CURS MANAGEMENT SI LEGISLATIE SANITATA

ASISTENTA MEDICALA

AM IV

DEFINIREA UNUI SISTEM DE SĂNĂTATE

Sistemul de sănătate este definit ca un ansamblu de evenimente diferite,

independente, care contribuie la sănătate: în familie (grupuri), în instituţii de învăţământ , la
locurile de muncă , locuri publice şi comunităţi precum şi în mediul înconjurător fizic,
psihosocial, prin activitatea sectoarelor înrudite.
Sistemul de sănătate cuprinde ansamblul elementelor şi relațiilor care modelează
starea de sănătate a indivizilor şi populaților.
Alături de serviciile de sănătate, factorii majori care influenţează starea de
sănătate sunt cei comportamentali, de mediu şi biologici.
Sistemul serviciilor de sănătate cuprinde ansamblul resurselor umane, materiale,
financiare, simbolice şi informaționale utilizate în combinații variabile pentru a produce
îngrijiri şi servicii care au ca scop îmbunătățirea sau menținerea stării de sănătate.
Sistemul de sanatate este inclus sistemului social pe care-l sprijina si de care
depinde in evolutia sa.
Sistemul social se sprijină pe un sistem de producţie şi reproducţie continuu, scop
în care dezvoltă mai multe subsisteme (industrial, agricol, de educaţie, de sănătate, etc.).
Domeniul sănătăţii constituie o parte a activităţii economice cu care se găseşte în relaţie de
interdependenţă.
Conceptul de sistem a permis aplicarea teoriei şi practicii specifice în studiul şi
interpretarea tuturor fenomenelor, inclusiv la nivelul structurilor proprii sănătăţii.
Abordarea sintetică presupune că orice sistem include mai multe subsisteme iar
abordarea analitică, că orice subsistem se regăseşte într-un complex relaţionar de
interdependenţă cu alte subsisteme, care compun un sistem. În general, se apreciază că
sistemul este reprezentat printr-o sumă de elemente a căror interacţiune permite apariţia unor
proprietăţi definitorii, distincte. Deci, se poate aprecia că orice sistem este dinamic, fapt care
impune apariţia unor însuşiri integrative pe care nu le posedă părţile constitutive. Sistemul nu
poate fi o entitate închisă, izolată. Orice acţiune iniţiată asupra unui sistem în regim de
permanenţă sau aleatoriu permite, condiţionează şi ulterior duce la schimbarea stării acestuia.
Sistemul de sănătate este funcţional la nivel social în dinamica relaţiilor care se
stabilesc între entităţile prezentate, respectiv:
- furnizorii de servicii de sănătate;
- consumatorii de îngrijiri de sănătate;
- terţul plătitor.
Funcţionarea performantă a sistemului de sănătate, în condiţiile unei pieţe
concurente, presupune cumulativ îndeplinirea condiţiilor de:
- echitate – distribuirea îngrijirilor de sănătate în comunitate, prin respectarea normelor
medicale şi principiilor morale;
- acceptabilitate – conformare la dorinţele pacientului (familiei);
- legitimitate – concordanţă cu cerinţele sociale, vizând respectarea principiilor etice, a
normelor şi valorilor deontologice;
- accesibilitate – economică, geografică, temporală;
 2

- eficienţă – minimizarea costului îngrijirilor, fără a se renunţa la continuitatea acestora, în

condiţiile îndeplinirii parametrilor de calitate stabiliţi prin standarde;
- eficacitate – ameliorarea maxim posibilă a sănătăţii, prin cea mai bună îngrijire;
- optimizare –compararea costurilor cu efectele îngrijirilor, în scopul obţinerii celui mai
avantajos raport.

Nevoia unei politici sociale în sănătate se bazează pe

- universalitate, în care toţi membrii comunităţii să poate avea acces la îngrijirea sănătăţii, cu
costuri rezonabile;
- calitate, serviciile medicale administrate să îndeplinească rigorile şi standardele legale;
- existenţa unui sector privat complementar, puternic şi viabil;
- posibilitate de alegere;
- servicii medicale eficiente, bazate pe nevoi;
- respectarea intimităţii şi a demnităţii personale;
- existenţa unui sistem riguros de colectare a datelor care să fie utilizate în programare, luarea
de decizii şi fundamentarea unor reglementări;
- facilitarea modelelor de integrare şi cooperare pentru furnizarea serviciilor medicale;
- iniţierea de programe pe termen lung care să urmărească prevenirea îmbolnăvirilor şi
creşterea calităţii vieţii.
Sistemul de sănătate adoptat de ţara noastră este dependent de reforma sistemului
economic, de transformarea lui prin descentralizarea proprietăţii, consolidarea şi
dezvoltarea proprietăţii particulare, ca resursă şi centru motric. De obicei, modelarea unui
sistem se realizează în timp, este anevoioasă, costisitoare şi adeseori traumatizantă.
Criteriile şi parametrii care stau la baza asigurării serviciilor de sănătate în
condiţii de performanţă, urmăresc:
- conceperea şi implementarea unui sistem coerent;
- caracterul universal de asigurare a serviciilor necesare populaţiei;
- minimizarea costurilor în condiţiile maximizării calităţii serviciilor de sănătate;
- finanţarea echilibrată şi constantă a serviciilor prin contribuţie obligatorie / plata (co-plata)
serviciilor aferente;
- motivarea personalului medical.
Strategia de reformă a sănătăţii a vizat următoarele domenii:
- organizarea structurală şi conducerea sistemului;
- finanţarea sistemului;
- asigurarea serviciilor necesare sănătăţii populaţiei;
- utilizarea raţională a resurselor fizice şi umane.
În unele ţări, sectorul privat are o prezenţă activă în cadrul structurilor de sănătate
publică, ca unităţi independente sau colocatate.

DETERMINANŢII UNUI SISTEM DE SANATATE:

-evoluţia istorică a ţării
-nivelul economic al ţării
-ideologia politică
-factorii culturali sau de mediu.
Rezultă că în lume nu există două sisteme de sănătate identice.
Analiza sistemului de sănătate presupune urmărirea şi cuantificarea următoarelor
elemente componente interactive, astfel:
Asigurarea resurselor financiare, necesare funcţionării ciclice a sistemului (încasări
directe, impozite, taxe, contribuţii, etc.), care fac obiectul plăţii serviciilor de sănătate.
 3

Formarea şi dezvoltarea resurselor necesare (umane, materiale, financiare) apoi organizarea

resurselor (pe obiective, programe, etc.), vizând finalitate concretă. Managementul propriu-
zis include programarea, luarea deciziilor, implementarea programelor, avand drept scop
producerea serviciilor de sănătate (primare, secundare, terţiare).

COMPONENTE DE BAZĂ, COMUNE UNUI SISTEM DE SĂNĂTATE:

1. producerea şi dezvoltarea de resurse
2. organizarea de programe
3. suportul economic
4. managementul
5. acordarea de servicii

1 producerea şi dezvoltarea de resurse

Necesită participarea mai multor sisteme de la nivelul societăţii şi se referă la:

- forţa de lucru (medici, asistente, etc.)
- facilităţi sanitare (spitale pentru boli acute, spitale pentru boli cronice, centre de sănătate,
farmacii, laboratoare, etc.)
- bunurile sanitare (medicamente, echipamente diagnostice şi terapeutice)
- cunoştinţele (pot să nu fie considerate ca nişte resurse , deoarece reprezintă elementele de
bază în operaţiunile oricărui sistem de sănătate
2 elaborarea de programe
Organizarea resurselor în diferite relaţii funcţionale orientate spre o anumită finalitate.
Programele pot fi finanţate de către : guvern, organizaţii voluntare “fără profit” , organizaţii
“pentru profit”.

3 suportul economic-finanţarea
Dezvoltarea şi organizarea resurselor pentru sănătate în programe implică existenţa unor
surse de finanţare a sistemelor de sănătate. In fiecare ţară există mai mult decât o sursă de
finanţare.
Exista 5 surse principale de finantare pentru sistemul de sănătate:
1. taxe (impozite) generale
2. asigurări sociale de sanatate
3. asigurări private de sanatate
4. finantarea din partea comunitatii locale
5. plata directă a serviciilor medicale

Modul de finanţare influenţează cel mai mult natura sistemului de sanatate (din cele 5
componente ale unui sistem de sanatate).

4 Managementul
Include diferite mecanisme prin care se mobilizează şi se folosesc resursele în vederea unor
scopuri clar formulate: planificarea, administrarea, reglementarea, evaluarea.

5 acordarea de servicii
Reprezintă rezultatul funcţionării celor 4 componente descrise anterior. Include toate formele
de servicii de sănătate : preventive, terapeutice, de îngrijire şi de recuperare (servicii primare,
secundare, terţiare.)
 4

Calităţile serviciilor de sănătate care fac ca un sistem să fie bun, sunt:

1. -accesibilitatea populaţiei d.p.d.v. economic, temporal, geografic;
2. -performanţa medicală;
3. -continuitatea- pacienţii să folosească același furnizor de servicii medicale un timp cât
mai îndelungat;
4. -eficiență mare- obţinerea de rezultate cât mai bune cu resurse cât mai mici;
5. -eficacitate mare- obţinerea obiectivului dorit.
Pentru a îndeplini aceste deziderate ale calităţii unui sistem de sănătate în condiţiile în
care cheltuielile pentru sănătate cresc într-un ritm care depăşeşte ritmul de creştere al
produsului intern brut PIB, cum se întâmplă în ţările occidentale, opţiunile vizează creşterea
eficienţei interne şi utilizarea raţională a îngrijirilor de sănătate.
Compararea sistemelor de sănătate din două sau mai multe ţări necesită:
-compararea fiecăreia din cele 5 componente;
-compararea “intrărilor“(numărul şi stuctura resurselor, stilul de viaţă, mediul, etc.)
-compararea rezultatelor activităţii sistemuluiexprimate prin producţia de servicii (“ieşirilor”)
şi impactul asupra stării de sănătate a populaţiei.
Deosebit de utilă este însă analiza componentei “finanţare”, care reprezintă de fapt
subsistemul cel mai dinamic şi cu influenţa cea mai mare asupra sistemului de sănătate.

Circuitul banilor intr-un sistem de sanatate :

Exemplu de relatii complexe :
 5

Relaţiile terţii plătitori- furnizori, consumatori .

În cadrul unui sistem de sănătate pot exista mai mulţi terţi plătitori: guvern,
societăţi de asigurări private, societăţi de asigurări publice. Relaţiile între cele trei entităţi
sunt determinate de specificul, natura şi contextul producerii şi transferului serviciilor de
sănătate sub aspect economic, juridic şi profesional, fiind dependente de:
- tipul de proprietate asupra serviciilor de sănătate;
- gradul de accesibilitate;
- volumul şi calitatea îngrijirilor administrate;
- procedeul de transfer aplicat;
- modul de plată.
Relaţiile în sistemul de sănătate au o dimensiune profesională şi una economică ce
se manifestă în forme evolutive de la simplu la complex. Acestea se stabilesc de regulă între
furnizorii şi consumatorii serviciilor de sănătate fiind mediate de entitatea plătitoare.
În fapt:
- relaţiile simple sunt stabilite nemijlocit între pacient şi medic. Pacientul în calitate de
beneficiar al îngrijirilor de sănătate îşi plăteşte serviciile direct medicului prestator. Acest tip
de relaţii se întâlnește frecvent la nivelul activităţii cabinetului medical;
- relaţiile complexe în care populaţia beneficiază de un pachet de îngrijiri de sănătate (de
natură preventivă, de reabilitare sau corectivă), din partea unei echipe medicale (medici
specialişti, asistenţi medicali, etc.) asigurate de obicei într-o perioadă de timp. Aceste servicii
complexe sunt onorate de un terţ plătitor existent în cadrul sistemului asigurărilor de sănătate
de care beneficiază persoana asigurată (casa de asigurări de sănătate, asigurări private,
guvernul, etc).

Terţul plătitor (cumpărătorul de servicii medicale pe piaţă)

Principiul care stă la baza finanţării prin intermediar: indivizii plătesc constant
terţului o anumită sumă de bani (chiar dacă în acea perioadă nu folosesc servicii medicale) iar
când beneficiază de servicii plata acestora se face din fonduri colectate de către terţ. Acesta
este, de fapt, asigurarea împotriva riscului de îmbolnăvire ce are ca bază caracteristicile
oricărui tip de asigurare. Finanţarea serviciilor de sănătate prin intervenţia terţului plătitor şi,
simultan, realizarea unui plan de asigurare diminuează efectele negative determinate de
materializarea riscului (îmbolnăvirea cu toate urmările sale). Efortul financiar se distribuie
tuturor participanţilor la planul de asigurare. Finanţarea prin terţ poate influenţa riscul
individual de boală. Dacă este stimulat consumul de servicii preventive (consum mic de
resurse) riscul de îmbolnăvire (refacerea sănătăţii se face cu un consum mare de resurse) ar fi
mai redus. În aceste condiţii asigurarea împotriva bolii se transformă într-o asigurare de
sănătate. Se ajunge la un comportament centrat pe menţinerea stării de sănătate care are ca
efect diminuarea eforturilor financiare.
Motivele care stau la baza deciziei pentru asigurarea de sănătate sunt:
- incertitudinea cererii (este aproape imposibil de determinat cu rigurozitate mărimea cererii
şi riscul individual de îmbolnăvire), nimeni nu ştie când va avea nevoie de îngrijiri de
sănătate, dimensiunea şi costul acestora;
- presiunea asupra bugetului individual (sau familial) exercitată de costul unor
servicii.

În cadrul mecanismului în care intervine terţul plătitor/ cumpărător apar două fluxuri
financiare:
- colectarea fondurilor prin intermediul terţului plătitor: determină modul de finanţare a
sistemului de îngrijiri de sănătate (din modul de colectare a fondului derivă alternativele de
finanţare);
 6

- alocarea sumelor fondului rezultat şi administrat prin intermediul terţului plătitor /

cumpărător furnizorilor de servicii de sănătate.

Felul prin care sunt colectaţi banii într-un sistem se sănătate şi implicit
calitatea terţului plătitor determină natura sistemului de sanatate şi anume:

➢ Dacă terţul plătitor este guvernul şi modul de colectare al banilor este impozitul general
sistemul de sănătate esteun sistem naţional de tip Beveridge, exemplul tipic fiind sistemul
naţional al Marii Britanii;
➢ Dacă terţul plătitor este reprezentat de mai multe case de asigurari “non profit” şi
colectarea banilor se face prin asigurari publice (obligatorii) sistemul de sănătate este un
sistem de sănătate bazat pe asigurării publice de tip Bismarck ,exemplele tipice fiind
Franţa şi Germania;
➢ Dacă terţul plătitor este reprezentat de case de asigurări “pentru profit” şi colectarea
banilor se face pe baza unor asigurării private voluntare , sistemul de sănătate este un
sistem bazat pe asigurării private, exemplul tipic fiind sistemul din SUA.

Modalităţi de finanţare a unui sistem de sănătate:

Finanţare prin asigurare obligatorie de tip public

Datorită faptului că guvernul, prin lege, impune asigurarea publică de sănătate

aceasta poate crea prime neactuariale comune, în care persoanele cu risc redus de îmbolnăvire
rămân în schema de asigurare. Aceste mecanisme “acoperă” întreaga populaţie şi, datorită
principiului solidarităţii sociale, orientează contribuţiile spre raportarea la venitul individual
(nu la riscul personal).

Există două tipuri principale (obligatorii) de finanţare publică a îngrijirilor

de sănătate prin impozitare (generală şi pe salarii) şi prin asigurări sociale.

Finanţare publică prin impozitare generală

Acest tip de finanţare este cunoscut sub numele de asigurare publică de sănătate.
Indivizii nu plătesc terţului cumpărător contribuţiile. Statul colectează taxele şi le
direcţionează către bugetul public. O parte din sumele colectate sunt destinate sectorului de
sănătate. Astfel terţul plătitor este chiar statul care consideră că fiecare cetăţean (indiferent de
nivelul taxelor) are dreptul să primească servicii de sănătate. În cazul acestui tip de finanţare
se creează un echilibru al riscului de îmbolnăvire ( între persoanele cu risc crescut şi cele cu
risc diminuat). Din punct de vedere al riscului financiar se pune problema modului în care
statul realizează veniturile. La o fiscalitate accentuată riscul financiar, pentru cei care solicită
servicii de sănătate, este mai mic iar la fiscalitatea redusă povara financiară a sistemului se
amplifică la cei care utilizează serviciile de sănătate. Apar o serie de dezavantaje ale acestui
tip de finanţare. În primul rând bugetul public susţine, alături de sănătate, educaţia, apărarea,
cultura, ordinea publică etc. În cazul unei finanţări insuficiente pot apărea o serie de
distorsiuni în sistemul de sănătate şi, în special riscul ca serviciile să fie definite în raport de
sumele alocate şi nu de cerere.

Finanţare prin impozit pe salariu

 7

Finanţare prin impozit pe salariu este cazul asigurării în care taxe, colectate de
către stat, sunt destinate sectorului sănătăţii. Contribuţiile (angajaţilor şi angajatorilor) sunt
constituite cu scopul de a acoperi serviciile de sănătate iar dreptul de a beneficia de servicii
de sănătate îl au toţi cetăţenii, indiferent dacă au contribuit sau nu. Riscul financiar aparţine
celor care plătesc taxe. Dintre dezavantaje pot fi menţionate:
- apare o singură sursă de impozitare şi dacă aceasta este prea mică sistemul nu poate acoperi
cerere,
- vulnerabilitatea salariaţilor,
- efectele secundare determinate de o nouă impozitare (eschivări de plată).

Finanţare publică prin asigurare socială de sănătate

În cadrul acestei metode de finanţare indivizii plătesc contribuţia la o societate de

asigurare. Nivelul contribuţiei este corelat atât cu nivelul venitului individual al asiguratului
şi cu nivelul fondului de salarii dintr-o firmă şi nu este legat de riscul personal de
îmbolnăvire. Are loc o distribuire a riscurilor de la cei cu risc mare de îmbolnăvire la cei cu
risc mic (de la vârstnici la tineri şi la adulţi, de la cei sănătoşi la cei bolnavi). Pot fi
menţionate două trăsături distincte între finanţarea prin asigurare socială de sănătate şi
finanţarea publică prin impozitare directă:
- în cazul asigurării sociale de sănătate sunt “acoperite” numai persoanele înregistrate ca
plătitori ai contribuţiei,
- terţul plătitor/cumpărător nu este statul ci o instituţie autonomă (ce poate fi publică sau
privată) care funcţionează pe baza unor reglementări stricte.

Principalele avantaje ale sistemelor de asigurări sociale de sănătate:

- creşterea descentralizării sistemului datorită faptului că plata actelor medicale nu mai revine
ministerului de resort ci unor organisme independente (case de asigurare),
- contribuţiile sunt strict direcţionate în fondurilor speciale din care se suportă cheltuielile din
sectorul sanitar,
- casele de asigurare pot impune standarde de calitate ale actelor medicale,
- se definesc, cantitativ şi calitativ, “pachete” de servicii ce urmează a fi furnizate populaţiei
care contribuie,
- fondurile pot fi investite eficient (în funcţie de legislaţia care defineşte tipurile de tranzacţii
financiare permise),
- diversitate în furnizarea îngrijirilor medicale (pot exista furnizori publici sau privaţi),
- separarea strictă a fondurilor de asigurări sociale face ca banii să fie folosiţi doar în scopul
în care au fost colectaţi,
- deciziile manageriale urmează necesităţile interne ale sistemului şi nu sunt dependente de
schimbările politice,
- structura şi managementul organizaţiilor pot după modelul sectorului privat şi mai puţin
după modelul administraţiei publice,
- transparenţa fluxului banilor din sistemul sanitar.

Ca dezavantaje pot fi:

- dificultatea stabilirii contribuţiilor lucrătorilor pe cont propriu (în eventuale fluctuaţii de
activitate ale acestora ),
 8

- necesitatea apelării la alte fonduri pentru “acoperirea” acelora care nu au statutul de

persoană ocupată (şomeri, studenţi, elevi, pensionari) fapt dificil de realizat în perioade de
recesiune,
- asigurările sociale de sănătate pot fi considerate o formă de taxă pe muncă şi un cost
suplimentar pentru organizaţii astfel că pot fi un factor descurajant pentru angajator.
Ca remarcă generală putem aprecia că toate tipurile de finanţare au avantaje şi
dezavantaje iar în practică există posibilitatea de a combina elemente ale mai multor sisteme
pentru atingerea obiectivelor dorite. Metodele de finanţare a îngrijirilor de sănătate nu apar în
forme pure (aşa cum au fost descrise) ci sunt ajustate la condiţiile specifice ale unei ţări.

