PARAZITOLOGIE

Parazitologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul morfologiei şi biologiei paraziţilor, precizând
relaţiile care se stabilesc între paraziţi şi gazdele lor.
Paraziții sunt ființe vii, plante sau animale care trăiesc permanent sau temporar pe seama altor ființe
(parazitism), ducând la producerea de boli parazitare, de diferite gravități.
Studiul paraziţilor, al tulburărilor produse de ei în organismul uman parazitat, epidemiologia,
terapia şi combaterea lor constituie parazitologia medicală.
Noţiuni generale de parazitologie
- parazitul este o fiinţă de natură vegetală sau animală care trăieşte temporar sau definitiv pe seama
altei fiinţe vegetale sau animale, producând tulburări evidente;
- parazitismul este un mod de viaţă în care o fiinţă foloseşte în parte sau în totalitate ca mediu
necesar vieţii sale o altă fiinţă;
- gazda este fiinţa pe seama căreia trăieşte parazitul. În funcție de stadiul de dezvoltare gazda poat
fi : gazdă definitivă – organismul care găzduiește paraziții adulți sau unde are loc înmulțirea sexuată;
gazdă intermediară –unde trăiesc forme larvare de parazit sau unde are loc înmulțirea asexuată.
Există paraziţi care trăiesc pe organismul gazdei (ectoparaziţi) relaţia lor numindu-se infestaţie,
intrând în această categorie majoritatea artropodelor parazite şi paraziţi ce pot vieţui în diferite organe,
ţesuturi sau cavităţi ale organismului uman (endoparaziţi), relatia lor fiind de infecţie.
Dintre endoparaziţi unii sunt cavitari (Enterobius vermicularis, Lamblia intestinalis) fiind localizaţi
în lumenul unor organe; alţii sunt tisulari (chistul hidatic, cisticercul) care se pot dezvolta în
parenchimul hepatic, pulmonar, creier, splină, etc. şi în fine, intracelulari (plasmodiile, ) care
parazitează diferite tipuri de celule: hematii, macrofage, etc.
Căi de transmitere:
- direct de la o persoană la alta sau prin intermediul variaţiilor factori de mediu, care au simplul rol
de a le vehicula;
- indirect prin sol, apă, prin carnea unor animale consumată de om;
- circulaţia paraziţilor în natură nu se limitaeză însă numai la om şi animale domestice, mai există şi
circuite biologice ale paraziţilor cu mai multe gazde definitive şi cu gazde intermediare reprezentate de
animale sălbatice.

Protozoologie
Încrengatura protozoarelor cuprinde ființe al căror corp este format dintr-o singură celulă, iar
protozoologia studiază morfologia și biologia acestor organisme unicelulare.
În cadrul parazitologiei medicale, protozoologia studiază numai protozoarele parazite ale
organismului uman, peocupându-se în mod deosebit de îmbolnavirile pe care acestea le produc,
mijloacele de diagnosticare, prevenire și combatere a lor.
Protozoarele sunt ființe al căror organism este constituit dintr-o singură celulă, având toate funcțiile
necesare existenței și perpetuării speciei. Această celulă, care reprezintă protozoarul, este formată din
protoplasmă, nucleu, membrană și, uneori, atunci când mișcarea sa nu este amoeboidă organite speciale
pentru locomoție- flageli sau cili.
Cele mai multe dintre protozoare trăiesc liber, în special în apa colectată din mediul înconjurator. În
condiții de umiditate și temperatură convenabile, când toate funcțiile acestui organism unicelular se
desfasoară normal, protozoarul îmbracă așa-numita formă vegetativă, care îndeplinește funcțiile
principale vitale: asimilarea, dezasimilarea, înmulțirea. Când din diferite cauze exterioare aceasta formă
vegetativă ajunge în condiții de viață nefavorabile (uscăciune, temperatură scazută), forma vegetativă își
protejează corpul cu o membrană mai rezistentă, se transformă în forma chistică. În interior, își adună
rezerve nutritive și duc o viață latentă până în momentul în care se întalnesc din nou condiții prielnice
de viață. Atunci își reiau forma de viață vegetativă.
