MICOLOGIE

Micologia medicală este ştiinţa care se ocupă cu studiul fungilor şi a

relaţiei lor cu gazda umană. Fungii reprezintă un grup divers de
microorganisme eucariote. Sunt foarte răspândiţi în natură şi trăiesc în
zonele cu materie organică moartă.
Au fost descrise peste 100.000 de specii, mai puţin de 100 dintre acestea
fiind implicate în etiologia infecţiilor umane numite micoze.
Terapia modernă a afecţiunilor neoplazice cu doze crescute de
chimioterapice, transplanturile de organe solide şi infecţiile imunosupresive
au permis emergenţa speciilor de fungi oportunist - patogeni, cauză comună
a infecţiilor invazive la gazda imunocompromisă.

Caractere generale ale fungilor

Fungii constituie un grup divers de microorganisme, diferenţiate de alte
forme de viaţă printr-o serie de caractere distincte ( organizare, nutriție,
înmulțire) ce au determinat includerea lor într-un grup special de organisme-
regnul Fungi.
Structura fungilor
Structura fungilor poate fi unicelulară, cum este cazul levurilor, sau
multicelulară, observată la celulele care se alungesc pentru a forma
filamente sau hife. Filamentele constituie o structură denumită miceliu.
Celulele fungice sunt de tip eucariot, care posedă un nucleu cu
membrană nucleară şi un perete celular constituit din polizaharide,
polipeptide şi chitină.
Ciupercile sunt organisme talofite care pot prezenta două aspecte: forma
de levură (forma unicelulară) și forma filamentoasă. Levurile sunt
microorganisme unicelulare care au formă sferică sau ovală.
Diametrul levurilor este 3-16 µm, fiind diferit și în funcție de specie.
Forma filamentoasă a ciupercilor este caracterizată de formarea hifelor,
care pot fi neseptate (la ciupercile inferioare) sau septate (la ciupercile
superioare). Hifele neseptate sunt plurinucleare, iar hifele septate sunt
caracterizate de apariția unor septe transversale care delimitează nucleele.
Lungimea filamentelor poate ajunge la câțiva milimetri, în timp ce grosimea
lor este de 3-8 µm. Filamentele alcătuiesc un miceliu, putând fi neramificate
sau ramificate dichotomic. Miceliul este alcătuit dintr-o parte vegetativă(tal)
care asigură nutriția, precum și dintr-o parte reproductivă care formează
organele sporifere. Anumiți fungi prezintă ambele forme de creştere şi prin
urmare pot exista fie sub formă de levuri, fie sub formă de filamente, în
funcţie de temperatură. Stadiul de levură se formează în ţesutul gazdă şi în
cultura dezvoltată la 37 oC, iar stadiul de mucegai este observat în culturile
dezvoltate la temperaturi cuprinse între 25-28 oC. Aceşti fungi se numesc
dimorfi.
Nutritia
Ciupercile, fiind lipsite de clorofila, nu pot descompune dioxidul de
carbon pentru a extrage carbonul necesar sintetizării substanțelor nutritive.
Din acest motiv, ele ori sunt legate de un substrat organic în descompunere
pe care se dezvolta (saprofite), ori trăiesc pe substanțe vii pe seama cărora se
hrănesc (parazite).
Deseori, ele produc fermenți ce pătrund în mediul în care se dezvoltă,
transformând substanțele din mediu în elemente nutritive pe care le vor
absorbi în protoplasma lor. Întrucât ciupercile sunt lipsite de clorofilă, ele nu
au nevoie de lumină pentru a se dezvolta. Acest fapt le ușurează viața
parazitară, deoarece le permite sa trăiască și în profunzimea țesutului gazdei.
Astfel fungii au o nutriţie heterotrofă şi trăiesc ca saprofiţi, paraziţi sau
comensali, pentru o mare varietate de substraturi organice.