MODALITĂŢI DE PLATĂ A PERSONALULUI MEDICAL

a) Plata per serviciu

b) Plata per capita
c) Plata prin salariu
d) Plata in functie de o scara de valori relative.
e) Buget de practică.

Plata practicienilor individuali – per serviciu

– o anumită sumă este acordată pentru fiecare serviciu în parte
– medicii detaliază serviciile furnizate pe o notă de plată
– asigurătorul sau pacientul îi plăteşte pentru serviciile furnizate
– este metoda de plată dominantă în ţările Europei de Vest, SUA, Canada şi
Japonia
Avantajele plăţii per seviciu:
• stimulează furnizarea de servicii atractive
• nu duce la “subtratarea” pacienţilor
• stimulează furnizarea de servicii, în detrimentul trimiterilor
Dezavantaje plăţii per seviciu:
• suprafurnizare de servicii de (cerere indusă de ofertă)
• duce la creşterea costurilor, când există terţul plătitor
• costuri crescute de administrare
• induce distribuţie teritorială inegală a medicilor
• stimulează serviciile curative
Soluţii de diminuare a activităţii în cazul plăţii per serviciu
– Plata redusă peste un anumit număr de servicii furnizate
– Sistemul punctelor cu buget global fix (pe de o parte doctorul are stimulente să
fie activ, dar în final, ca grup, preţul este invers proporţional cu volumul, ceea
ce permite o limitare a cheltuielilor)
– Metode de monitorizare a activităţii (fie de către terţul plătitor, fie de
asociaţiile profesionale)
Deşi dezavantajele plăţii per serviciu pot fi compensate parţial prin mecanisme de
control, această metodă rămâne una care duce la creşterea costurilor şi este dificil de operat.

Plata practicienilor individuali – capitaţia

– reprezintă plata fixă anuală a unei sume, în concordanţă cu numărul pacienţilor
înregistraţi la cabinetul furnizorului (pe lista sa)
– plata se face indiferent de volumul serviciilor furnizate în decursul unui an
 9

– este mai adecvată pentru plata medicilor generalişti, decât pentru medicii
specialişti
Avantajele plăţii per capita:
• poate duce la o calitate crescută dacă există competiţie între medici
• nu stimulează servicii ne-necesare
• costuri reduse (mai mari ca pentru salariu, mai mici ca per serviciu)
• poate încuraja serviciile preventive
Dezavantaje plăţii per capita:
• calitatea îngrijirilor e mai greu de evaluat de către pacienţi
• stimulente pentru a atrage pacienţii şi a-i menţine pe listă
• nu stimulează îngrijiri mai bune poate duce la excluderea unor
pacienţi mai dificili (“cream skimming”)
• induce trimiterea cazurilor mai dificile către “nivele superioare”de îngrijire
Soluţii pentru corectarea dezavantajelor plăţii prin capitaţie ar fi:
– Ajustarea capitaţiei pentru fiecare pacient în funcţie de vârsta şi sexul acestuia
(ex. pentru bătrâni şi copii se plăteşte mai mult)
– Suplimentarea capitaţiei cu o plată separată pentru realizarea unor obiective
(vaccinări, screening pentru cancer etc.)
– Prevenirea efectului de “cream skimming” prin stabilirea unor plafoane ale
îngrijirilor acordate, peste care furnizorul primeşte o plată adiţională.

Plata practicienilor individuali prin salariu

– reprezintă plata unei sume fixe pe lună/an indiferent de calitatea şi cantitatea
muncii efectuate
– este întâlnită frecvent ca modalitate de plată în cazul sistemelor de asigurări de
sănătate publice, unde furnizorul şi terţul plătitor sunt integraţi
– când diferenţele de venit între diferite grade profesionale sunt mici şi
veniturile sunt scăzute, doctorii recurg la alte metode de câştig pentru a-şi
creşte venitul
Avantajele plăţii prin salariu:
• Costuri administrative reduse
• Nu duce la îngrijiri ne-necesare
• Poate induce o distribuţie echitabilă a medicilor
• Sistem stabil, uşor de modificat
• Permite planificarea cheltuielilor
Dezavantaje plăţii prin salariu:
• nu stimulează creşterea calităţii sau atragerea pacienţilor
• poate duce la creşterea nr. de trimiteri
• nu stimulează furnizarea de servicii cost-eficace
• dacă este mic, apar “plăţi informale”

Problemele care apar ca urmare a existenţei terţilor plătitori sunt: selecția adversă și
hazardul moral.

1.Selecţia adversă
Selecţia adversă apare atunci când:
➢ Terţii plătitori încearcă să limiteze costurile , refuzînd să asigure acoperirea acelor
grupuri care sunt cele mai bolnave şi care necesită îngrijiri mai scumpe , sau cerând plăţi
mai mari pentru aceste grupuri;
 10

➢ Medicii sunt plătiţi printr-o taxă fixă (per capita) indiferent de volumul de muncă necesar
îngrijirii fiecărui pacient.

2.Hazardul moral
Asigurările de sănătate pot modifica atât comportamentul furnizorilor cât şi pe cel al
asiguraţilor, în funcţie de tipul de asigurare. Asigurările sociale de sănătate duc la un consum
crescut de servicii de sănătate, principala consecinţă fiind apariţia hazardului moral.
Hazardul moral este un termen tehnic legal cu un inteles exact, ce poate fi intalnit in
domeniul financiar cu aplicatii inclusiv in sanatate. Hazard moral este un termen asociat
riscului crescut de comportament imoral ce produce rezultate negative (“hazard”), deoarece
acele persoane care au sporit acest potential risc inca de la inceput, fie nu sufera nici o
consecinta, fie beneficiaza de pe urma lui.
Hazardul moral reprezintă riscul ca indivizii să-şi schimbe comportamentul ca urmare a
asigurării, ţinând să consume mai multe servicii medicale decât dacă nu ar fi asiguraţi şi să
acţioneze mai puţin în direcţia prevenirii îmbolnăvirii. Apare la toate tipurile de asigurări, ori
de câte ori în relaţia pacient – prestator de servicii medicale intervine un terţ plătitor.
Riscul moral- are următorul principiu: dacă preţul unui bun este egal cu zero (serviciul de
sănătate în momentul oferirii lui), atunci cererea va depăşii întotdeauna oferta .

Drept consecinţă asistenţa medicală poate fi raţionalizată prin următoarele

soluții:
➢ Coplata serviciilor medicale
➢ Rolul medicului generalist în filtrarea accesului la asistenţa spitalicească , rol de
bariera sau filtru.
➢ Liste de aşteptare pentru tratamentele și serviciile ce pot fi temporizate și planificate
➢ Reglementări asupra serviciilor care vor fi sau nu furnizate, criterii selective.

Hazardul moral conduce intr-un sistem de sanatate bazat pe de asigurari sociale de

sanatate la un supraconsum de servicii de sănătate datorită lipsei plăţii directe în momentul
consumului de servicii si datorita lipsei definirii pachetului de servicii de baza si conditiile
acordarii acestuia.

• Tipuri de hazard moral:

– Al consumatorului:
• Efectul preţului scăzut
• Efectul de substituţie
– Al furnizorului

• Metode de diminuare a hazardului moral:

– Co-plăţile
– Discounturi
– Restricţionarea accesului
– Informarea asiguraţilor etc.

Într-um sistem de asigurari sociale de sănătate, odată asigurat consumatorul are un

cost mult mai mic, în momentul utilizării serviciilor medicale şi ar putea abuza de sistem ,
sporindu-şi excesiv cererea de servicii sau preocupându-se mai putin de prevenirea
îmbolnăvirii.
Deoarece asigurarea reduce considerabil costul privat al tratamentului. indivizii
tind sa consume mai multe servicii medicale decât daca nu ar fi asiguraţi şi deoarece costul
 11

utilizării excesive a serviciilor se dispersează asupra tuturor celor asiguraţi , ei au puţine

stimulente financiare pentru a-şi reduce cererea. Deasemenea pacienţii pot fi mai puţin
grijulii cu starea lor de sănătate, consumând mai puţine servicii preventive şi luând mai
puţine precauţii pentru evitarea accidentelor sau deteriorării stării de sănătate.
Hazardul moral se întâlneşte la toate tipurile de asigurări (private, sociale ,
voluntare sau obligatorii), ori de câte ori în relaţia consumator – furnizor de servicii medicale
intervine un terţ plătitor ( statul prin bugetul public, fondul de asigurări publice de sănătate,
casele private de asigurări, organizaţiile nonprofit).
Casele private sunt cele mai preocupate de combaterea hazardului moral, făcând acest
lucru prin stabilirea unui plafon asupra consumului de servicii medicale şi prin plasarea unui
cost financiar asupra asiguratului în momentul consumului.

Coplata serviciilor medicale, este o metoda pe care o practica si sistemul public în acelasi
scop:
• constientizarea oamenilor de costul serviciilor şi sporirea responsabilităţii pacienţilor
• reducerea cereriii nenecesare
• atragerea de surse suplimentare în sistem

Co-plata serviciilor de sănătate

Tendinţa consumului exagerat de servicii medicale, ca manifestare subiectivă a persoanelor

asigurate (efectul preţului scăzut) poate fi stopată sau diminuată prin introducerea unor
sisteme de restricţionare (efectul de substituţie), de natura co-plată, plafon maximal al
beneficiilor admise, discount-uri, etc.
Cele mai cunoscute, eficiente şi practicate scheme sunt cele prin care se limitează gradual
accesul nejustificat al populaţiei asigurate la serviciile de sănătate, prin:
- co-asigurare („coinsurance”), pacientul suportă un procent fix din costul actului terapeutic
solicitat;
- co-plată („copayment”), pacientul suportă o sumă fixă dintr-un serviciu pe care îl plăteşte.
Cele două scheme de co-plată menţionate (sumă fixă; cotă procentuală) sunt utilizate în
practică, în diverse variante simple sau compuse, în raport cu frecvenţa şi volumul
solicitărilor înregistrate, condiţionate de posibilităţile reale oferite de sistemul de sănătate.
De regulă, acestea influenţează negativ grupurile cu venituri mici sau incerte. Sub aspect
tehnic, schema de plată trebuie să asigure o protecţie rezonabilă eşantionului populaţional
reprezentativ, astfel ca riscul asigurării de sănătate să fie disipat într-o formă funcţională, care
să asigure mijloacele
financiare necesare de acoperire, prin combinaţia:
- riscurilor bune, includ persoanele tinere şi sănătoase, cu venituri anuale mari şi constante,
care duc o viaţă ordonată, în familii cu un număr redus de membrii (contribuţia pentru
sănătate / persoană / an este semnificativ mai mare decât costul mediu / persoană / servicii
medicale real consumate);
- riscurilor rele, includ persoanele vârstnice şi bolnave, cu venituri anuale modice şi incerte,
care duc o viaţă precară, frecvent în familii cu un număr semnificativ de persoane (contribuţia
pentru sănătate / persoană / an este modică, raportată la costul mediu / persoană / servicii
medicale real consumate).
Aplicarea schemelor de co-plată („cost-sharing”), ridică o serie de probleme:
- politice, care privesc impactul includerii (excluderii) unor grupuri de populaţie (veterani de
război, persoane cu handicap, revoluţionari);
 12

- tehnice, vizează procedura aplicată pentru acoperirea costurilor serviciilor medicale

necesare asigurării „riscurilor rele”, prin sprijin mutual şi transferul contribuţiilor băneşti ale
„riscurilor bune”;
- de echitate, se referă la cota din venit, virată sistemului de asigurări de sănătate de către
fiecare grup populaţional, care să permită accesul egal la serviciile medicale;
- de fezabilitate, analizează modul în care se combină riscurile „bune” cu cele „rele”, astfel
încât să permită funcţionarea sistemului în condiţii eficiente şi să evite manifestarea „riscului
advers”.

Cererea pentru îngrijiri medicale poate fi redusă prin strategii ce constau în:
• Îmbunătăţirea stării de sănătate şi reducerea incidenţei şi prevalenţei bolilor şi
accidentelor prin promovarea sanataţii şi a programelor de prevenire a bolilor.
• Mai bună formare şi motivare a medicilor generalişti pentru: filtrarea serviciilor
medicale, frânarea cererilor nejustificate, consilierea în promovarea sanatatii, crearea
listelor de asteptarea, limitarea accesului la celelalte tipuri de asistenta medicala prin
obligativitatea parcurgerii unor etape ( existenta unor protocoale medicale , ghiduri de
practica ), un numar limitat si planificat de consulturi de specialitate .
• Reducerea pachetelor de beneficii ale îngrijirilor de sănătate gratuite.
• Plata din fondul asigurarilor de sociale de sănătate doar pentru un standard modest al
aspectului hotelier şi pentru un pachet minimal de servicii medicale, impunând nevoia
unei asigurări facultative sau complementare.
• Eliminarea subvenţiilor pentru medicamente şi instrumente medicale.

Pe piata serviciilor de sanatate pacientul nu plateste întotdeauna direct pentru

serviciile primite, ci - in general - plata se face printr-un tert platitor (societati de asigurari
sau, deseori, statul). Asta inseamna ca cererea consumatorului de servicii (pacientul) nu este
conditionata de pret, si implicit, furnizorul nu este limitat in privinta volumului de servicii
acordat (hazardul moral al furnizorului). Existenta tertului platitor cuplata cu un sistem de
plata per serviciu a furnizorilor sunt 2 elemente, concurand la cresterea costurilor, care devin
astfel dificil de controlat. Una dintre solutiile la aceasta problema este introducerea co-platii
pentru pacienti, practica existenta in multe tari.
Majoritatea tarilor europene au avut un sistem de sanatate de tip Beveridge, adica un
sistem centralizat de institutii publice finantate de la bugetul de stat. In decursul timpului, s-a
trecut catre descentralizarea la nivel local a deciziilor si responsabilitatilor, privind
implementarea politicilor de sanatate stabilite la nivel central, exemple clare in acest sens
fiind Italia sau Suedia, unde, printre altele, autoritatile locale au dreptul de a suplimenta
fondurile pentru sanatate prin aplicarea unor taxe la nivel local sau stabilirea unor plati pentru
anumite servicii. Alte strategii functionale in directia limitarii costurilor, dar si a eficientizarii
serviciilor, sunt mutarea serviciilor dinspre sectorul spitalicesc catre ambulator, dezvoltarea
ghidurilor de practica medicala, introducerea medicinei bazate pe dovezi, sisteme
informationale, ingineria genetica, e-health adica folosirea internetului pentru informare si
comunicare intr-o anumita comunitate.
Desi mecanismul economiei de piata este greu de introdus intr-un sistem de sanatate
de tip centralizat, cresterea accelerata a costurilor pentru sanatate in mai toate tarile a
determinat fiecare guvern sa caute solutii pentru a controla si preveni aceasta tendinta. Dintre
masurile de politica sanitara adoptate, in acest sens, se pot mentiona negocierea unor bugete
prospective pentru spitale, controlul preturilor (in special in ce priveste medicamentele),
stabilirea de plafoane pentru volumul de ingrijiri furnizate in ambulator, sau limitarea
compensarii pentru anumite medicamente.
 13

Modalităţile de plată a spitalelor:

a) Rambursarea retrospectivă;
b) Rambursarea prin buget global;
c) Rambursarea prospectivă care poate fi făcută fie pe baza unei formule bazată pe
populaţie, fie pe baza unei formule bazată pe sarcina de lucru (costuri specifice pentru
fiecare grup de caz )

Plata unităților sanitare se poate face prin următoarele modalități:

- plata: „per unitate furnizată” – serviciul de sănătate asigurat unui pacient se face în baza
unui tarif / cost, stabilit prin contractul încheiat în prealabil între furnizor şi terţul plătitor,
unitate de îngrijire care stă la baza plăţii, definită astfel:
- cost „per diagnostic”, de bază sau secundar, diagnosticul fiind ajustat după vârstă, gravitate
şi complicaţii; metoda necesită stabilirea prealabilă pe bază de protocol a costului / diagnostic
(grup de diagnostice) şi o foarte bună monitorizare;
- cost „per caz”, unitatea medicală primeşte o sumă fixă, calculată după determinarea costului
mediu / pacient;
- cost „per zi spitalizare”, furnizorul de servicii primeşte o sumă fixă / zi / pacient;
- cost „per serviciu”, plata se face standardizat pentru fiecare act terapeutic sau serviciu
administrat;
- plata prin buget – se determină pentru un an de activitate, ca sumă fixă globală. După
metodologia de calcul aplicată se disting următoarele tipuri de bugete:
- normativ, determinat pe bază de indicatori (nr. paturi, efectiv personal, etc.);
- clinic, determinat pe bază de calcule cuprinzând note de fundamentare a cheltuielilor
aferente fiecărei clinici existente în structură, relativ independentă;
- istoric, având la bază nivelul cheltuielilor legal justificate, aparţinând anului precedent,
cuantum care se ajustează în raport cu anul de plan având în vedere potenţialii factori de
influenţă (rata de inflaţie, dezvoltarea / restrângerea activităţii proprii, dotări, modernizări);
- per capitaţie, calculat pentru fiecare persoană cu drept, asistată de către unitatea medicală
care beneficiază de buget;
- plata prin contract – este normată prin clauzele contractuale generale sau care detaliază
condiţiile de prestare a serviciilor medicale (cantitate, calitate, oportunitate), respectiv de
plata acestora de către entitatea achizitoare. Contractele încheiate pot fi:
- cost-volum, în care este menţionat volumul total al serviciilor, preţul şi structura acestora;
- globale, în care serviciile de sănătate sunt furnizate pentru o populaţie determinată (ţintă) iar
plata se face în sumă fixă, calculată pentru fiecare membru al populaţiei.
Modelul care funcţionează în ţara noastră asigură decontarea serviciilor medicale în
baza contractelor încheiate între casele de asigurări şi furnizorii de servicii medicale, pe baza
documentelor justificative stabilite prin contractul-cadru.
 14

SISTEME DE SĂNĂTATE-MODELE DE REFERINŢĂ

Finantarea unui sistem de sanatate se refera la modul în care sunt colectate

fondurile necesare desfasurarii activitatii în sectorul medico-sanitar, precum si la modalitatea
în care aceste fonduri sunt alocate si apoi utilizate. Modalitatea de finantare aleasa combinata
cu tipul de organizare a sistemului medico-sanitar determina cine are acces la îngrijirile de
sanatate, costul acestor îngrijiri, eficienta productiva si calitatea serviciilor oferite. Toate
aceste rezultate intermediare, la rândul lor, determina rezultatele finale ale oricarui sistem de
sanatate: starea de sanatate a populatiei, protectia financiara contra riscurilor si nu în ultimul
rând gradul de satisfactie a consumatorilor de servicii.