Din protozoarele libere, în decursul timpului, unele s-au adaptat parțial sau total la una sau mai
multe gazde animale, devenind protozoare parazite. Acestea se răspândesc de la o gazdă la alta, uneori
direct prin forme vegetative eliminate de gazda bolnavă odată cu secrețiile , sau prin forme chistice care
ajung în mediu, apă, sol, legume. Din secrețiile omului bolnav sau din apa infestată cu forme chistice se
poate îmbolnăvi omul sănătos.
Alte protozoare, care se răspândesc indirect, au nevoie de o gazdă intermediară pentru a trece din
organismul-gazdă infectat într-un alt organism sănătos. Acestea nu se mai închistează, însă deseori
gazda intermediară reprezintă o etapă obligatorie în ciclul evolutiv al protozoarului.
Protozoarele importante din punct de vedere medical sunt separate în 4 mari clase:
1. Clasa Rhizopoda
2. Clasa Flagellata
3. Clasa Sporozoa
4. Clasa Ciliata

Clasa Rhizopode
Clasa rhizopodelor reunește acele protozoare cu sau fără membrană celulară, care emit
pseudopode cu ajutorul cărora se deplasează și înglobează particulele alimentare. Rhizopodele parazite
ale organismului uman fac parte din ordinul amibelor și pot îmbrăca atât forma vegetativă, cât si forma
chistică.
AMIBELE care parazitează organismul uman fac parte din 4 genuri, cele mai importante în
parazitologia medicală fiind amibele din genul Entamoeba, cu specia Entamoeba histolytica, care
produce dizenteria amibiană.
Amiba este un organism microscopic cu corpul format dintr-o singură celulă. Forma corpului este
modificată mereu prin producerea de pseudopode (false picioare), reprezentate de prelungiri temporare
ale protoplasmei cu ajutorul cărora animalul se mișca și se hrănește.
Hrănirea unei amibe se face tot prin pseudopode: un pseudopod venind în contact cu o particulă
alimentară o înconjoară din toate părțile și se încheie în spatele ei, incluzând-o în masa protoplasmei. Se
constitue astfel o ,,vacuolă digestivă” în care se digeră
particula de hrană înglobată , asimilând în citoplasmă
substanțele nutritive și lăsând în vacuolă resturile nedigerate ,
care vor fi eliminate în exterior.
Respirația se face pe toată suprafața corpului iar apa
necesară vieții este absorbită pe toată suprafața corpului.
Înmulțirea se face prin diviziune directă iar în condiții
nefavorabile (uscăciune) amibele se închisteaza, formandu-și
un inveliș care le izolează de mediul înconjurator. În interiorul
chistului parazitul trăiește o viață latentă în așteptarea
conditților favorabile pentru viața în forma vegetativă. Tot în
interiorul chistului nucleul se divide de două ori, rezultând 4
sau 8 nuclei, iar când chistul va ajunge în tubul digestiv al unei
noi gazde se va rupe și din el vor ieși un număr corespunzător
de mici amibe care vor relua ciclul biologic.

Entamoeba histolytica
Denumirea infecției: Dizenteria amibiană
 Parazitul: Entamoeba histolytica este un parazit al intestinului gros al omului, care produce boala
numita dizenterie amibiana.
Entamoeba histolytica din punct de vedere morfologic se prezintă sub 2 forme: forma vegetativă
şi forma chistică. Forma vegetativă este cea activă, mobilă se hrăneşte şi se înmulţeşte putându-se
prezenta ca:
a. Trofozoit - formă vegetativă complet dezvoltată, care din punct de vedere al comportării sale
poate îmbrăca 2 aspecte:
- un aspect neagresiv, denumit forma "minuta" mică, trăieşte în intestinul gros al indivizilor, nu dă
tulburări clinice (purtători sănătoşi), însă întreţine prin divizarea sa parazitismul colonului; este
nehematofagă şi neagresivă. În mod normal dă naştere la forma chistică, dar se poate transforma şi în
forma histolitică (forma magna).
- un aspect agresiv, patogen denumit forma "magna" sau "histolitica" care are dimensiuni mari,
este vioae, emiţând brusc pseudopode putânduse hrăni activ cu hematii (hematofagă), provocînd
tulburări exprimate clinic prin dizenteria amoebiană. Nu se transformă niciodată în chist.
b. Forma chistică
Chistul se formează întotdeauna în conţinutul intestinal şi nu în mediul extern, reprezentând forma
de propagare a parazitului în natură de la o gazdă umană la alta dar şi forma de rezistenţă a amibei în
mediul extern.