Toxinele
Ciupercile parazite produc substanțe care sunt, în general, toxice pentru
organismul pe seama căruia se dezvoltă. Unele substanțe toxice, numite
toxine, difuzeaza din corpul gazdei în timpul vieții parazitului (exotoxine),
în timp ce altele rămân localizate în protoplasma, ciupercii și sunt puse în
libertate numai după distrugerea ei (endotoxine).
Dintre aceste substanțe sunt și unele care pot fi folositoare omului.
Astfel, unele ciuperci nepatogene produc în mediul in care se dezvolta
substante care opresc dezvoltarea unor bacterii patogene. Aceste substanțe
sunt antibiotice, un exemplul clasic este reprezentat de ciupercile din genul
Penicillium din care se extrage penicilina.
Unele ciuperci produc micotoxine, dintre care cele mai cunoscute sunt
aflatoxinele produse de specia Aspergillus. Aceste toxine sunt ingerate cu
alimentele pe care au crescut ciupercile. Aflatoxina B1 poate contribui la
apariția carcinomului hepatic primar, o boală observată frecvent în Africa și
Asia de Sud-Est.

Înmulțirea
Reproducerea și răspândirea la ciuperci se pot face, în general, după două
mari tipuri:
- înmulțirea sexuată reprezintă tipul de înmulțire în care doua elemente
sexuate se vor contopi dând naștere la ou (zigot) sau ascospor;
- înmulțirea asexuată este realizată atunci când sporul se va forma pe un
filament micelian direct, fără un proces prealabil de conjugare.
Reproducerea levurilor se face prin înmugurire, fiind un mod de
reproducere vegetativă caracteristică acestora. Prin dispunerea înlănțuită a
celulelor acestor levuri, se formează pseudofilamente

Clasificare
Fungii se clasifică în funcţie de reproducere (sexuată şi asexuată). Cei la
care înmulţirea sexuată nu a fost demonstrată încă, se numesc fungi
imperfecţi. Majoritatea fungilor patogeni pentru om sunt fungi imperfecţi.
În reproducerea asexuată, sporii asexuaţi se formează fie în organe
specializate (conidiile şi sporangiosporii), fie direct în celule hifale sau
levurice (blastosporii, chlamidosporii şi artrosporii).
Se cunosc următoarele grupe de fungi implicaţi în producerea micozelor:
-Levuri - celule rotunde sau ovalare care se multiplică prin înmugurire
(Cryptococcus neoformans).
-Fungi filamentoşi - cresc ca filamente (hife) şi produc o reţea împletită
denumită miceliu. Produc spori asexuaţi (conidii) care pot fi izolaţi sau
multicelulari. Conidiile sunt
produse în lanţuri lungi sau în hife (conidiofori): Aspergillus, Trichophyton
şi Zygomycete.
-Fungi dimorfi- au două forme de creştere: filamentoasă la 22ºC (faza
saprofită) şi semănătoare levurilor la 37ºC (faza parazitară): Candida
albicans ,Blastomyces, Coccidioides, Histoplasma capsulatum.

Patogenia infecțiilor
Odata patrunse în organismul unei gazde, ciupercile își manifestă
acțiunea lor vătămatoare în felurite modalități.
 În raport cu localizarea în corpul omenesc, bolile pe care le produc
ciupercile - micozele - pot fi :micoze superficiale, subcutanate şi
sistemice;
 penetrarea fungilor se poate face:
- direct prin traversarea tegumentului;
- prin inoculare prin intermediul unei plăgi;
- prin diseminarea infecţiei
Micozele superficiale afecteaza cu precădere straturile superficiale ale
pielii și fanerelor si reprezinta un grup de boli cu larga raspandire, ocupând
primul loc în micologie. Faptul că ele se localizeaza aproape în exclusivitate
la nivelul pielii sau al fanerelor (peri și unghii) a făcut saă li se atribuie și
denumirea de dermatomicoze.