Capacitatea unei tari de a mobiliza fonduri, folosind diferite modalitati de

finantare, este strâns legata de venitul acesteia pe cap de locuitor. Acesta determina
capacitatea fiecarei persoane sau familii de a plati pentru sanatate si implicit cererea pentru
aceste servicii. Exista o multitudine de factori corelati cu marimea fondurilor care pot fi
mobilizate pentru sanatate: baza de impozitare, numarul angajatilor în sectorul oficial,
numarul gospodariilor sarace care trebuie subventionate.
Doua aspecte trebuie subliniate de la început: în primul rând, putine tari
folosesc o singura metoda de finantare, în cele mai multe cazuri exista mai multe surse de
finantare a cheltuielilor pentru sanatate; în al doilea rând, nici una din aceste metode nu este
ideala si nu poate furniza o solutie care sa rezolve problemele acute cu care se confrunta
finantarea sanatatii, mai ales în tarile sarace.
Transformările produse în ultimele decenii au avut profunde repercusiuni şi asupra
sistemelor de sănătate publică care funcţionează în ţările din centrul şi vestul Europei.
Acestea urmăresc asigurarea drepturilor omului bolnav şi accesul neîngrădit la
asistenţă medicală, prin:
- informarea completă cu privire la starea clinică în care se află, funcţie de nivelul de
pregătire, percepţie şi serviciile terapeutice ce i se pot administra;
- caracterul confidenţial asupra afecţiunilor de care suferă;
 15

- acceptarea restricţiilor confesionale şi a convingerilor filozofice;

- dreptul la o îngrijire atentă, respectându-se considerentele de imagine şi demnitate umană;
- posibilitatea de a accepta sau respinge, în parte sau total, actul terapeutic prescris;
- capacitatea de a sesiza asupra tratamentului cuvenit şi neadministrat sau incorect aplicat,
etc.
Sănătatea unei populaţii se prognozează cu dificultate, întrucât boala în societatea
modernă apare prioritar ca produsul unui mod de viaţă, societatea încercând să vindece ceea
ce în fapt a distrus prin urbanizare şi industrializarea condiţiilor de existenţă şi muncă.
„Piaţa îngrijirilor de sănătate” a fost permanent influenţată de aspectele particulare
ale nevoilor colectivităţii. În speţă, „nevoia de sănătate” ca problemă de soluţionat a aparţinut
administraţiei locale sau centrale.
Acest fapt a condus la ideea de a repartiza „riscul” de îmbolnăvire prin sisteme de
asigurare colectivă.
Serviciile de sanatate, spre deosebire de alte servicii, sunt cerute de un numar
foarte mare de persoane, dar, cel mai adesea, îngrijirea sanatatii costa foarte scump. Daca
fiecare individ ar fi lasat liber sa decida asupra consumului sau de îngrijiri medico-sanitare si
sa plateasca pentru acestea, consumul medical ar fi foarte diferit de la un individ la altul, în
conditii egale de boala, în functie de capacitatea de plata a fiecaruia.
Din motive de echitate, în aproape toate tarile exista o politica nationala medico-
sanitara care stabileste cum se face accesul la consumul de îngrijiri medico-sanitare si cine
plateste pentru acestea. Mecanismul de finantare reprezinta instrumentul pentru punerea în
practica a acestei politici. Acest mecanism cuprinde: colectarea resurselor pentru plata
îngrijirilor medico-sanitare, alocarea lor si plata factorilor de productie.
Schemele de finantare a sanatatii, indiferent ca sunt publice sau private, afecteaza
bugetul asigurarilor sociale pentru sanatate, bugetul de stat, costul cu factorul de productie –
munca – si, implicit, ocuparea fortei de munca. Modul de colectare a fondurilor determina
tipologia sistemelor de sanatate. Astfel întâlnim: sisteme nationale de sanatate, sisteme de
asigurari sociale pentru sanatate finantate din contributii obligatorii ale persoanelor asigurate,
sisteme private de asigurari si sisteme de piata libera finantate prin plata directa de catre
consumator.
Alocarea fondurilor catre prestatorii de servicii de sanatate Acest aspect se refera
la alocarea fondurilor, colectate printr-unul din mecanismele de mai sus, catre sectoarele de
sanatate (la nivel primar, secundar si tertiar) si catre prestatorii de servicii de sanatate (spitale,
dispensare, policlinici sau cabinete particulare). Plata factorilor de productie se refera la
modul de remunerare a personalului din sectorul medico-sanitar. Daca personalul mediu este
platit cel mai adesea prin salariu, medicii pot fi platiti în mai multe moduri: salariu, plata per
serviciu (pentru fiecare serviciu se primeste un tarif sau un punctaj care ulterior se transforma
în echivalent banesc), plata per capita (pentru fiecare pacient îngrijit pe parcursul unei
perioade se primeste un tarif sau punctaj), plata în functie de o scara de valori relative (fiecare
medic este platit în functie de pozitia pe care o ocupa într-o scara relativa de valori, stabilita
pe baza anilor de pregatire necesari, dificultatii specialitatii, riscului si costului practicii).
Modul de plata a medicilor are implicatii foarte mari asupra costurilor totale cu îngrijirea
sanatatii. Combinatiile dintre cele trei aspecte analizate mai sus: colectare, alocare,
remunerare, pot fi diferite de la un tip de sistem medico-sanitar la altul. Adesea, ne
confruntam cu o separare a doua sau a tuturor celor trei aspecte. Statul intervine adesea în
generarea veniturilor, dar este prezent si în alocarea lor si stabilirea regulilor de remunerare a
factorilor de productie prin politicile promovate de el în domeniul medico-sanitar.
Resursele tuturor societăţilor sunt limitate. Utilizarea raţională a acestora necesită
stabilirea unor domenii prioritare. Această alegere reflectă atitudinea puterii politice faţă de
sănătate şi trebuie să se bazeze pe evaluarea obiectivă a costurilor şi beneficiilor opţiunilor
 16

disponibile. Utilizarea resurselor financiare şi umane este legată de un anumit program

sanitar, care este menit să producă beneficii sau utilităţi sanitare. Beneficiile sanitare pot fi
exprimate prin reducerea directă a morbidităţii şi a mortalităţii sau prin majorarea
productivităţii muncii şi a calităţii vieţii.
Soluţiile de rezolvare ale acestor probleme diferă de la o ţară la alta, dar este
important de menţionat că sistemul de finanţare influenţează considerabil serviciile furnizate
Principalii factori care determină în prezent o creştere continuă a
cheltuielilor din sănătate:
• tranziţia demografică ( îmbătrânirea populaţiei şi creşterea speranţei de viaţă)
• tranziţia epidemiologică ( creşterea incidenţei şi prevalenţei bolilor cronice)
• schimbările culturale şi de comportament: abuzul de medicamente, fumatul ,
alimentaţia nesănătoasă, alcoolul, drogurile, obezitatea, sedentarismul.
• creşterea aşteptărilor şi exigenţelor în ceea ce priveşte dreptul la servicii medicale.
• noile generaţii de medicamente, tehnologiile medicale moderne, dezvoltare unor teste
medicale de înaltă acurateţe, toate înseamnă implicit şi costuri mai mari.
• creşterea costului forţei de muncă
• insuficienta atenţie acordată medicinii preventive.
Costul înalt şi în creştere al serviciilor medico-sanitare devine tot mai mult un
subiect de preocupare majoră al publicului şi al economiştilor. Resursele sanitare şi modurile
de alocare a acestora reprezintă probleme de importanţă primordială. Există două categorii
principale de probleme economice cu care se confruntă diferite ţări: subinvestirea şi
suprainvestirea sau mai bine-zis alocarea iraţională a resurselor sanitare în medicină.
Sistemele de sănătate existente sunt definite prioritar după schema de finanţare
dominantă.

Din punct de vedere al tipurilor de relaţii care se stabilesc între consumator,

furnizorul de servicii de sănătate şi terţul plătitor s-au descris mai multe tipuri de sisteme de
sănătate grupate în şapte modele:
1.Modelul cu plată voluntară-„din buzunar”:
-este cea mai simplă formă de plată, din butunar
-se creează competiţie între furnizorii de servicii
-plata serviciilor depinde de capacitatea de plată
-inechitate şi accesul inadecvat la asistenţa medicală
-se utilizează mai ales pentru plata serviciilor medicale private şi a
medicamentelor.
2. Modelele de asigurare voluntară cu rambursarea plăţii serviciului medical
către pacienţi:
- plata serviciului medical se face direct furnizorului de servicii medicale, este o
plata per act medical
-nu există legături între furnizori şi asiguraţi
-există competiţie între companiile de asigurare
-se stabilesc prime în funcţie de riscurile individuale
-rambursarea banilor consumatorilor pentru serviciile medicale acoperite de
poliţele de asigurare.
Dezavantajele acestui model:
-costuri administrative crescute
-apariţia fenomenului de hazard moral
-existenţa unor inechităţi sistematice
Este utilizat pe piaţa privată de asigurări din Anglia, Olanda, SUA.
3.Modelul de asigurare obligatorie cu rambursarea banilor pacienţilor
 17

-plata directă per act a medicilor de către pacienţi

-nu există legături între finanţatori şi furnizori
-nu există competiţie între fondurile finanţatoare
-se stabilesc prime obligatorii în funcţie de venituri
-scad inechităţile în selecţia riscurilor existente în modelul precedent, apărând
fenomenul solidarităţii, cei cu venituri crescute cotizează şi penru cei cu venituri reduse
-rambursarea costurilor făcute de pacienţi conform celor prevăzute în schema de
asigurare.
Dezavantaje:
-apariţia hazardului moral
-cererea indusă de ofertă
-tendinţa spre costuri administrative mari
-existenţa co-plăţilor , împărţirea cheltuielilor între pacienţi şi asiguratori
Modelul este utilizat în prezent în Franţa şi Belgia.
4 Modelul de asigurare voluntară contractuală
-plata per act sau capitaţie, prin intermediul terţului plătitor
-există competiţie între companiile de asigurare şi între furnizori, dirijată de
asiguratori şi nu de consumatori
- serviciile sunt furnizate liber pacienţilor asiguraţi
-există prime de asigurare fixe, comunitare
-pricipalul dezavantaj îl constituie capacitatea redusă în realizarea echităţii şi
solidarităţii
-deoarece se adresează în principal celor care lucrau şi rămânea neacoperită o
mare parte a populaţiei, acest model a fost abandonat.
5 Modelul public contractual
-plata per act sau capitaţie prin intermediul fondurilor de asigurare către furnizorii
independenţi , plata este în funcţie de calitatea şi cantitatea muncii prestate
-serviciile sunt furnizate în mod liber pacienţilor
-există contribuţii obligatorii, legate de venitul fiecăruia, sursa de finanţare fiind
atât impozitul general cât şi primele de asigurare
-terţul plătitor este un organism public reprezentat de guvernul central sau local,
doctori şi spitale
-există separare între finanţatori şi plătitori
Dezavantajul principal este inexistenţa libertăţii de alegere a asiguratului.
Acest model funcţionează în Germania, Anglia, pentru asistenţa primară şi în
Belgia, Olanda, Germania, Anglia, pentru spitale şi parţial utilizat în Franţa.
6 Modelul de asigurare voluntară cu integrare între furnizor şi asigurator
-plata se realizează prin salarii şi bugete prospective
-există competiţie între asiguratori
-serviciile sunt furnizate liber asiguraţilor
-există şi aici prime voluntare, fixe
-există libertatea în alegerea companiilor de asigurare, dar acest fapt limitează
alegerea medicului de către pacient, aceasta făcându-se în funcţie de compania de asigurare
aleasă
Dezavantajul acestui model îl reprezintă, ca la orice model voluntar, dificultatea
de a obţine protecţia grupurilor vulnerabile
-este utilizat în SUA.
7 Modelul de asigurare obligatorie cu integrare între furnizare şi asigurare (
model public integrat).
-plata se face prin salarii şi bugete prospective
 18

-serviciile sunt furnizate liber pacienţilor

-finanţarea se face prin contribuţii legate de venituri, obligatorii de obicei prin
impozite generale
-terţii plătitori sunt reprezentaţi de autorităţile publice centrale sau locale
Dezavantajul : nu există libertatea de alegere a asiguratului de către consumator şi
nici a furnizorilor.
-prin obligativitatea modelului se asigură acoperirea universală şi echitatea
necesară
-este utilizată în Spania şi pentru spitalele publice în Franţa şi Irlanda şi a fost
utilizat de fostele regimuri socialiste.
Modelul românesc al sistemului de asigurări de sănătate nu este un model care să
se identifice cu unul din modelele descrise anterior, însă caracteristicile principalele pe care
le are se apropie cel mai mult de modelul public integrat.

MODELE DE SISTEME

DUPĂ TIPUL DE FINANŢARE:

Sistemul Naţional de Sănătate – tip Beveridge

Acest sistem este funcţional în prezent în următoarele state: Marea Britanie,
Islanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania.
Acest model este finanţat prin taxe şi impozite generale, iar controlul este
parlamentar. Pe baza acestor taxe se alocă un buget pentru sănătate.Această alocare este o
problemă de opţiune şi de voinţă politică.
Din analiza structurii sunt concluzionate următoarele caracteristici:
- sursa de finanţare– sumele necesare sunt colectate prin impozit sau taxe generale care se
adună sub formă de buget public;
- terţul plătitor al serviciilor de sănătate este guvernul;
- bugetul, însumând un venit global este divizat şi repartizat pe diferite destinaţii sau sectoare,
după criterii de importanţă socială (educaţie, sănătate, apărare, ordine publică);
- sumele care revin prin decizia executivului, ministerului sănătăţii ca instituţie de sinteză este
repartizat după un sistem de indicatori, pe zone administrative;
- la nivel regional, sumele sunt repartizate pe unităţi medicale (cabinete, spitale, policlinici);
- personalul medical încheie contracte nemijlocit cu autoritatea zonală (în cazul cabinetelor)
sau prin intermediul conducerii instituţiilor (în cazul structurilor complexe);
Avantajele sistemului national de sanatate:
- se asigură o acoperire universală a populaţiei;
- plata serviciului se realizează postum administrării actului terapeutic;
- grupurile cu risc au prioritate fiind gestionate distinct;
Dezavantajele sistemului national de sanatate:
- introducerea listei de aşteptare în cazul unor afecţiuni sau categorii de bolnavi, pentru
eşalonarea plăţii actelor terapeutice;
- absenţa stimulentelor pentru personalul medical.
Serviciile stomatologice au o autonomie crescută fiind asigurate similar celor de
medicină generală, medicul titular de cabinet având încheiate contracte cu autorităţile
regionale în condiţiile în care:
- la momentul prestării actului terapeutic, plata este „zero”;
- grupurile cu risc nominalizate prin normative au prioritate.
 19

Pregătirea personalului medical se realizează în funcţie de nevoi ce sunt

determinate centralizat prin utilizarea de fonduri publice.
Bugetul este distribuit de către Ministerul Sănătăţii autorităţilor sanitare regionale,
care îşi asumă responsabilitatea de coordonare şi alocare a resurselor între Autorităţile
Sanitare Districtuale şi Fondul medicinei generale. Acestea cumpără servicii medicale din
spitale şi clinici, cerând o cooperare constantă. Autorităţile Sanitare districtuale sunt finanţate
de birourile regionale în dependenţă de necesităţile populaţiei. Populaţia poate cumpăra
serviciile medicale ale instituţiilor medicale din districtul ei, districtele vecine sau din
spitalele private independente, ţinând cont de raportul calitate-preţ.
Într-un sistem naţional de sănătate poate să opereze şi un sistem privat care însă
nu este foarte important.

Sistemul de Asigurare Socială Obligatorie de Sănătate

– tip Bismarck

Acest sistem de sanatate este funcţional în Germania, Franţa, Austria, Belgia,

Olanda, fiind conceput şi implementat de către Cancelarul Bismarck în anul 1883 în
Germania.
Modelul prezinta următoarele caracteristici:
Sursa de finanţare in acest model de sistem de sanatate este reprezentat de
contribuţia pentru sănătate care este obligatorie, atât din partea angajatului cît şi al
angajatorului;
Functionarea sistemului:
- contribuţiile stabilite prin lege sunt egale procentual, însă se reflectă în mod diferit la nivelul
persoanelor contribuabile în raport cu venitul real obţinut;
- cota de participare a instituţiei şi angajatului este dependentă de politica executivului şi
potenţialul economiei de a contribui cu resurse suplimentare;
- contribuţiile de asigurări sunt încasate de casa de sănătate, instituţie independentă de
guvern;
- executivul stabileşte politicile de sănătate împreună cu ministerul sănătăţii şi casele de
asigurări;
- casele de asigurări, nemijlocit sau prin autorităţile regionale selectează diferite modele de
furnizare a serviciilor de sănătate, de plată, etc. şi încheie contracte cu spitale, policlinici,
cabinete medicale;
Avantajele sistemului de sanatate Bismarck:
- fondurile virate sunt personalizate şi relativ stabile în sistem;
- fluxurile băneşti sunt vizibile pe elementele componente ale sistemului;
- furnizarea serviciilor se realizează eficient şi oportun;
- programele de sănătate adoptate se derulează în consonanţă cu politicile în domeniu;
- casa dispune de un grad real de independenţă funcţională în raport cu executivul;
- combină în mod corespunzător „riscurile bune” cu „riscurile rele” şi alocă serviciile de
sănătate în funcţie de nevoi;
- elimină listele de aşteptare şi sprijină drepturile pacienţilor asiguraţi, etc.;
Dezavantajele sistemului de sanatate Bismark:
- costurile administrative sunt comparativ mai mari;
- beneficiază de servicii de sănătate numai persoanele asigurate şi în situaţii de excepţie
grupurile defavorizate;
- controlul costurilor serviciilor medicale se execută cu dificultate.
 20

Plata se realizează având la bază actul terapeutic administrat iar co-plata nu se aplică
grupurilor defavorizate sau cu risc. Pregătirea şi formarea continuă a profesioniştilor se
asigură în mod centralizat, prin finanţare publică.
Tot un model Bismarck întâlnim şi în Franţa
Asigurarea obligatorie în Franţa se efectuează în baza Casei Naţionale de asigurări
şi 131 de case de bază (companii private). Casa Naţională este întreprindere de stat şi e
reprezentată prin subdiviziunile sale în oraşe şi sate.
Casa Naţională de asigurări îmbină asigurările medico-sociale, şi are în funcţie:
– Asigurări de asistenţă medicală, inclusiv plata pentru medicamente, ajutor medical şi a
concediilor de boală, asigură indemnizaţii pentru concediu de îngrijire a copilului,
indemnizaţii în caz de invaliditate, în caz de accidente sau cazuri de deces la locul de muncă;
– Asigură coordonarea dintre diferite forme de aprovizionare cu servicii medicale: servicii
generale, adăugătoare şi speciale;
– Asigură bilanţul financiar al întregului sistem;
– Încheierea contractelor cu diferiţi reprezentanţi ai specialităţilor medicale: terapeuţi,
chirurgi, în ceea ce priveşte onorarul şi tarifele.
– Controlul medical al bolnavilor îl efectuează medicii-inspectori, care controlează dacă
intradevăr pacientul se află acasă, nu imită îmbolnăvirea, motivul de îmbolnăvire ce durează,
dacă nu există necesitatea de a-l transfera la un grup de invaliditate.
Casa de baza a asigurării medicale are următoarele funcţii:
– Înregistrează toţi oamenii dintr-un anumit teritoriu, eliberează cartele de asigurare;
– Efectuează plăţi pentru îngrijiri de sănătate, pentru concedii de boală, pentru profilaxia
bolilor sau tratamente de reabilitare la nivel de departament.
– Coordonează riscurile din partea asiguraţilor.
În Franţa, orice persoană are libera alegere a medicului şi a spitalului. În Franţa
există două forme de asigurare de sănătate prin care este acoperită toată populaţia:
– asigurare socială pentru angajaţi;
– sisteme independente pentru întreprinzători individuali.
Faptul că în Franţa asigurarea obligatorie de asistenţă medicală cuprinde marea
majoritate a populaţiei nu înseamnă că asigurarea facultativă de sănătate nu joacă nici un rol
în asigurare medicală. Ba din contra, asigurarea facultativă se bazează pe libera alegere,
formarea unor programe individuale conform cererii clientului. Asigurarea medicală
facultativă prevede o asigurare suplimentară în caz de pierdere temporară a capacităţii de
muncă şi în caz de invaliditate, de asemenea se propun unele opţiuni ce nu sunt incluse în
asigurările sociale.

