontologic si depind de propriile
organizatii- Ordinul Medicilor). Controlul care se exercita asupra lor
este un autocontrol.Statusul medicului este asociat cu valori
precum:putere, cunoastere, devotement, eroism, putere de sacrificiu
Rolul social al medicului
 Parsons,defineste rolul social al medicului prin 5 elemente:
 competenta tehnica- asimilarea si consolidarea cunostintelor se
realizeaza si dupa terminarea facultatii; competenta este aprobata prin
examene si concursuri
 universalism- medical nu poate refuza bolnavul dupa criterii
arbitrare(pozitie sociala, sex, rasa, religie, etnie)
 neutralitatea afectiva- medical nu judeca si nu condamna pacientul
pentru actele sale( daca nu au legatura cu tratamentul prescris), nu-si
pedepseste bolnavul si nu admite sa devina intim cu acesta;
neutralitatea ii asigura medicului obiectivitatea in raport cu pacientul
 orientarea spre colectivitate- inainte de toate, medicul este preocupat
de bunastarea pacientului; ideologia medicului pune accent pe
devotament fata de colectivitate, considerandca in medicina profitul
este cel mai putin cautat
Rolul social al bolnavului
 Rolul de bolnav (cu caracter temporar sau permanent) este definit de
Parsons prin 4 trasaturi:
 1. degrevarea de sarcini si responsabilitati;
 2. bolnavul nu se poate insanatosi printr-un act de vointa proprie, de
aceea el nu este facut responsabil pentru incapacitatea sa;
 3. boala trebuie considerata ca indezirabila si bolnavul trebuise sa
doreasca insanatosirea sa;
 4. bolnavul are obligatia sa coopereze cu cei care raspund de
sanatatea sa.
 Numai prin respectarea acestor obligatii, caracterul de devianta al bolii
este anulat, iar starea bolnavului este una legitima.

2
Relația medic-pacient
 Parsons a definit aceasta relatie ca fiind o relatie intre roluri
caracterizata prin asimetrie si consensualitate.
 Este o relatie asimetrica deoarece medical are o pozitie de
superioritate fata de bolnav prin puterea sa de a-l vindeca; si
consensuala deoarece bolnavul recunoaste puterea medicului dar il si
ajuta in actul sau terapeutic –relatie de reciprocitate.
Tipurile de relatii medic-pacient
 In analiza relatiilor medic-pacient, ca relatie sociala, s-au
impus 2 puncte de vedere:
 primul este cel al lui Parsons care considera aceasta relatie ca fiind una
decomplementaritate, de intelegere reciproca intre 2 actori sociali
 cel de-al doilea punct de vedere este cel al lui E. Friedson(1970)-
relatie potential conflictuala.
 Relatia de complementaritate-Parsons
 Atat medicul cat si pacientul isi joaca propriul rol social reprezentand
fiecare modele sau tipuri ideale de comportament social. Medicul isi
foloseste cunostintele sale pentru a-l ingrji pe bolnav, iar pacientul
cere ajutorul medicului si coopereaza cu acesta.
 Doi medici psihiatri americani,T. Szasz si M. Hollender(1956)au
reevaluat cateva aspecte ale modului parsonian, ideea reciprocitatii
relatiei medic-pacient, considerand ca nu exista un singur model de
relatie terapeutica. Ei au identificat3 tipuride relatii medic-pacient:
 activitate-pasivitate- medicul este activ iar bolnavul pasiv
 conducere-cooperare- medicul aplica tratamentul bolnavului iar
bolnavul este capabil de a-si exercita propria judecata in urmarea
acelui tratament;
 participare reciproca ( cooperare mutuala)-bolnavul intalneste
ocazional medicul- pacientii sunt bolnavi cronici dar pot fi inca activi
din punct de vedere social; in acest caz medicul ii ajuta sa-si mentina
tratamentul.
 Tipul de relatie depinde de conditia pacientului, de terapia pe care
medicul o executa, ea putand sa se schimbe in functie de stadiile
diferite ale tratamentului.
 Relatia potential-conflictuala- Friedson
 Acest conflict isi are sursa in interesele si perspectivele diferite pe care
le au pacinetul si medicul. Medicul percepe bolnavul si nevoile sale
conform categoriei cunoastintelor sale specializate iar bolnavul percepe
boala sa in functie de exigentele vietii cotidiene. Exista deci o diferenta
intre perspectivele “culturii profesionale” a medicului si a “culturii
profane” a pacientului. O alta sursa de conflict o poate constitui si
interesele si prioritatile diferite ale medicului si pacientului; diferentele

3
 cu privire la evaluarea gravitatii bolii, asteptarile contradictorii cu
privire la comportamentul bolnavului
Strategiile de control în relația medic-pacient
Strategiile de control in relatia medic – pacient se impart in patru categorii:
1.Persuasiunea - daca pacientii incearca sa convinga medicul ca un
anumit tip de tratament este mai potrivit, prezentand informatiile legate de
boala intr-un mod convenabil lor, si medicul va incerca la randul sau sa
convinga pacientul ca procedeul sau este cel mai bun prin coplesirea sa cu
dovezi sub forma de analize de laborator ori exemple din experienta
anterioara si nu accepta sugerarea de proceduri de catre pacient.
2.Negocierea – procesul prin care medicii si pacientii ajung la un
compromis, de obicei in ceea ce priveste durata programului de tratament.
3.Incertitudinea functionala – in momentul in care exista siguranta
privind evolutia unei boli ori succesul unei terapii, medicul poate mentine
incertitudinea pacientului, in scopul economisirii de timp.
4.Comportamentul non-verbal – joaca un rol important in desfasurarea
acestei relatii si in influentarea calitatii informatiei communicate.Din punctul
de vedere al comportamentului non-verbal, medicul ocupa pozitia
dominanta, conducand dialogul si semnaland intrarea ori iesirea pacientului.