Micozele profunde sunt acelea care afectează țesutul celular subcutanat,
mușchii, oasele chiar viscerele( micoze sistemice), dar care din punct de
vedere al răspândirii sunt cu mult mai puțin frecvent întalnite în raport cu
primele. Tot în grupa micozelor profunde intră și candidozele — boli
provocate de ciuperci din grupul Candida.
Un alt tip de micoză este cea alergică la antigenele fungice specifice.
Aceasta apare în general în urma inhalării sporilor. Se estimează că între 4-
15% dintre afecţiunile respiratorii alergice (astmul) sunt provocate de fungi.
Patogenia infecţiilor depinde de prezenţa sporilor contagioşi în mediu
(artroconidiile la dermatofiţi pot supravieţui mai mulţi ani în scuamele de la
nivelul pielii), precum și de
alterarea barierelor naturale de protecție de la suprafaţa pielii.

Diagnostic
Identificarea agentului patogen în cazul micozelor se realizează prin:
 Microscopie.
Preparare nativă: încălzirea pentru scurt timp a materialul sub lamelă cu
cu soluție 10% KOH.
Preparare colorată: colorare cu albastru de metilen, lactofenol ;
 Cultură. Acest lucru este posibil pe medii universale și selective.
Principalele caracteristici de identificare sunt macroscopice (aspectul,
culoarea, forma, consistența coloniilor obținute pe mediul de izolare,
precum și viteza de creștere) și microscopice permite evidențierea organelor
de fructificare, uneori chiar determinarea speciei, în cazul dermatofiților sau
al genului Aspergillus ).
 Testele biochimice sunt utilizate în principal pentru identificarea
drojdiilor și în general nu sunt la fel de importante în micologie precum sunt
în bacteriologie.
  Serologie. Prin identificarea anticorpilor la antigeni fungici speciali
în serul pacientului. Acest diagnostic este utilizat în micozele profunde care
sunt din ce în ce mai frecvente datorită utilizării antibioticelor, a
cortizonului, a imunosupresivelor, sau ca urmare a utilizării aparaturii de
explorare, a unor intervenții chirurgicale sau a aplicării de catetere.
Intervențiile chirurgicale sau aplicarea de catetere reprezintă porți de intrare
pentru ciupercile oportuniste
 Detectarea antigenului. Prin găsirea de antigene specifice în
materialul de diagnostic prin mijloace directe folosind anticorpi cunoscuți,
posibil în unele infecții fungice (de exemplu, criptococoza).
 Test cutanat. Teste cutanate (alergie) cu antigene fungice specifice
poate fi util în diagnosticarea unui număr de infecții fungice.
 Detectarea acidului nucleic. Combinate cu amplificarea, astfel de
teste sunt utile pentru detectarea rapidă a bolilor micotice la pacienții
imunocompromiși.
Tratament
Medicamentele antifungice sunt medicamente (sau le putem numi
substanțe) care au capacitatea de a distruge (omorî) ciupercile patogene
pentru om. Medicamentele antifungice traversează peretele celular al
fungilor , acesta fiind un perete gros, de natură chitinoasă. Din această
categorie fac parte :antibiotice -Poliene (Amfotericina B, Nistatina),
Griseofulvina sau agenți chimici: Antimetabolice (5-fluorocytosina) și
Derivați imidazolici (Miconazol, Ketoconazol, Itraconazol).
DERMATOFIȚII
Acest grup de ciuperci sunt caracterizate prin afinitatea pe care o
manifestă pentru cheratină. Dermatofiții sunt ciuperci filamentoase care
determină leziuni la nivelul pielii și fanerelor. Leziunile produse de
dermatofiți poartă numele de dermatomitoze. Pentru acest gen de leziuni,
respectiv ciupercile care sunt grupate ca dermatofiți, aparțin la trei genuri:
Epidermophyton, Microsporum și Trichophyton.

