Grupuri vulnerabile și

economia socială
Eni Larisa&Fâțan Sorina
Asistență socială, anul II
 POTENȚIALUL IMPLICĂRII FEMEILOR ÎN DOMENIUL ECONOMIEI SOCIALE

Îmbunătațirea situației femeilor se produce după al doilea război mondial, ONU

promovează drepturile omului, dar se recunosc și respectă drepturile politice doar în
câteva țări. Anul 1946 e marcat de încercarea subcomsiei ONU de a elabora o carte cu
drepturile femeilor, propunerea fiind respinsă, iar în urmatorii ani se realizează obictive
importante: convenția privind drepturile politice ale femeilor, convenția eliminării
tuturor formelor de dicriminare - se reglementează situația femeilor la nivel
internațional.
Se întâlnesc o serie de obstacole privind implementarea reglementării drepturilor
femeilor la nivel internațional:
- slaba reprezentare a femeilor în palierele decizionale;
- impactul măsurilor internaționale la nivel național;
- rolul statului în asigurarea și promovarea unui cadru funcțional de exercitare a
drepturilor femeilor (Vonica Răduțiu, p. 15‐16).
 Organizațiile feministe din România au dus o campanie susținută pentru dreptul de
vot în perioada dintre cele două războaie mondiale. În ciuda presiunilor exercitate asupra
oamenilor politici ai vremii, reușita s-a materializat doar prin Constituția din 1938.
Demersul venea pe fondul emancipării sociale a femeilor din România Mare.
Primul pas către exercițiul politic feminin s-a făcut printr-o lege dată de țărăniști la
începutul crizei economice interbelice, în 1929. Astfel, primeau dreptul de a fi alese în
consiliile comunale și județene.
România se preocupă de eliminarea tuturor formelor de discriminare și
îmbunătațirea situaței femeilor fiind reglementată Legea nr. 48/2002 pentru aprobarea
Ordonanței de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea
tuturor formelor de discriminare și Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie, iar în anul 2006 a fost aprobată înființarea Agenției Naționale
pentru Egalitate de șanse între Femei și Bărbați (ANES) și a Agenției Naționale pentru
Protecția Familiei (ANPS). În vederea ameliorării situației grupurilor vulnerabile, ANES
a încheiat în 2008 protocoale de colaborare cu ANOFM și cu ANR .
 PROFILUL FEMEILOR POTENȚIAL IMPLICATE ÎN ENTITĂȚI DE ECONOMIE
SOCIALĂ
Femeile prezintă un nivel de educație mai ridicat față de bărbați, iar femeile
absolvente de studii superioare sunt preponderent persoane active. La o diferență
semnificativă se plasează femeile pensionate, urmate de cele în șomaj. Din perspectiva
inserției pe piața muncii, femeile absolvente de studii superioare sunt plasate cel mai
bine.
 Forța de muncă diferă în funcție de nivelul educațional absolvit, la nivel național,
bărbații sunt calificați, iar femeile predomină în comerț și servicii. Nivelul mediu al
vechimii în muncă este de 12‐15 ani în toate zonele
studiate. Femeile au o vechime mai mică la nivel național şi în RD Sud ‐Est,
nu şi în RD Bucureşti‐Ilfov. Vechimea medie la ultimul loc de muncă este de
7‐9 ani, mici diferențe între bărbați şi femei înregistrându ‐se în RD Sud ‐Est.
Aproximativ 90% dintre bărbați şi femei lucrează cu contract de
muncă pe perioadă nedeterminată. În jur de 95% lucrează cu normă
întreagă. Alegerea de către femei a slujbelor cu timp redus de lucru, un
fenomen întâlnit în unele țări din UE (BM, 2008c), nu este observabilă în
România. În RD Bucureşti‐Ilfov şi RD Sud‐Est, aproximativ 65% dintre
salariați lucrează în mediul privat şi 35% în instituții publice sau companii
de stat. Bărbații lucrează în proporție mai mare în mediul privat şi femeile
în proporție uşor mai mare în mediul public. Nu am putut surprinde aici
diferențele de 10‐20% între veniturile bărbaților şi ale femeilor, remarcate
de alte studii (BM, 2008).
 PROFILUL FEMEILOR IMPLICATE ÎN ENTITĂȚI DE ECONOMIE SOCIALĂ
Femeile sunt mai des angajate la stat decât în mediul privat şi mai degrabă în
servicii decât în industrie sau construcții, inclusiv în domeniul serviciilor sociale,
medicale şi educaționale, lucru ce reiese şi din statisticile Institutului Național de
Statistică (INS, 2009). Femeile cu studii superioare sunt angajate în aceeaşi măsură ca
bărbații, însă bărbații ocupă mai des o funcție de conducere, iar mamele spre exemplu,
mamele singure, apelează la împrumuturi la CAR și ONG-uri.
 Vârsta este un factor important, cei mai tineri fiind mai optimişti, însă la nivel
național această influență nu apare. Nivelul instruirii contează mai mult în Bucureşti.
Cei mai educați din Bucureşti‐Ilfov sunt şi mai încrezători. Participarea la cursurile de
formare are o influență, dar foarte redusă. persoanele mai tinere, mai instruite, mai
recent ieşite de pe piața muncii şi care au avut ocazia de a (re)intra în circuit sunt mai
încrezătoare în şansele de a obține un loc de muncă. linând sub control aceşti factori,
genul contează la nivel național, femeile fiind în mai mare măsură resemnate că nu îşi
vor găsi un loc de muncă, fie pentru că nu îşi doresc, fie pentru că au considerat că au
şanse mai mici.
 Cursurile de formare, sunt o strategie pentru a crește șansele de angajare, 15-20%
care nu au loc de muncă au apelat la acestea, iar în ceea ce privește așteptările salariale,
bărbații sunt cei care își dorsc un salariu mai bun - 1200 lei, pe când femeile se
mulțumesc cu 1000 lei în București, iar la nivel național 1000 și 850.
Lipsa locului de muncă afectează starea emoțională, scade încrederea în sine, starea
sănătății, calitatea vieții.
 . PREA APROAPE DE RENUNȚARE.  CEREREA DE ECONOMIE SOCIALĂ 
A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI DIN ROMÂNIA.

 Context internațional 
Ultimele decenii au marcat o schimbare globală importantă în ceea ce priveşte
politicile publice privind persoanele cu dizabilități.
Până în anii ’80 modelul medical predominant în Europa se axa pe recuperarea
medicală și asigurarea unui venit minim financiar. Acesta a fost înlocuit cu o paradigmă
bazată pe dreptul la șanse egale, nondiscriminare și integrare socială.
Organizația Națiunilor Unite (ONU) a adoptat în 1993 „Regulile standard
privind egalizarea șanselor persoanelor cu dizabilități”. Acestea sunt în număr de 22 şi
se referă la responsabilitățile statului și la liniile principale de politică pentru persoanele
cu dizabilități.
 În 2006, ONU a lansat un nou instrument legal mai puternic: „Convenția
privind drepturile persoanelor cu dizabilități”. Aceasta interzice discriminarea pe baza
dizabilității pentru orice formă de ocupare şi asigură protecție pentru cei ce dobândesc
o dizabilitate în perioada angajării, prin măsuri ce privesc păstrarea locului de
muncă.
Cea de a doua conferință a miniştrilor responsabili cu politicile de integrare a
persoanelor cu deficiențe a fost organizată de Consiliul Europei la Malaga în mai,
2003. Tema generală a conferinței a fost: „Îmbunătățirea calității vieții
persoanelor cu deficiențe: intensificarea unei politici coerente în vederea și prin
intermediul unei depline participări.”. Rezultatele dezbaterii au condus la elaborarea
„Declarației ministeriale de la Malaga privind persoanele cu deficiențe: progrese pe
calea deplinei participări ca cetățeni”.
 Context național

Regimul comunist a promovat „ascunderea” acestor persoane prin îngrijirea în

instituții specializate. Instituționalizarea a rămas multă vreme cea mai răspândită
formă de sprijin pentru persoanele cu dizabilități, posibilitățile unei vieți autonome
fiind aproape inexistente.

Începând cu 1999 au fost adoptate o serie de măsuri care vizau diversificarea

serviciilor de sprijin pentru adulții și copiii cu dizabilități.

În 2002 a fost aprobată Legea nr. 519 privind protecția specială şi încadrarea
în muncă a persoanelor cu dizabilități. Aceasta avea unele omisiuni şi nu contribuia
suficient la evitarea şi eliminarea barierelor din diverse arii sociale.

Potrivit Organizației Internaționale a Persoanelor cu Dizabilități (DPI), dizabilitatea

este definită ca fiind „rezultatul interacțiunii dintre o persoană care are o infirmitate și
barierele ce țin de mediul social și atitudinal de care ea se poate lovi”.
 Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a propus următoarea definiție a
dizabilității: „dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau lipsă (rezultată în urma
unei infirmități) a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul
considerate normale pentru o ființă umană”.

Dizabilitatea este văzută ca o problemă a întregii societăți la nivelul UE. Tendințele

curente pe plan mondial impun termenul de „persoană dizabilitată” (de către societate)
în locul celei de „persoană cu dizabilități”.

Conform statisticilor furnizate de Direcția Generală pentru Protecția Persoanelor cu

Handicap (DGPPH), numărul persoanelor cu handicap din România a crescut de aproape
10 ori între 1992 şi 2010.
 Consecințele handicapului se răsfrâng la mai multe niveluri (Preda, 2009):
• Nivel individual – reducerea oportunităților de integrare socială;

• Nivel familial – asumarea ingrijirii de către familie, reducerea veniturilor familiei,

reducerea participării pe piața muncii, ducând la creșterea riscului de sărăcie,
stigmatizarea cu care se confruntă familia din partea celorlalți;
• Nivel comunitar – pe de o parte creşterea riscului de sărăcie în cadrul comunității, iar
pe de altă parte, posibile tensiuni în cadrul comunității, determinate de stigma asociată
handicapului.

Conform datelor DGPPH, la nivelul de educație al persoanelor cu dizabilități se

observă o pondere mare a celor cu studii liceale (31%) şi superioare (21%), urmați de
absolvenții de gimnaziu (23%) şi şcoli profesionale (16%). Ocupațiile cele mai
frecvente sunt de muncitor necalificat (8,79%) şi calificat (8,32%), asistent medical
(4,57%) şi profesor (4,26%).
 Conform datelor colectate în cadrul cercetării Integrat, 97% dintre
persoanele cu dizabilități din România nu au un loc de muncă. Cea mai mare parte din
aceștia locuiesc cu părinții, sunt predominant din mediul rural și au ca principală sursă de
venit indemnizația de handicap sau pensia de invaliditate.

În  studiul  efectuat  de  SAR  în  2009,  a  fost  conturat  un  profil  al  persoanelor cu
 dizabilități angajate în muncă:  
• Principalul motiv în căutarea unui loc de muncă este suplimentarea venitului
• 30% dintre cei angajați în prezent au absolvit studii universitare şi 31% au urmat
cursuri
de formare profesională
• majoritatea declară angajatorului că au un handicap, iar cei care nu o fac invocă

discriminarea în stabilirea salariului

• Majoritatea celor care sunt în căutarea unui loc de muncă își caută singuri sau apelează

la prieteni și rude.
Economia socială, o oportunitate pentru integrarea  persoanelor cu dizabilități 

Conceptele de economie și întreprindere socială răspund nevoii de a echilibra

politica socială a statului bunăstării în care persoanele aflate într-o situație de nevoie
socială sunt sprijinite prin măsuri specifice de asistență socială.

La nivel internațional activitățile de întreprinderi sociale includ:

• prestarea  de  servicii  sociale  de  către  ONG‐uri  sau  cooperative 
sociale de tip A (cazul Italiei); 
• servicii de inserție sau reinserție profesională prin intermediul ONG ‐urilor,
cooperativelor sociale de tip B (Italia), cooperativelor de inserție socială (Spania,
Franța).