Numai forma minuta se transformă în chist.
Ciclul biologic al parazitului este simplu: purtătorul elimină o dată cu fecalele chisturi care, ajunse
de exemplu în apă, vor putea fi ingerate de om, care se va îmbolnăvi.
Boala este răspandită cu precădere în zonele tropicale, însă în ultimii ani încep să fie semnalate din
ce în ce mai numeroase cazuri și în zone cu climat temperat.
Amibele atacă peretele intestinal pe care îl distrug, pătrund în submucoasă, unde se înmulțesc
masiv, formând o pungă cu puroi în profunzimea peretelui intestinal. Prin activarea amibelor care
distrug mereu țesuturile din peretele abcesului, punga se mărește formând o ulcerație care se întinde
continuu, putând provoca perforații intestinale.
Aspecte clinice
Sindromul dizenteric ce apare în perioada de stare a bolii se întâlneşte frecvent în zona tropicală şi
subtropicală, în zonele temperate ale globului afectând mai mult persoanele debilitate, cu malnutriţie
protein- calorică sau corticodependente.
Sindromul dizenteric se caracterizează prin scaune diareice muco-sanguinolente (5-6 scaune pe zi)
însoțite de dureri la defecație, tenesme, febră. Bolnavul prezintă o stare generală bună chiar dacă apare
deshidratarea, pierderea în greutate şi astenia ramân moderate. Evoluţia poate fi dramatică, fulminantă,
putând avea un deznodământ fatal, în cazul infecţiilor amibiene netratate sau tratate incomplet sau
incorect. De cele mai multe ori însă simptomatologia retrocedează treptat în câteva zile sau săptămâni
până la dispariţie completă, în urma unui tratament precoce şi adecvat aplicat.
Epidemiologie.Omul poate fi considerat drept cel mai important rezervor de parazit, dar în
transmiterea bolii mai pot fi incriminate și unele animale (șobolanul) .
Transmiterea bolii se realizează indirect prin apă sau alimentele poluate, iar calea de pătrundere a
parazitului este digestivă. Incubația variază între 2 săptămâni și 3 luni, amibiaza afectând în mod egal
toate grupele de vârstă.
Amibiaza se manifestă în general endemic, dar se poate manifesta şi epidemic în cazul poluării cu
chisturi de amibe a surselor de apă potabilă.
Diagnosticul de laborator se bazează pe evidențierea formelor vegetative din scaune diareice
proaspete, examinate imediat după emisie și evidențierea formei chistice caracteristică în fecalele
purtătorilor sănătoși prin examen coproparazitologic.
 Tratamentul este necesar de aplicat atât persoanelor bolnave cât şi purtătorilor aparent sănătoşi de
chisturi care întreţin răspândirea parazitului. Preparatele recomandate : metronidazol, tinidazol s.a.
Profilaxia bolii cuprinde măsuri pentru depistarea tuturor purtătorilor, care vor fi izolați și tratați
până la sterilizare. Paralel se iau măsuri pentru dezinfecția permanentă a closetelor, a surselor de apă,
consumarea de apă fiartă în zonele epidemice, spălarea atentă a legumelor și fructelor, igiena personală,
în special a mâinilor.

Clasa Flagellata
Flagelatele sunt animale unicelulare , caracterizate prin prezența unor filamente relativ lungi și
mobile (flageli), atașate celulei care asigură locomoția.
Trichomonas vaginalis este una din cele trei specii parazite ale organismului uman: Trichomonas
elongate/ buccalis, parazit al cavității bucale, Trichomonas intestinalis, parazit al tubului digestiv și
Trichomonas vaginalis, parazit al aparatului urogenital fiind considerat si cel mai patogen dintre ele.
Denumirea infecției:Trichomonaza
Parazitul: Trichomonas vaginalis este un protozoar flagelat,
aerob sau facultativ anaerob, având drept habitat cavitatea vaginală. El
nu posedă forme chistice. Are formă ovalară și lungime de
aproximativ 10µm. Are 5 flageli , un axostil în formă de cârlig de
undiță cu rol de atașare de peretele cavității sau canalului unde s-a
localizat.
