UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICI ECONOMICE

EUROPENE „CONTANTIN STERE”

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI ŞTIINŢE

SOCIO-UMANE
CATEDRA ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI ŞI LIMBI MODERNE

NOTE DE CURS

POLITICI SOCIALE SI DE SANATATE

Elaborat: Tatiana Gribincea,

dr.conf.univ.

CHIŞINĂU 2019

CUPRINS:
       Politicile sociale sunt politici comunitare ce au ca principala sarcina relansarea strategiilor
sociale si imbunatatirea nivelului de trai a populatiei dintr-o comunitate

       Asigurarile sociale de sanatate sunt obligatorii,

ele protejeaza practic toata populatia tarii si anume atât salariatii, cât si pensionarii, somerii, dar
si persoanele care nu sunt salariate, dar au obligatia sa îsi asigure sanatatea

Datorita faptului ca asigurarile sociale de sanatate functioneaza în regim obligatoriu,

consecinta imediata este aceea ca plata contributiei de asigurari sociale de sanatate este
obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice, în cuantumurile si la
termenele prevazute.În afara asigurarilor sociale de sanatate care functioneaza în regim
obligatoriu, pot functiona si alte forme de asigurari de sanatate care acopera riscuri individuale,
în diferite situatii speciale. De asemenea, se pot organiza si societati private de asigurari de
sanatate. Aceste asigurari nu sunt obligatorii. Este de mentionat ca reforma sistemului sanitar din
tara noastra cuprinde majoritatea componentelor acestuia, iar asigurarile sociale de sanatate
obligatorii, adecvate economiei de piata si practicilor din Uniunea Europeana, joaca un rol
deosebit.

            Principiile asigurarilor sociale de sanatate

Acestea sunt idei de maxima generalitate, care exprima ceea ce este esential si hotarâtor în
sistemul asigurarilor sociale de sanatate. Caracteristica asigurarilor sociale de sanatate este ca
principiile acestora .
Astfel, asigurarile sociale de sanatate functioneaza pe principiul solidaritatii si
subsidiaritatii în colectarea si utilizarea fondurilor. Potrivit principiului solidaritatii sociale, toti
cetatenii, indiferent de veniturile de care dispun au dreptul la o protectie adecvata. Prestatiile
susceptibile de a fi acordate populatiei sunt definite prin lege si este de la sine înteles, ca vor
trebui gasite fondurile necesare pentru a le asigura finantarea si de a raspunde conditiilor impuse
de executarea prestatiilor.

Principiul solidaritatii în baza caruia functioneaza asigurarile sociale de sanatate din tara
noastra îsi are sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume în asigurarile sociale prin
transferuri în flux, numite si redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul
general de impozite:
platesti pe masura ce câstigi (pay as you earn -PAYE). Asigurarile redistributive se
bazeaza pe solidaritatea între generatii, dar si între persoanele din cadrul aceleiasi generatii. În
mod concret, generatia activa sustine prin contributii prestatiile beneficiarilor actuali, urmând ca
si ea, la rândul ei, sa fie sustinuta de generatia activa viitoare (ce îi succede). Aceasta modalitate
de organizare a asigurarilor sociale prezinta avantajul ca este deosebit de flexibila, se adapteaza
usor la nevoile care apar.
Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generatii, când
un numar mai restrâns de activi trebuie sa sustina un numar sporit de populatie inactiva.
Principiul alegerii libere de catre asigurati a medicului, a unitatii sanitare si a casei de
asigurari de sanatate. În conformitate cu prevederile din lege, asiguratii au dreptul sa-si aleaga
medicul de familie care sa le acorde serviciile medicale primare. Prin consacrarea acestui
principiu, se doreste sa se realizeze îmbunatatiri concrete în calitatea îngrijirilor medicale,
activitate ce consta în libera alegere a practicianului sau  stabilimentului.
Pentru cazurile urgente care necesita asistenta medicala de urgenta se acorda îngrijiri în
dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de garda
       Modele de sisteme de îngrijire de sanatate

Organizarea asigurarilor sociale de sanatate se realizeaza potrivit de catre casele de asigurari de

