MODUL VI.

Sisteme de îngrijiri de sănătate

1.Componentele unui sistem de îngrijiri de sănătate

 producerea şi dezvoltarea de resurse (resursele umane, facilităţile sanitare,

bunurile sanitare, cunoştinţele/competentele)
Resursele umane sunt reprezentate de medici de diverse specialităţi, farmacişti, asistente
medicale (la 10.000 locuitori), moaşe, biologi, psihologi, sociologi, asistenţi sociali,
ingineri, economişti, informaticieni ş.a. Aceştia contribuie, direct sau indirect, la
furnizarea de îngrijiri de sănătate. Facilităţile sanitare includ unităţi medicale: spitalele,
cabinetele de MG/ MF, farmaciile, centrele de diagnostic şi tratament, policlinicile,
sanatoriile etc. Acestea pot funcţiona în sistem public sau privat.
 suportul financiar;
În funcţie de tipul predominant de finanţare a programelor/ingrijirilor de sănătate, putem
avea un SIS liberal (>50% asigurări/cheltuieli private), de asigurări publice obligatorii
(>50% asigurări publice) sau sistem naţional de sănătate (finantat de la buget >50% din
impozite şi taxe).
Dezvoltarea şi organizarea variatelor resurse pentru sănătate sub formă de programe sunt
legate de existenţa surselor de finanţare care pot fi:
 taxele şi impozitele (bugetul de stat);
 asigurarea obligatorie;
 asigurarea voluntară (privată);
 plata directă, co-plata;
 donaţiile;
 împrumuturile din partea unor organisme internaţionale.
 organizarea de programe (dupa finantare pot fi guvernamentale, din bani publici,
programe CNASS, ale Ministerului Sanatatii sau neguvernamentale, sustinute de
ONG);
Finanţarea programelor se poate face de către guvern, de organizaţii neguvernamentale
(ONG) non profit sau de organizaţii „pentru profit”. Proporţia între aceste tipuri de
programe determină caracteristicile definitorii ale SIS.
 managementul (planificare, administrare, reglementare, evaluare);
 furnizarea de servicii sănătate preventive, curative, de îngrijire şi recuperare.

2.Finanţarea prin taxe şi impozite

Prin aceasta modalitate de finantare, fondurile se aduna la bugetul de stat

al unei tari, iar de aici sunt destinate sectoarelor socio-economice, inclusiv pentru
sanatate. Accesul la asistenta medicaql este universal, acoperirea populatiei fiind
general. Populatia contribuie la realizarea acestor fonduri în functie de venit si
nu de riscul individual. În finantarea ce se realizeaza de la bugetul de stat, banii provin
din mai multe surse:
• impozite generale;
• taxe cu destinatie speciala pentru sanatate: taxa pe venit; taxa pe valoarea adugat;
taxe de import/export (accize la cafea, tigari, alcool).
• alte venituri bugetare:
- donayiile;
- împrumuturile externe din partea unor organisme internationale;
Finantarea de la bugetul de stat, realizata sub forma de taxe si impozite,
este specifica tarilor care au un sistem national de sanatate, reprezentând principala sursa
de fonduri. Finantarea prin taxe si impozite este o resursa stabil, cu caracter universal si
usor de colectat, a carei proportie variaza de la o tara la alta (pentru cele cu sistem
national de sanatate). Deci, banii obtinuti din taxe si impozite se adun si
formeaza bugetul de stat al unei tari. Însa, de cele mai multe ori, fondurile colectate nu
reprezinta o sursa stabila de finantare a sanatatii deoarece, pentru unele
guverne, sanatatea nu reprezinta o prioritate, politicul având un rol important în
distribuirea fondurilor alocate sanatatii. Acest lucru însemnând ca, anumite fonduri, ce
sunt alocate pentru diferite
sectoare, pot fi favorizate, iar altele nu, fenomen determinat de anumite sfere de
influenta. De exemplu, programele cu caracter preventiv sunt finantate de la bugetul de
stat prin Ministerul Sanatatii si Familiei. Donatiile si împrumuturile externe ce provin de la
organizatii internationale, cum sunt OMS, Banca Mondiala, asigura sprijinul financiar
destinat sectorului sanitar din tarile sarace. Pentru ele, rambursarea creditului se face tot
de la bugetul de stat. Indiferent de tipul de sistem de sanatate, bugetul reprezinta o
sursa de finantare. Dar, atunci când ea este, însa, principala suras de finantare, vorbim
despre sisteme nationale de sanatate. În tari precum Marea Britanie, Canada, Spania,
functioneaza un sistem naional de sanatate