Parazitul se localizează în căile urogenitale, ale ambelor sexe (la
femei în cavitatea vaginală, de unde poate invada secundar vezica
urinară şi ureterul iar la bărbaţi se fixează în uretră şi prostată, însă
habitatul pare a nu fi favorabil dezvoltării parazitului, lipsindu-i se pare
anumiti factori nutriţional).
Calea de transmitere. Considerată o boală venerică, trichomonaza vaginală se transmite pe cale
sexuală.
Rolul patogen constă în iritația puternică a mucoaselor (atacă celulele epiteliului vaginal pentru a
utiliza glicogenul ce îl conțin). Leziunile produse sunt superficiale la început, apoi profunde, realizând
ulcerații și zone echimotice mai frecvente în fundul de sac posterior al cavității vaginale, dar care pot
cuprinde uneori întreaga mucoasă vaginală, colul, uterin, vezica urinară. Femeia bolnavă prezintă o
secreție vaginală albă, spumoasă, abundentă, cu prurit și arsuri vaginale, iar în cazul afectării uretrei,
arsuri și tulburări de micțiune. Infecția la bărbat este în cele mai multe cazuri fără manifestări clinice
ceea ce favorizează diseminarea parazitului, numai la 5-20% manifestându-se acut sub forma unei
uretrite acute care ulterior se cronicizează. Secreţa tricomonazică la bărbaţi este redusă la câteva picături
cu aspect lăptos, apărând dimineaţa, înainte ca bolnavul să urineze. Se mai pot semnala arsuri sau dureri
în timpul micţiunii. Complicaţia cea mai frecventă este prostatita.
Epidemiologie.Omul este singurul transmițător al bolii. Transmiterea se realizează direct pe cale
veneriană (contact sexual) și mai rar indirect prin obiecte contaminate. Incubația bolii este scurtă (3-7
zile).
Tratamentul bolii constă în administrarea concomitentă de medicamente, ambilor parteneri. Cea
mai mare eficiență o au metronidazolul sau tinidazolul.
Profilaxie şi combatere . Depistarea şi tratarea corectă a bolnavilor, purtătorilor şi partenerilor
sexuali. Se recomandă utilizarea strict personală a obiectelor de toaletă.

Giardia (Lamblia ) intestinalis.

Denumirea infecției: Giardioza ( Lambliaza )
Parazitul : Giardia (Lamblia ) intestinalis.
 Localizarea obișnuită a parazitului este duodenul și jejunul în al căror lumen parazitul trăiește
în stadiu vegetativ. În zona ileo-cecală, parazitul se închistează și în această formă este eliminat odată cu
fecalele purtătorului la exterior.
Formele chistice, spre deosebire de formele vegetative care se distrug repede în mediul
înconjurător, sunt deosebit de rezistente, rămânând infectante, în medie 60 de zile, iar dacă rămân
constant în umezeală supraviețuiesc mai multe luni. Ele sunt distruse în scurt timp la 600C.
Odată pătruns în tubul digestiv al omului parazitul se multiplică rapid, ajungând la proporții
de 1 milion de paraziți pe cm2 de mucoasă intestinală. Împiedică buna funcționare și procesul obișnuit
de resorbție a substanțelor nutritive. Acești paraziți pătrund și în profunzimea peretelui intestinal,
provocând importante tulburări, asociind infecției cu Lamblia și diverse infecții microbiene. Pe lângă
intestinul subțire, paraziții mai invadează deseori și căile biliare.
Simptomatologie clinică - semne clinice generale: astenie, cefalee, subfebrilitate, anorexie
cu scădere în greutate (3-5 kg), hipotensiune, deficit staturo-ponderal la copii;
- manifestări digestive: halenă fetidă, inapetenţă, eructaţie sulfurică, greţuri şi vărsături matinale,
dureri abdominale, balonare, flatulenţă, perioadele de diaree alternând cu cele de constipaţie.
Simptomatologia descrisă se exacerbează matinal şi după alimentaţie lactată. Diareea este apoasă, urât
mirositoare, lipsită de mucus şi sânge.
Sursa de infecție. Omul este cel mai important transmițător al bolii. Parazitul se elimină prin
materiile fecale, poluează apa, alimentele, legumele, zarzavaturile, solul asigurând transmiterea infecției
în natură. Forma infecțioasă este cea chistică, doza infectantă fiind foarte mică - 10 chisturi pentru a te
infecta. Incubația bolii este de 8-10 zile, iar răspândirea pe tot globul. Frecvența e mai ridicată în
colectivitățile de copii.