medicină care sunt institutii publice autonome, nelucrative si care desfasoara activitati în
domeniul asigurarii sanatatii.
În afara acestor institutii, importante atributii revin si altor organe.
Statul defineste
politica generala în materie de asigurari de sanatate, legifereaza si exercita o supraveghere de
ansamblu. În acest cadru, casele de asigurari de sanatate au o mare autonomie.
In cadru oricarui stat, sanatatea reprezinta valoare fundamentala atat pentru individ cat si pentru
societatea din care face parte. Ea constituie premisa principala a indeplinirii rolurilor sociale de
catre indivizi si o resursa importanta a dezvoltarii vietii sociale in ansamblul ei.
Boala provoaca totodata consecinte disfunctionale in activitatea grupurilor si structurilor in care
sunt integrati indivizii.
Orice societate tinde sa-si valorifice sanatatea ca resursa functionala si sa-si elaboreze un
program, un sistem de protectie impotriva bolii, organizat in asa fel incat sa asigure depasirea,
ingrijirea si restabilirea celor afectati.
Sistemele de sanatatea au aparut sub umbrela mai larga a programelor de protectie sociala,
programe elaborate incepand cu a doua jumatate al secolului al XIX-lea in tarile industrializate,
sub presiunea miscarilor sociale, muncitoresti, a diferitelor ggrupari politice, a grupurilor de
presiune.
Din perfectionarea si dezvoltarea acestor programe s-a ajuns la definirea conceptului de
securitate sociala. Cest concept a fost utilizat pentru prima data in legislatia S.U.A. , in Legea
Securitatii Sociale(1935) si initia programe de prevenire  a riscului numai pentru batranete,
moarte, handicap si somaj.

            Securitatea sociala= protectia pe care o asigura societatea pentru membrii sai printr-o
serie de masuri publice, impotriva problemelor sociale cauzate de pierderea sau reducerea
substantiala a veniturilor, datorita imbolnavirii, invaliditatii, batranetii si mortii. Presupune, de
asemenea, si asigurarea ingrijirilor medicale si asigurarea alocatiilor pentru familiilor cu copii.
Sintetizand aceste definitii, securitatea sociala reprezinta expresia solidaritatii financiare dintre
indivizii unei societati.

Organizatia  Internationala  Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952 stabilindu-i

urmatoarele componente:
1. – asigurarile sociale;
2. – asistenta sociala.

         Asigurarile sociale functioneaza prin impozite si cotizatii sociale iar asistenta sociala are
ca principala sarcina ajutorarea minoritatilor lipsite de resurese in numele solidaritatii umane
facandu-se apel la responsabilitatea colectiva pentru a nu admite excluderea unor categorii
sociale.
Proiectarea, aplicarea si evaluarea acestor sisteme de protectie sociala depind de traditiile
istorice, de optiuni ideologice, de conceptii privind dezvoltarea economica, dar si de distributia
raporturilor de putere si a relatiilor dintre diferite categorii sociale.

Sisteme de asigurari de sanatate

În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:

•modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge;
• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck;
• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.
La acestea ar mai putea fi adaugat modelul care functioneaza în S.U.A. si care este în mod
practic bazat pe asigurari private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele si dezavantajele
sale.

      I.    Sistemul tip Bismarck opereaza în Austria, Belgia, Franta, Olanda si Germania, sistem
ce a constituit sursa de inspiratie în elaborarea sistemului actual de asigurari sociale din tara
noastra.

Astfel, în tarile respective sistemul de asigurari sociale de sanatate este finantat prin
contributia în general obligatorie a salariatilor si patronilor, în functie de venit sau/si prin
taxe generale. Acoperirea este larga, dar acolo unde nu este obligatorie ramân categorii de
populatie fara acces la prestatiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor
pentru finantarea asigurarilor de sanatate sunt dirijate spre organisme sau agenti care asigura
gestiunea lor si care contracteaza cu spitalele si medicii de familie ori medicii de medicina
generala serviciile ce urmeaza a fi oferite asiguratilor. Contractele cu pacientii au la baza taxa
pe servicii/prestatie, iar cu spitalele se bazeaza pe bugete adesea globale.

În cadrul acestui sistem, performantele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe care le
implica sunt cele mai mari din Europa, pentru ca si costurile administrarii sale sunt mari.

Schimbarile în sistemul de sanatate au capatat o amploare fara precedent la sfârsitul anilor '80 si
începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase tari din Europa si America.
Schimbarile urmaresc eliminarea sau reducerea disfunctiilor aparute atât în tarile democratice cu
o economie de piata stabila, cât si în tarile care au avut o economie bazata pe monopolul de stat
al factorilor de productie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid si de comanda.
Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de
sanatate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor si a utilizatorilor, a medicilor si
institutiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât si a autoritatilor politice si administrative.
Insatisfactiile vizau cresterea cheltuielilor pentru sanatate într-un ritm greu de suportat, fara
ameliorarea substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire a populatiei cu servicii,
absenta unor mecanisme eficiente de asigurare a calitatii, volumul exagerat de munca zilnica,
insuficienta elementelor de stimulare, ineficienta manageriala etc.
         Avantaje:
-          transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru cetateni;
-          gradul inalt de acoperire a populatiei cu servicii medicale;
-          finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor;
-          izolarea finantarilor de schimbarile politice.
         Dezavantaje:
-          reducerea bazei de contribuabili in perioada de recesiune economica;
-          finantarea este puternic legata de gradul de ocupare al fortei de munca;
-          costuri mari pentru agentii economici.