3.Asigurarea obligatorie de sanatate: definitie, avantaje, dezavantaje

Asigurarea socială de sănătate este acea formă de asigurare prin care indivizii sunt
obligaţi să plătească prime către asigurator, prime care nu sunt legate de riscul de boală,
ci de venitul fiecăruia. Asigurarea este o modalitate de a împărţi riscurile, riscul fiind
probabilitatea de a apărea o pierdere/afectare a starii de sanatate. Riscul se poate asocia
cu două tipuri de evenimente: care nu pot fi prevăzute (accidente rutiere, fracturi prin
cădere, incendii etc.) şi evenimente care pot fi prevăzute (moartea, îmbătrânirea,
îmbolnăvirea).
Un dezavantaj al sistemelor de asigurări sociale ar fi acela că generează hazardul sau
riscul moral. Acesta este fenomenul prin care apare un supraconsum de îngrijiri de
sănătate atunci când pacienţii nu plătesc nimic în momentul când beneficiază de îngrijiri
de sănătate si nu este precizat foarte clar pachetul de ingrijiri de baza. Se descrie un risc
moral al consumatorului, determinat de tendinţa de a abuza de îngrijiri de sănătate,
deoarece nu plăteşte nimic în momentul consumului (A), dar şi tendinţa de a avea sau
menţine un stil de viaţa cu numeroase riscuri (fumat, obezitate, sedentarism), ştiind, de
asemenea, că nu plăteşte nimic, în caz de îmbolnăvire (B).
În cazul furnizorului, acesta poate induce o creştere a cererii de servicii a pacientului
(ştiind că pacientul nu plăteşte nimic direct). Acest fenomen apare, în special, în sistemul
de plată pe serviciu a furnizorilor (C).
Atenuarea hazardului moral al consumatorului se poate implementa prin:
• introducerea de co-plăţi deductibile; controlul riguros/verificarea/justificarea serviciilor
ce urmeaza a fi decontate. În cadrul acestui sistem, guvernul contribuie cu fonduri de la
bugetul de stat pentru a finanta obiective precise, care sunt suportate de asigurari, ca de
exemplu, programe de sanatate de interes national, dotarea cu aparatura de înalt
performanta. Acest model de finantare se bazeaza pe „solidaritate”, în sensul ca sumele
de bani care se obtin de la cei „bogati” îi sustin si pe cei cu venituri mai mici.
4.Asigurarea voluntară (privată): definitie, avantaje, dezavantaje

Asigurarea privat de sntate (voluntar), este oferit de companiile de asigurare pentru