Modelul privat de asigurări de sănătate

Acest sistem este funcţional cu prioritate în S.U.A. Asigurarea privată a

persoanelor care au posibilităţi materiale adecvate se realizează prin intermediul instituţiilor
create în acest scop şi plata nemijlocită pacient-medic. Primele de asigurare privată pot fi
egale pentru toţi asiguraţii (prime comunitare) sau pot fi diferenţiate în funcţie de riscul de
boală al fiecărui asigurat (prime actuariale).
Cu toate că asigurările private sunt agreate şi s-au dezvoltat continuu, în Europa
acestea nu sunt reprezentative (aproximativ 20%). Şi în cadrul acestui sistem se remarcă o
discrepanţă între necesarul de îngrijiri şi posibilitatea efectivă de administrare a tratamentelor
ce se impun. Concomitent cu dezvoltarea sistemului privat, guvernul urmăreşte prin
programe speciale să acopere cu servicii de sănătate adecvate, categoriile defavorizate.
 21

Modelul de asigurare privată, permite pacientului să selecteze nu numai instituţia

ci şi serviciul calitativ pe care îl preferă, în care se include relaţia financiară, pacient-medic.
În cazul acestui sistem funcţionează următoarele elemente vectoriale:
- pacientul (asigurat / beneficiar al îngrijirilor);
- casa de asigurări – privată;
- echipa medicală (profesionişti din cabinetul de stomatologie, etc);
- echipa de negociere (care determină standardele tehnice de calitate şi includ specialişti în
domeniu, reprezentanţi ai casei de asigurări private şi ai persoanelor asigurate).
Asigurarea privată prezintă dezavantajul că cei cu riscuri mari de boală vor fi
excluşi din sistem ca urmare a primelor substanţiale practicate iar cei admişi vor tinde să
obţină facilităţi cât mai mari ca urmare a primelor suportate. Totodată, sistemul privat va
încerca să permită accesul numai persoanelor cu riscuri prezumtive, îndepărtându-i pe cei cu
riscuri majore de îmbolnăvire, fenomen cunoscut sub denumirea de „selecţie adversă”.
În ţara noastră, asigurările private de sănătate constituie un sistem facultativ,
suplimentar celui de asigurări de sănătate obligatorii, care acoperă asiguraţilor serviciile
medicale în condiţiile legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări
sociale de sănătate.
În unele ţări, sectorul privat are o prezenţă activă în cadrul structurilor de sănătate
publică, ca unităţi independente sau colocatate. În acest sens, pot fi prezentate ca soluţii
agreate, viabile, următoarele:
- în Marea Britanie, sunt spitale private care funcţionează integrat cu spitalele publice,
folosesc în comun săli de operaţie mobile, precum şi servicii tip diagnostic;
- în Franţa, sunt contractate structuri medicale prin agenţii guvernamentale pentru a asigura
asistenţă medicală în regim privat;
- în Canada, se dezvoltă sectorul privat în replica listelor de aşteptare şi a declinului
standardelor de calitate;
- în Australia, este legiferat dreptul medicilor de a practica atât în sistemul privat cât şi în cel
public, contractarea unor servicii medicale cu sistemul privat, etc.
Conlucrarea sectorului privat cu sistemul sanitar public, poate adduce beneficii
importante prin:
- creşterea finanţării îngrijirilor de sănătate prin contribuţie suplimentară, opţiuni multiple
pentru populaţie, facilitarea accesului dacă sistemul public este suprasolicitat;
- infuzie de capital, permite micşorarea obligaţiilor bugetare pentru dotare (aparatură şi
construcţii);
- creşterea eficienţei, prin controlul exigent al costurilor, care funcţionează mai eficient în
sistemul privat;
- transferul riscurilor financiare şi manageriale;
- îmbunătăţirea imaginii profesioniştilor şi creşterea satisfacţiei populaţiei privind oferta de
servicii medicale.
Ceea ce este extrem de important este faptul ca nici o tara nu îsi finanteaza
serviciile medico-sanitare exclusiv printr-un singur mecanism, ci doar ca unul din
urmatoarele mecanisme este predominant la un moment dat: finantare de la bugetul public, pe
baza impozitelor percepute; asigurare sociala pentru sanatate; asigurare privata pentru
sanatate; plata directa a serviciilor de catre pacienti. De exemplu, finantarea sistemului
austriac de sanatate se bazeaza pe asigurarile private în proportie de 7,5%; Irlanda dispune,
înca din 1994, de un cadru legislativ bine definit referitor la asigurarile private pentru
sanatate; sistemul de profil din Olanda se bazeaza si el pe asigurari sociale pentru sanatate si
asigurari private, care detin însa o cota de 31%, fata de doar 3% în Suedia; de asemenea, în
Franta, întregul sistem este rezultatul unei combinatii complexe a sectorului public cu cel
privat; în Marea Britanie, sistemul se caracterizeaza prin universalitatea accesului populatiei
 22

la asistenta medico-sanitara, o structura organizatorica prin care se reglementeaza accesul la

specialist si o finantare majoritara din impozite de stat, alaturi de acesta functionând si un
sistem privat, orientat spre profit, atât în planul asigurarilor, cât si al prestatiilor medico-
sanitare.

Sistemele îngrijirilor de sănătate în Europa sunt întâlnite sub trei modele:

1. modelul serviciului national de sanatate (S.N.S.) – tip Beveridge;
2. modelul sistemului de asigurari sociale pentru sanatate (S.A.S.) – tip Bismark;
3. modelul sistemului centralizat de stat (S.C.S.) – tip Semasko.
La ele se adauga modelul care functioneaza în S.U.A. si care este bazat pe asigurari
private.
Modelul serviciului national de sanatate functioneaza în Danemarca, Finlanda,
Islanda, Norvegia, Suedia, Grecia, Italia, Portugalia, Spania si Anglia. Sistemul are ca sursa
de finantare taxele generale, este controlat de guvern si dispune de un buget de stat, plus un
sector privat. Modelul sistemului centralizat de stat se mai practica în Albania si Bulgaria.
Sistemul este finantat de la bugetul de stat, statul are monopolul serviciilor de sanatate.
Tari ca Marea Britanie, Olanda, Germania au adus si aduc mereu ameliorari
sistemelor existente fara înlocuirea lor.

SISTEMUL DE SĂNĂTATE DIN ROMÂNIA

Politica de sanatate adoptata depinde de mediul economic, istoric, cultural,

institutional si politic, de starea de dezvoltare a tarii si de celelalte obiective ale politicii
guvernamentale. Asigurarea sociala pentru sanatate poate fi un mecanism util pentru
canalizarea resurselor în domeniile cu prioritate crescuta si de îmbunatatire a eficientei
furnizarii de servicii. Daca nivelul existent de cheltuieli pentru sistemul de sanatate este
aproape de nivelul limita a ceea ce ne putem permite, data fiind starea prezenta a economiei,
atunci, asigurarile sociale pentru sanatate pot avea un rol pozitiv în dezvoltarea tarii.
Asigurarea sociala poate ajuta la atingerea scopurilor politicilor de sanatate, daca
acestea nu necesita finantare suplimentara ce nu este disponibila din alte surse sau daca duce
la folosirea mai juducioasa a sumelor existente pentru sanatate. Finantarea prin asigurarile
sociale pentru sanatate poate duce la îndeplinirea dorintelor populatiei, si anume sa
cheltuiasca mai putin pentru servicii de sanatate. O comparatie între diferite tari sugereaza ca
prioritatea acordata serviciilor de sanatate creste pe masura ce tara devine mai bogata.
Într-o economie în crestere, resursele disponibile pentru serviciile de sanatate au o
probabilitate mare de a fi în crestere, iar prioritatea serviciilor de sanatate va fi în crestere. În
multe tari cu servicii de sanatate finantate si/sau furnizate de catre stat, exista o ineficienta
crescuta în sectorul medico-sanitar.
Un mecanism de asigurare sociala poate ajuta sistemul medico-sanitar si populatia
tarii prin diferite modalitati: în primul rând, o transparenta mai mare si o explicatie mai buna
asupra cheltuielilor pentru serviciile de sanatate poate duce la o raspundere crescuta în ceea
ce se cheltuieste, în al doilea rând, reprezentantii angajatorilor si patronilor au un stimulent
pentru a monitoriza cheltuielile si în al treilea rând, introducerea contractelor pentru
furnizarea de servicii si autonomia mai mare a furnizorilor pot conduce la aparitia unor
mecanisme pentru monitorizarea eficientei si adecvarii cheltuielilor.
 23

După anul 1989 sistemul sanitar din România a trecut de la modelul integrat, către
un model contractual.
• Modelul integrat: finanţare de către stat, planificare centralizată, administrare rigidă,
monopol al statului asupra serviciilor medicale, absenţa furnizorilor privaţi de servicii
şi statut de funcţionar public al profesioniştilor din sănătate. Acest model a fost
inspirat de sistemul de sănătate sovietic conceput de Semaşko.
• Modelul contractual pluralist, finanţat predominant din surse publice, în care
majoritatea furnizorilor de servicii de sănătate privaţi sau publici, cu un grad crescut
de autonomie, încheie contracte obligatorii cu casele de asigurări de sănătate.
Descentralizarea sistemului de sănătate a fost şi este parte integranta a procesului de
reformă in domeniul sanitar. Atât reorganizarea cât şi descentralizarea finanţării şi furnizării
serviciilor de sănătate au început concomitent cu introducerea sistemului de asigurari sociale
de sănătate, când, pentru prima data, cetateanul/pacientul a fost pus in centrul sistemului de
sanatate, prin posibilitatea liberei alegeri de catre acesta a furnizorului de ingrijiri de sanatate.
Deşi Ministerul Sănătăţii Publice este autoritatea centrală în domeniul sănătăţii
publice, menţionăm faptul că, în prezent, majoritatea unităţilor sanitare, sunt unităţi
autonome, în administrarea autorităţilor locale sau judeţene, ministerul păstrând doar
componenta de management a sistemului sanitar.
Procesul de descentralizare în domeniul sănătăţii, a demarat prin adoptarea
Ordonanţei 70/2002 privind administrarea unităţilor sanitare publice de interes judeţean şi
local, prin care terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare publice
de interes judeţean sau local au trecut în domeniului public al judeţelor, comunelor, oraşelor
şi municipiilor. Astfel, s-a prevăzut în art. 4 că preşedinţii consiliilor judeţene şi primarii
comunelor, oraşelor, municipiilor şi ai sectoarelor municipiului Bucureşti au obligaţia
asigurii sumele necesare pentru cheltuielile de întreţinere şi gospodărire, reparaţii,
consolidare, extindere şi modernizare a unităţilor sanitare publice.
În prezent, autorităţile administraţiei publice locale participă la finanţarea unor
cheltuieli de administrare şi funcţionare, respectiv bunuri şi servicii, reparaţii capitale,
consolidare, extindere şi modernizare, dotări cu echipamente medicale, a unităţilor sanitare
publice de interes judeţean sau local, în limita creditelor bugetare aprobate cu această
destinaţie în bugetele locale.
Prin Strategia Naţională de Sănătate 2014-2020 au fost identificate trei arii strategice
prioritare, în care sunt necesare îmbunătăţiri, respectiv: domeniul sănătăţii publice, sistemul
serviciilor de sănătate, precum şi o serie de măsuri transversale care completează acţiunile
întreprinse în celelalte două arii strategice.
În acest context, printre direcţiile principale de intervenţie ale Guvernului, menite să
conducă la reducerea inegalităților în furnizarea serviciilor medicale și în ceea ce privește
starea de sănătate a diferitelor categorii sociale, alături de promovarea serviciilor medicale și
implementarea programelor de sănătate publică și a programelor naționale de sănătate care
includ o puternică componentă orientată spre prevenție şi diagnosticare precoce, se numără şi
întărirea asistenţei medicale primare, inclusiv a asistenţei medicale comunitare, precum şi
asigurarea sustenabilităţii financiare a sistemului, cu accent pe introducerea unor măsuri mai
performante pentru controlul costurilor în acest sector. Totodată, principiul "Sănătate pentru
toţi: universal health coverage" va putea fi abordat la nivelul serviciilor medicinei de familie
în sistem integrat cu serviciile de asistență medicală comunitară.
Prin aceste intervenţii se urmăreşte consolidarea bazei piramidei serviciilor medicale
pentru a putea prelua o parte din cazuistica medicală şi a asigura prevenția necesară, ceea ce
va conduce atât la eficientizarea sistemului de sănătate, prin reducerea internărilor evitabile,
cât și la accesibilizarea ofertei de servicii de asistență medicală primară, prin diagnosticarea şi
tratarea cu succes a afecţiunilor din stadii incipiente. În prezent, cele mai multe dintre
 24

serviciile de sănătate sunt furnizate direct în spital, acest segment ajungând să consume mai
mult de 2 treimi din fondurile publice alocate sectorului sanitar, în timp ce asistenţa medicală
primară beneficiază de cca. 6-7%, distorsiuni care conduc la utilizarea excesivă a asistenței
medicale spitalicești și sub-utilizarea îngrijirii primare/comunitare. Eficiența sistemului de
sănătate poate fi astfel îmbunătățită printr-o schimbare în modul de furnizare a asistenței
medicale. Diversificarea serviciilor acordate în regim ambulatoriu și, în principal, la nivelul
asistenței medicale primare constituie una dintre principalele măsuri definite în Strategia
națională de sănătate cu impact pozitiv pentru constituirea unei asistenței medicale durabile și
rentabile. Scopurile finale ale politicii de sanatate în România sunt cresterea sperantei de
viata si sanatatea buna pentru populatia acestei tari. Obiectivele politicii medico-sanitare, care
intentioneaza sa atinga aceste scopuri, sunt exprimate în mod normal sub forma de masuri
care sa protejeze populatia de la decesele evitabile si sa furnizeze servicii de sanatate
eficiente celor care ar profita cel mai mult de ele. Exista obiective aditionale care privesc
calitatea serviciilor, cum ar fi dreptul pacientului de a-si alege medicul, unitatea
medicosanitara care sa aiba echipamente corespunzatoare si casa de asigurari. Scopurile
politicii de sanatate definite sub forma sperantei de viata si a starii de sanatate pot fi greu de
monitorizat. Efectele interventiilor sunt adesea vazute numai dupa o perioada lunga de timp.
De aceea, este normal sa se foloseasca criterii aditionale pentru a judeca daca politica de
sanatate este corespunzatoare sau masura în care scopurile politicii medico-sanitare au fost
îndeplinite. Aceste criterii pot include proportia populatiei care este acoperita cu serviciile
medico-sanitare de baza, gama si disponibilitatea serviciilor, indicatorii de calitate a
serviciilor medico-sanitare si indicatorii starii de sanatate a populatiei. Sistemul medico-
sanitar românesc, a parcurs mai multe stadii de dezvoltare si armonizare cu noile accente pe
care întreaga economie nationala le primeste din exterior.
Finantarea adecvata pentru mentinerea permanenta a unei stari de sanatate a
populatiei României. Îmbunatatirea finantarii sistemului medico-sanitar românesc trebuie sa
se bazeze pe alocarea prioritara a resurselor obtinute în urma cresterii economice, pentru
realocarea bugetelor în interiorul sistemului, precum si pentru înlaturarea acelor cheltuieli
care nu apartin sistemului medico-sanitar.
Sursele avute în vedere pentru a suplimenta cheltuielile pentru sistemul de
sanatate, în concordanta cu nevoile reale ale populatiei pot fi: achitarea de la buget a sumelor
pentru unitatile medico-sociale si pentru accidente de munca, cresterea bazei de impunere,
crearea de locuri de munca, implicarea comunitatii locale în finantarea cheltuielilor pentru
sustinerea actului medical, cresterea finantarii de la bugetul de stat.
Sistemele de finantare pentru sanatate în România sunt concepute astfel încât sa
poata sustine persoanele care prezinta riscuri mai mari de îmbolnavire si care au un venit mic;
acestia sunt sustinuti partial de catre cei cu venituri mari si cu riscuri de îmbolnavire mai
mici. Data fiind corelatia care exista în toate tarile lumii între veniturile scazute si riscul
crescut de îmbolnavire este nevoie sa se asigure acest sprijin.
 25

SURSE DE FINANTARE A SERVICIILOR DE SANATATE DIN ROMÂNIA

Finantare publica (centralizata sau guvernamentala), prin transferuri de la bugetul de stat;

Finantarea prin asigurari sociale pentru sanatate realizata prin contributii;
Finantarea prin asigurarile private de sanatate;
Finantarea prin plata directa a serviciilor de catre pacienti.

Fiecare dintre ele are avantaje si dezavantaje. Legat de acestea sesizam doua
aspecte: în primul rând, putine tari folosesc o singura metoda de finantare, în cele mai multe
cazuri exista mai multe surse de finantare a cheltuielilor pentru sanatate; în al doilea rând,
nici una din aceste metode nu este ideala si nu poate furniza o solutie magica, care sa resolve
problemele acute cu care se confrunta finantarea sanatatii, mai ales în tarile sarace.
În România resursele financiare destinate sistemului de sanatate au crescut de la
an la an în sume absolute, însa s-au mentinut la nivele modice din punctul de vedere al
produsului intern brut si în totalul cheltuielilor publice. Asigurările sociale de sănătate sunt
obligatorii . Introducerea în anul 1999 a Legii asigurărilor sociale de sănătate a urmărit, s-a
creat Fondul asigurărilor sociale de sănătate, destinat special finantarii sistemului de sănătate,
la care principalii contribuabili sunt persoanele fizice asigurate si angajtorii din Romania.
Acest fond nu a reuşit sa funcţioneze ca un sistem autonom, prin includerea lui in bugetul
general consolidat a fost, din ce in ce mai mult, subordonat necesitatilor de echilibrare a
acestui buget, motiv pentru care veniturile si cheltuielile au fost an de an subdimensionate,
excedentele anuale realizate nefiind utilizate pentru finantarea sanatatii decat in mica masura.
În prezent, sursele de finantare a cheltuielilor publice pentru sanatate sunt: fondurile
de asigurari sociale de sanatate, bugetul de stat, bugetele locale, resurse externe. Bugetul
Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate a avut o evolutie sinuoasa, marcata de
subordonrea acestui fond necesitatilor de echilibrare a bugetului general consolidat si nu
necesitatilor reale de finantare a sectorului de sanatate.

Metodele de finanţare a sistemului de sănătate din România

A. toate cele 3 tipuri de asigurări obligatorii:

• Asigurări sociale de sănătate

• Prin impozitare generală – fondurile gestionate de MS pentru anumite programe,
administraţia sanitară şi investiţii
• Prin impozitare cu taxe speciale – pe tutun, alcool etc.
Din 1 ianuarie 2007 se colectatează de M.S.P. pentru investiţii în infrastructura
sistemului sanitar public, finanţarea programelor naţionale de sănătate şi pentru
rezerva MS situaţii speciale

B.Asigurări voluntare de sănătate:

Prima lege apare în 2004, din 2006 modificări aduse de Legea 95/2006.

C.Plăţi directe:
• co-plăţi la medicamente, servicii stomatologice etc.
• pentru servicii neacoperite sau de calitate slabă

Asiguraţii , conform legii asigurarilor sociale de sanatate, au dreptul la servicii medicale ,

medicamente şi materiale sanitare . Aceste drepturi se stabilesc pa baza contractului cadru
 26

elaborat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Colegiul Medicilor din România

cu avizul Ministerului Sănătaţii aprobat prin hotărâre de guvern.
Contractul cadru reglementează în pricipal condiţiile acordării asistenţei medicale cu
privire la lista serviciilor medicale , a medicamentelor şi a altor servicii pentru asiguraţi.
Deasemenea contractul cadru prevede parametrii calităţii şi eficienţa serviciilor , criteriile
şi modul de plată al serviciilor medicale precum şi asistenţa medicală primară, asistenţa
medicală de specialitate din ambulatorii şi policlinici , asistenţa medicală de specialitate
din spital, asistenţa medicală e urgenţă, asistenţa medicală ambulatorie stomatologică ,
servicii medicale de reabilitare a sănătăţii .Asigurările sociale de sănătate reprezintă
principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un
pachet de servicii de bază pentru asiguraţi. Sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi
cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii care au
solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară sau au domiciliul în
România şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei legi. În această
calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de
sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui
CNAS cu avizul consiliului de administraţie.Fondul naţional unic de asigurări sociale de
sănătate este un fond special, constituirea fondului se face din contribuţia pentru asigurări
sociale de sănătate, suportată de asiguraţi, de persoanele fizice şi juridice care angajează
personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat, precum şi din alte surse - donaţii,
sponsorizări, dobânzi, exploatarea patrimoniului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate
şi caselor de asigurări de sănătate potrivit legii. Gestionarea fondului se face, în condiţiile
legii, prin CNAS şi, respectiv, prin casele de asigurări sociale de sănătate judeţene şi a
municipiului Bucureşti,

Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează din:

a) contribuţii.
b) subvenţii de la bugetul de stat;
c) dobânzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute din exploatarea patrimoniului CNAS şi
caselor de asigurări, precum şi alte venituri, în condiţiile legii.
Veniturile fondului se utilizează pentru:
a) plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor
medicale, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaţionale cu prevederi în
domeniul sănătăţii la care România este parte, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
în valoarea serviciilor medicale se poate include şi amortizarea bunurilor achiziţionate de
unităţile sanitare publice supuse amortizării potrivit legii, conform normelor elaborate de
Ministerul Sănătăţii Publice şi Ministerul Finanţelor Publice;
b) cheltuieli de administrare, funcţionare şi de capital în limita a maximum 3% din
sumele colectate;
c) fondul de rezervă în cotă de 1% din sumele constituite anual la nivelul CNAS.
Veniturile fondului se utilizează şi pentru plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de
sănătate în condiţiile legii.
Veniturile fondului nu pot fi utilizate pentru:
a) investiţii pentru construirea şi consolidarea de unităţi sanitare;
b) achiziţionarea aparaturii medicale de la nivelul şi condiţiile stabilite prin hotărâre a
Guvernului;
c) măsuri profilactice şi tratamente instituite obligatoriu prin norme legale altele decât
cele prevăzute de prezenta lege.
 27

Plata furnizorilor de servicii medicale poate fi:

a) în asistenţa medicală primară şi de specialitate ambulatorie prin tarif pe persoana
asigurată, tarif pe serviciu medical;
b) în asistenţa medicală din spitale şi alte unităţi sanitare publice sau private, în afara
celor ambulatorii, prin tarif pe caz rezolvat, tarif pe zi de spitalizare, tarif pe serviciu
medical;
c) prin tarife pentru anumite servicii, stabilite prin contractul-cadru;
d) prin preţ de referinţă prevăzut în lista medicamentelor cu sau fără contribuţie
personală;
e) prin preţ de decontare, pentru medicamentele la care nu se stabileşte preţ de referinţă,
din lista aprobată prin ordin al ministrului sănătăţii publice;
f) prin preţ de referinţă pentru unele servicii medicale sau prin preţ de referinţă prevăzut
în lista de materiale sanitare şi de dispozitive medicale sau, după caz, prin sumă de
închiriere pentru cele acordate pentru o perioadă determinată.
Modalitatea de decontare a serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi
dispozitivelor medicale se stabileşte prin contractul-cadru.