 II.       Sistemul de asigurari de sanatate de tip Beveridge apare dupa al doilea razboi mondial si
a fost fondat de William Beveridge in Anglia.
In Raportul Asigurarilor Sociale si Serviciilor Auxiliare prezentat in camera Comunelor in
1942, Beveridge considera ca orice sistem de asigurari sociale trebuie sa se bazeze pe 3
elemente:
1.- alocatii pentru copii;
2.- serviciu national de sanatate;
3.-  asigurarea de catre guvern a fortei de munca si prevenirea somajului in masa.
 Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala- Beveridge – este aplicat in tari
ca Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, etc. Fondurile necesare sanatatii sunt colecate
prin intermediul fiscal existent in fiecare tara. Gradul de echitate depinde de modalitatea de
impozitare aleasa: atunci cand impozitele sunt in progres ele sunt progresive in raport direct cu
cresterea veniturilor. Sumele alocate asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Plata
medicilor, in sistem Beveridge, are la baza fie capitatia( plata in functie de numarul de pacienti
inscrisi pe lista), fie salariul pentru medicul de spital.
Acest sistem de asigurare de sanatatea are atat avantaje cat si dezavantaje.
Avantaje:
-          echitatea in finantare;
-           acoperirea larga cu servicii medicale;
-          posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale.
           Dezavantaje:
-          lipsa participarii individului la deciziile de finantare;
-          lipsa transparentei in finantarea unor costuri pentru servicii medicale aditionale;
-          posibilitatea fectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice.

III.    Modelul sistemului de sanatate de tip Semasko se bazeaza pe centralizarea resurselor

banesti de catre Ministerul Sanatatii. Acest sistem functioneaza in tari ca Rusia si Slovacia si a
fost foarte eficient pe timpul razboaielor deorece permitea o mai buna supraveghere a fondurilor
alocate sanatatii de catre stat. Sistemul de tip Semasko este prin excelenta un sistem sanitar
socialist bazat pe planificarea centralizata birocratic si pe accesul la ingrijire al tuturor cetatenilor

         Nu exista in nici o tara sisteme „pure” , cu un singur mecanism de finantare , ci un model
predominant alaturi de care pot fi intalnite in proportii diferite toate celelalte.
Toate sistemele medicale din lume se confrunta cu o serie de probleme:
-          gresita alocare a resurselor financiare;
-          inechitatea accesului la serviciile medicale;
-          ineficienta cheltuirii fondurilor destinate sanatatii;
-          cresterea exploziva a costurior asistentei medicale.
Principalele criterii in functie de care pot fi evaluate diferitele sisteme de sanatate sunt:
-          echitatea in finantare;
-          gama serviciilor pe care le acopera;
-          gradul de acoperire al populatiei;
-          eficienta;
-          transparenta;
-          libertatea de alegere;
-          accesibilitatea;
-          stabilirea formei de finantare.

  IV.   Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A., Thailanda, Africa
de Sud, Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile occidentale europene.

Organizarea politica a S.U.A. a fost preocupata indirect de problema sanatatii, prestarii de

servicii medicale si de sistemul sanitar, in general considerand ca sistemul particular si
mecanismele pietei pot functiona mai bine, cu cheltuieli mai mici si beneficii mai mari, fara
presiune birocratica.

        Ingrijirea medicala este un bun de consum pe care indivizii il cumpara daca au
posibilitati financiare, iar societatea nu datoreaza nimanui ingrijire medicala.

Politicile sociale din S.U.A. sunt un amestec de voluntarism si liberalism. Voluntarismul

presupune responsabilitatea familiala si a propriei persoane pentru bunastare, iar liberalismul
promoveaza unele politici sociale centrate pe intampinarea unor nevoi, mai ales, cele ale
saracilor.

Politicile sociale „universale” cu privire la sistemul de invatamant, securitate sociala sunt

percepute pozitiv, pe cand programele destinate saracilor sunt percepute negativ. Protectia
sociala ar crea o mentalitate de „asistat”, lenes si dependent social.

 Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, ingrijirile spitaliere in S.U.A. erau oferite
exclusiv contracost. In perioada postbelica a fost intemeiat sistemul asigurarilor particulare-
Blue Cross si Blue Shield care constau in contracte incheiate intre institutele de asigurari si
patronii intreprinderilor. Persoanele cu venituri reduse sau cele care nu faceau parte din campul
muncii nu beneficiau de acest sistem.

Singurele programe de anvergura sunt cele create de administratia Kennedy si Johnson in anii
prin care au luat fiinta 2 sisteme nationale de asigurare medicala: