Problema îngrijirii sănătății populației reprezintă una din prioritățile majorității guvernelor

statelor lumii. De aceea, au fost create sisteme de sănătate la nivel național care să furnizeze servicii
medicale cetățenilor și să răspundă nevoilor și așteptărilor pacienților.
Sistemul de sanatate poate fi definit ca totalitatea resurselor de promovare a sanatatii, de
profilaxie, de ingrijiri medicale, incluzand organizatiile sanitare si relatiile dintre el. Aceste
organizatii sunt diferite din punctul de vedere al structurii organizatorice, al logisticii, al scopului
propus, al culturii organizaţionale, însă numitorul lor comun este pacientul. Ele sunt sisteme
structurate de interacţiune cu scopul promovării, menţinerii şi ameliorării stării de sănătate a
populaţiei, a unor diferite categorii profesionale si pot fi: spitale, centre de diagnostic şi tratament,
policlinici, dispensare, cabinete medicale, laboratoare medicale etc.
Germania este țara care a introdus primul sistem de sănătate modern, bazat pe asigurările
sociale obligatorii. Statul german vede în asigurările sociale un mijloc de îmbunătățire a condițiilor
de trai ale individului, atât în perioada sa activă, cât și în cea inactivă. Cancelarul german O. E. L.
von Bismarck a fost promotorul primelor legi din domeniul asigurărilor sociale.
In Germania există:
• asigurarea socială obligatorie, care cuprinde asigurarea de sănătate, asigurarea pentru
pensie, asigurarea în caz de accident, asigurarea în caz de incapacitate fizică și de
invaliditate, ajutorul de șomaj;
• asigurarea privată/individuală.
Sistemul de sănătate german se bazează pe asigurarea socială obligatorie și a rămas relativ
neschimbat de la fondarea sa. Acesta garantează egalitate la acces și un volum important de servicii
medicale avansate. Ideea de bază a sistemului este crearea unui pachet de bază de servicii medicale,
stabilit printr-un contract cadru încheiat între unitățile medicale și casa de asigurări de sănătate.
În Europa s-au afirmat inca 2 modele de sisteme medicale publice având ca premise de bază
modul de finanţare a sistemului şi modul de organizare a ofertei de servicii publice de sănătate:
- Modelul Beveridge – sistemul este finanţat prin bugetul central al statului şi este organizat şi
gestionat de către stat din resurse colectate prin sistemul public de impozite şi taxe.
- Modelul Semashko – este apropiat de modelul Beveridge prin aceea ca finanţarea, organizarea şi
gestiunea sistemului de sănătate aparţin statului. De asemenea, există asemănări şi cu modelul
Bismarck prin modul de colectare a resurselor – sub forma unor cote-părţi, aplicate unei mase largi
de indivizi. Modelul Semashko prezintă şi diferenţe faţă de celelalte două modele, respectiv obligă
pacienţii să utilizeze doar serviciile arondate în zona lor de rezidenţă, iar asigurările medicale
private de sănătate practic nu există.
Nici una dintre ţările europene nu a adoptat în formă pură vreunul dintre aceste modele, cele
mai multe preferând combinaţii ale acestora.
Îmbunătățirea performanțelor sistemelor de sănătate a devenit o preocupare de prim rang
atât a guvernelor, cât și a diferitelor organizații existente la nivel național, regional sau global (de
exemplu, Organizația Mondială a Sănătății). Cele mai multe țări din Uniunea Europeană au reușit să
creeze și să dezvolte sisteme de sănătate eficace prin aplicarea unor politici adaptate la specificul lor
istoric, politic, socio-economic și cultural, ținând însă cont de nevoile pacienților.
Pricipalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un sistem de sănătate modern
performant se referă la:
– accesibilitate pe scara larga;
– eficacitate;
– posibilitatea de alegere;
– eficienta inalta;
– responsabilitatea statului fata de sanatatea publica.
Pentru o performanta mai buna, putem vorbi despre un sistem de sanatate comunitar, care
ar veni cu 2 componente esentiale: modul de organizare a sistemului şi sursele de finanţare.
Prima componenta implica crearea de structuri orizontale de administrare a sistemului în
teritoriu. În paralel, autonomia autorităţilor publice trebuie însoţită de asumarea răspunderii privind
gestionarea problemelor de sănătate ale comunităţilor, inclusiv prin modul de gestionare a
fondurilor. Schimbările de anvergură precum aceasta trebuie însă testate prin programe-pilot, aşa
cum s-a procedat în Italia. Marea provocare o constituie, însă, crearea infrastructurii necesare
coordonării activităţilor legate de sănătatea populaţiei, la nivelul primăriilor, însoţită de delegarea
de atribuţii care sunt în prezent, gestionate de către Ministerul Sănătăţii şi care pot fi îndeplinite mai
eficient sub coordonarea autorităţilor locale (cunoaşterea specificului local, al obiceiurilor, al
factorilor de risc asociaţi sănătăţii). Aceasta ar presupune crearea de structuri care să colaboreze
eficient în teritoriu (primărie-direcţie de sănătate publică-casa judeţeană de asigurări de sănătate-
trezorerie-spitale-policlinicidispensare-medici-farmacii), astfel încât, la nivel regional, să existe, pe
de o parte, o monitorizare adecvată stării de sănătate a populaţiei, iar, pe de altă parte, să poată fi
demarate şi implementate programe de prevenţie/control al bolilor, în timpi reali.
Un pilon extrem de important îl constituie diversificarea ofertei de servicii medicale în
raport cu specificul regiunii. Cu alte cuvinte, generozitatea ofertei ar trebui să pornească de la
realitatea configurată de morbiditatea şi mortalitatea din regiune, corelate cu gradul de dezvoltare
economică, nivelul de sărăcie (absolut şi relativ), oportunitatea sau lipsa oportunităţilor legate de
găsirea unui loc de muncă, factorii de risc asociaţi mediului extern, prevalenţa comportamentelor
favorabile/nefavorabile sănătăţii în rândul populaţiei, etc. Oferta de servicii medicale ar putea fi
îmbunătăţită inclusiv prin crearea de parteneriate de tip public-privat, între autorităţile locale şi
entităţile private sau ONG-uri. Scopul urmărit ar fi acela al furnizării unor servicii medicale de o
calitate superioară, în concordanţă atât cu nevoile, cât şi cu aşteptările beneficiarilor acestor servicii.
Cea de-a doua componentă a sistemului, respectiv modul de finanţare, ar trebui să aibă ca
obiectiv implicarea mai activă a cetăţenilor în programele de prevenţie şi de tratament al bolilor. În
acest sens, ar trebui creat cadrulu legal pentru direcţionarea contribuţiei pentru sănătate de 5,5% a
angajaţilor către administraţiile locale şi suplimentarea, pe această cale, a fondurilor destinate
sănătăţii la nivel local. În al doilea rând, în baza principiului autonomiei şi descentralizării locale,
autoritatea publică ar trebui să decidă direcţionarea sumelor necesare la nivel local pentru
programele de prevenţie şi, pe de altă parte, a sumelor necesare pentru controlul şi tratamentul
bolilor care se manifestă preponderent în regiune.
Asemenea ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, şi în România modelul
comunitar de sănătate poate avea şanse să performeze, în condiţiile în care toţi participanţii în
sistem înţeleg principiul esenţial potrivit căruia mai multă autonomie presupune mai multă
responsabilitate pentru fiecare.