Veniturile FNUASS se pot utilizeaza pentru:

– plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare etc.; în
valoarea serviciilor medicale se poate include şi amortizarea bunurilor
unităţilor sanitare publice
– cheltuieli de administrare, funcţionare şi de capital
– fondul de rezervă
– pentru plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii.

Veniturile FNUASS nu pot fi utilizate pentru:

– investiţii pentru construirea şi consolidarea de unităţi sanitare
– achiziţionarea aparaturii medicale de la nivelul şi condiţiile stabilite prin
hotărâre a Guvernului
– măsuri profilactice şi tratamente instituite obligatoriu prin norme legale, altele
decât cele prevăzute de Legea 95/2006
 28

ORGANIZAREA ASISTENTEI MEDICALE ÎN ROMÂNIA:

• primară
• secundară
• tertiară

Asistenţa medicală primară: medicina de familie.

• Medici de familie organizaţi la acest nivel majoritatea în cabinete medicale

individual .
• Prin reorganizarea structurilor anterioare anului 1998 - reţea de aproximativ 6000 de
dispensare: teritoriale (aproximativ 4000 până în 1998), de întreprindere şi şcolare,
cuprinse în structura spitalelor
• Pacienţii pot alege şi schimba medicul de familie
• Alegerea medicului şi plata prin capitaţie sunt principalul mecanism de competiţie
între furnizori
• Medicul de familie intervine în controlul accesului la celelalte tipuri de servicii
• Medicii de familie au trecut de la statutul de salariaţi în instituţii publice la cel de
furnizori independenţi, care îşi administrează cabinetele în regim privat şi intră în
relaţii contractuale cu casa de asigurări de sănătate

Asistenţa medicală secundară serviciile din ambulatoriile de specialitate

• Furnizate de:
– cabinete medicale de specialitate individuale
– ambulatorii de specialitate ale spitalelor
– un număr mai redus de centre de diagnostic şi tratament, centre medicale de
specialitate şi societăţi civile medicale de specialitate
• Structuri apărute în urma reorganizării policlinicilor, odată cu trecerea la contractarea
de servicii de către casele de asigurări de sănătate
• Medicii specialişti cu cabinete individuale au trecut de la statutul de salariaţi în
instituţii publice la cel de furnizori independenţi, care îşi administrează cabinetele
în regim privat şi intră în relaţii contractuale cu casa de asigurări de sănătate
• Pacienţii au dreptul de a alege medicul specialist, plata se face per serviciu

AMBULATOR
termen care desemnează actul medical ce se desfăşoară într-un sediu de instituţie
medicală, pacientul putând să se deplaseze acolo şi de acolo la domiciliu, şi astfel să-şi
continue activitatea, fără a fi internat.

AMBULATOR DE SPECIALITATE-specialitati clinice

1. Pachetul de servicii medicale în asistenţa medicală ambulatorie pentru specialităţile
clinice cuprinde următoarele tipuri de servicii medicale:

1.1 servicii medicale - consultaţii pentru situatiile de urgența medico-chirurgicală,

1.2 servicii medicale curative - consultaţii pentru afectiuni acute, subacute și acutizări ale
 29

bolilor cronice
1.3 servicii medicale curative - consultaţii pentru afecţiuni cronice
1.4 depistarea de boli cu potenţial endemo-epidemic
1.5 servicii de planificare familială
1.6 servicii diagnostice şi terapeutice
1.7 servicii de sănătate conexe actului medical

AMBULATORIUL INTEGRAT AL SPITALELOR

Ambulatoriul integrat al spitalului, organizat în cadrul unităţilor sanitare cu paturi, asigură

asistenţa medicală ambulatorie şi are în structură, obligatoriu, cabinete medicale de
specialitate care au corespondent în specialităţile secţiilor şi compartimentelor cu paturi,
precum şi cabinete medicale în alte specialităţi, după caz, pentru a asigura o asistenţă
medicală complexă. Ambulatoriul integrat al spitalului face parte din structura spitalului,
activitatea medicilor se desfăşoară în sistem integrat şi utilizează în comun platoul tehnic, cu
respectarea legislaţiei în vigoare de prevenire a infecţiilor nosocomiale, în vederea creşterii
accesibilităţii pacienţilor la servicii medicale diverse şi complete. Serviciile medicale
ambulatorii vor fi înregistrate şi raportate distinct.

Ambulatoriul integrat al spitalului se organizează în aceeaşi clădire cu spitalul, de regulă la

parterul unităţii, sau într-o altă clădire aparţinând unităţii sanitare, cu respectarea circuitelor
organizatorice şi funcţionale în condiţiile legii.
Medicii de specialitate încadraţi în spital vor desfăşura activitate în sistem integrat, spital -
ambulatoriul integrat, în cadrul programului normal de lucru, asigurând asistenţa medicală
spitalicească continuă, în regim de spitalizare de zi şi ambulatorie. În vederea creşterii
accesibilităţii populaţiei la serviciile medicale ambulatorii de specialitate, activitatea
ambulatoriului integrat al spitalului se va desfăşura, de regulă, în două ture, de către toţi
medicii, prin rotaţie. Programarea nominală a medicilor din secţiile de specialitate pe
parcursul unei zile, săptămâni, luni, în funcţie de organizarea activităţii, este propusă de şeful
secţiei, avizată de directorul medical şi aprobată de managerul spitalului.

Activitatea ambulatoriului integrat al spitalului constă în:

a) stabilirea diagnosticului şi tratamentului pacienţilor care au venit cu bilet de trimitere
către o unitate spitalicească de la medicul de familie sau de la un medic specialist din
ambulatoriu, aflat în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate, şi care nu au
necesitat internare în regim continuu sau de spitalizare de zi;
b) monitorizarea şi controlul pacienţilor care au fost internaţi în spital şi care au venit la
controalele programate la solicitarea medicului curant sau cu bilet de trimitere de la medicul
de familie sau de la un medic specialist din ambulatoriu, aflat în relaţie contractuală cu casa
de asigurări de sănătate, pentru afecţiunile pentru care au fost internaţi;
c) consultaţii interdisciplinare pentru pacienţii internaţi în unitate sau pentru cei internaţi în
alte spitale, în baza relaţiilor contractuale stabilite între unităţile sanitare respective; acestea
se vor acorda prioritar;
d) stabilirea diagnosticului şi tratamentului pacienţilor care au venit cu bilet de trimitere de
la medicul de familie sau de la un medic specialist din ambulatoriu, pentru specialităţile unice
în localitatea respectivă, şi care nu necesită internare în regim continuu sau de spitalizare de
zi.
 30

Aceste servicii vor fi evidenţiate distinct de către ambulatoriul integrat al spitalului şi vor fi
contractate şi raportate în vederea decontării de către casa de asigurări de sănătate.

ASISTENŢA MEDICALĂ TERŢIARĂ - SPITALICEASCĂ.

Este acordată în unități sanitare publice sau private, sub forma de spitalizare continuă
sau spitalizare de zi. Unitatea sanitară cu paturi este unitatea sanitară cu personalitate
juridică care poate oferi servicii medicale spitaliceşti, servicii medicale ambulatorii şi servicii
medicale de spitalizare de zi, asigurate de către personalul unităţii în sistem integrat.

1. Serviciile spitaliceşti sunt de tip preventiv, curativ, de recuperare, de reabilitare medicală,

paliative şi cuprind: consultaţii medicale de specialitate, investigaţii, tratamente medicale
şi/sau chirurgicale, îngrijire, medicație, monitorizare și supraveghere, cazare și masă.

2. În funcție de durata de spitalizare, asistenţa medicală spitalicească se acordă în regim de:

a) spitalizare continuă cu o durată peste 24 ore;

b) spitalizare de zi cu o durată de maximum 12 ore.

3. Asistența medicală spitalicească în regim de spitalizare continuă cuprinde îngrijiri de tip

acut și îngrijiri de tip cronic și se acordă cu respectarea următoarelor criterii de internare:

a) naştere;
b) urgenţe medico-chirurgicale şi situaţiile în care este pusă în pericol viaţa pacientului sau
care au acest potenţial, ce necesită supraveghere medicală continuă;
c) boli cu potenţial endemoepidemic care necesită izolare;
d) bolnavi aflați sub incidența art. 109, art. 110 , art. 124 si art. 125 din Codul penal şi în
cazurile dispuse prin ordonanţă a procurorului pe timpul judecării sau urmăririi penale, care
necesită izolare ori internare obligatorie şi tratamentul persoanelor private de libertate pentru
care instanţa de judecată a dispus executarea pedepsei într-un penitenciar-spital, precum şi
tratamentul pacienților din penitenciare ale căror afecțiuni necesită monitorizare și reevaluare
în cadrul penitenciarelor spital;
e) afecţiuni pentru care diagnosticul şi/sau tratamentul nu pot fi monitorizate în ambulatoriu
sau spitalizare de zi.

4. Factorii de care trebuie să se țină cont cumulativ în luarea deciziei de internare în regim de
spitalizare continuă sunt:

a) severitatea semnelor și simptomelor prezentate de pacient;

b) predictibilitatea medicală a unei evoluții negative, nedorite a pacientului;
 31

c) nevoia pentru și disponibilitatea analizelor/investigațiilor diagnostice;

d) epuizarea resurselor diagnostice şi terapeutice în celelalte domenii de asistenţă medicală.

5. Pacienții care prezintă un bilet de internare pentru spitalizare continuă vor putea fi
programați pentru internare, în funcție de afecțiune și de gravitatea semnelor și simptomelor
prezentate și de disponibilitatea serviciilor unității spitalicești solicitate.

6. Prevenirea spitalizărilor continue considerate evitabile se va realiza prin diagnosticare

precoce, abordare, tratament și monitorizare, respectiv supraveghere corespunzătoare, în
ambulator și în spitalizarea de zi, după caz.

7. Lista diagnosticelor principale considerate spitalizări continue evitabile şi criteriile

specifice aferente diminuării/eliminării acestora din spitalizarea continuă se detaliaza în
norme.

8. Asistența medicală spitalicească în regim de spitalizare de zi cuprinde îngrijiri de tip acut și

îngrijiri de tip cronic și se acordă cu respectarea următoarelor criterii de internare:

a) urgenţe medico-chirurgicale, ce necesită supraveghere medicală până la 12 ore in conditiile

stabilite in norme;
b) diagnosticul şi/sau tratamentul nu pot fi monitorizate în ambulatoriu.

9. Serviciile necesare pentru diagnosticarea, tratarea sau monitorizarea pacientului care se

efectuează în regim de spitalizare de zi pot avea caracter plurispecializat și/sau
multidisciplinar, pot fi invazive, pot fi urmate de reacții adverse sau risc de urgență pe timpul
efectuării lor sau corelate cu starea de sănătate a pacientului, impunând supraveghere
medicală care nu poate fi efectuată în ambulatoriu.

10. Afecțiunile care pot fi diagnosticate și tratate în regim de spitalizare de zi:

• afecțiunile prevăzute în norme

• afecțiuni pentru care se acordă servicii de chimioterapie, radioterapie, brahiterapie,
litotriţie, implant de cristalin, întrerupere de sarcină cu recomandare medicală, amniocenteză,
biopsie de vilozităţi coriale, administrarea tratamentului pentru profilaxia rabiei
• instalarea de gastrostome sau jejunostome percutane pentru administrarea nutriției
enterale
proceduri specifice de terapia durerii, conform normelor;
instalarea de catetere intravenoase pentru utilizare îndelungată, tunelizate și/sau cu cameră
implantabilă pentru diverse metode terapeutice, conform normelor;
 32

• afecțiuni care necesită administrare de medicamente pentru care este necesară

aprobarea comisiilor de experți constituite la nivelul CNAS
• HIV/SIDA care necesită monitorizarea bolnavilor

11. Serviciile medicale spitaliceşti în regim de spitalizare continuă și de zi se acordă pe baza

biletului de internare eliberat de:

• medicul de familie,
• medicul de specialitate din unităţile sanitare ambulatorii, indiferent de forma de
organizare,
• medicii din unităţile de asistenţă medico-socială,
• medicii din centrele de dializă private aflate în relaţie contractuală cu Casa Naţională
de Asigurări de Sănătate,
• medicii care îşi desfăşoară activitatea în dispensare TBC, în laboratoare de sănătate
mintală, respectiv în centre de sănătate mintală şi staţionar de zi psihiatrie, în cabinete de
medicină dentară care nu se află în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate şi
care se află în structura spitalelor ca unităţi fără personalitate juridică,
• medicii de medicina muncii.

12. Nu se solicită bilet de internare în următoarele situații:

• naștere,
• urgenţe medico-chirurgicale
• boli cu potenţial endemo-epidemic, care necesită izolare şi tratament,
• bolnavi aflați sub incidența art. 109, art. 110 , art. 124 si art. 125 din Codul penal şi în
cazurile dispuse prin ordonanţă a procurorului pe timpul judecării sau urmăririi penale, care
necesită izolare ori internare obligatorie şi tratamentul persoanelor private de libertate pentru
care instanţa de judecată a dispus executarea pedepsei într-un penitenciar-spital, precum şi
tratamentul pacienților din penitenciare ale căror afecțiuni necesită monitorizare și reevaluare
în cadrul penitenciarelor spital
• cazurile care au recomandare de internare într-un spital ca urmare a unei scrisori
medicale acordată de medicii din ambulatoriul integrat al spitalului respectiv, aflaţi în relaţie
contractuală cu casele de asigurări de sănătate,
• transferul intraspitalicesc în situaţia în care se schimbă tipul de îngrijire
• transferul interspitalicesc
• spitalizare de zi dacă se acordă servicii de: chimioterapie, radioterapie și administrare
de medicamente pentru care este necesară aprobarea comisiilor de experți constituite la
nivelul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate
• pacienţii din statele membre ale Uniunii Europene/din Spaţiul Economic European/
Confederaţiei Elveţiene beneficiază de servicii medicale spitaliceşti programate şi acordate cu
 33

autorizarea prealabilă a instituţiilor competente din statele membre ale Uniunii Europene/din
Spaţiul Economic European/ Confederaţiei Elveţiene, respectiv de servicii medicale
spitaliceşti acordate pe baza cardului european de asigurări sociale de sănătate emis de unul
dintre statele membre ale Uniunii Europene/Spaţiului Economic European/ Confederaţiei
Elveţiene, precum şi serviciile medicale spitaliceşti pentru pacienţii din statele cu care
România a încheiat acorduri, înţelegeri, convenţii sau protocoale internaţionale cu prevederi
în domeniul sănătăţii, care au dreptul şi beneficiază de servicii medicale acordate pe teritoriul
României.

SPITALUL

Spitalele sunt clasificate în în funcţie de

– teritoriul acoperit: spitale judeţene, municipale, orăşeneşti sau rurale
– numărul şi tipul specialităţilor din structură: spitale generale, spitale de
specialitate, spitale de urgenţă
– desfăşurarea de activităţi de cercetare şi învăţământ: spitale clinice de tip
general sau institute clinice de specialitate
– durata tipică a internărilor: spitale pentru îngrijiri ale afecţiunilor de tip acut
sau pentru îngrijiri de lungă durată
Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care
furnizează servicii medicale. Spitalul poate fi public, public cu secţii private sau privat.
Spitalele de urgenţă se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice. Secţiile private
ale spitalelor publice sau spitalele private pot furniza servicii medicale cu plată. Serviciile
medicale acordate de spital pot fi preventive, curative, de recuperare şi/sau paleative. În spital
se pot desfăşura şi activităţi de învăţământ medico-farmaceutic, postliceal, universitar şi
postuniversitar, precum şi activităţi de cercetare ştiinţifică medicală. Aceste activităţi se
desfăşoară sub îndrumarea personalului didactic care este integrat în spital. Activităţile de
învăţământ şi cercetare vor fi astfel organizate încât să consolideze calitatea actului medical,
cu respectarea drepturilor pacienţilor, a eticii şi deontologiei medicale.
Organizarea şi funcţionarea spitalelor
Spitalele se organizează şi funcţionează, pe criteriul teritorial, în spitale regionale,
spitale judeţene şi spitale locale (municipale, orăşeneşti sau comunale).
Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de specificul patologiei, în spitale
generale, spitale de urgenţă, spitale de specialitate şi spitale pentru bolnavi cu afecţiuni
cronice.
Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de regimul proprietăţii, în:
a) spitale publice, organizate ca instituţii publice;
b) spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat;
c) spitale publice în care funcţionează şi secţii private.
Din punct de vedere al învăţământului şi al cercetării ştiinţifice medicale,
spitalele pot fi:
a) spitale clinice cu secţii universitare;
b) institute
 34

