Studiu de caz privind Politica de ocupare a forței de muncă și afaceri sociale a

Uniunii Europene
Politica de ocupare a forței de muncă și afaceri sociale- cadru conceptual:

Ocuparea forței de muncă, creșterea nivelului de trai și al cetățenilor, creșterea economică

într-un mod durabil și o mai bună coeziune socială sunt obiective urmărite de către UE prin
politica ocupării forței de muncă și afaceri sociale. Prin această politică, UE își propune
îmbunătățirea tuturor aspectelor referitoare la piața forței de muncă și la drepturile lucrătorilor
din statele membre.1.
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (2012) include printre obiectivele sale
prioritare și domenii precum ocuparea forței de muncă, progresul social, incluziunea și protecția
socială, solidaritatea și coeziunea. În Tratat se stipulează faptul că în elaborarea și implementarea
tuturor politicilor sale, UE trebuie să ia în considerare cerințe legate de ocuparea forței de muncă,
de garantarea protecției sociale și de combaterea excluziunii sociale.

Drepturile cetățenilor europeni pe piața muncii:

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010)2, garantează drepturile

sociale ale tuturor rezidenților UE, privitoare la condițiile de muncă, la durata timpului de lucru,
la protecția lucrătorilor, la egalitate de gen și de șanse în domeniul ocupării forței de muncă, la
respectarea drepturilor persoanelor cu handicap și la asociere în sindicate și grevă.

Mecanismul de funcționare a politicii ocupării forței de muncă și afaceri sociale

Chiar dacă responsabilitatea privind politica de ocuparea a forței de muncă și cea socială
revine în primul rând guvernelor naționale, fondurile și acțiunile UE vin în sprijinul și în
completarea politicilor naționale. Având în vedere problema cu care statele membre se confruntă
în ceea ce privește îmbătrânirea populației, această politică a fost concepută pentru facilitarea
tranziției de la școală către locul de muncă, simplificarea procesului de găsire a unui loc de
muncă, modernizarea sistemelor de securitate socială, facilitarea liberei circulații pentru lucrători
în interiorul statelor membre, diminuarea sărăciei și protecția persoanele cu dizabilități.3
Mai mult decât atât, în aceste domenii, UE: coordonează și monitorizează politicile
naționale, susține transferul de know-how și bune practici între statele membre în ceea ce
privește incluziunea socială, sărăcia și pensiile, sprijină formarea și dezvoltarea abilităților
lucratorilor, susține antreprenoriatul, legiferează în arii ce țin de drepturile lucrătorilor,

1
Comisia Europeană (2014)
2
PP. 112-119
3
Uniunea Europeană (2018)

1/5
discriminarea la locul de muncă și sistemele de securitate socială și monitorizează aplicarea
legislației din aceste domenii4.
UE promovează prin politicile sale, securitatea și incluziunea socială prin alocarea de
fonduri, pentru a ajuta țările membre șă își reformeze sistemele de securitate socială și să
investească în oameni. UE lucrează împreună cu guvernele statelor membre pentru a coordona
sistemele de securitate socială pe întreg teritoriul Uniunii, astfel încât lucrătorii să poată să
beneficieze în continuare de pensiile și prestațiile de securitate socială ce li se cuvin, atunci când
își schimbă locurile de muncă și lucrează în state membre diferite. EURES (Rețeaua Serviciilor
Europene de Ocupare) facilitează pentru companii, procesele de recrutare a persoanelor din alte
state membre și de angajare a cetățenilor europeni în alte state decât cele de rezidență5.
Comisia Europeană (2018) încurajează guvernele naționale să creeze noi locuri de
muncă, să reducă decalajele de pe piața muncii, să sprijine competitivitatea economică și să
monitorizeze punerea în aplicare a politicilor de ocupare.
În ceea ce privește drepturile lucrătorilor, legislația UE prevede norme privind limitarea
programului de lucru, combaterea discriminării la locul de muncă, siguranța condițiilor de muncă
și compensațiile angajaților pentru accidente de muncă6.
În conformitate cu TFUE (2012), în special cu articolul 153, UE adoptă directive care
stabilesc cerințele minime privind condițiile de muncă și protecția socială, iar fiecare stat
membru este liber să asigure un nivel mai ridicat de protecție socială în cazul în care dorește
acest lucru. De exemplu, Directiva privind timpul de lucru european (2003/88/CE) dă dreptul
lucrătorilor la un concediu anual plătit de 20 de zile, dar multe țări au optat pentru un drept mai
avantajos pentru lucrători. Directivele UE sunt incluse de către țările membre în legislația
națională și puse în aplicare.
În concluzie politicile și legislația muncii din UE din ultimele decenii au avut drept scop
creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și întărirea protecției sociale, îmbunătățirea
condițiilor de viață și de muncă și protejarea coeziunii socială. UE își propune în continuare să
promoveze progresul social și să îmbunătățească condițiilor de muncă și de trai ale popoarelor
Europei. În ceea ce privește legislația muncii, UE completează inițiativele statelor membre prin
stabilirea unor standarde minime, pe care guvernele naționale trebuie să le încorporeze în
legislația națională7.