profit sau non-profit. Aceasta este oferit pe baze individuale sau de grup. Asigurarile
private reprezint o surs suplimentar de venituri pentru sntate. În acest tip de asigurare se
ia în calcul riscul persoanei de a se îmbolnvi. Cei care se asigur vor plti primele de
asigurare în func-ie de serviciile care se estimeaz c ar putea fi oferite în caz de îmboln-
vire. Astfel, cei care fac parte din grupurile cu risc crescut vor plti mai mult, iar cei cu
risc mai mic vor plti mai pu-in. Chiar dac asigurrile private de sntate reprezint o surs de
venit în plus pentru sntate, totu i ridic probleme din cauza costurilor ridicate i a
problemelor de echitate. Costurile administrative mari pentru astfel de asigurri sunt
explicate prin costurile de marketing, ce sunt foarte ridicate, tocmai pentru a putea vinde
asigurarea cât mai multor persoane. Singurul stat din lume care are un sistem de sntate
bazat în mod majoritar pe asigurrile private de sntate este cel american, consecin- a
intereselor de grup politice. Îns, chiar i aici, guvernul acord asisten- medical pentru
grupurile defavorizate prin intermediul a dou programe:
MEDICAID – destinat persoanelor foarte srace;
MEDICARE – oferit persoanelor cu handicap i vârstnicilor, program care acoper aproximativ
38 milioane de persoane; 15% din americani nu au nici o form de asigurare medical. De
asemenea, Statele Unite ale Americii de-in cel mai ridicat nivel în cea ce prive te
cheltuielile private de sntate: 13% din PIB i 4499 $ SUA per capita (exprimat în unit-i
monetare; comparativ cu Elve-ia – 10,7%, Germania 10,6%, Fran-a – 9,5%, Japonia – 7,8%,
Anglia – 7,3%).
Asigurarea voluntară de sănătate ia în considerare riscul individului (prima actuarială)
sau riscul unui grup de indivizi (prima comunitară, aceeaşi pentru toţi membrii grupului,
de regulă, angajaţii unei firme) de a face o boală. Asiguraţii vor plăti prime
corespunzătoare serviciilor care se estimează că ar putea fi furnizate în caz de
îmbolnăvire, mărimea contribuţiei depinzând, de asemenea, de pachetul de servicii
furnizate, dar şi de cheltuielile administrative supraadăugate, precum şi marginea de
profit (până la 40-50% din valoarea primei de asigurare). Persoanele considerate a fi în
grupurile cu risc vor plăti mai mult, iar cei cu risc minim vor plăti mai puţin.

5.Plata directă (integrală, co-plata şi co-asigurarea)

Exist mai multe tipuri de plata directa:

• plata în totalitate a serviciilor medicale (plata din buzunar);
• co-plata (o sum fix pentru fiecare vizit medical);
• co-asigurarea (un anumit procent din costul vizitei);

Plata în totalitate a serviciilor medicale (plata din buzunar)

• plata direct prin plata în totalitate a serviciilor medicale (plata din buzunar), este
specific, de regul, sectorului privat, atunci când se solicit servicii în unit-i medicale
private cu care nu exist contract de asigurri (asigurare privat);
• o întâlnim, de asemenea, atunci când o persoan solicit, de exemplu, un anumit serviciu
medical, care nu figureaz în pachetul de baz de îngrijiri de sntate i care nu este
considerat a fi util, fie de medicul de familie, fie de medicul specialist din spital. Studiile
efectuate au artat c introducerea modalit-ilor directe de plat nu a condus la o cre tere
semnificativ a fondurilor destinate snt-ii i nici la o îmbunt-ire a serviciilor furnizate ctre
popula-ie. Din totalul cheltuielilor destinate snt-ii, plata direct are o pondere ce
variaz mult de la o -ar la alta (tabel 8-2)
Co-plata i co-asigurarea sunt întâlnite cu precdere în sectorul public al
furnizrii de servicii medicale. Co-plata reprezint plata suplimentar a unei sume fixe pentru
fiecare vizit medical (în momentul consumului), restul din costul vizitei fiind acoperit de
asigurarea medical. Co-plata reprezint o modalitate care poate ajuta la îmbunt-irea
eficientei serviciilor de sntate pentru furnizorii i beneficiarii acestor servicii, deoarece ar
putea fi oferit la un nivel ridicat sau sczut, ceea ce ar descuraja utilizarea unui anumit tip
de serviciu destinat îmbunt-irii snt-ii. De exemplu, medicii vor fi mai aten-i la prescrierea
în exces sau utilizarea nera-ional a serviciilor, dac tiu c pacien-ii trebuie s plteasc direct,
dar, mai cu seam, sunt interesa-i atunci când tiu c pacien-ii pot schimba medicul de
familie, iar venitul medicului de familie depinde de numrul de pacien-i înscri i pe lista sa.
De asemenea, co-plata reprezint o modalitate de a controla costul medicamentelor.
Astfel, la medicamentele compensate se practic a a-numitele preturi de referinta, adic
pre-ul minim al produsului comercial cel mai ieftin dintre
produsele comerciale care au aceea i substan- activ i în aceea i concentra-ie.
Aspectele pozitive determinate prin finan-area prin pl-i directe sunt date
de:
• cre terea calit-ii serviciilor;
• atât medicii cât i pacien-ii au un grad mai mare de responsabilitate datorit reducerii
serviciilor care nu sunt necesare.
Problemele pe care le ridic pl-ile directe se refer la persoanele defavorizate din punct de
vedere financiar i vârstnicii, categorie de persoane care i-ar
putea reduce consumul de îngrijiri necesare din cauza costurilor ridicate pe care
nu i le pot permite.