DEFINITII , tipuri de spitale:

a) spitalul regional – spitalul clinic judeţean care deţine competenţele şi resursele umane şi
materiale suplimentare necesare, în vederea asigurării îngrijirilor medicale complete pentru
cazurile medicale complexe, mai ales în cazul urgenţelor şi al pacienţilor aflaţi în stare critică,
pentru cazurile ce nu pot fi rezolvate la nivel local, în spitalele municipale şi orăşeneşti, la
nivelul judeţului respectiv, precum şi pentru toate cazurile din judeţele arondate, ce nu pot fi
rezolvate complet la nivelul spitalelor judeţene, din cauza lipsei de resurse materiale şi/sau
umane sau din cauza complexităţii cazului, în conformitate cu protocoalele în vigoare;
b) spitalul judeţean – spitalul general organizat în reşedinţa de judeţ, cu o structură complexă
de specialităţi medico-chirurgicale, cu unitate de primire urgenţe, care asigură urgenţele
medico-chirurgicale şi acordă asistenţă medicală de specialitate, inclusiv pentru cazurile
grave din judeţ care nu pot fi rezolvate la nivelul spitalelor locale;
c) spitalul local – spitalul general care acordă asistenţă medicală de specialitate în teritoriul
unde funcţionează, respectiv municipiu, oraş, comună;
d) spitalul de urgenţă – spitalul care dispune de o structură complexă de specialităţi, dotare
cu aparatură medicală corespunzătoare, personal specializat, având amplasament şi
accesibilitate pentru teritorii extinse. În structura spitalului de urgenţă funcţionează
obligatoriu o structură de urgenţă (U.P.U., C.P.U) care, în funcţie de necesităţi, poate avea şi
un serviciu mobil de urgenţă - reanimare şi transport medicalizat;
e) spitalul general – spitalul care are organizate în structură, de regulă, două din specialităţile
de bază, respectiv medicină internă, pediatrie, obstetrică-ginecologie, chirurgie generală;
f) spitalul de specialitate – spitalul care asigură asistenţă medicală într-o specialitate în
conexiune cu alte specialităţi complementare;
g) spitalul pentru bolnavi cu afecţiuni cronice – spitalul în care durata de spitalizare este
prelungită datorită specificului patologiei. Bolnavii cu afecţiuni cronice şi probleme sociale
vor fi preluaţi de către unităţile de asistenţă medico-sociale, precum şi de către aşezămintele
de asistenţă socială prevăzute de lege, după evaluarea medicală;
h) spitalul clinic – spitalul care are în componenţă secţii clinice universitare care asigură
asistenţă medicală, desfăşoară activitate de învăţământ, cercetare ştiinţifică-medicală şi de
educaţie continuă, având relaţii contractuale cu o instituţie de învăţământ medical superior
acreditată. Institutele, centrele medicale şi spitalele de specialitate, care au în componenţă o
secţie clinică universitară sunt spitale clinice. Pentru activitatea medicală, diagnostică şi
terapeutică, personalul didactic este în subordinea administraţiei spitalului, în conformitate cu
prevederile contractului de muncă;
i) secţiile clinice universitare – secţiile de spital în care se desfăşoară activităţi de asistenţă
medicală, învăţământ medical, cercetare ştiinţifică-medicală şi de educaţie medicală continuă
(EMC). În aceste secţii este încadrat cel puţin un cadru didactic universitar, prin integrare
clinică. Pentru activitatea medicală, diagnostică şi terapeutică, personalul didactic este în
subordinea administraţiei spitalului, în conformitate cu prevederile contractului de muncă;
j) institutele şi centrele medicale clinice – unităţi de asistenţă medicală de specialitate în care
se desfăşoară şi activitate de învăţământ şi cercetare ştiinţifică medicală, de îndrumare şi
coordonare metodologică pe domeniile lor de activitate, precum şi de educaţie medicală
continuă; pentru asistenţa medicală de specialitate se pot organiza centre medicale în care nu
se desfăşoară activitate de învăţământ medical şi cercetare ştiinţifică;
k) unităţile de asistenţă medico-sociale – instituţii publice specializate, în subordinea
autorităţilor administraţiei publice locale, care acordă servicii de îngrijire, servicii medicale,
precum şi servicii sociale persoanelor cu nevoi medico-sociale;
l) sanatoriul – unitatea sanitară cu paturi care asigură asistenţă medicală utilizând factori
curativi naturali asociaţi cu celelalte procedee, tehnici şi mijloace terapeutice;
 35

m) preventoriul – unitatea sanitară cu paturi care asigură prevenirea şi combaterea

tuberculozei la copii şi tineri, precum şi la bolnavii de tuberculoză stabilizaţi clinic şi
necontagioşi;
n) centrele de sănătate – unităţi sanitare cu paturi care asigură asistenţă medicală de
specialitate pentru populaţia din mai multe localităţi apropiate, în cel puţin două specialităţi.
În sensul prezentului titlu în categoria spitalelor se includ şi următoarele unităţi
sanitare cu paturi: institute şi centre medicale, sanatorii, preventorii, centre de sănătate şi
unităţi de asistenţă medico-socială.
Structura organizatorică a unui spital poate cuprinde, după caz: secţii, laboratoare,
servicii de diagnostic şi tratament, compartimente, servicii sau birouri tehnice, economice şi
administrative, serviciu de asistenţă prespitalicească şi transport urgenţe, structuri de primiri
urgenţe şi alte structuri aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Spitalele pot avea în componenţa lor structuri care acordă servicii ambulatorii de specialitate,
servicii de spitalizare de zi, îngrijiri la domiciliu, servicii paraclinice ambulatorii. Furnizarea
acestor servicii se negociază şi se contractează în mod distinct cu casele de asigurări
desănătate sau cu terţi în cadrul asistenţei medicale spitaliceşti sau din fondurile alocate
pentru serviciile respective.

Spitalul public este condus de un manager, persoană fizică sau juridică. Managerul
persoană fizică sau reprezentantul desemnat de managerul persoană juridică trebuie să fie
absolvent al unei instituţii de învăţământ superior şi al unor cursuri de perfecţionare în
management sau management sanitar, agreate de Ministerul Sănătăţii Publice şi stabilite prin
ordin al ministrului sănătăţii publice.
Managerul, persoană fizică sau juridică, încheie contract de management cu
Ministerul Sănătăţii Publice sau cu ministerele, respectiv instituţiile cu reţea sanitară proprie,
după caz, pe o perioadă de 4 ani.
In spitalele publice, directorul medical (DM) trebuie sa fie cel putin medic specialist
avand o vechime de minimum 5 ani in specialitatea respectiva.
In cadrul spitalelor publice se organizeaza si functioneaza un comitet director (CD),
format din managerul spitalului, directorul medical, directorul financiar-contabil, iar pentru
spitalele cu peste 400 de paturi un director de ingrijiri.
Ocuparea functiilor specifice comitetului director se face prin concurs organizat de
managerul spitalului. Atributiile comitetului director interimar sunt stabilite prin ordin al
ministrului sanatatii. Membrii comitetului director care au ocupat postul prin concurs, vor
incheia cu managerul spitalului public un contract de administrare, in cuprinsul caruia sunt
prevazuti indicatorii de performanta asumati.
Deasemenea la numirea in functie, sefii de sectie, de laborator si de serviciu medical
vor incheia cu spitalul public, reprezentat de managerul acestuia, un contract de administrare
cu o durata de 4 ani, in cuprinsul caruia sunt prevazuti indicatorii de performanta asumati.
In cadrul spitalelor publice functioneaza si un consiliu etic si un consiliu medical.

Consiliul etic reprezintă forul de autoritate morală constituit în cadrul spitalelor, în vederea
garantării punerii în valoare a principiilor morale și deontologice în cadrul sistemului de
sănătate. Consiliul etic promovează integritatea la nivelul spitalului și emite avize și hotărâri
privind etica medicală și organizațională.
Consiliul etic are următoarele atribuții:
a) promovează valorile etice medicale și organizaționale în rândul personalului medico-
sanitar, auxiliar și administrativ al spitalului;
 36

b) identifică și analizează vulnerabilitățile etice și propune managerului adoptarea și

implementarea măsurilor de prevenție a acestora la nivelul spitalului;
c) primește din partea managerului spitalului sesizările adresate direct Consiliului etic și alte
sesizări transmise spitalului care conțin spețe ce cad în atribuțiile Consiliului;
d) analizează, cu scopul de a determina existența unui incident de etică sau a unei
vulnerabilități etice, spețele ce privesc:
o cazurile de încălcare a principiilor morale sau deontologice în relația pacient -
cadru medico- sanitar și auxiliar din cadrul spitalului, prevăzute în legislația
specifică;
o încălcarea drepturilor pacienților de către personalul medico-sanitar și auxiliar,
prevăzute în legislația specifică;
o abuzuri săvârșite de către pacienți sau personalul medical asupra personalului
medico-sanitar și auxiliar, prevăzute în legislația specifică;
o nerespectarea demnității umane;
e) emite avize etice, ca urmare a analizei situațiilor definite de lit. d);
f) sesizează organele abilitate ale statului ori de câte ori consideră că aspectele unei spețe pot
face obiectul unei infracțiuni, dacă acestea nu au fost sesizate de reprezentanții spitalului sau
de către petent;
g) sesizează Colegiul Medicilor ori de câte ori consideră că aspectele unei spețe pot face
obiectul unei situații de malpraxis;
h) asigură informarea managerului și a Compartimentului de integritate din cadrul
Ministerului Sănătății privind conținutul avizului etic. Managerul poartă răspunderea punerii
în aplicare a soluțiilor stabilite de avizul etic;
i) întocmește conținutul comunicărilor adresate petenților, ca răspuns la sesizările acestora;
j) emite hotărâri cu caracter general ce vizează spitalul;
k) aprobă conținutul rapoartelor întocmite semestrial și anual de secretarul Consiliului etic;
l) analizează rezultatele implementării mecanismului de feedback al pacientului;
m) analizează și avizează regulamentul de ordine interioară al spitalului și face propuneri
pentru îmbunătățirea acestuia;
n) analizează din punctul de vedere al vulnerabilităților etice și de integritate și al respectării
drepturilor pacienților și oferă un aviz consultativ comisiei de etică din cadrul spitalului,
pentru fiecare studiu clinic desfășurat în cadrul spitalului;
o) oferă, la cerere, consiliere de etică pacienților, aparținătorilor, personalului medico-sanitar
și auxiliar.
 37

Consiliul medical
Directorul medical este presedintele consiliului medical. Pentru spitalele cu mai putin
de 200 de paturi consiliul medical este condus de un medic coordonator numit de conducerea
executiva a spitalului.
Componenta ca structura si atributiile consiliului se stabilesc prin ordin al ministrului
sanatatii. Consiliul medical este alcatuit din sefii de sectii, de laboratoare, farmacistul-sef si
asistentul-sef.
Principalele atributii ale consiliului medical sunt urmatoarele 5:
a) imbunatatirea standardelor clinice si a modelelor de practica in scopul acordarii de
servicii medicale de calitate in scopul cresterii gradului de satisfactie a pacientilor;
b) monitorizarea si evaluarea activitatii medicale desfasurate in spital in scopul cresterii
performantelor profesionale si utilizarii eficiente a resurselor alocate;
c) inainteaza comitetului director propuneri privind utilizarea fondului de dezvoltare al
spitalului;
d) propune comitetului director masuri pentru dezvoltarea si imbunatatirea activitatii
spitalului in concordanta cu nevoile de servicii medicale ale populatiei si conform ghidurilor
si protocoalelor de practica medicala;
e) alte atributii stabilite prin ordin al ministrului sanatatii.

Consiliul medical al spitalelor are 22 de atributii :

1. evaluează necesarul de servicii medicale al populatiei deservite de spital și face
propuneri pentru elaborarea:
- planului de dezvoltare a spitalului, pe perioada mandatului;
- planului anual de furnizare de servicii medicale al spitalului;
- planului anual de achiziții publice, cu privire la achiziția de aparatură și echipamente
medicale, medicamente și materiale sanitare;
2. face propuneri comitetului director în vederea elaborării bugetului de venituri și
cheltuieli al spitalului;
3. participă la elaborarea regulamentului de organizare și funcționare și a regulamentului
intern ale spitalului;
4. desfasoara activitate de evaluare si monitorizare a calitatii si eficientei activitatilor
medicale desfasurate in spital, inclusiv:
- evaluarea satisfactiei pacientilor care beneficiaza de servicii in cadrul spitalului sau in
ambulatoriul acestuia;
- monitorizarea principalilor indicatori de performanta in activitatea medicala;
- prevenirea si controlul infectiilor nozocomiale.
Aceste activitati sunt desfasurate in colaborare cu nucleul de calitate, nucleul DRG si cu
compartimentul de prevenire si control al infectiilor nozocomiale de la nivelul spitalului;
5. stabilește reguli privind activitatea profesională, protocoalele de practică medicală la
nivelul spitalului și răspunde de aplicarea și respectarea acestora;
6. elaborează planul anual de îmbunătățire a calității serviciilor medicale furnizate de spital,
pe care îl supune spre aprobare directorului general;
7. înaintează directorului general propuneri cu caracter organizatoric pentru îmbunătățirea
activităților medicale desfășurate la nivelul spitalului;
8. evaluează necesarul de personal medical al fiecarei sectii/laborator si face propuneri
comitetului director pentru elaborarea strategiei de personal a spitalului;
9. evaluează necesarul liniilor de gardă și face propuneri directorului general cu privire la
structura și numărul acestora la nivelul spitalului, după caz;
 38

10. participă la stabilirea fișelor posturilor personalului medical angajat;

11. înaintează directorului general propuneri pentru elaborarea planului de formare și
perfecționare continuă a personalului medico-sanitar;
12. face propuneri și monitorizează desfasurarea activitatilor de educatie si cercetare
medicala desfasurate la nivelul spitalului, in colaborare cu institutiile acreditate;
13. reprezinta spitalul in relatiile cu organizatii profesionale din tara si din strainatate si
faciliteaza accesul personalului medical la informatii medicale de ultima ora;
14. asigura respectarea normelor de etica profesionala si deontologie medicala la nivelul
spitalului, colaborand cu Colegiul Medicilor din Romania;
15. răspunde de acreditarea personalului medical al spitalului și de acreditarea activităților
medicale desfășurate în spital, în conformitate cu legislația în vigoare;
16. analizeaza si ia decizii in situatia existentei unor cazuri medicale deosebite (de exemplu,
cazuri foarte complicate care necesita o durata de spitalizare mult prelungita, morti subite
etc.);
17. participa, alaturi de directorul general, la organizarea asistentei medicale in caz de
dezastre, epidemii si in alte situatii speciale;
18. stabileste coordonatele principale privind consumul medicamentelor la nivelul
spitalului, in vederea unei utilizari judicioase a fondurilor spitalului, prevenirii polipragmaziei
si a rezistentei la medicamente;
19. supervizeaza respectarea prevederilor in vigoare, referitoare la documentatia medicala a
pacientilor tratati, asigurarea confidentialitatii datelor medicale, constituirea arhivei
spitalului;
20. avizeaza utilizarea bazei de date medicale a spitalului pentru activitati de cercetare
medicala, in conditiile legii;
21. analizeaza si solutioneaza sugestiile, sesizarile si reclamatiile pacientilor tratati in spital,
referitoare la activitatea medicala a spitalului;
22. elaborează raportul anual de activitate medicală a spitalului, în conformitate cu
legislația în vigoare.

In cadrul spitalului public functioneaza un consiliu de administratie (CA) format din

5-8 membri, care are rolul de a dezbate principalele probleme de strategie, de organizare si
functionare a spitalului. Consiliul de administratie se intruneste lunar sau ori de catre ori este
nevoie, la solicitarea majoritatii membrilor sai, a presedintelui sau a managerului, si ia decizii
cu majoritatea simpla a membrilor prezenti
Atributiile principale ale consiliului de administratie sunt urmatoarele:
a) avizeaza bugetul de venituri si cheltuieli al spitalului, precum si situatiile financiare
trimestriale si anuale;
b) organizeaza concurs pentru ocuparea functiei de manager in baza regulamentului aprobat
prin ordin al ministrului sanatatii, al ministrului de resort sau, dupa caz, prin act administrativ
al primarului unitatii administrativ-teritoriale, al primarului general al municipiului Bucuresti
sau al presedintelui consiliului judetean, dupa caz;
c) aproba masurile pentru dezvoltarea activitatii spitalului in concordanta cu nevoile de
servicii medicale ale populatiei;
d) avizeaza programul anual al achizitiilor publice intocmit in conditiile legii;
e) analizeaza modul de indeplinire a obligatiilor de catre membrii comitetului director si
activitatea managerului si dispune masuri pentru imbunatatirea activitatii;
f) propune revocarea din functie a managerului si a celorlalti membri ai comitetului
director.
 39

Finanțarea spitalelor
Spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi
funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice
provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de
contract, precum şi din alte surse, conform legii. Spitalele publice au obligaţia de a asigura
realizarea veniturilor şi de a fundamenta cheltuielile în raport cu acţiunile şi obiectivele din
anul bugetar pe titluri, articole şi alineate, conform clasificaţiei bugetare.
Contractul de furnizare de servicii medicale al spitalului public cu casa de asigurări
sociale de sănătate reprezintă sursa principală a veniturilor în cadrul bugetului de venituri şi
cheltuieli şi se negociază de către manager cu conducerea casei de asigurări sociale de
sănătate, în funcţie de indicatorii stabiliţi în contractul-cadru de furnizare de servicii
medicale. Spitalele pot încheia contracte de furnizare de servicii medicale şi cu casele de
asigurări de sănătate private.
Spitalele publice pot incheia contracte pentru implementarea programelor nationale de
sanatate curative cu casele de asigurari de sanatate, precum si cu directiile de sanatate publica
judetene si a municipiului Bucuresti sau, dupa caz, cu institutii publice din subordinea
Ministerului Sanatatii pentru implementarea programelor nationale de sanatate publica, in
conformitate cu structura organizatorica a acestora.
Spitalele publice din reteaua Ministerului Sanatatii si ale ministerelor si institutiilor cu
retea sanitara proprie, cu exceptia spitalelor din reteaua autoritatilor administratiei publice
locale, primesc, in completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, care vor fi
utilizate numai pentru destinatiile pentru care au fost alocate, dupa cum urmeaza:
a) de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sanatatii sau al ministerelor ori
institutiilor centrale cu retea sanitara proprie, precum si prin bugetul Ministerului Educatiei si
Cercetarii Stiintifice, pentru spitalele clinice cu sectii universitare;
b) de la bugetul propriu al judetului, pentru spitalele judetene;
c) de la bugetele locale, pentru spitalele de interes judetean sau local.
Pentru spitalele prevazute mai sus se asigura de la bugetul de stat:
a) implementarea programelor nationale de sanatate publica;
b) achizitia de echipamente medicale si alte dotari independente de natura cheltuielilor de
capital, in conditiile legii;
c) investitii legate de achizitia si construirea de noi spitale, inclusiv pentru finalizarea celor
aflate in executie;
d) expertizarea, transformarea si consolidarea constructiilor grav afectate de seisme si de
alte cazuri de forta majora;
e) modernizarea, transformarea si extinderea constructiilor existente, precum si efectuarea
de reparatii capitale;
f) activitati specifice ministerelor si institutiilor cu retea sanitara proprie, care se aproba
prin hotarare a Guvernului;
g) activitati didactice si de cercetare fundamentala;
h) finantarea activitatilor din cabinete de medicina sportiva, cabinete de medicina legala, de
planning familial, TBC, LSM, UPU, programe tip HIV/SIDA, programe pentru distrofici,
drepturi de personal pentru rezidenti;

Spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din:

a) donaţii şi sponsorizări;
b) legate;
c) asocieri investiţionale în domenii medicale ori de cercetare medicală şi farmaceutică;
d) închirierea unor spaţii medicale, echipamente sau aparatură medicală către alţi furnizori de
servicii medicale, în condiţiile legii;
 40

e) contracte privind furnizarea de servicii medicale încheiate cu casele de asigurări private

sau agenţi economici;
f) editarea şi difuzarea unor publicaţii cu caracter medical;
g) servicii medicale, hoteliere sau de altă natură, furnizate la cererea unor terţi;
h) servicii de asistenţă medicală la domiciliu, furnizate la cererea pacienţilor;
i) contracte de cercetare şi alte surse;
j)coplata pentru unele aervicii medicale
k) alte surse, conform legii.

Principala sursă de venit a unui spital public o reprezintă contractul cu casa de

asigurări de sănătate Decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate se face
conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în
funcţie de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului-cadru privind
condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate.
În cazul unor activităţi medicale sau farmaceutice pentru care unitatea spitalicească nu
are specialişti competenţi în astfel de activităţi sau manopere medicale, se poate încheia un
contract privind furnizarea unor astfel de servicii medicale sau farmaceutice cu un cabinet
medical specializat, respectiv furnizor de servicii farmaceutice ori cu o altă unitate medicală
publică sau privată acreditată. Unităţile spitaliceşti pot încheia contracte privind furnizarea de
servicii auxiliare necesare funcţionării spitalului.