GENURILE EPIDERMOPHYTON, MICROSPORUM ȘI

TRICHOPHYTON
Ținându-se cont de habitatul normal al dermatofiților (originea acestora),
aceștia sunt împărțiți în antropofili (Microsporum audouini, Trichophyton
rubrum, Trychophyton violaceum, Trychophyton schoenleinii,
Epidermophyton floccosum), zoofili (Microsporum canis, Trichophyton
mentagrophytes) și telurici (Microsporum gypseus). T. rubrum este
dermatofitul cel mai frecvent, M. canis se găsește în mod normal la câine și
pisică, iar T. mentagrophytes la cal, câine și bou.
Micozele produse de dermatofiți poartă denumirea de dermatomicoze sau
tinea. Dermatofiții produc leziuni ale:
- pielii glabre, epidermofiția sau tinea corporis;
- unghiilor, onicomicoze sau tinea unguium, excepție Epidermophyton
floccosum;
- zonelor piloase (părul capului și al bărbiei), pilomicoze sau tinea
capitis, excepție Epidermophyton floccosum.
Dermatofiții pătrund sub formă de spori sau fragmente de micelii,
pătrunderea făcându-se prin epiderm. Multiplicarea acestor ciuperci se face
în stratul cornos, progresarea lor se face excentric, determinând leziuni
rotunde, eritemato-scuamoase. Datorită formei rotunde a leziunilor produse
de aceste ciuperci a fost pus numele de tinea acestora. Termenul tinea
însemnând gaură de vierme. Dermatofiții atacă în mod secundar părul,
invazia făcându-se plecând de la ostium folicular cu propagare descendentă
până la nivelul bulbului. Modul de multiplicare la păr variază în funcție de
fiecare specie. Pătrunderea dermatofiților la nivelul unghiilor se face
începând cu marginea liberă și progresând spre matrice.
EPIDERMOFIȚIA
Se caracterizează prin leziuni apărute la nivelul pielii glabre, produse de
ciupercile din cele trei genuri enumerate anterior.
Epidermofiția grupează leziuni ale pliurilor (care sunt împărțite în leziuni
ale pliurilor mici și leziuni ale plirilor mari) și leziuni în afara pliurilor
(Tinea corporis).
Leziunile pliurilor mari se manifestă la nivel inghinal, axilar, interfesier,
submamar. Aceste leziuni sunt eritemato-scuamoase, uni- sau bilaterale,
apărând doar pe una din părțile pliului sau pe ambele părți ale acestuia.
Leziunile au o evoluție excentrică de-o parte și de alta a pliului, fiind
pruriginoase, mai ales noaptea. Speciile răspunzătoare de acest tip de
intertrigo sunt T.rubrum și T. interdigitale.
Leziunile pliurilor mici este interdigital, palmar și plantar, fiind
caracterizate de apariția unor leziuni inflamatorii pruriginoase descuamante
și macerante cu fisurarea fundului pliului. Acest tip de leziune se datorează
speciilor T. rubrum, T. interdigitale, T. mentagrophytes, E. Floccosum. La
picior leziunea a căpătat denumirea de “picior de atlet” deoarece este
întâlnită deseori la atleți unde, din cauza transpirației, se dezvoltă mai ușor.
Leziunile în afara pliurilor (numite Tinea corporis) prezintă două forme
(uscată și inflamatorie). Forma uscată are cea mai mare pondere în acest tip
de leziune (73%) și se prezintă sub formă de placard eritemato-scuamos care
este bine delimitat și care are extensie rapidă excentrică, cu vindecare în
centru unde devine palid. Acest tip de leziuni pot fi unice sau pot fi multiple,
acestea pot conflua și forma placarde cu aspect policiclic. Acest tip de
micoză benignă este determinată de către toate cele trei genuri de
dermatofiți. Forma inflamatorie sau veziculoasă poartă denumirea de herpes
circinat, fiind caracterizată de prezența unor pustule sau vezicule situate la
periferia placardului.
Leziunile zonelor piloase
Sunt numite pilomicoze sau tinea capitis. Aceste leziuni sunt reprezentate
de microsporie, tricofiția și favusul.
