PROIECT

MODELE DE FINANŢARE ALE SISTEMELOR DE

SĂNĂTATE ALE STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII
EUROPENE

FINANŢAREA SECTORULUI DE SĂNĂTATE IN UNIUNEA

EUROPEANĂ
 Finanţarea şi organizarea sistemului de sănătate în statele membre ale
Uniunii Europene urmăresc tradiţiile instituţionale, politice şi socio-
economice naţionale.
Acestea se concretizează într-o serie de obiective sociale în materie de
finanţare şi de oferte de servicii de îngrijire medicale eficiente şi la un preţ
abordabil.
În interiorul fiecărei ţări valoarea relativă, repartizată pe fiecare
obiectiv, variază într-o manieră considerabilă, potrivit sistemelor naţionale,
precum şi între sectorul de sănătate şi alte sectoare de acţiune ale puterii
publice.
Pentru finanţarea unui sistem de sănătate este necesar să se colecteze
bani de la populaţie pentru a putea contracta furnizorii de servicii medicale.
Obiectivul principal al sistemelor este acela de a repartiza costurile
serviciilor medicale între persoanele bolnave şi cele sănătoase şi de
modulare a lor în funcţie de resursele de care fiecare individ dispune.Acest
mecanism de solidaritate reflectă consensul care se intâlneşte în cadrul
Uniunii Europene conform căruia sănătatea nu poate fi abandonată
mecanismelor pieţii.
Fiecare stat membru şi-a dezvoltat propriile mecanisme de finanţare.
Toate sistemele sunt mai mult sau mai puţin hibride, în măsura în care
acestea se sprijină pe o combinaţie de surse de finanţare, dar majoritatea
fondurilor sunt controlate direct sau indirect de către stat. Doar într-o mică
proporţie sunt plătitte în mod direct.
Sistemele de sănătate din Uniunea Europeană sunt finanţate prin
contribuţii publice sau prin contribuţii directe.
Se disting trei sisteme de finanţare predominante în Uniunea Europeană:
 1.) – modelul de tip Beveridge – se caracterizează prin finanţare
publică pe baza impozitelor
2.) – modelul de tip Bismark – finanţarea se realizează prin
intermediul asigurării obligatorie
3.) – finanţare privată prin asigurări voluntare

1.) Modelul de tip Beveridge ( serviciul naţional de sănătate)

a fost imaginat de britanici şi funcţionează în: Anglia,
Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Grecia, Italia,
Portugalia, Spania.

Caracteristici: - sursa de finanţare

¤ Bugetul de stat – finanţarea se realizează din
taxele ţi impozitele generale.
- administrarea fondului destinat asigurărilor
sociale
¤ administrarea se face eexclusiv de către stat.
- nivelul beneficiilor
¤ beneficiile sunt constante şi relativ scăzute
ca nivel
- importanţa asigurărilor private
¤ mare
În acest sistem accesul este liber pentru toţi cetăţenii, acoperirea este
generală, conducerea se asigură prin intermediul autorităţiilor de stat,
medicii sunt fie salariaţi, fie plătiţi în funcţie de capitaţie şi se practică co-
plata.
Avantaje:
- relativ neoneros
- impact pozitiv asupra stării de sănătate

Dezavantaje:
- medicii sunt lipsiţi de stimulente
- există liste lungi de aşteptare pentru anumite acte
medicale
- sistemul are o doză ridicată de birocraţie

2.) Modelul tip Bismark ( sistem de asigurări sociale de

sănătate) – operează în ţări precum Austria, Germania,
Belgia, Franţa, Olanda.

Caracteristici: - sursa de finanţare

¤ Fondul de Asigurări sociale- contribuţiile
indivizilor se constituie într-un fond distinct
- administrarea fondului destinat asigurărilor
sociale
¤ fondul este administrat cel mai frecvent în regim
tripartrit: statul, contribuabilii şi beneficiarii, prin
reprezentanţi ai unor asociaţii a acestora
şomaj: stat – sindicate – patronat
 pensii: stat – pensionari – angajatori
sănătate: stat- medici – sindicate
- nivelul beneficiilor
¤ beneficiile sunt corelate cu veniturile, respectiv
nivelul contribuţiei
- importanţa asigurărilor private
¤ scăzută