6.Modalităţi de plată/remunerare personal medical

Modalităţi de plată/remunerare
Cele mai frecvent utilizate modalităţi de plată ale furnizorilor de servicii de sănătate
(medici) sunt: capitaţia; salariul; plata pe serviciu.

Plata per capita constă dintr-o sumă fixă pe care medicul o primeşte pentru fiecare
pacient înscris pe lista sa, indiferent de starea de sănătate şi după ce, în prealabil, au fost
stabiliţi o serie de parametri, cum ar fi vârsta (de exemplu, pentru sugari şi vârstnici plata
per capita este mai mare) şi zona geografică în care este situat cabinetul medical. Acest
tip de plată se aplică mai ales în asistenţa primară, cu bune rezultate în ce priveşte
controlul cheltuielilor; în plus, încurajează serviciile preventive.
Ca dezavantaje, se remarcă:
tendinţa de a creşte numărul de trimiteri către asistenţa medicală secundară, cu scopul
reducerii volumului propriu de muncă;
există riscul de a nu oferi motivaţie suficientă furnizorilor pentru a presta servicii de
înaltă calitate;
apariţia frecventă a fenomenului de selecţie a pacienţilor buni, fără probleme majore de
sănătate ("cream skimming") .
Plata pe serviciu/plata pe act medical este utilizată cel mai frecvent şi constă dintr-o
sumă de bani concordantă cu tipul şi volumul serviciilor prestate. Calitatea serviciilor
oferite în acest regim de plată este foarte bună.
Există însă dificultăţi legate de controlul cheltuielilor, în sensul că furnizorul poate cere
atât de mult cât este dispusă piaţa să plătească, în absenţa unor reglementări clare şi în
plus, poate presta servicii mult peste numărul celor considerate a fi necesare (cerere
indusă de ofertă), ambele în ideea de a-şi spori veniturile şi eventual, de a modifica
pozitiv propria imagine profesională. Acest mod de plată încurajează serviciile curative.
Plata pe serviciu este caracteristică sectorului privat de îngrijiri de sănătate, dar se aplică
şi în domeniul asigurărilor sociale (în asistenţa primară şi cea de specialitate din
ambulatoriu).
Salarizarea se bazează pe un contract de muncă dintre furnizor şi angajator, în care plata
se face lunar, pentru un anumit număr de ore lucrate.
Costurile administrative sunt reduse, iar cheltuielile cu salarizarea pot fi uşor de
planificat.
Angajatul lucrează pe baza unui orar, nefiind plătit pentru cantitatea serviciilor furnizate,
ci pentru timpul în care a fost prezent în unitate. Suma plătită este aceeaşi şi nu ţine cont
de numărul de pacienţi trataţi, ca urmare, nu oferă motivaţie pentru servicii de calitate şi
poate duce la creşterea numărului de trimiteri către specialişti.