Problema identificată: Studiu de caz privind îmbătrânirea demografică în Europa:

Îmbătrânirea populației nu poate fi considerată un proces care se referă doar la persoanele

în vârstă. Ea afectează persoane de toate vârstele, deoarece generează schimbări semnificative în
structurile familiale și un dezechilibru în creștere între cohortele tineri și bătrâni (a se vedea, de

4
Idem
5
Idem
6
Comisia Europeană (2018)
7
Idem

2/5
asemenea, Rata natalității și politici în Europa, 2008). Tinerii devin o minoritate numerică, ce
coexistă cu mai multe generații mai în vârstă. În astfel de circumstanțe, interdependențele între
generații și sexe ar trebui să fie tratate ca fiind critice. Aceste interdependențe sunt modelate într-
o mare măsură de politicile sociale și sunt adânc înrădăcinate în contexte sociale. Până în anul
2050, numărul europenilor în vârstă de 60 de ani și peste se va dubla, ajungând la 2 bilioane.
Observând structurile familiale europene, extinse pe verticală, familiile care au în același
timp, patru sau cinci generații în viață, nu mai reprezintă regulă. Majoritatea adulților sunt
membri în familii cu trei generații. Cu toate acestea, studiile care abordează conceptul de
generație în mod tradițional, nu arată diferențele de vârstă dintre cei mai tineri și mai bătrâni
membri ai familiilor pe de o parte, față de cel mai în vârstă membru al familiei (80 ani și mai
mult) și față de cel mai tânăr membru (sub 10 ani). Situația este neclară în mod frecvent,
deoarece o persoană ar putea face parte dintr-o familie de trei generații pe linie paternă, și cinci
generații pe cea maternă.
În plus, conceptul de „generații de tip sandwich“ devine din ce în ce mai
ambiguu. Speranța crescută de viață și vârsta înaintată a persoanelor care decid să aibă copii, pot
spori decalajul dintre generații. În general, membrii unei familii care oferă suport și sprijin
material celorlalți membri, ocupă poziții de mijloc în interiorul unei generații și au de obicei,
vârste cuprinse între 30 și 60 ani. În prezent, nu există o perioadă în viață unei familii, în timpul
căreia ambii, copii mici și părinții în vârstă, ar avea nevoie de îngrijire în același timp. Cei care
au copii mici au rareori părinți care au nevoie de asistență, în timp ce cei care își îngrijesc
părinții, au copii care duc deja o viață independentă.
Descoperirile cercetărilor cu privire la transferurile dintre generații, mai indică și faptul
că anumite convingeri generale cu privire la cei care oferă și cei care primesc spijin într-o
familie, ar trebui să fie revizuite. Dovezile contrazic convingerile comune în ceea ce privește
direcțiile transferurilor financiare și nu numai între membrii familiilor. Ideea precum că bătrânii
care locuiesc cu copiii lor adulți primesc mai mult ajutor decât oferă, s-a dovedit a fi greșită. S-a
constatat că peste 60% dintre părinții în vârstă care locuiesc cu copiii lor (situație întâlnită
frecvent în Europa Centrală și de Est) oferă sprijin și ajutor pentru copiii lor adulți. Astfel,
conviețuirea mai multor generații în aceeași locuință, pare a fi un răspuns la nevoile copiilor
adulți, mai degrabă decât la nevoile părinților mai în vârstă. Vârstnicii cu copii adulți beneficiază
de ajutor sau sprijin atunci când aceștia ajung la cel puțin la 80 de ani. În ceea ce privește
sprijinul între familiile care nu locuiesc împreună, transferurile de timp și bani sunt mai puțin
frecvente în Nordul decât în Sudul Europei. Părinții mai în vârstă, de asemenea, își sprijină
financiar în mod frecvent, copiii adulți atunci când își achiziționează o locuință.
Studiul OCDE (2011)8 privind transferurile de timp și de bani dintre generații, arată că
persoanele în vârstă de 50 ani si peste, sunt mult mai susceptibile de a fi donatori decât de a
primi. Două treimi din transferurile de numerar efectuate de către persoanele în vârstă sunt către
copiii lor. Cu toate acestea, în cazul în care persoanele peste 50 de ani primesc ajutor financiar,
transferul vine în principal, de la copiii lor, cu toate că, părinții lor sunt și ei o sursă importantă