Diagnosticul se pune pe baza simptomatologiei clinice și de laborator, prin evidențierea
parazitului. În fecale se evidențiază formele chistice.
Tratamentul lambliazei se face cu preparate cu metronidazol și tinidazol.

Clasa Sporozoare
Caracteristica clasei o reprezintă faptul că cel puțin o parte din viața lor sunt paraziți intracelulari
precum și modul particular de înmulțire care cuprinde generații asexuate( fragmentarea elementului
parazitar în elemente mai mici) și generații sexuate(formarea elementelor parazitare cu sexe separate
prin unirea cărora se formează un ou sau spor de unde și numele de sporozoare). Ciclul
asexuat(schizogonic) reprezintă un element de multiplicare al parazitului iar ciclul sexuat(sporogonic)
dând naștere la sporii cu sporozoizi în interior , va asigura posibilitatea de transmitere a parazitului.
Urmatoarele specii sunt importante in parazitologia medicală:
- Plasmodium vivax
- Plasmodium falciparum
- Plasmodium malariae
- Plasmodium ovale
Plasmodium, cu toate cele 4 specii, prezintă același dublu mod de înmulțire: una ciclică, asexuată în
organismul uman, și o înmulțire sexuată, la țânțarii din genul Anopheles.
Parazitul malariei introdus de țânțarul anofel prin înțepătura infectantă în sângele omului se retrage
în celulele ficatului. Acolo parazitul crește, își multiplică nucleii din care se vor forma elemente noi ce
vor invada globulele roșii de la o gazdă la alta , de regulă prin intermediul unui vector.
Plasmodium malariae
Denumirea infecției:MALARIA
Este o boală infecțioasă cu caracter epidemic, determinată de pătrunderea în organismul uman, prin
înțepătura infectantă a țânțarului Anopheles, a unui protozoar din genul Plasmodium.
Boala este caracterizată clinic prin accese febrile intermitente, splenomegalie si anemie secundară.
 Malaria este o boală epidemică răspândită pe o mare suprafață a globului, fiind endemic mai ales în
zonele tropicale și subtropicale. Statisticile OMS arată că în India și Africa se mai înregistrează încă
anual cele mai multe cazuri de paludism, cu o mortalitate ridicată.
Ciclul de viață este complex , o parte din viață ( ciclul asexuat ) desfășurându-se în organismul
uman , cealaltă parte ( ciclul sexuat ) în organismul țânțarului Anopheles.
1. Ciclul asexuat, cu desfășurare în organismul uman. În momentul înțepării , țânțarul
vector( Anopheles) introduce odată cu saliva și sporozoizii( indivizi fusiformi , ascuțiți la capete,
nediferențiați sexual). La început există o fază extraeritrocitară, în care sporozoizii sunt cantonați în
țesutul hepatic.În faza următoare ( endo) eritrocitară: din ficat ies indivizi care invadează eritrocitele. În
această fază, parazitul denumit schizont parcurge evoluția schizogonică, prezentând următoarele aspecte
morfologice succesive: stadiul de ,, inel cu pecete” , stadiul de ,, inel deformat”, stadiul de amibă,
stadiul de prerozetă, stadiul de rozetă.În stadiul de rozetă (care încheie evoluția schizogonică a
parazitului), se formează mici indivizi uninucleați numiți merozoizi. Aceștia sunt eliberați în sângele
gazdei umane. Unii dintre ei vor parazita hematiile , reluând ciclul schizogonic, alții se vor diferenția în
gametociști masculi și gametociști femeli. Deci ciclul evolutiv sexuat al plasmodiilor începe de fapt
chiar în organismul persoanei parazitate dar se va definitiva în organismul țânțarului care se va hrăni cu
sângele acestuia.