ASF-SPITAL
Spitalul este unitatea sanitara cu paturi, de utilitate publica, cu personalitate
juridica, care furnizeaza servicii medicale. Indiferent de forma de proprietate, spitalul trebuie
sa solicite si sa detina autorizatie sanitara de functionare. Autorizarea sanitara de functionare
a spitalelor se efectueaza de catre autoritatile de sanatate publica judetene, respectiv a
municipiului Bucuresti, in conformitate cu procedurile prevazute in prezentele norme.
In acest sensul urmatoarele notiuni se definesc dupa cum urmeaza:
1. autorizarea sanitara a spitalului reprezinta procesul de analiza si investigatie
sanitara ce are ca rezultat emiterea autorizatiei sanitare de functionare pentru spitalul care
indeplineste din punct de vedere tehnic si juridic conditiile prevazute in prezentele norme
pentru punerea in functiune si desfasurarea activitatii de asistenta spitaliceasca si sanatoriala;
2. autorizatia sanitara este un act tehnic si juridic, eliberat de autoritatea locala
de sanatate publica pentru un spital, prin care sunt stabilite conditiile si/sau parametrii de
functionare ori de punere in functiune a activitatii de asistenta spitaliceasca si sanatoriala in
acel spital;
3. viza anuala reprezinta actul de constatare, eliberat in scris de autoritatea
locala de sanatate publica, privind respectarea conformitatii cu autorizatia sanitara, eliberata
anterior spitalului;
4. programul de conformare reprezinta un plan de masuri cuprinzand etape care
trebuie parcurse in intervale de timp precizate, prin prevederile autorizatiei sanitare, de catre
spital, sub controlul autoritatii de sanatate publica, in scopul respectarii prezentelor norme.
Autorizatia sanitara de functionare are valabilitate, pe durata sa, atat timp cat:
a) sunt respectate conditiile igienico-sanitare prevazute de autorizatia sanitara de
functionare, prezentele norme si legislatia in vigoare aplicabila;
b) sunt mentinute elementele declarate in dosarul tehnic, conditiile de structura
functionala si cele care se refera la obiectul de activitate din solicitarea initiala pentru care a
fost emisa autorizatia.
Autorizatia sanitara de functionare a spitalului se vizeaza anual de catre autoritatea
de sanatate publica judeteana, respectiv a municipiului Bucuresti. Intre doua vize anuale, in
 41

cazul in care elementele care au stat la baza autorizarii se modifica, spitalul va cere autoritatii
de sanatate publica locale demararea procedurilor in vederea emiterii unei noi autorizatii
sanitare de functionare.
Inspectia sanitara de stat poate proceda la retragerea autorizatiei sanitare de functionare in
cazul oricarei modificari a obiectului de activitate si a structurii functionale a spitalului fata
de ceea ce este prevazut in autorizatia sanitara de functionare sau in cazul nerespectarii
programului de conformare. Din momentul retragerii autorizatiei sanitare de functionare
activitatea pentru care a fost eliberata autorizatia sanitara de functionare se suspenda.

Amenajarea spitalului si activitatile se fac pe baza criteriilor de organizare spatial-

functionala, ceea ce conduce la un model general de zonare, model valid atat la spitalele
generale, cat si la unele spitale de specialitate, dupa cum urmeaza:

- zona "curata" din punct de vedere al conditiilor igienico-sanitare: cu

compartimente adresate numai pacientilor spitalizati, cu cerinte severe privind igiena si
asepsia, recomandabil a fi amplasate departe de circulatia principala a spitalului, include:
a) blocul operator, serviciul ATI, blocul de nasteri, sterilizarea centralizata;
b) sectiile medicale cu paturi;

- zona "murdara" (sau cu subzone "murdare") din punct de vedere al conditiilor

igienico-sanitare: este incadrata astfel intrucat constituie zona de interfata a spitalului in
relatia cu serviciile tehnice si de prestatii ale localitatii, cu unitatile furnizoare de materiale si
produse, cu diverse retele edilitare.
Aceasta zona cuprinde compartimente strict separate de zonele cu cerinte de
asepsie, inchise accesului pacientilor si altor categorii de personal in afara celui propriu,
amplasate uzual la demisolul (parterul) cladirilor spitalicesti, precum si in constructii anexe
izolate, si include urmatoarele:
a) unele servicii tehnico-medicale (prosectura, farmacie);
b) zona gospodareasca;
c) servicii tehnice;

- zona "neutra" din punct de vedere al conditiilor igienico-sanitare: este

incadrata astfel intrucat reprezinta interfata spitalului, pe componenta medicala, in relatia cu
pacientii, apartinatorii si vizitatorii si are deschidere directa spre caile de circulatie auto si
pietonale din zona publica a incintei spitalicesti.
Compartimentele incadrate in aceasta zona se recomanda a fi amplasate la parter
sau mezanin si includ:
a) serviciul de urgenta;
b) sectia de spitalizare de o zi;
c) ambulatoriul spitalului;
d) serviciul de primire - internari si externari;

- zona "intermediara" din punct de vedere al conditiilor igienico-sanitare:

compartimentele grupate in aceasta zona ocupa pozitii intermediare in ierarhia bazata pe
conditii igienico-sanitare, cu precizarea ca zona laboratoarelor si zona administratiei sunt
segregate accesului pacientilor sau apartinatorilor, cu exceptia spatiilor de relatii (punctul de
recoltare si, respectiv, secretariatul), si se vor amplasa periferic fata de zonele de circulatie
principale ale acestor utilizatori.
Zona neutra include urmatoarele compartimente si servicii:
a) laboratoarele;
 42

b) serviciul centralizat si unitatile de explorari functionale;

c) serviciul centralizat si unitatile de roentgendiagnostic;
d) administratia si serviciile anexe pentru personal.

STRUCTURI DE CONDUCERE, REGLEMENTARE ŞI FINANŢARE

ÎN SISTEMUL SANITAR DIN ROMÂNIA

• Ministerul Sănătăţii Publice

• DSP -Autoritatile de sănătate publică judeţene;
• ANMCS
• CNAS şi casele de asigurări de sănătate locale;
• Organismele profesionale

MINISTERUL SANATATII PUBLICE:

Ministerul Sănătăţii Publice aplică strategia şi politica Guvernului în domeniul
asigurării sănătăţii populaţiei şi răspunde de realizarea reformei în sectorul sanitar. Ministerul
Sănătăţii Publice organizează, coordonează, îndrumă activităţile pentru asigurarea sănătăţii
populaţiei şi acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează sănătăţii.
Ministerul Sanatatii Publice urmareste imbunatatirea starii de sanatate a populatiei si
realizarea un sistem de sanatate modern si eficient, compatibil cu sistemele de sanatate din
Uniunea Europeana, pus permanent in slujba cetateanului.
Ministerul Sănătăţii Publice deţine în teritoriu, la nivelul fiecărui judeţ, servicii publice
deconcentrate cu personalitate juridică ce poartă denumirea de autorităţi de sănătate publică.
Dirtecțiile de sănătate publică care pun în aplicare politica şi programele naţionale de
sănătate publică pe plan local, identifică problemele locale prioritare de sănătate publică,
elaborează şi implementează acţiuni locale de sănătate publică.
Institutele sau centrele de sănătate publică sunt instituţii publice regionale sau naţionale,
cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătăţii Publice, şi care coordonează
tehnic şi metodologic activitatea de specialitate în domeniul fundamentării, elaborării şi
implementării strategiilor privitoare la prevenirea îmbolnăvirilor, controlul bolilor
transmisibile şi netransmisibile şi a politicilor de sănătate publică din domeniile specifice, la
nivel naţional şi/sau regional.
Institutele naţionale de cercetare-dezvoltare în domeniile sănătăţii publice sunt instituţii
publice cu personalitate juridică, în coordonarea Ministerului Sănătăţii Publice.
Ministerul Sanatatii Publice:
• autoritate centrală în domeniul sănătăţii publice
• principalele domenii de responsabilitate:
– politici şi strategii în domeniul sănătăţii;
– cadrul legal pentru sănătatea publică şi sistemul serviciilor de sănătate;
– reglementări privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de asistenţă
medicală publice şi private, a serviciilor de sănătate publică, a protecţiei şi
promovării sănătăţii, distribuţiei medicamentului;
– evaluarea şi monitorizarea stării de sănătate a populaţiei,
– inspecţia sanitară de stat, reţeaua de promovare a sănătăţii, sistemul naţional
de supraveghere şi control al bolilor şi sistemul informaţional privind
sănătatea publică;
– programele de sănătate finanţate din bugetul de stat; cu scop de promovare a
sănătăţii, prevenire a bolilor, acordarea anumitor servicii medicale, sprijin
pentru procesul de pregătire profesională;
 43

– construcţii de spitale şi achiziţionarea de echipament medical de înaltă

tehnologie;
– aplicarea strategiilor în domeniul resurselor umane în sănătate

Direcțiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, autorităţi de sănătate

publică judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate ale
Ministerului Sănătăţii Publice, cu personalitate juridică, care pun în aplicare politica şi
programele naţionale de sănătate pe plan local, identifică problemele locale prioritare de
sănătate publică, elaborează şi implementează acţiuni locale de sănătate publică.
Pentru punerea în aplicare a politicii de sănătate publică la nivel local, autorităţile de sănătate
publică judeţene şi a municipiului Bucureşti au, în principal, următoarele atribuţii:
a) evaluează, coordonează şi monitorizează modul de asigurare a asistenţei medicale curative
şi profilactice din unităţile sanitare de pe teritoriul arondat, inclusiv pentru unităţile sanitare
din subordinea Ministerului Sănătăţii Publice, luând măsuri pentru asigurarea accesului la
asistenţa medicală a oricărei persoane din raza judeţului;
b) urmăresc aplicarea criteriilor de control al calităţii serviciilor medicale;
c) coordonează şi monitorizează asistenţa materno-infantilă;
d) evaluează resursele umane de la nivelul asistenţei medicale în relaţie cu nevoile
comunitare identificate prin acţiuni specifice;
e) participă la programele de instruire a personalului din serviciile de sănătate publică şi a
populaţiei;
f) organizează acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor şi de promovare a sănătăţii;
g) colectează şi înregistrează date privind sănătatea populaţiei, utilizând informaţiile în scopul
identificării problemelor de sănătate ale acesteia;
h) identifică problemele de sănătate publică sau ameninţări la adresa sănătăţii unei
comunităţi;
i) rezolvă problemele de sănătate publică apărute în rândul persoanelor aparţinând grupurilor
defavorizate;
j) elaborează studii asupra problemelor de sănătate ale populaţiei din teritoriul dat;
k) stabilesc relaţii de colaborare cu instituţii şi organizaţii, în vederea desfăşurării de acţiuni
comune în domeniul sănătăţii publice;
l) coordonează activitatea serviciilor de ambulanţă judeţene şi a municipiului Bucureşti;
m) organizează şi coordonează asistenţa medicală în caz de calamităţi, catastrofe şi alte
situaţii deosebite;
n) autorizează furnizorii de servicii de asistenţă medicală prespitalicească şi de transport
sanitar care funcţionează în plan teritorial;
o)evaluează şi autorizează din punct de vedere sanitar, conform prevederilor legale, unităţile
sanitare din teritoriu;
p) constituie şi gestionează rezerva antiepidemică la nivel judeţean;
q) colaborează cu autorităţile locale în aplicarea reglementărilor din domeniul sănătăţii
publice, în condiţiile legii;
r) organizează culegerea şi prelucrarea informaţiilor statistice medicale de la unităţile sanitare
publice sau private şi transmit rapoarte statistice lunare către instituţiile desemnate să
centralizeze aceste informaţii;
s)î ntocmesc rapoarte anuale privind starea de sănătate a comunităţii, pe care le înaintează
Ministerului Sănătăţii Publice, precum şi partenerilor instituţionali la nivel local;
t) coordonează, la nivel local, implementarea activităţilor ce decurg din obligaţiile asumate
prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană şi planurile de implementare a
actelor comunitare referitoare la domeniul sănătăţii;
u) încheie contracte cu furnizorii de servicii medicale pentru servicii de sănătate publică;
 44

v) prin serviciul programe de sănătate judeţean/regional, încheie contracte de prestări de

servicii cu medicii de familie pentru realizarea evidenţei continue a tratamentului şi
monitorizarea pacienţilor cuprinşi în unele programe de sănătate;
w) colectează şi înregistrează datele privind tipurile, cantitatea şi modul de gestionare a
deşeurilor generate în unităţile medicale din zonele din jurisdicţie.

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

Casa Nationala de Asigurari de Sanatate (CNAS) este institutie publica, autonoma, de interes
national, cu personalitate juridica, al carei principal obiect de activitate il reprezinta
asigurarea functionarii unitare si coordonate a sistemului asigurarilor sociale de sanatate din
Romania.

Sistemul asigurarilor sociale de sanatate reprezinta principalul sistem de finantare a ocrotirii

si promovarii populatiei care ofera un pachet de servicii de baza care cuprinde servicii
medicale, servicii de ingrijire a sanatatii, medicamente, materiale sanitare si dispozitive
medicale.

Principalele atributii ale CNAS:

asigura, supravegheaza si controleaza functionarea sistemului de asigurari sociale de
sanatate;
administreaza si gestioneaza Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate, impreuna
cu casele de asigurari de sanatate care sunt institutii subordonate CNAS conform Ordonantei
de urgenta a Guvernului nr. 150/2002, cu modificarile si completarile ulterioare;
aproba anual bugetele de venituri si cheltuieli ale caselor de asigurari de sanatate in
conditiile legii si, dupa caz, cu avizul ministerelor si al institutiilor centrale cu retele –
sanitare proprii, corespunzatoare unui plan de activitati, precum si obiectivele de investitii, la
propunerea acestora;
negociaza criteriile privind calitatea asistentei medicale acordate asiguratilor din sistemul de
asigurari sociale de sanatate, elaborate de Colegiul Medicilor din Romania;
participa la licitatiile nationale organizate de Ministerul Sanatatii in vederea achizitiei de
medicamente si materiale sanitare specifice pentru realizarea programelor de sanatate si
incheie si deruleaza contracte de achizitii publice pentru medicamente si materiale sanitare
specifice pentru realizarea acestor programe;
asigura si controleaza respectarea dreptului asiguratilor la servicii medicale, medicamente si
materiale sanitare in mod nediscriminatoriu, in conditiile legii;
asigura, monitorizeaza si controleaza modalitatea de eliberare a medicamentelor;
participa la acreditarea furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale si de
medicamente, care pot fi admisi sa lucreze in sistemul de asigurari sociale de sanatate;
acorda gratuit informatii, consultanta si asistenta in domeniul asigurarilor sociale de sanatate
persoanelor asigurate, angajatorilor si furnizorilor de servicii medicale.

In concluzie CNAS:
• gestionează fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, care reprezintă peste
80% din totalul fondurilor publice pentru sănătate
 45

• instituţie publică, autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică,

funcţionează pe baza statutului propriu, aprobat prin hotărâre a guvernului
• organe de conducere: adunarea reprezentanţilor, consiliul de administraţie,
preşedintele, comitetul director, doi vicepreşedinţi şi directorul general
• rol principal: să asigure funcţionarea unitară şi coordonată a sistemului de asigurări
sociale de sănătate din România

• Contractul-cadru este instrumentul folosit pentru definirea unitară a condiţiilor

privind acordarea asistenţei medicale din cadrul sistemului de asigurări sociale de
sănătate
– proiectul se elaborează de CNAS, se prezintă de către Ministerul Sănătăţii
Publice spre aprobare guvernului.
– în elaborarea contractului-cadru, CNAS consultă CMR, CMDR, CFR,
OAMMR, OBBC, precum şi organizaţiile patronale şi sindicale reprezentative
din domeniul medical

Casele de asigurări de sănătate judeţene

• instituţii publice, cu personalitate juridică, cu bugete proprii, în subordinea CNAS
• organe de conducere ale CASJ: consiliul de administraţie şi preşedintele-director
general
• Principalul rol al CASJ: contractarea de servicii de sănătate pentru asiguraţi de la
furnizori publici şi privaţi, în baza condiţiilor de furnizare şi plată stabilite la nivel
naţional prin contractul-cadru şi normelor sale de aplicare
• Rol limitat în colectarea contribuţiilor de asigurări de sănătate, spre deosebire de
perioada 1999-2002; această activitate a fost preluată în cea mai mare parte de
Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
(ANAF).

Colegiul Medicilor din România

şi alte organisme profesionale reglementate legal

• Colegiul Medicilor din România (CMR), Colegiul Medicilor Dentişti din România
(CMDR) şi Colegiul Farmaciştilor din România (CFR) sunt organisme profesionale,
apolitice, fără scop patrimonial, de drept public, organizate la nivel naţional şi colegii
teritoriale judeţene, respectiv ale municipiului Bucureşti.
• Colegiile teritoriale au personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu, precum şi
autonomie funcţională, organizatorică şi financiară.
• Aceste organisme profesionale reglementate legal cuprind toţi medicii, medicii
dentişti şi farmaciştii care îşi exercită profesia în România.
• Autoritatea de stat le deleagă unele responsabilităţi legate de autorizarea, controlul şi
supravegherea profesiilor de medic, medic dentist şi farmacist, ca profesii liberale.
• asigură în colaborare cu Ministerul Sănătăţii Publice, controlul aplicării
regulamentelor şi normelor de exercitare a profesiilor respective;
• dezvoltă metodologii, iniţiază şi elaborează ghiduri şi protocoale de practică;
• întocmesc şi actualizează Registrul unic al profesiilor respective;
• organ de jurisdicţie profesională: judecă abateri de la normele de etică profesională şi
greşeli în activitatea profesională;
• avizează înfiinţarea cabinetelor medicale şi sunt reprezentate la concursurile
organizate pentru ocuparea posturilor din unităţile sanitare publice;
 46

• colaborează la formarea, specializarea şi perfecţionarea pregătirii în respectivele

profesii;
• participă la elaborarea metodologiei de acordare a gradelor profesionale;
• iniţiază şi promovează forme de educaţie continuă şi de ridicare a gradului de
competenţă profesională a membrilor lor;
• urmăresc realizarea cerinţelor de educaţie continuă necesare reavizării;
• sunt consultate în elaborarea contractului-cadru şi normelor cu privire la condiţiile de
acordare a serviciilor în sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

CARACTERISTICILE UNEI PROFESII LIBERALE

1.Secretul profesional
Secretul profesional este piatra de temelie pe care se construieste increderea intre
profesionisti si clientii lor. Aceasta incredere asigura obtinerea unui serviciu personalizat si
adaptat nevoilor clientului. Profesionistul liberal nu
poate divulga faptele pe care le-a cunoscut cu prilejul exercitarii profesiei sale.
2.Accesul in profesie
Activitatile liberale presupun cunostinte cu caracter stiintific, juridic sau tehnic, de
un inalt nivel, atestate printr-o diploma recunoscuta. Aceasta calificare, la care se poate
adauga prestarea unui juramant sau inregistrarea intr-un corp profesional, conditioneaza
accesul la exercitarea unei profesii.
3.Formarea profesionala continua
Mentinerea competentei profesionale la un inalt nivel constituie o cerinta esentiala
pentru profesiile liberale. Cei care exercita profesii liberale trebuie sa-si reactualizeze si
aprofundeze permanent cunostintele, pentru a furniza clientilor serviciul cel mai adecvat.
4.Independenta si impartialitatea
Independenta garanteaza libertatea de judecata a unui profesionist fara nici o
influenta din exterior. Regulile profesionale sunt stabilite tocmai pentru a asigura
impartialitatea prestatiei, libertatea de evaluare tehnica, consilierea profesionala obiectiva si
evitarea presiunilor si intereselor externe.
5.Loialitatea fata de pacient/client
Profesionistul liberal trebuie sa-si informeze clientii, atat in prealabil, cat si in
perioada exercitiului profesional, in legatura cu procedura de urmat pentru obtinerea
rezultatelor scontate.
6.Integritatea si demnitatea profesionala
Interesul clientului ar trebui sa constituie preocuparea primordiala a unui
profesionist liberal. Prin urmare, el nu poate avea drept obiectiv principal cursa pentru castig
sau obtinerea de profituri.
7.Angajarea responsabilitatii profesionale
Profesionistul isi angajeaza responsabilitatea profesionala personala (care poate fi
civila si/sau penala) in furnizarea de servicii. In cazul in care nu-si indeplineste obligatiile, el
se expune urmaririi disciplinare si/sau judiciare. Aceasta presupune si plata unei asigurari de
raspundere civila profesionala.
8.Existenta unor coduri deontologice
Corpurile profesionale elaboreaza coduri de conduita si etica profesionala
specifice fiecarei profesii, care sa asigure o inalta calitate in furnizarea serviciilor
profesionale.
9.Controlul din partea corpului profesional
Corpurile profesionale isi stabilesc o serie de mecanisme, sisteme si proceduri de
control a membrilorlor. Una dintre notele definitorii ale profesiilor liberale traditionale este
 47

constituirea in corpuri profesionale puternice care sa reprezinte interesele membrilor lor (de
exemplu, Uniunea Nationala a Barourilor din Romania, Colegiul Medicilor, Ordinul
Arhitectilor etc.)