Tinea are ca etiologie Microsporum și Trichophyton. La acest tip de
leziune, firul de păr are două caracteristici: este rupt la câțiva milimetri de
pielea capului, iar bulbul nu este afectat, constituind o alopecie vindecabilă.
Zona afectată are un aspect de perie datorită retezării firelor de păr la câțiva
milimetri deasupra capului.
MICROSPORIA se datorează ciupercilor din speciile Microsporum canis
și M. audouinii. Se manifestă prin apariția la nivelul pielii capului a una sau
mai multe plăci mari, al căror diametru este de 4-7 cm. Plăcile apărute sunt
rotunde și eritemato-scuamoase. La nivelul acestor plăci, firele de păr sunt
retezate scurt, la 2-3 mm, dar cu tonicitatea păstrată. Datorită tecii de spori
care înconjoară firele de păr retezat scurt, la palpare zonele respective dau
senzația de perie. Prezența sporilor ca o teacă în jurul firelor de păr
determină, în lumină Wood, o fluorescență intensă, de culoare verzuie, ceea
ce facilitează diagnosticul.
Epidemiologie. Transmiterea bolii se face atat direct de la omul sau
animalul bolnav, cât și indirect, prin intermediul obiectelor și al rufelor
contaminate.
Profilaxia bolii se bazează pe aceleași principii de depistare și izolare a
bolnavului, dezinfecția riguroaăa a hainelor, părului, obiectelor de toaletă,
lenjeriei de corp și pat, anchete epidemiologice pentru stabilirea sursei de
infecție între oameni sau animale (pisici în special) și dezinfecția
instrumentarului folosit în frizerii.
TRICOFIȚIA. Este datorată ciupercilor Trichophyton violaceum și T.
sudanense. Acestea se localizează pe pielea capului, în barba adulților , la
nivelul unghiei sau pe restul pielii corpului .
Tricofiția uscată este afecțiunea cea mai frecventă și cea mai
contagioasă. Apare în timpul copilariei, numai până la vârsta de 15-16 ani,
dupa care, de regulă, se vindecă spontan, nepersistand decât în rare cazuri la
adulti. Celelalte forme sunt mai frecvente la adulți și necesită un tratament
medical susținut. Este caracterizată clinic prin plăci eritemato-scuamoase,
mici, rotunde, foarte numeroase și cu diametrul de 5 mm. Aceste plăci sunt
acoperite de părul rupt, foarte scurt, abia vizibil, care este uneori mascat de
scuame. Examenul în lumină Wood nu arată fluorescență. Tricofiția
inflamatorie este localizată la nivelul pielii capului, pielea glabră (kerion),
barbă și mustață (sicozis). Etiologia unor astfel de leziuni se datorează
ciupercilor din grupul dermatofiților zoofili, și anume Trichophyton
mentagrophytes și Trychophyton verrucosum.
Epidemiologie. Sursa de infecție în această boală parazitară este
reprezentată de om, ca și de o serie de animale (câine, pisica, cal, vacă,
șoarece) de la care omul sănătos se infestează prin scuame, fragmente de păr
sau de unghii, ca și prin secretiile leziunilor supurative și indirect, prin
diverse obiecte contaminate (căciuli, șepci, pălării, piepteni, instrumente de
frizerie, lenjerie de corp, de pat etc.).
Profilaxia și combaterea bolii se bazează pe depistarea și tratamentul
imediat al formelor incipiente de boală, controlul copiilor la primirea în
colectivitate, controlul lor
periodic. Rufăria de pat și corp, hainele, pălăriile, căciulițele, obiectele de
toaletă ale bolnavilor vor fi dezinfectate riguros, iar în frizerii se va
introduce dezinfecția corectă a instrumentelor si a părului tuns.
FAVUSUL se întânește atât la copii cât și la adulți fiind o parazitoză
familială și de coabitare datorată ciupercii Trichophyton schoenleinii.
Favusul este caracterizat clinic de trei elemente: godeul favic, părul favic și
alopecia cicatriceală. Godeul favic este un depozit de filamente miceliene
situate la rădăcina părului, având un aspect de “cuib de rândunică”.