7.Raportarea la risc, selecţia adversă, riscul moral

Raportarea la risc
Evaluarea riscului individual (raportarea primei de asigurare la riscul de boală) duce la
tendinţa de a exclude din schema de asigurare, persoanele cu riscuri mari de boală
(bătrâni, bolnavi cronici), pentru care primele de asigurare ar trebui să fie foarte mari.
Firmele de asigurare vor căuta să asigure oameni sănătoşi şi cu un status socio-economic
bun, deci vor selecta persoane cu riscuri mici de boală . În acelaşi timp, indivizii care
urmăresc să-şi facă o asigurare privată, vor căuta să “profite” cât mai mult în schimbul
primelor plătite; mulţi dintre ei pot fi sănătoşi, deci să nu aibă nevoie de îngrijiri,
existând astfel, probabilitatea de a părăsi firma respectivă de asigurări.
Selecţia adversă
În general, persoanele care au suspiciuni sau o problemă cunoscută de sănătate, vor dori
să se înscrie la un fond privat, spre deosebire de cei sănătoşi, care pot temporiza
momentul înscrierii. Acest fenomen prin care societăţile de asigurări selectează efectiv pe
cei cu riscuri crescute si care isi permit acea asigurare, iar cei cu riscuri foarte crescute
sunt adeseori exclusi din cauza statusului socio-economic precar este cunoscut sub
numele de selecţie adversă.
Hazardul/Riscul Moral similar celui din asigurarile sociale/obligatorii
Solutii posibile: co-plata deductibilă; reducerea primei de asigurare atunci când utilizarea
serviciilor este redusă; controlul riguros/verificarea/justificarea serviciilor ce urmeaza a fi
decontate reducerea primei de asigurare în cazul pacienţilor care sănătoşi fiind, recurg
mai rar la serviciile de sănătate.

8.Principalele caracteristici ale unui SIS bine organizat

acoperire generală cu servicii medicale de baza;

 accesibilitatea populaţiei la îngrijiri de sănătate dpdv economic, geografic şi
temporal;
 performanţa medicală (calitatea actului medical), satisfacţia utilizatorilor şi a
furnizorilor;
 continuitatea îngrijirilor de sănătate (pacienţii rămân la acelaşi medic de familie
timp cât mai îndelungat);
  oferirea de servicii în concordanţă cu profilul de morbiditate şi mortalitate din
zonă;
 echitate sau acces egal al tuturor indivizilor la îngrijiri de sănătate, indiferent de
sex, varsta, rasa etc;
 posibilitatea pacientului de a alege furnizorul de îngrijiri de sănătate;
 acceptabilitatea socială largă a îngrijirilor furnizate;
 rentabilitatea sistemului cu eficienţă (obţinerea de rezultate cât mai bune cu
resurse cât mai mici) şi eficacitate (obţinerea obiectivului dorit) crescute;
 responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică.

9.Sistemul Naţional de Sănătate tip Beveridge

Sistemul naţional de sănătate (SNS) fundamentat în 1948 de guvernul laburist de după al

II-lea Război Mondial, urmăreşte acoperirea universală (a întregii populaţii) sub aspectul
îngrijirilor de sănătate şi are ca sursă principală de finanţare taxele generale (finanţare
de la buget). Cheltuielile pentru sănătate au fost 4070 $ SUA per capita, reprezentând
9,3% din PIB. Alte caracteristici ale SNS sunt: accesul la îngrijiri de sănătate liber pentru
toţi cetăţenii; există în paralel şi un sector privat cu unităţi medicale private şi case de
asigurări private; conducerea întregii asistenţe se asigură prin intermediul autorităţilor de
stat. SNS are un grad relativ ridicat de centralizare comparativ cu sistemul de asigurări
sociale.
Eficienţa crescută a SNS britanic este datorată medicilor de familie (General Practitioner)
care sunt plătiţi per capita şi pot primi sume suplimentare pentru numărul de imunizări,
examinări tip screening pentru diferite tipuri de cancer etc. Medicii specialişti din
spitalele de stat sunt în majoritate salariaţi. Principalul inconvenient în SNS este
reprezentat de „listele de aşteptare” pe care se înscriu pacienţii cronici pentru a
beneficia de consultaţie la cabinetul medicului de familie.
Pacienţii îşi pot alege liber medicul de familie, existând însă o serie de limitări pentru
medicul specialist şi spitalul unde ar putea fi referiţi ulterior. Ca şi în ţara noastră,
medicul de familie reprezintă primul contact al individului cu sistemul de îngrijiri de
sănătate, fiind cel care decide oportunitatea trimiterii pacientului la specialist.
Astfel, cei doi indicatori sintetici care reflectă nu numai eficienţa serviciilor de sănătate ci
şi nivelul de dezvoltare socio-economică sunt: speranţa de viaţă la naştere la femei 83 ani,
la bărbaţi 79 ani şi mortalitatea infantilă de 3,9 decese 0-1 an /1000 născuţi vii.
Natalitatea 12 nascuti vii/1000 locuitori, mortalitatea generala 9 decese/1000 locuitori.