2. Ciclul sexuat .Țânțarul vector-Anopheles- înțepând un om bolnav de malarie , suge odată cu
o cantitate infimă de sânge și gametociștii masculi și femeli din sângele parazitat. În stomacul
țânțarului , din gametociști masculi se produc microgameți lungi și subțiri. Gametocitul femel și
microgameții se unesc formând ookinetul. Acesta se localizează în peretele stomacului țânțarului și se
transformă în oochist. În interiorul oocistului se formează numeroși sporozoizi ( formațiuni fusiforme,
ascuțite la capete).Sporozoizii pătrund în hemolimfa țânțarului, ajungând în final în glandele salivare ale
insectei. În momentul înțepării unei persoane, sporozoizii pătrund în țesuturile viitoarei gazde și ciclul
asexuat se reia de la început.
Aspecte clinice
Paludismul indiferent de specia de plasmodii care îl produce, are ca simptom comun accesul febril
paludic(accese febrile, frisoane, transpiraţii), care se repetă cu o periodicitate matematică, având o
durată de câteva ore. Acest acces este produs de ruperea rozetelor din hematii și împrăștierea
merozoizilor în sânge. Periodicitate este următoarea:-pentru Plasmodium vivax și P. ovale acces febril la
fiecare 48 ore iar pentru P. malarie la 72 de ore.
Alt simptom constant este paloarea intensă cutaneo-mucoasă semnul major al anemiei confirmate
prin hemogramă.
Splenomegalia face parte din semnele majore ale malariei, fiind uneori însoțită de hepatomegalie.
Uneori apar fenomene hemoragice cutaneo-mucoase .
 Durata totală a unei infecții paludice este limitată în timp, dar variabilă în raport cu speciile. Astfel
durata medie a infecției pentru P. falciparum este de 12 luni, pentru P. vivax 2 ani și pentru P. malariae
3-5 pana la 20-30 de ani.
Sursa de infecție. Omul este rezervorul de parazit, dar transmiterea bolii nu se realizează decât prin
intermediul femelei anofelului vector.
Căi şi mecanisme de transmitere: prin înţepătura femelei de ţânţar anofel infectată cu gametociţi;
postransfuzională, congenitală, accidentală în condiţii de laborator sau malaria de “import” adusă din
zone endemice. Receptivitatea este generală.
Perioada de incubatie a bolii e între 11-21 zile, iar răspândirea e mai mare în zonele tropicale și
subtropicale. În zonele cu climă temperată se înregistrează mai frecvent cazuri de malarie “de import”
din zonele endemice.
Diagnosticul bolii se face pe baza simptomatologiei clinice completată cu examenul sângelui.
Tratamentul malariei se face în prezent cu medicamente ca pirimetamina, hidroxiclorochina etc.
Se mai folosește si tratamentul profilactic aplicat persoanelor sănătoase care se deplasează în zone
endemice de malarie.
Profilaxie
În țara noastră, malaria a fost complet lichidată din anul 1963. Pentru a preîntâmpina reintroducerea
bolii prin bolnavii care vin din țările endemice, se iau în prezent măsuri de control și depistare activă a
tuturor bolnavilor suspecți, malaria fiind introdusă între bolile cu declarare obligatorie. Prevenirea
înţepăturilor se practică prin folosirea unor insecticide rapide (piretrine), substanţe insectifuge
(dimetilftalat) şi îmbrăcăminte adecvată de protecţie.
La nivel populațional se practică chimioprofilaxia copiilor între 0-5 ani şi a femeilor gravide în
zone endemice de malarie şi distrugerea ţânţarilor anofeli prin pulverizări în locuinţe a insecticidelor de
contact sau în stadiul larvar prin metode fizice chimice şi biologice.
 Toxoplasma gondii
Denumirea bolii: toxoplasmoză
Parazitul: Toxoplasma gondii este un protozoar din clasa sporozoarelor, unicelular al cărui gazdă
definitivă este pisica, dar poate fi prezent la om şi la unele animale homeoterme (mamifere, păsări)
considerate gazde intermediare.
Toxoplasma gondi se prezintă sub 3 forme şi anume: forma vegetativă (trofozoit), chistul tisular
rezultat al ciclului asexuat al parazitului ce conţine bradizoiţi; aceste două forme se întâlnesc în cursul
evoulţiei în organismul uman şi oochistul, ce provine din ciclul sexuat ce se desfăşoară în organismul
gazdelor definitive: felinele.
Chisturile sunt considerate forma de rezistenţă şi diseminare a parazitului, rezistând la aciditatea
sucului gastric, şi la temperaturi de până la 45 grade C, ceea ce face posibilă contaminarea umană prin
ingestie de carne contaminată.