Metode de comunicare eficientă în relația medic-pacient

(Suport de curs la Comunicare și psihologie medicală p.335-337)

Calități, capacități și reguli necesare în procesul de comunicare cu
pacientul

Pentru a asigura o comunicare eficientă cu pacientul, medicului îi sunt

necesare următoarele calități și capacități:

a) Ascultarea activă: presupune concentrarea asupra informațiilor oferite

de pacient, precum și capacitatea de înțelegere a acestor informații;

b) Disponibilitatea de comunicare cu pacientul: deschiderea medicului

către înțelegerea pacientului, adaptată la capacitatea de înțelegere și la
nivelul de educație al pacientului;

c) Empatia: ca disponibilitate de înțelegere și împărtășire a suferinței

pacientului;

d) Atitudinea calmă: care are ca scop facilitarea procesului de obținere a

încrederii pacientului față de medic, precum și facilitarea procesului de
tratare a anxietăților pacientului;

4
e) Capacitatea de influențare, de persuasiune și de negociere: este
necesară pentru ca pacientul să urmeze prescripțiile terapeutice oferite de
medic;

f) Cunoașterea în detaliu de către medic a problemelor pacienților:

presupune cunoașterea atât a problemelor de natură medicală, cât și a celor
de natură psihosocială, care pot afecta desfășurarea eficientă a procesului
terapeutic;

g) Evitarea atitudinii critice a medicului: întrucât aceasta este

contraproductivă la nivelul transferului;

h) Moderarea cantității de informație furnizate pacientului și

utilizarea unor mesaje-cheie: presupune oferirea unor informații specifice
pacientului, în funcție de necesitățile sale din acel moment.

În ceea ce privește o parte dintre regulile necesare oricărei relații de tipul

medic-pacient, acestea se referă la:
-respectarea drepturilor pacientului (indiferent de natura acestora; ele pot fi
referitoare la autonomie,
-intimitate și la confidențialitate),
-menținerea congruenței între comunicarea verbală și cea non-verbală,
-acordarea unei atenții sporite față de tipul de mesaje non-verbale
transmise pacientului,
-folosirea unor întrebări cu variante deschise de răspuns,
-adaptarea modalității de realizare a anamnezei în conformitate cu tipul de
patologie și cu nivelul de nevrotism al pacientului.

Norme generale de comportament în activitatea medicală

NORME DE CONDUITĂ ÎN RAPORT CU PACIENTUL
1. Profesia medicală este incompatibilă cu duritatea, apatia, ignoranţa,
indiferenţa, aroganţa, nerăbdarea, corupția, care afectează şi discreditează
atît autoritatea unui lucrător medical ori farmacist în parte, cît şi a
colectivului profesional, a medicinii în ansamblu.
2. Lucrătorul medical sau farmacistul nu poate fi implicat în realizarea unor
acte degradante pentru fiinţa umană.
3. Din momentul în care a răspuns unei solicitări, lucrătorul medical şi
farmacistul este automat angajat moral să asigure bolnavului îngrijiri
calificate, inclusiv prin îndreptarea pacientului la o unitate medicală sau la un
specialist cu competenţe superioare.
4. Lucrătorul medical şi farmacistul nu poate fi obligat să-şi exercite profesia
în condiţii ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor medicale şi a actelor
sale profesionale, cu excepţia urgenţelor medico-chirurgicale vitale.
5
5. Lucrătorul medical şi farmacistul are obligaţia morală să aducă la
cunoştinţa organelor competente orice situaţie care ar putea prezenta pericol
pentru sănătatea publică.
6. Lucrătorul medical şi farmacistul trebuie să respecte dreptul pacientului la
libera alegere a persoanelor implicate în actul medical.

 Activitatea medicală poate fi desfăşurată doar dacă personalul

încadrat în aceasta are o pregătire şi practică suficientă în domeniu.
Această prevedere nu se aplică în cazuri de urgenţă vitală, care nu pot
fi soluţionate altfel.

 Dacă lucrătorul medical sau farmaceutic consideră că nu are suficiente

cunoştinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă
corespunzătoare, el va solicita un consult cu alţi specialişti sau va
îndrepta bolnavul la aceştia.

 Lucrătorul medical sau farmaceutic poate folosi numai titlul la care are
dreptul, conform pregătirii sale profesionale.
(Norme referitor la greşelile medicale şi riscul profesional)

 Poziţia pe care o adoptă lucrătorii medicali şi farmaceutici faţă de

greşelile profesionale trebuie să aibă drept criteriu esenţial binele
pacientului.

 Fiecare lucrător medical şi farmaceutic este obligat, din punct de

vedere moral, să raporteze sau să declare benevol specialiştilor din
domeniu comiterea unor greşeli (erori) proprii sau depistarea acestora
în lucrul colegilor săi, în cazul în care pot fi afectate viaţa, sănătatea şi
binele pacientului.

 Constatarea greşelii, manifestată prin omitere sau comitere, rămîne

un criteriu imperios de apreciere a responsabilităţii lucrătorului medical
sau farmaceutic în relaţia dintre necesitatea şi libertatea profesională