8
Pensions at a glance 2011: retirement-income systems in OECD and G20 countries

3/5
de sprijin financiar. Foarte puține transferuri financiare sunt realizate de la copii către părinți (pe
verticală) și între frați sau soți (pe orizontală).
Un aspect foarte important ce trebuie luat în seamă în elaborarea politicilor este numărul
în creștere a generațiilor singure: persoane fără copii care nu vor avea urmași care să le ofere
îngrijirea necesară atunci când vor deveni seniori, persoane care nu au copii, nepoți, părinți
supraviețuitori sau bunici. Generațiile singure devin din ce în ce mai frecvente, din cauza ruperii
legăturilor de familie, situație care rezultă din creșterea ratelor de divorț și de separare
(probabilitatea mai mare fiind pentru bărbați decât pentru femei). Aceste persoane nu au pe
nimeni de la care să primească transferuri sau cui să ofere, ceea ce crește riscul de excluziune
socială.
Îmbătrânirea populației afectează intrările și ieșirile de pe piața forței de
muncă. Cohortele care intră pe piața forței de muncă sunt mai mici din cauza scăderii ratei
fertilității în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Lucrătorii în vârstă constituie o parte din ce
în ce mai semnificativă a pieței forței de muncă și în consecință, generațiile care părăsesc piața
forței de muncă devin treptat mai numeroase. Îmbătrânirea demografică precum și scăderea
numărului populației apte de muncă, transformă subiectul ocupării pieței forței de muncă, într-o
o problemă-cheie, la care politicile publice trebuie să răspundă din perspectiva schimbările
demografice9.

Soluții propuse pentru problema îmbătrâniri demografice în Europa:

Îmbătrânirea populației este un subiect care necesită o abordare multidimensională. Una

dintre modalitățile de abordare poate fi o utilizare mai eficientă a resurselor umane existente pe
piața muncii, prin creșterea vârstei de pensionare. Diferite efecte pozitive ale activității
prelungite ale lucrătorilor sunt pe larg discutate, inclusiv performanțe economice mai bune,
stabilitatea finanțelor publice și îmbunătățirea condițiilor de viață pentru persoanele mai în
vârstă10.
Abordarea acestui subiect din perspectiva creșterii treptate a vârstei de pensionare
implică necesitatea unor politici publice care să ofere cadrul propice pentru ca angajații să
râmână mai mult timp pe piața forței de muncă. Încurajarea lucrătorilor în vârstă să rămână mai
mult timp angajați este adesea menționată ca fiind soluția cea mai viabilă la presiunile fiscale și
provocările macroeconomice legate de îmbătrânirea populației. Pensionarea etapizată presupune
o schemă prin care lucrătorii mai în vârstă să poată alege să lucreze mai puține ore, astfel încă să
își prelungească șederea la locul de muncă, inclusiv după pensionare.
Pensionarea etapizată poate fi benefică pentru angajatori, lucrători și stat. În primul rând,
aceasta permite continuitatea veniturilor fiscale și a reducerii cheltuielilor cu pensiile, efect cu o
importanță deosebită pentru stabilitatea macroeconomică și fiscală. În al doilea rând, lucrătorii în
vârstă pot aduce plus valoare unei organizații și pentru colegii lor mai tineri, datorită cunoștințele