Formațiunea miceliană are câțiva mm și culoare galbenă. Părul favic este
cenușiu, relativ lung (6-8 cm), deoarece invazia nu este masivă, și este lipsit
de luciu. Părul nu este rupt, așa cum se întâmplă la tricofiția, însă se elimină,
apărând alopecia definitivă, fiind distrus bulbul pilos. În lumină Wood părul
și godeul favic apar cu fluorescență verde.
 Epidemiologie. Transmiterea bolii se face direct de la omul bolnav la
omul sănătos, mai rar de la unele animale (cal, câine), care pot fi infectate
cu aceeași ciupercă , sau indirect, prin intermediul hainelor și al obiectelor
de toaletă infectate.
Boala se dezvoltă mai mult la copiii subnutriți, care trăiesc în condiții de
igienă deficitară, si mai rar la adulți. În ordinea frecvenței, parazitul se
localizează pe pielea capului, pe pielea glabră si la unghii.
ONICOMICOZELE (Tinea unguicum)
Sunt leziuni care apar la unghiile atât de la picioare cât și de la mâini.
Ciupercile responsabile de aceste leziuni sunt T. rubrum (mai ales la
unghiile de la mâini) și T. interdigitale (mai frecvent la unghiile piciorului).
Clinic, cel mai frecvent aspect este de onicomicoză distală deoarece infecția
începe de la zona liberă a unghiei. Un alt aspect clinic destul de frecvent
întâlnit este leuconichia superficială, caracterizată prin parazitarea tăbliei
externe. Infecția înaintează de la nivelul părții libere a unghiei până o
cuprinde pe toată, aceasta devenind groasă, galbuie și friabilă. Această
leziune nu este însoțită și de afectarea zonelor periunghiale .
Diagnostic micologic
Diagnosticul este necesar a fi stabilit cu precizie înainte de începerea
tratamentului antifungic.
Examenul microscopic al scuamelor cutanate sau a fragmentelor de
unghii pune în evidență prezența fragmentelor miceliene; examenul
microscopic al firului de păr evidențiază tipul de parazitism.
Identificarea
Se face prin examenul macroscopic și microscopic al culturilor, fiecare
specie fomând o colonie cu aspect, consistență și culoare caracteristicp, iar
prin analiza microscopică se identifică organele de fructificație specifice
(macroconidii, microconidii).
Tratament
Tratament dublu: tratament general (cu griseofulvină) și local (sunt
folosite antifungice imidazolice sub formă de loțiuni care sunt aplicate local,
respectiv unguente keratonice folosite pentru a îndepărta crustelor). Durata
tratamentului este de cel puțin 6 săptămâni.
Onicomicoza dermatofitică
Tratamentul general se face cu griseofulvină sau Nizoral (care nu trebuie
asociate niciodată datorită hepatotoxicității).
Tratamentul local constă în tăierea unghiilor și aplicarea de 2 ori/zi a unei
creme antifungice. Durata tratamentului poate fi cuprinsă de la 6 luni la 1
an.
PITIRIASIS VERSICOLOR
Aceasta afecțiune este o epidermomicoză destul de frecvent întalnită în
care infecția se limitează la stratul cornos al pielii. Boala are o evoluție
cronică, deseori recidivantă, și este produsă de un parazit criptogamic numit
Pityrosporum orbiculare. Are o contagiozitate redusă, remarcându-se cazuri
în care soția si soțul nu se infestează unul de la altul. S-ar prăea că există o
predispoziție a terenului (transpirația), care ar favoriza infecția.
Aspectul clinic. Leziunile sunt constituite din pete mai mici sau mai mari
izolate sau confluând în ă de mărimi variabile, de culoare galben-închis până
la brună( hipo- sau hiperpigmentare), cu scuame foarte fine, care se
detașează când suprafața leziunii este zgâriată. Localizarile mai frecvente
sunt pe torace, abdomen, brațe și flancuri. Afecțiunea este nepruriginoasă.