DREPTURILE PACIENTILOR

Lege nr. 46

DREPTURILOR PACIENTULUI
( forma actualizata -octombrie 2020)

CAPITOLUL I
Dispozitii generale

Art. 1. - In sensul prezentei legi:

a) prin pacient se intelege persoana sanatoasa sau bolnava care utilizeaza serviciile de
sanatate;

b) prin discriminare se intelege distinctia care se face intre persoane aflate in situatii
similare pe baza rasei, sexului, varstei, apartenentei etnice, originii nationale sau sociale,
religiei, optiunilor politice sau antipatiei personale;

c) prin ingrijiri de sanatate se intelege serviciile medicale, serviciile comunitare si serviciile

conexe actului medical;

d) prin interventie medicala se intelege orice examinare, tratament sau alt act medical in
scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare;

e) prin ingrijiri terminale se intelege ingrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de

tratament disponibile, atunci cand nu mai este posibila imbunatatirea prognozei fatale a starii
de boala, precum si ingrijirile acordate in apropierea decesului.

"f) prin reprezentant legal se intelege sotul/sotia, copiii, parintii sau celelalte rude pana
la gradul al IV-lea ale pacientului, tutorele, precum si orice persoana cu varsta de
minimum 18 ani impliniti pe care pacientul o desemneaza in acest scop prin declaratie
incheiata in forma autentica, care se inregistreaza in Registrul national notarial de
evidenta a procurilor si revocarilor acestora si care va cuprinde drepturile prevazute de
lege ce pot fi exercitate de reprezentant."

La articolul 1 litera f) completata de art.unic din Legea 150/2019

 48

(la 28-07-2019, Articolul 1 din Capitolul I a fost completat de ARTICOLUL UNIC din
LEGEA nr. 150 din 24 iulie 2019, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 619 din 25 iulie
2019 )

Art. 2. - Pacientii au dreptul la ingrijiri medicale de cea mai inalta calitate de care
societatea dispune, in conformitate cu resursele umane, financiare si materiale.

Art. 3. - Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umana, fara nici o discriminare.

CAPITOLUL II
Dreptul pacientului la informatia medicala

Art. 4. - Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile,

precum si la modul de a le utiliza.

Art. 5. - (1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identitatii si statutului profesional
al furnizorilor de servicii de sanatate.

(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor si obiceiurilor pe care
trebuie sa le respecte pe durata spitalizarii.

Art. 6. - Pacientul are dreptul de a fi informat asupra starii sale de sanatate, a interventiilor
medicale propuse, a riscurilor potentiale ale fiecarei proceduri, a alternativelor existente la
procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuarii tratamentului si nerespectarii
recomandarilor medicale, precum si cu privire la date despre diagnostic si prognostic.

Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide daca mai doreste sa fie informat in cazul in care
informatiile prezentate de catre medic i-ar cauza suferinta.

"Art. 8. - Informatiile se aduc la cunostinta pacientului intr-un limbaj respectuos, clar,

cu minimalizarea terminologiei de specialitate. In cazul in care pacientul nu cunoaste
limba romana, informatiile i se aduc la cunostinta in limba materna ori intr-o limba pe
care o cunoaste sau, dupa caz, se va cauta o alta forma de comunicare.
Daca pacientul nu este cetatean roman, informatiile i se aduc la cunostinta intr-o
limba de circulatie internationala sau, dupa caz, se va cauta o alta forma de
comunicare."

Art.8 modificat de art.unic din Legea 191/2017

(la 28-07-2017, Articolul 8 din Capitolul II a fost modificat de ARTICOLUL UNIC din
LEGEA nr. 191 din 24 iulie 2017, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 593 din 25
iulie 2017 )
 49

Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere in mod expres sa nu fie informat si de a alege o alta
persoana care sa fie informata in locul sau.

Art. 10. - Rudele si prietenii pacientului pot fi informati despre evolutia investigatiilor,
diagnostic si tratament, cu acordul pacientului.

Art. 11. - Pacientul are dreptul de a cere si de a obtine o alta opinie medicala.

Art. 12. - Pacientul sau persoana desemnata in mod expres de acesta, conform
prevederilor art. 9 si 10, are dreptul sa primeasca, la externare, un rezumat scris al
investigatiilor, diagnosticului, tratamentului, ingrijirilor acordate pe perioada
spitalizarii si, la cerere, o copie a inregistrarilor investigatiilor de inalta performanta, o
singura data.

Art.12 modificat de art.unic din Legea 50/2016

(la 07-04-2016, Art. 12 a fost modificat de art. unic din LEGEA nr. 50 din 30 martie
2016 publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 247 din 4 aprilie 2016. )

CAPITOLUL III
Consimtamantul pacientului privind interventia medicala

Art. 13. - Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-
si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor
medicale trebuie explicate pacientului.

Art. 14. - Cand pacientul nu isi poate exprima vointa, dar este necesara o interventie
medicala de urgenta, personalul medical are dreptul sa deduca acordul pacientului dintr-o
exprimare anterioara a vointei acestuia.

Art. 15. - In cazul in care pacientul necesita o interventie medicala de urgenta,

consimtamantul reprezentantului legal nu mai este necesar.

Art. 16. - In cazul in care se cere consimtamantul reprezentantului legal, pacientul trebuie
sa fie implicat in procesul de luare a deciziei atat cat permite capacitatea lui de intelegere.

Art. 17. - (1) In cazul in care furnizorii de servicii medicale considera ca interventia este in
interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuza sa isi dea consimtamantul, decizia este
declinata unei comisii de arbitraj de specialitate.

(2) Comisia de arbitraj este constituita din 3 medici pentru pacientii internati in spitale si
din 2 medici pentru pacientii din ambulator.
 50

Art. 18. - Consimtamantul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, pastrarea,

folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul sau, in vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.

Art. 19. - Consimtamantul pacientului este obligatoriu in cazul participarii sale in

invatamantul medical clinic si la cercetarea stiintifica. Nu pot fi folosite pentru cercetare
stiintifica persoanele care nu sunt capabile sa isi exprime vointa, cu exceptia obtinerii
consimtamantului de la reprezentantul legal si daca cercetarea este facuta si in interesul
pacientului.

Art. 20. - Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat intr-o unitate medicala fara
consimtamantul sau, cu exceptia cazurilor in care imaginile sunt necesare diagnosticului sau
tratamentului si evitarii suspectarii unei culpe medicale.

CAPITOLUL IV
Dreptul la confidentialitatea informatiilor si viata privata a pacientului

Art. 21. - Toate informatiile privind starea pacientului, rezultatele investigatiilor,

diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidentiale chiar si dupa
decesul acestuia.

Art. 22. - Informatiile cu caracter confidential pot fi furnizate numai in cazul in care
pacientul isi da consimtamantul explicit sau daca legea o cere in mod expres.

Art. 23. - In cazul in care informatiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale
acreditati, implicati in tratamentul pacientului, acordarea consimtamantului nu mai este
obligatorie.

Art. 24. – (1) Pacientul are acces la datele medicale personale.

"(2) Pacientul are dreptul de a desemna, printr-un acord consemnat in anexa la foaia
de observatie clinica generala, o persoana care sa aiba acces deplin, atat in timpul vietii
pacientului, cat si dupa decesul pacientului, la informatiile cu caracter confidential din
foaia de observatie."
Alineatul (2) al articolului 24 completat de art.unic din Legea 347/2018
(la 06-01-2019, Articolul 24 din Capitolul IV a fost completat de ARTICOLUL UNIC din
LEGEA nr. 347 din 27 decembrie 2018, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 3 din 03
ianuarie 2019 )

Art. 25. - (1) Orice amestec in viata privata, familiala a pacientului este interzis, cu
exceptia cazurilor in care aceasta imixtiune influenteaza pozitiv diagnosticul, tratamentul ori
ingrijirile acordate si numai cu consimtamantul pacientului.

(2) Sunt considerate exceptii cazurile in care pacientul reprezinta pericol pentru sine sau
pentru sanatatea publica.
 51

CAPITOLUL V
Drepturile pacientului in domeniul reproducerii

Art. 26. - Dreptul femeii la viata prevaleaza in cazul in care sarcina reprezinta un factor de
risc major si imediat pentru viata mamei.

Art. 27. - Pacientul are dreptul la informatii, educatie si servicii necesare dezvoltarii unei
vieti sexuale normale si sanatatii reproducerii, fara nici o discriminare.

Art. 28. - (1) Dreptul femeii de a hotari daca sa aiba sau nu copii este garantat, cu exceptia
cazului prevazut la art. 26.

(2) Pacientul, prin serviciile de sanatate, are dreptul sa aleaga cele mai sigure metode
privind sanatatea reproducerii.

(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare familiala eficiente si lipsite de riscuri.

CAPITOLUL VI
Drepturile pacientului la tratament si ingrijiri medicale

Art. 29. - (1) In cazul in care furnizorii sunt obligati sa recurga la selectarea pacientilor
pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile in numar limitat, selectarea se face
numai pe baza criteriilor medicale.

(2) Criteriile medicale privind selectarea pacientilor pentru anumite tipuri de tratament se
elaboreaza de catre Ministerul Sanatatii si Familiei in termen de 30 de zile de la data intrarii
in vigoare a prezentei legi si se aduc la cunostinta publicului.

Art. 30. - (1) Interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai daca exista
conditiile de dotare necesare si personal acreditat.

(2) Se excepteaza de la prevederile alin. (1) cazurile de urgenta aparute in situatii extreme.

Art. 31. - Pacientul are dreptul la ingrijiri terminale pentru a putea muri in demnitate.

Art. 32. - Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual,
material si de sfaturi pe tot parcursul ingrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, in
masura posibilitatilor, mediul de ingrijire si tratament va fi creat cat mai aproape de cel
familial.

Art. 33. - Pacientul internat are dreptul si la servicii medicale acordate de catre un medic
acreditat din afara spitalului.

Art. 34. - (1) Personalul medical sau nemedical din unitatile sanitare nu are dreptul sa
supuna pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta sa il
recompenseze altfel decat prevad reglementarile de plata legale din cadrul unitatii respective.
 52

(2) Pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost ingrijit plati suplimentare sau
donatii, cu respectarea legii.

Art. 35. - (1) Pacientul are dreptul la ingrijiri medicale continue pana la ameliorarea starii
sale de sanatate sau pana la vindecare.

(2) Continuitatea ingrijirilor se asigura prin colaborarea si parteneriatul dintre diferitele

unitati medicale publice si nepublice, spitalicesti si ambulatorii, de specialitate sau de
medicina generala, oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat. Dupa externare
pacientii au dreptul la serviciile comunitare disponibile.

Art. 36. - Pacientul are dreptul sa beneficieze de asistenta medicala de urgenta, de asistenta
stomatologica de urgenta si de servicii farmaceutice, in program continuu.

"Art. 361. - Niciunui pacient nu i se va refuza dreptul la ingrijiri medicale din cauza
neinregistrarii nasterii sale in actele de stare civila."
Articolul 361, completat de art.II din Legea 186/2019. (la 21-10-2019, Capitolul VI a fost
completat de Articolul II din LEGEA nr. 186 din 17 octombrie 2019, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 848 din 18 octombrie 2019 )

CAPITOLUL VII
Sanctiuni

Art. 37. - Nerespectarea de catre personalul medico-sanitar a confidentialitatii datelor

despre pacient si a confidentialitatii actului medical, precum si a celorlalte drepturi ale
pacientului prevazute in prezenta lege atrage, dupa caz, raspunderea disciplinara,
contraventionala sau penala, conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII
Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 38. - (1) Autoritatile sanitare dau publicitatii, anual, rapoarte asupra respectarii
drepturilor pacientului, in care se compara situatiile din diferite regiuni ale tarii, precum si
situatia existenta cu una optima.

(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligati sa afiseze la loc vizibil standardele proprii
in conformitate cu normele de aplicare a legii.

(3) In termen de 90 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, Ministerul Sanatatii
si Familiei elaboreaza normele de aplicare a acesteia, care se publica in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I.

Art. 39. - Prezenta lege intra in vigoare la 30 de zile de la data publicarii in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I.
 53

Art. 40. - La data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga art. 78, 108 si 124 din Legea
nr. 3/1978 privind asigurarea sanatatii populatiei, publicata in Buletinul Oficial, Partea I, nr.
54 din 10 iulie 1978, precum si orice alte dispozitii contrare.

ORDIN Nr.1410
privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003

M.Of.Nr.1009 din 15 decembrie 2016

Art. 1. - Se aproba Normele de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003,

prevazute in anexa care face parte integranta din prezentul ordin.
Art. 2. - Prezentul ordin se aplica atat furnizorilor de servicii medicale din sectorul public,
cat si din cel privat.
Art. 3. - Directia generala de asistenta medicala si sanatate publica, celelalte directii din
Ministerul Sanatatii, directiile de sanatate publica judetene si a municipiului Bucuresti,
ministerele si institutiile cu retea sanitara proprie, precum si unitatile sanitare de orice fel vor
duce la indeplinire prevederile prezentului ordin.
Art. 4. - La data intrarii in vigoare a prezentului ordin se abroga Ordinul ministrului
sanatatii nr. 386/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor
pacientului nr. 46/2003, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 356 din
22 aprilie 2004, cu completarile ulterioare.
Art. 5. - Prezentul ordin se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

NORME de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003

Art. 1. – Unitățile sanitare, denumite in continuare unitati, furnizori de servicii

medicale, atat din sectorul public, cat si din cel privat, care acorda ingrijiri de sanatate
sau ingrijiri terminale si in care sunt efectuate interventii medicale, au obligația de a
furniza pacienților informații referitoare la:
a) serviciile medicale disponibile și modul de acces la acestea;
b) identitatea și statutul profesional al salariaților din cadrul unității sanitare, furnizor de
servicii medicale;
c) regulile pe care trebuie să le respecte pe durata internării în unități cu paturi;
d) starea de sănatate;
e) intervențiile medicale propuse;
f) riscurile potențiale ale fiecărei proceduri care urmează a fi aplicată;
g) alternativele existente la procedurile propuse;
h) date disponibile rezultate din cercetări științifice și activități de inovare tehnologică
referitoare la diagnosticul și tratamentul afecțiunii pacientului;
i) consecințele neefectuării tratamentului și ale nerespectarii recomandărilor medicale;
j) diagnosticul stabilit și prognosticul afecțiunilor diagnosticate.
Art. 2. - (1) Unitatile trebuie sa asigure accesul egal al pacientilor la ingrijiri medicale,
fara discriminare pe bază de rasă, sex, vârstă, apartenență etnică, origine națională,
religie, opțiune politică sau antipatie personală.
(2) Fiecare unitate trebuie sa cuprinda in regulamentul propriu de organizare si
functionare prevederi referitoare la obligatia personalului angajat privind dreptul
pacientilor la respect ca persoane umane.
 54

Art. 3. - Unitatile trebuie sa utilizeze toate mijloacele si resursele disponibile pentru

asigurarea unui inalt nivel calitativ al ingrijirilor medicale.
Art. 4. - In situatia in care interventiile medicale sunt refuzate de catre pacienti care isi
asuma in scris raspunderea pentru decizia lor, acestora trebuie sa li se explice consecintele
refuzului sau opririi actelor medicale.
Art. 5. - In situatia in care este necesara efectuarea unei interventii medicale unui pacient
care nu isi poate exprima vointa, personalul medical poate deduce acordul acestuia dintr-o
exprimare anterioara a vointei, daca aceasta este cunoscuta.
Art. 6. - (1) In situatia in care pentru efectuarea unei interventii medicale se solicita
consimtamantul reprezentantului legal al pacientului, acesta trebuie sa fie implicat in
adoptarea deciziei, in limitele capacitatii sale de intelegere.
(2) In situatia in care furnizorii de servicii medicale considera ca interventia este in
interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuza sa isi dea consimtamantul, unitatile
au obligatia efectuarii in cel mai scurt timp posibil a demersurilor pentru constituirea
comisiei de arbitraj de specialitate, in conformitate cu dispozitiile legale in vigoare.
Art. 7. - (1) Fotografierea sau filmarea pacienților în unități, în cazurile în care imaginile
sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului și a tratamentului sau pentru evitarea suspectării
unei culpe medicale, se efectuează fără consimțământul acestora.
(2) In toate situatiile care nu sunt prevazute la alin. (1) unitatile sunt obligate sa asigure
obtinerea consimtamantului scris pacientului, prin completarea formularului „Acordul
pacientului privind filmarea/fotografierea in incinta unitatii sanitare“, prevazut in anexa nr. 1
la prezentele norme.
Art. 8. - (1) Participarea la activități de cercetare științifică medicală a persoanelor care nu
sunt capabile să își exprime voința poate fi realizata numai după obținerea consimțământului
reprezentanților legali și numai în situația în care cercetarea respectivă este efectuată și în
interesul pacientului.
(2) Acordul pacientului este obligatoriu in cazul participarii sale la invatamantul medical si
se exprima in scris, prin completarea formularului „Acordul pacientului/reprezentantului
legal privind participarea la invatamantul medical“, prevazut in anexa nr. 2 la prezentele
norme.
Art. 9. - (1) Unitățile trebuie să asigure accesul neîngrădit al pacienților la datele
medicale personale.
(2) Solicitarea privind comunicarea datelor medicale personale se adreseaza institutiei
medicale in scris, prin completarea formularului „Solicitare privind comunicarea
documentelor medicale personale“, prevazut in anexa nr. 3 la prezentele norme.
(3) Eliberarea copiilor documentelor medicale solicitate se face de către unitățile
sanitare în termen de maximum 48 de ore de la ânregistrarea solicitării.
(4) Eliberarea copiilor documentelor medicale solicitate se face dupa completarea de catre
pacient a formularului „Declaratie privind comunicarea documentelor medicale personale“,
prevazut in anexa nr. 4 la prezentele norme.
Art. 10. - (1) In situatiile in care se solicita informatii cu caracter confidential, unitatile au
obligatia sa asigure respectarea cadrului legal privind furnizarea acestora.
(2) In situatiile in care datele referitoare la viata privata, familiala a pacientilor influenteaza
pozitiv stabilirea diagnosticului, tratamentul sau ingrijirile acordate, unitatile le pot utiliza,
dar numai cu consimtamantul acestora, fiind considerate exceptii cazurile in care pacientii
reprezinta pericole pentru ei insisi sau pentru sanatatea publica.
Art. 11. - (1) La internare sau pe parcursul furnizarii serviciilor de sanatate, dupa caz,
medicul curant are obligatia sa aduca la cunostinta pacientului faptul ca are dreptul de a cere
sa nu fie informat in cazul in care informatiile medicale prezentate i-ar cauza suferinta,
precum si dreptul de a alege o alta persoana care sa fie informata in locul sau.
 55

(2) Acordul pacientului privind desemnarea persoanelor care pot fi informate despre starea
sa de sanatate, rezultatele investigatiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele
personale se exprima in scris, prin completarea formularului „Acordul pacientului privind
comunicarea datelor medicale personale“, prevazut in anexa nr. 5 la prezentele norme.
Art. 12. - În situațiile în care sarcina reprezintă un factor de risc major și imediat pentru
sănătatea femeii gravide, se acordă prioritate salvării vieții mamei.
Art. 13. - In asigurarea serviciilor din domeniul sanatatii reproducerii, unitatile trebuie sa
asigure conditiile necesare alegerii de catre pacienti a celor mai sigure metode din punct de
vedere al eficientei si lipsei de riscuri.
Art. 14. - (1) Unitățile au obligația de a asigura efectuarea de intervenții medicale asupra
pacientului numai dacă dispun de dotările necesare și de personal acreditat.
(2) Intervențiile medicale asupra pacientului pot fi efectuate în absența condițiilor prevăzute
la alin. (1) numai în cazuri de urgență apărute în situații extreme.
Art. 15. - Unitatile pot asigura, la cererea pacientului sau a familiei acestuia, cadrul adecvat
in care acesta poate beneficia de sprijinul familiei si al prietenilor, de suport spiritual si
material pe tot parcursul ingrijirilor medicale.
Art. 16. - (1) La cererea pacienților internați, unitățile cu paturi trebuie să asigure condițiile
necesare pentru obținerea de către aceștia a altor opinii medicale, precum și pentru acordarea
de servicii medicale de către medici acreditați din afara unității.
(2) Plata serviciilor medicale acordate pacienților internați de către medicii prevăzuți la
alin. (1) se efectuează în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.
56