CURSUL 2.

SISTEMUL DE SĂNĂTATE
Cerințe:
 Definițiile sistemului de sănătate
 Particularitățile sistemului de sănătate
 Structura unui sistem de sănătate
 Modalitățile de finanțare a unui sistem de sănătate
 Caracteristicile sistemului de sănătate din România

SEMINAR 2. SISTEMUL DE SĂNĂTATE

Cerințe:
 Relațiile care se stabilesc în cadrul unui sistem de sănătate.
 Avantajele și dezavantajele sistemului de sănătate din România.
 Rolul managerilor în sistemele de sănătate din perspectiva marketingului.
 Principalele responsabilități ale organizațiilor de îngrijiri de sănătate.
Exemple.

1. Definiții

Def. 1. Sistemul de sănătate este ansamblul organizaţiilor de sănătate

care îl compun. Acestea sunt diferite din punctul de vedere al structurii
organizatorice, al logisticii, al scopului propus, al culturii organizaţionale, însă
numitorul lor comun este reprezentat de pacient.
Organizaţiile de sănătate sunt sisteme structurate de interacţiune cu scopul
promovării, menţinerii şi ameliorării stării de sănătate a populaţiei. Ele pot fi:
spitale, centre de diagnostic şi tratament, policlinici, dispensare, cabinete
medicale, laboratoare medicale, staţii de salvare etc.
Def. 2. Sistemul de sănătate este ansamblul resurselor ce oferă îngrijiri
medicale și promovează un stil de viață sănătos, și relațiile dintre ele.
Def. 3. Sistemul de sănătate reprezintă totalitatea resurselor de
promovarea sănătății, de profilaxie, de îngrijiri medicale, incluzând
organizațiile medicale și relațiile dintre ele.

1
Def. 4. Sistemul de sănătate este produsul interacțiunii dintre valorile
culturale naționale, tehnologie și organizații.

2. Elementele particulare ale unui sistem de sănătate

 Servicii direcţionate către pacient, ca scop principal al sistemului;
 Creşterea calităţii serviciilor de sănătate oferite;
 Responsabilitatea conducerii în domeniul resurselor umane şi
materiale;
 Implicarea grupurilor de interes interne (medici, salariaţi) şi externe
(Ministerul Sănătăţii, pacienţi), în realizarea obiectivelor propuse de
unitatea sanitară respectivă.

Sistemul de sănătate este direct dependent de finanţare – respectiv de

procentul din PIB alocat de fiecare țară– care este destinat descoperirii bolilor în
stadii incipiente, reducerii morbidităţii şi optimizarii relaţiei cost-eficienţă.

3. Condițiile unui sistem de sănătate performant

 acoperirea generală;
 accesibilitate promptă;
 pertinenţa faţă de nevoi;
 echitatea;
 posibilitatea de alegere;
 eficacitatea;
 eficienţa înaltă;
 accesibilitatea socială largă;
 responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică.

Un sistem real de sănătate nu poate să deţină toate aceste calităţi şi, chiar
dacă ar răspunde tuturor acestor cerinţe, el nu se poate menţine în această stare,
fiind într-o schimbare permanentă reclamată de condiţiile socio-economice şi de
aşteptările mereu crescânde ale pacienţilor.

4. Clasificarea sistemelor de sănătate

Sistemele de sănătate pot fi clasificate după mai multe criterii:
4.1. după modul de finanţare
a) în funcţie de sursă:
b) în funcţie de gradul de acoperire a populaţiei cu îngrijiri de
sănătate:
2
 c) în funcţie de tipul plăţii
d) în funcţie de renumerarea medicilor

4.2. după tipul relaţiilor

a) între medic şi pacient
b) între medic- pacient – terţ

4.3. după rolul statului

a) sisteme liberale
b) sisteme naţionale
c) sisteme intermediare

5. Obiectivele unui sistem de sănătate

Principalele obiective ale unui sistem de sănătate sunt:
 îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi ţinerea sub control a
epidemiilor;
 oferirea de servicii de sănătate la standarde înalte;
 asigurarea accesului echitabil la serviciile medicale

6. Obiectivele sistemului de sănătate din România

Sistemul de sănătate din România este centrat pe pacient și e bazat pe
principiile accesului universal la calitate și pe servicii de îngrijire a sănătății
echitabil finanțate, care sunt centrate în jurul a 7 zone majore:
 Consolidarea sistemului de sănătate
 Managementul sistemului de sănătate
 Organizarea serviciilor de sănătate
 Finanțarea sistemului de sănătate
 Resurse umane
 Infrastructura
 Tehnologii medicale

7. Modele de sisteme de sănătate

În prezent, la nivel mondial, există trei mari modele de sisteme de îngrijiri
de sănătate:
 Sistem de tip Bismark - după Otto von Bismark (1815-1898), care l-a
introdus în Germania la sfârșitul secolului al XIX-lea, bazat pe prime de
asigurare obligatorie ce depind de venitul realizat și nu de starea de sănătate
a persoanelor asigurate; sisteme asemănătoare se întâlnesc în Franța, Belgia,
3
 Olanda, Luxemburg, Austria, Japonia.
 Sistem de tip Beveridge – după William Henry Beveridge (1879-1963),
care l-a introdus în Anglia în 1948, principala sursă de finanțare fiind
impozitele, model preluat în mai multe țări europene (Spania, Portugalia,
Italia, Irlanda, Suedia, Norvegia etc.) și în Canada;
 Sistem de asigurări private de sănătate (adoptat în SUA), în care
finanțarea se bazează pe prime de asigurare stabilite în funcție de starea de
sănătate, respectiv de riscurile persoanelor asigurate. Există peste 1000 de
companii de asigurări private care finanțează 32% din cheltuielile sanitare.