10.Sistemul de asigurări sociale de tip Bismark

Modelul Bismark este un sistem de protecţie socială conceput de omul de stat german Otto
von Bismark (1815-1898) potrivit căruia statul are nu numai o misiune de protejare a
drepturilor recunoscute, dar şi sarcina de a promova prin intermediul instituţiilor specifice
un trai mai bun pentru toţi cetăţenii, cu prioritate pentru cei aflaţi în nevoie.
Se mai întâlnesc sisteme de asigurări sociale de sănătate bazate pe contribuţii obligatorii
către fondurile speciale de sănătate în Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Austria,
Japonia şa.
Principiile care stau la baza acestui sistem sunt:
orice cetăţean trebuie să fie protejat în mod obligatoriu în caz de îmbolnăvire de către o
casă de asigurări (principiul acoperirii universale);
cetăţenii trebuie să contribuie la plata asistenţei lor medicale în funcţie de capacitatea
lor financiară cu o cotă procentuală, aceeaşi pentru întreaga populaţie, dar care poate
varia de la o ţară la alta;
există posibilitatea de liberă opţiune pentru medicul de familie în cazul oricărui asigurat;
între diferitele categorii sociale se crează solidaritate: bolnavii, consumatori de servicii cu
cei sănătoşi care doar contribuie la fondul de sănătate, bătrânii cu tinerii, cei bogaţi cu
cei care au venituri mici, familiile fără copii cu cele cu numeroşi copii (principiul
solidarităţii).
În Germania ca şi în alte ţări cu asigurări sociale, finanţarea serviciilor de sănătate este
mixtă, în sensul că pe lângă fondurile de boală constituite din primele de asigurare, mai
întâlnim şi alte surse: impozitarea, plata directă, co-plată şi asigurările private.
Cheltuielilor de sănătate - 11 % din PIB, 6000 $ SUA per capita.
Medicii de familie şi cei din spital sunt plătiţi, cel mai frecvent, în funcţie de serviciile
prestate.

11.Sistemul de îngrijiri de sănătate bazat pe asigurări private din Statele Unite