Oochistul este considerat tot o formă de rezistenţă şi de contaminare. Rămâne infectant pe solul
umed aproximativ 1 an; este rezistent la aciditatea gastrică, find responsabil de contaminarea
ierbivorelor şi a omului prin ingestia de fructe şi de crudităţi parazitate
Toxoplasmoza-produsă de Toxoplasma gondii
Pătrunderea toxoplasmelor în ganglion și în diferite țesuturi ale organismului gazdă uman
produce reacții inflamatorii în aproape toate organele, dar localizarea de predilecție a parazitului este în
encefal, unde leziunile sunt mai frecvente în cortex, retină.

Din punct de vedere clinic deosebim 2 forme de toxoplasmoză:

- Toxoplasmoza dobandită este de cele mai multe ori benignă, find depistată întâmplător,cu ocazia
unor analize serologice pentru alte cauze de boală. Forma manifestă clinic se caracterizează prin triada
simptomatică: febră (38gr.C), astenie moderată, adenopatii cu localizare cervicală, suboccipitală,
supraclaviculară, axilară şi inghinală. Formele grave apar la imunodeficienţi, manifestându-se clinic prin stare
generală alterată, febră ridicată, artralgii, erupţii cutanate, semne pulmonare, miocardice, hepatice şi cerebrale.
Afecţiunea netratată , evoluează infaust spre deces.
 - Toxoplasmoza congenitală, constituie forma esențială de boală, în care infecția este transmisă de la
mamă la făt prin trecerea paraziților transplacentar.
Aspecte clinice. Contaminarea se face de la mamă, care are manifestări minime de boală.
Dacă acestă trecere prin placentă are loc la începutul sarcinii, fătul poate prezenta macrocefalie cu
hidrocefalie, semne neurologice variate: convulsii generalizate, tulburări de tonus muscular, hipertonie
sau hipotonie, modificări de reflexe (exagerate sau absente), tulburări vegetative (deglutiţie dificilă,
aritmie respiratorie, dezechilibru termic), calcificări extracerebrale, semne oculare: microftalmie,
strabism, corioretinită maculară papilară. Unele manifestări pot conduce la decesul nou-născutului,
altele lasă sechele și dizabilități pentru tot restul vieții.
Contaminarea fătului în următoarele luni de viață intrauterină provoacă la nou născut simptome
precum: icter neonatal cu hepatosplenomegalie, sau leziuni digestive acute tip esofagită sau clită
hemoragică care evoluează fatal.
Formele inaparente la naştere, cu serologie pozitivă ce reprezintă 80% din cazurile de toxoplasmoză
congenitală necesită depistare activă şi tratament precoce.
Toxoplasmoza congenitală poate determina avort sau prematuritate.
Toxoplasmoza este o zoonoză (se transmite de la animal la om ) în care pisica este principalul
transmițător.
Calea de transmitere. Există trei posibilităţi de contaminare umană, şi anume: ingestia de oochişti
maturi prin consum de crudităţi poluate cu excrementele felinelor parazitate, ingestia de chisturi, prin
consum de carne parazitată, insuficient prelucrată termic, trecerea trofozoiţilor de la mamă la făt, dacă
mama se infectează în cursul sarcinii, determinând toxoplasmoza congenitală.
Diagnosticul se pune în urma evidențierii parazitului din ganglion, LCR( lichid cefalorahidian).
-examenele serologice evidențiază creșterea titrului de anticorpi anti-toxoplasma de tip IgM în
infecții actuale și IgG în infecțiile mai vechi.
-reacția de fixare a complementului ,reacția de imunofluorescență indirectă
La examenul radiologic al craniului , în toxoplasmoza congenitală se constată calcifieri
endocraniene
Tratamentul
Majoritatea pacienţilor imunocompetenţi cu toxoplasmoză ganglionară nu nucesită tratament
specific, cu excepţia cazurilor cu simptome severe şi persistente. Indicaţia de instituire a tratamentului
este şi existenţa unei lezări a organelor vitale sau dobândirea toxoplamozei de persoane
imunodeprimate. În cazul femeii gravide, infectate în cursul sarcinii, ea trebuie tratată, iar riscul
infecţiei congenitale pentru copil scade apreciabil, fără însă a fi eliminat complet.Se recomandă ca
medicaţie un produs anti-paludic, pirimetamina si sulfamide sau antibiotic ( rovamicina).