8. Structura sistemului de sănătate

Prin modul în care este organizat în prezent, sistemul de sănătate românesc
a preluat câte puţin din fiecare model descris anterior:
 de la britanici a fost preluat modul de organizare a asistenţei primare,
 de la francezi şi nemţi – principiul solidarităţii şi echităţii,
 de la americani s-a preluat organizarea spitalelor prin sistemul DRG (plata
medicilor în funcţie de cazurile rezolvate).

Accelerarea schimbărilor conjuncturale impune sistemelor de sănătate să se

orienteze accelerat către viitor, fără a ignora necesităţile actuale. Iar strategia de
viitor nu poate fi gândită şi realizată fără capacităţi de management şi marketing de
adaptabilitate maximă şi rapidă la schimbări şi decizii prompte şi eficiente orientate
spre satisfacerea cât mai completă a nevoilor pacienţilor.

9. Finanţarea sistemului de sănătate

Serviciile de sănătate – spre deosebire de alte servicii – sunt solicitate de un
număr foarte mare de persoane.
Din motive de echitate, în aproape toate ţările există o politică naţională
sanitară care stabileşte cum se realizează accesul la consumul de îngrijiri medicale
şi cine plăteşte pentru acestea.
Mecanismul de finanţare reprezintă instrumentul de punere în practică a
acestei politici. Acest mecanism cuprinde: colectarea resurselor pentru plata
îngrijirilor medicale, alocarea lor şi plata factorilor de producţie.
 COLECTAREA RESURSELOR
Principalele surse de colectare sunt:
 Impozitele generale – care sunt colectate la bugetul statului şi
apoi distribuite sistemului sanitar conform bugetului aprobat
de organismul abilitat (de obicei Parlamentul).

4
  Primele de asigurare obligatorii – pentru toată populaţia,
indiferent de starea de sănătate a celor care plătesc;
 Primele de asigurare voluntare (opţionale) – care sunt
corelate cu starea de sănătate a persoanelor asigurate,
respectiv cu riscul de a se îmbolnăvi sau cu riscurile unei
anumite comunităţi.
 Plata directă a serviciilor medicale - „din buzunar”, în
momentul utilizării serviciilor.
Alte surse de finanţare ale sistemului de sănătate public sunt creditele
nerambursabile, pentru investiţii – de asemenea din bugetul de stat - diferite
transferuri de la bugetul de stat cu destinaţie specială, veniturile extrabugetare (de
exemplu, contracte de închiriere, cesiunea spaţiilor), donaţiile şi sponsorizările.
 ALOCAREA FONDURILOR
Alocarea fondurilor se realizează în plan regional, către sectoarele de
sănătate (nivel primar, secundar, terţiar) şi către prestatorii de servicii de sănătate
(spitale, dispensare, policlinici, cabinete private).
 MODUL DE PLATĂ AL FURNIZORILOR DE SERVICII SANITARE se
realizează cel mai des prin salariu, plata la oră, plată la cazuri rezolvate,
plată pe consultații, etc.

10. Sistemul asigurărilor de sănătate

În 1997, România a introdus un nou sistem de asigurări de sănătate prin
Legea nr. 145/1997, bazat pe modelul Bismarck care, la rândul lui, se bazează pe
sistemul asigurărilor sociale de sănătate dependente de venituri, dar şi sub influenţa
altor modele după cum urmează:
- modelul Semashko este axat pe finanţarea sistemul de sănătate din bugetul
asigurărilor sociale de stat, adică Trezoreria Statului;
- modelul Beveridge constă în principiul alegerii medicului de familie de
către pacienţi si finanţarea acestora din plata impozitelor şi taxelor;
Asigurările de sănătate sunt principalul sistem de finanţare a sistemului de
sănătate românesc.
Asigurările sunt de două tipuri: asigurare socială şi asigurare privată.
Diferenţa dintre cele două constă în faptul că asigurarea socială este obligatorie iar
primele şi beneficiile se stabilesc în funcţie de legislaţia în vigoare şi normele

5
societăţii de asigurări în sistem public sau privat. Mai există şi alte forme de
asigurări dar nu atât de întâlnite în ţara noastră.
Modalităţile care asigură o acoperire a cheltuielilor din domeniul sanitar
sunt:
 creşterea sistemului de impozitare;
 crearea locurilor de muncă;
 obligaţia de a plăti cotizaţie la fondul de sănătate de către populaţia activă
din ţară şi străinătate;
 reducerea muncii „la negru”;
 creşterea gradului asiguraţilor în sistem privat;
 creşterea implicării comunităţilor locale în finanţarea sistemelor sanitare
regionale.