Există mai multe varietăți clinice: forma punctiformăși forma în plăci sau
leziuni intinse.
GENUL CANDIDA
Acest gen conține 90 de specii, dintre care un număr de 20 fiind patogene
pentru om. Între speciile patogene se găsesc Candida albicans, C. tropicalis,
C. parapsilions, C. krusei, C. pseudotropicalis, C. guillermondii, C.
lusitaniae. Cea mai mare patogenitate pentru om o are C. albicans care
reprezintă 70% dintre speciile izolate din acest gen.
Caractere generale
Din punct de vedere morfologic, Candida se prezintă în produsele
patologice sub formă de levură (celule rotunde sau ovale, cu lungimea de 2-
6 µm, înmugurite) sau sub formă de filamente.
Habitatul ciupercilor din genul Candida (ne referim mai ales la C.
albicans) este dat de prezența lor sub formă saprofită, la nivelul mucoasei
digestive și vaginale, unde se găsesc în echilibru numeric cu flora bacteriană
aflată la acest nivel. Echilibrul, amintit mai devreme, poate fi modificat de
diferiți factori favorizanți care sunt responsabili de proliferarea locală a
levurii, aceasta căpătând acaracter patogen și dezvoltându-se sub formă
filamentoasă. Factorii favorizanți pot fi terenul pe care se găsește ciuperca,
precum și factori iatrogeni. Terenul este reprezentat de vârstă (cele două
extreme de vârstă), diferite stări patologice (SIDA, diabetul zaharat, boala
Hodgkin), stările fiziologice particulare (cum este sarcina) sau chiar factori
locali cutanați (umiditatea, macerația și obezitatea). Dintre factorii iatrogeni
pot fi enumerați: terapia cu antibiotice, folosirea pe cale sistemică a
corticoizilor, administrarea de imunosupresoare, respectiv unii factori locali
de tipul utilizării de săpun acid, utilizarea locală a sucului de lămâie, a
antibioticelor sau a corticoizilor locali.
Rol patogen
Ciupercile genului Candida sunt levuri oportuniste care devin patogene
atunci când apar modificări la nivelul mecanismelor de apărare (nespecifice
și specifice) ale gazdei. Aceste levuri produc diferite tipuri de candidoze, în
special, la nivel digestiv și vaginal. Dacă proliferarea locală este puternică,
ciuperca poate ajunge în circulația sanguină, ceea ce va duce la colonizarea
unor materiale de tipul cateter sau valvă, respectiv pot să colonizeze la
nivelul unor viscere (inimă, rinichi). Manifestarea patogenității la Candida
se produce în special la pacienții expuși unei antibioterapii cu spectru larg
pe o perioadă de timp îndelungat, la pacienții tratați cu imunosupresive sau
corticoterapie intensivă, la pacienții cu grefe de măduvă sau de organe, cu
arsuri întinse, cu intervenții chirurgicale cardiace (spitalizați în secții de
reanimare), la indivizii HIV pozitivi, precum și la pacienții care prezintă
factori locali cutanați favorabili.
Candidoze superficiale
Candidozele pielii cuprind candidozele inghinale, axilare, mamare și
interfesiere precum și interdigital, retroauricular. Candidoza se prezintă sub
forma unui eritem pruriginos, subliniat cu un coleret scuamos cu contur
dantelat acoperit de o membrană albicioasă.
 Candidozele unghiilor localizate frecvent în zona liberă a acesteia (zona
proximală), cuprinzând, ulterior, toată unghia care capătă o culoare galben-
brună și va avea suprafața ondulată, striată.
Candidozele mucoaselor cuprind:
- cadidozele digestive -oro-faringiană- leziuni eritematoase ce sunt
acoperite de o membrană albicioasă care poate fi localizată pe limbă, pe
partea internă a obrazului, pe gingii sau palat, putându-se extinde la nivelul
faringelui, esofagului și laringelui.Candidoza prezentă la nivelul buzelor se
manifestă prin descuamări sau la nivelul comisurii bucale prezintă o zonă
uscată albicioasă, dureroasă la deschiderea completă a gurii.