9
COM (2014), Population ageing in Europe: facts, implications and policies
10
Comisia Europeană, 2010b; OECD, 2011; Komp, van Tilburg & Broese van Groenou, 2010; Prskawetz, Fent &
Guest, 2008; Whitehouse, 2007; Börsch-Supan, 2003

4/5
și experienței acestora. In al treilea rând, pensionarea cât mai târzie are efecte pozitive asupra
sănătății și bunăstării persoanelor mai în vârstă.
În cazurile în care persoanele nu pot să beneficieze de pensionarea etapizată, din cauza
unor probleme de sănătate, obligații familiale sau imposibilitate de adaptare, guvernele ar putea
promova și recompensa munca de voluntariat, munca de îngrijire a altor persoane și munca
artistică, în rândul persoanelor în vârstă. Astfel de activități neplătite pot îmbunătăți calitatea
vieții persoanelor în vârstă deoarece rămân implicați în problemele societății, ajută la creșterea
bunăstarea lor, au impact pozitiv asupra economiei și contribuie la reducerea costurile de
sănătate și sociale.
Voluntarii în vârstă prezintă rate mai mici de deteriorare a sănătății mintale și fizice și
creștere a duratei de viață. Din cauza acestor beneficii, politicile naționale ar trebui să încerce să
faciliteze, să recompenseze și să adapteze astfel de oportunități pentru persoanele în
vârstă. Inclusiv munca prestată în domeniul social de către persoanele în vârstă, precum:
îngrijirea copiilor, prepararea hranei, curățenia, îngrijirea altor persoane în vârstă sau cu
handicap ar trebui să fie recunoscută pentru valoarea sa și recompensată financiar.
Mai mult decât atât, oferirea de stimulente și încurajarea persoanelor în vârstă să se
angajeze în activități de creație legate de pictură, muzică sau scriere creativă poate fi, de
asemenea, benefic pentru societate și pentru prevenirea izolarării sociale a acestor
persoane. Guvernele pot promova astfel de activități prin finanțarea artelor și a diverselor cursuri
în cluburi sociale sau centre comunitare pentru persoanele în vârstă.
Aceste măsuri nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemei îmbătrânirii demografice și
aplicarea lor necesită adaptarea legislației de către statatele membre coroborat cu politici care să
vizeze toate vârstele și care să ofere un mediu propice în care cetățenii să se dezvolte în condiții
bune pentru a-și continua activitățile și după vârsta de 60 de ani. Statele trebuie să investească în
infrastructura de sănătate, de educație și în politicile care vizează ocuparea forței de muncă,
pentru că îmbătrânirea activă și pensionarea târzie pot fi întâlnite la persoanele sânătoase, care
traiesc în medii dezvoltate economic, social și cultural și al căror mediu familial le permite să
ducă în continuare o viață activă.

Întrebări:
1. Care sunt măsurile pe care România le poate lua ca răspuns la problema
îmbătrânirii demografice?

2. Care este mecanismul și ce măsuri se pot lua la nivelul statelor membre pentru ca
persoanele în vârstă să poată rămâne active pe piața forței de muncă?

3. Ce măsuri pot fi luate la nivelul politicii ocupării forței de muncă pentru

soluționarea problemei îmbătrânirii demografice la nivel european?

4. Ce schimbări ar putea fi aduse la nivelul politicii UE în domeniul ocupării pieței

forței de muncă și afaceri sociale?

5/5