Profilaxia priveşte femeia gravidă cu serologie negativă şi indivizii imunodeficenţi. În afara
supravegherii serologice pe parcursul sarcinii, se recomandă evitarea contactului cu felinele, consumul
de carne bine prelucrată termic prin fierbere sau frigere, igiena alimentară a crudităţilor prin spălare
intensivă înainte de consum.

CLASA CILIATE(infuzori)
Ciliatele sunt organisme unicelulare care au suprafața acoperită cu numeroase filamente
protoplasmatice fine și mobile ( cilii) care le asigură locomoția. Chisturile se formează la acești paraziți
în momentul în care formele vegetative ajung în condiții nefavorabile.
În parazitologia medicală, o singură specie prezintă importanță deosebită: Balantidium coli, care
produce dizenteria balantidiana

BALANTIDIUM COLI
Denumirea bolii: balantidioză
 Parazitul: Balantidium coli, este un protozoar ciliat, cu corpul în formă de bob de fasole lung de 60-
200µ. Pe fața ventrală , începând de la polul anterior și până aproape de mijlocul corpului, prezintă o
depresiune, puțin oblică care reprezintă regiune bucală, numită ,,peristom”. În fundul acestui șanț la
capătul anterior se găsește orificiul bucal propriu zis numit ,, citostom” înconjurat de numeroși cili iar la
polul posterior, mai rotunjit se află un mic orificiu: porul anal(citoproctul), cu funcţie excretoare.
Citoplasama conţine 2 vacuole contractile situate spre extremităţi, şi vacuole digestive, pline cu
granule de amidon şi hematii precum si doi nuclei.
Reproducerea acestui parazit se face prin diviziune directă, iar pentru a se regenera după mai multe
diviziuni, în viața parazitului intervine și înmulțirea prin conjugare.
Formele chistice mari (50-80µ) au o forma de pară, sunt deosebit de rezistente la condițiile
nefavorabile și reprezintă forma infecţioasă .
Patogenie. Balantidium coli trăiește, de regulă, în intestinul gros, al porcului, șobolanului ca și al
omului. În unele imprejurări, utilizând cilii şi capacitatea de a produce enzime histolitice invadează
peretele intestinal și produce ulcerații și chiar perforații intestinale.
Tulburările clinice în formele simptomatice de boală sunt asemănătoare cu ale unei colite, în
sensul că, în scurt timp după infecție apare o diaree cu caracter progresiv, care în 5-6 săptămâni ajunge
la 8-9 scaune pe zi. Scaunele sunt apoase, bogate în mucus, sânge, puroi, alimente nedigerate. Starea
generala a bolnavului este alterată, el este astenic, prezintă greţuri, vărsături, senzaţia de sete. In cazul
suprainfecţiilor bacteriene apare febra. Complicațiile bolii constau in perforații intestinale, reacții
peritoneale sau chiar abcese hepatice.
Epidemiologie. Transmisiunea bolii se face direct de la porc la om. Boala este mai frecvent
întâlnită la ingrijitorii din crescatoriile de porcine, ca și la muncitorii care prelucreaza intestine de porc.
Transmiterea bolii se face:
- direct, prin intermediul mâinilor nespălate, pe care au ajuns formele chistice;
- indirect, prin alimentele contaminate cu forme chistice
Calea de pătrundere este digestivă, iar localizarea - în intestinul gros.
Diagnosticul bolii se face prin examen coproparazitologic, care evidențiază formele chistice ale
parazitului sau formele vegetative.
Tratamentul bolii este dificil și nu dispunem încă de un medicament specific. Sunt utilizate in
prezent: derivatele arsenicale Difetarson (Bemarsal), iar dintre antibiotice Tetraciclina,
Oxitetraciclina, Paramomicina precum și Metronidazol.
Profilaxia bolii cuprinde depistarea purtătorilor umani si lichidarea rezervoarelor de parazit la
animale, completată cu evitarea poluării solului cu dejecte, evitarea contactului cu animale infectate,
măsuri de igiena personală, igienă alimentară și combaterea muștelor, care pot transporta formele
chistice.