SIS american nu este în întregime privatizat, un rol important având şi sectorul public.
Practic, nu există sisteme naţionalizate şi nici sisteme liberale în proporţie de 100%. Peste
tot în lume coexistă sectorul de stat cu cel privat (în proporţii variabile), şi în funcţie de
raportul public/privat respectivul SIS se va încadra într-unul din cele trei mari modele
existente.
Raportul dintre cheltuielile publice de sănătate (47%) şi cele private de sănătate (53%) a
fost relativ constant. La ora actuală în lume, conform raportului OMS World Health
Statistics 2019, Statele Unite se situează pe primul loc în ce priveşte procentul deţinut de
cheltuielile totale de sănătate din PIB (17%- >10 000 $ SUA per capita). Plata directa (out-
of –pocket payment) a fost de 22,4% din totalul cheltuielilor private.
În ciuda acestor sume mari destinate îngrijirilor de sănătate, speranţa de viaţă la naştere
pentru sexul masculin este mai mică cu aproximativ 4 ani faţă de Japonia şi cu 3 ani faţă
de Elveţia. Şi în cazul mortalităţii infantile, în SUA există încă un nivel faţă de alte ţări
industrializate, iar aproximativ 15% din populaţia de vârstă activă (<65 ani) era
neasigurată pana in 2010. Din septembrie 2015 a scazut proportia neasiguratilor sub 10%.
Din banii publici sunt finanţate o serie de programe dintre care Medicaid şi Medicare sunt
cele mai cunoscute. Programul Medicaid este un program mixt federal şi statal ce acoperă
74 milioane de săraci, nevăzători şi persoane cu handicap (2017). Programul Medicare este
susţinut de guvernul federal şi acoperă vârstnicii peste 65 ani. Alte programe
guvernamentale vizează: sănătatea mamei şi copilului; personalul activ din Armată,
Marină, Forţele aeriene şi veteranii; sănătatea indienilor; controlul bolilor infecţioase prin
cele 9 Centers for Disease Control (CDC); educaţia pentru sănătate şi promovarea
sănătăţii; bolnavii psihici, inclusiv cei cu retard psihic, drogaţii şi alcoolicii; sănătatea
mediului etc.
La ora actuală există peste 1000 de companii de asigurări private care finanţează 32% din
cheltuielile sanitare. Dintre acestea, de dată relativ recentă sunt sistemele de asistenţă
medicală integrată (Health Maintainance Organization – HMO) care oferă îngrijiri de
sănătate considerate „de bază” în schimbul unei sume plătite periodic. Medicii din
asistenţa primară sunt încurajaţi prin stimulente financiare pentru rezolvarea problemelor
de sănătate fără consult de specialitate, deci fără trimitere. Acest lucru limitează
cheltuielile în HMO. Pacientul plăteşte o sumă mai mică la înscrierea în HMO comparativ
cu alte companii de asigurări de tip Preferred Provider Organization (PPO) şi nu îşi poate
alege medicul specialist pe care să-l consulte când este necesar.
Libertatea pacientului este mai îngrădită la HMO, comparativ cu PPO unde există
„furnizori preferaţi – preferred providers” şi primele de asigurare sunt mai mari. În PPO
medicii sunt plătiţi per serviciu.
Avantajele sistemului american bazat pe asigurări private de sănătate sunt: stimulente
pentru creşterea eficienţei în serviciile de sănătate; posibilităţile de diagnostic şi
tratament sunt extrem de variate şi de calitate; există posibilitatea de a alege furnizorul
de servicii de sănătate.
Dintre dezavantaje menţionăm: accesibilitate limitată sub aspect economic la serviciile de
sănătate (numerosi americani nefiind incluşi în diferite scheme de asigurări de sănătate);
continuitate scăzută a îngrijirilor; costuri foarte mari.

12.ANALIZA PERFORMANŢEI SISTEMULUI DE INGRIJIRI DE SĂNĂTATE

Cristopher Murray şi Julio Frenck propun un cadru general pentru înţelegerea performanţei
sistemelor de sănătate.
Indicatori de performanţă a sistemului de sănătate
 Indicele Dezvoltării Umane (IDU)
In vederea monitorizării dezvoltării umane, PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare), a dezvoltat un indice al dezvoltării umane, după care, ţările pot fi clasificate
în funcţie de rangul pe care îl ocupă în această clasificare. IDU ia în considerare trei
dimensiuni măsurabile ale dezvoltării umane şi anume:
 viaţă lungă şi sănătoasă,
 populaţie educată/instruita
 un standard de viaţă decent.
Cele trei dimensiuni majore ale IDU sunt:
 longevitatea măsurată prin speranţa de viaţă la naştere;
 nivelul educaţiei - măsurat prin rata de alfabetizare a populaţiei si
 rata de şcolarizare combinată - şcoala primară, secundară şi terţiară;
 nivelul de trai - măsurat prin PIB pe cap de locuitor în PPP US$
 Resurse umane din sanatate
 Cheltuieli pentru sănătate