În România regăsim organizațiile nonprofit: asociațiile și fundațiile; sau cele care

sunt organizate sub forma de CAR: cooperativele de credit, societățile cooperative de
gradul 1.
 Principalele servicii sociale destinate persoanelor cu dizabilități sunt:
• Recuperare și reabilitare;

• educație informală extracurriculară pentru copii şi adulți, în funcție  de nevoi; 

• asistență şi suport; 

• sprijin şi  orientare pentru integrarea, readaptarea şi reeducarea  profesională;  

• îngrijire social‐medicală.

Serviciile sociale pot fi oferite în sistem rezidențial sau la nivel comunitar.  La 
nivel  național,  din  totalul 
respondenților care suferă de o boală cronică sau dizabilitate, doar 9% 
beneficiază de indemnizație de handicap, 7% primesc servicii 

de îngrijire la  domiciliu și sub 1% beneficiază de servicii în centre de zi.

Nevoile de sprijin ale persoanelor cu handicap comparativ  cu întregul eşantion național
 Ponderea cea mai mare este reprezentată de ajutorul financiar pentru situații de
urgență şi cheltuielile curente (72%), ceea ce subliniază dependența persoanelor cu
dizabilități de formele pasive de asistență socială. Doar 10% doresc să primească sprijin
pentru găsirea unui loc de muncă, ceea ce semnifică slabă încredere în serviciile de
mediere profesională existente pe piață, dar şi o lipsă de preocupare din partea acestor
persoane pentru a se angaja în muncă.

Chiar daca angajatorii au atitudini pozitive față de integrarea persoanelor cu

dizabilități pe piața muncii, aceștia sunt mai reticienți în ceea ce privește angajarea lor din
cauza posibilei productivități scăzute și de o probabilitate mai mare a absențelor cauzate
de problemele medicale.

Atât la nivel european, cât şi la nivel național, legislația prevede că angajatorul

trebuie să ofere o adaptare rezonabilă a locului de muncă pentru a facilita dreptul la
muncă al persoanei cu dizabilități. Aceasta presupune posibilitatea modificării
programului de lucru, achiziționarea de echipament, dispozitive şi tehnologii de asistare,
modificarea spațiului de lucru şi alte măsuri similare.
  PERCEPȚIA POPULAȚIEI PRIVIND 
CATEGORIILE SOCIALE DEFAVORIZATE CE  AR TREBUI AJUTATE  

Categoriile sociale defavorizate sunt:

• Persoanele fără locuință
• Şomerii  
• Persoanele în vârstă  
• Copiii orfani sau abandonați  
• Persoanele cu handicap 
• Persoanele sau familiile sărace
• Romii
 În baza analizelor sociologice, populația doreşte în cea mai mare măsură
ajutorarea copiilor orfani sau a celor abandonați, precum şi a persoanelor cu handicap,
fiind însă rezervată în cazul sprijinirii romilor, dar mai puțin reticentă la ajutorarea
familiilor cu mulți copii.

Populația percepe o tratare mai diferită a romilor în raport cu restul categoriilor care
necesită ajutorul social. Sprijinirea romilor este privită de către comunități cu un grad
mare de neîncredere în timp ce categoriile copiiilor abandonați si ale persoanelor cu
dizabilități sunt privite extrem de pozitiv, comunitățiile fiind de acord cu sprijinirea lor.

Categoriile de copiii abandonați și persoane cu dizabilități sunt considerate de

populație ca fiind cele mai neîndreptățite în a fi ajutate.
 Bibliografie

1. https://
www.prostemcell.ro/articole-discriminare/discriminarea-persoanelor-cu-dizabilitati.html
2. Stănescu, Simona, Cace, Sorin, Alt fel de ocupare: cererea de economie socială în
Regiunile de dezvoltare București-Ilfov și Sud-Est, București, 2011.