Avantaje:
- performanţe medicale relativ înalte

Dezavantaje:
- cele mai ridicate costuri
- generează consum indus ridicat cu posibilitatea
apariţiei unor fenomene perverse cum sunt riscul
moral ( la un serviciu al cărui preţ este zero, cererea
va depăşi întotdeauna oferta) sau selecţia adversă ( se
refuză asigurarea grupurilor costisitoare)

Tabel
Modele de finanţare ale sistemelor de sănătate ale statelor membre
Ţări Sistemul de finanţare Principalele surse de
dominant finanţare
complementare
Marea Britanie, Public - fiscalitate Asigurare voluntară
Finlanada, Grecia, privată, plăţi directe
Irlanda, Italia, Suedia ,
Spania
Danemarca, Portugalia, Public - fiscalitate Plăţi directe
Austria, Germania, Public- asigurări sociale Asigurare voluntară
Belgia, Franţa, obligatorii privată, plăţi directe,
Luxemburg fiscalitate
Olanda Combinaţie între Fiscalitate şi plăţi
asigurări sociale directe
obligatorii şi asigurări
voluntare private

Participarea pacienţilor contribuie într-o proporţie variată la finanţarea

îngrijirilor medicale în toate ţările membre.
Majoritatea statelor membre aplică dispoziţii de exonerare de la participare
la toate costurile a categoriilor cu venituri mici şi altor grupuri defavorizate.
Asigurările obligatorii precum şi asigurările voluntare sunt
administrate de case de asigurare, organisme autonome ce colectează
contribuţiile în funcţie de venituri pentru a le redistribui sub forma de
beneficii în momentul utilizării serviciilor medicale , ori de rambursare a
cheltuielilor angajate.
Modul de finanţare al spitalelor variază de la un stat la altul,
principalele forme fiind: tariful pe zi de spitalizare, şi tariful pe grupe
diagnostic clinic.
Priorităţile actuale:
În toate ţările membre ale Uniunii Europene se constată azi o
insatisfacţie faţă de modalităţile de finanţare şi de furnizare a serviciilor
medicale. Principalele probleme comune le reprezintă: carenţele lor în
materie de echitate şi egalitate la accesul la serviciile medicale, de control
asupra cheltuielilor, de utilizare eficientă a resurselor şi de control al calităţii
serviciilor medicale. Aceste preocupări comune conduc la strategii
convergente sau specifice după caz.
Asupra planului de stabilitate socială, prioritatea constă în garantarea
îngrijirilor medicale pentru persoanele în vârstă, adaptate mai bine la nevoile
lor.Se cercetează un echilibru între îngrijirile la domiciliu,îngrijiri
comunitare şi servicii spitaliceşti.
Pe de altă parte îmbătrânirea populaţiei se traduce printr-o progresie a
afecţiunilor cronice.Acest fapt conduce la mai multe eforturi pentru
prevenirea bolilor uşor evitabile cu sau fără îngrijiri medicale bazate pe
tehnologii costisitoare.
În majoritatea statelor membre este utilizat principiul universalităţii de
acces la îngrijiri, egalitatea de acces rămânând o preocupare constantă a
sistemelor de sănătate, aceastea depinzând de numeroşi factori care nu sunt
direct legaţi de sănătate. Eforturile în acest domeniu sunt neapărat
multidisciplinare şi transsectoriale şi atenţia se îndreaptă cu prioritate către
educaţia pentru sănătate, la fel ca şi către lupta împotriva excluderii.
Toate statele membre pun în practică politicile de stăpânire a cheltuielilor
pentru îmbătrânirea populaţiei, implicaţiile financiare de dezvoltare
tehnologică, aşteptările crescânde ale consumatorilor ce apar în mod
neprevăzut asupra sistemelor de sănătate puternic inflaţioniste.Raţionalizarea
şi optimizarea serviciilor de sănătate cu urmărirea raportului cost-eficacitate,
adică mai multe îngrijiri şi rezultate sanitare pe 1 Euro cheltuieli.
 Studiul eficienţei implică maximizarea calităţii serviciilor luând în
considerare constrângerile economice existente în scopul ameliorării stării
de sănătate şi a gradului de satisfacţie al populaţiei.