- esofagiană, întânită la pacienții cu SIDA, la acest nivel apar edeme,
ulcerații (observate la tranzitul baritat), precum și pseudomembrane
(observate la esofagoscopie). Simptomele acestei candidoze constau în
disfagie și pirozis.
-perianală, apare perianal cu arsuri și prurit anal
-candidoza genitală (vulvo-vaginita și balanita), la femei poartă
denumirea de vulvo-vaginită, este destul de frecventă, având ca simptome
leucoree albicioasă abundentă, dispareunie, iar la examenul obiectiv
mucoasa vaginală este edematoasă și acoperită cu depozite
albicioase.Balanita este o candidoză la nivelul organelor sexuale bărbătești a
cărei simptome sunt de prurit local, cu eritem presărat cu granulații albe.
Această candidoză relevă, adesea, existența unui diabet zaharat.
Candidoze profunde
Acest tip de candidoze sunt localizate la organe ca rinichi, plămâni, ficat,
inimă sau ochi. De asemenea, manifestarea ca septicemii cu febră
persistentă, cu hemoculturi și uroculturi pozitive, sunt specifice
imunodeficienților (heroinomani).
În cazul localizării profunde a ciupercii, apar și manifestări alergice
(levuride sau candide) sub forma unor erupții cutanate, care pot fi legate de
un focar de Candida situat chiar la distanță în organism (uneori chiar
discret). O altă manifestare alergică legată de o candidoză profundă este
deshidroza. Aceasta se manifestă sub forma unor vezicule localizate pe
mâini, pe fețele laterale ale degetelor. Deshidroza este caracterizată de zone
pruriginoase, recidivante. Alte manifestări ale candidozelor profunde sunt:
apariția de eczeme, urticarie, edem Quike, cefalee, migrenă, astm bronșic
(mai rar), manifestări articulare (artralgii, mai ales la nivelul genunchiului).
Diagnostic
Diagnosticul candidozei mucoase se stabilește prin evidențierea levurilor
înmugurite și, adeseori, a filamentelor (această formă fiind un indiciu a
patogenității ciupercii).
Antofungigrama permite testarea sensibilității tulpinilor izolate la
antifungice.
Diagnosticul imunologic
Acest diagnostic pune în evidență prezența anticorpilor în ser,
demostrându-se dinamica creșterii titrului anticorpilor prin analiza a două
probe recoltate la un anumit interval de timp. În cazul infecțiilor cu Candida,
în prezent, este mai indicată cercetarea antigenelor solubile în ser și urină,
fiind mai simplu de executat decât cercetarea anticorpilor.
Tratament
 Stabilirea tratamentului anticandidozic depinde de localizarea pe care
ciupercile o au. Candidoza cutanată este tratată cu medicamente care au la
bază compuși imidazolici. Acest tip de candidoză cedând și în cazul
tratamentului local. Candidoza digestivă este tratată cu Nistatin, Daktarin,
Fungizone, în timp ce candidozele profunde sau sistemice sunt tratate cu
Fungizone, în perfuzie lentă, asociat cu Ancotil.
GENUL ASPERGILLUS
Acest gen cuprinde mai multe specii patogene pentru om, și anume
Aspergillus fumigatus, A. nidulans, A. flavus, A. niger, A. tereus.
Speciile din genul Aspergillus sunt ubicuitare, fiind abundente în natură,
proliferând pe sol, pe resturi vegetale, producând spori sferici cu diametrul
de 2-5 µm, vehiculați de vânt.
Modul de contaminare constă în pătrunderea sporilor microscopici pe
cale respiratorie, inhalarea lor este cvsicotidiană. La omul normal, mucusul
de la nivel mucoasei nazale, traheale, bronșice, înglobează sporii care
ulterior sunt eliminați din aparatul respirator. Sporii care ajung până la
alveole sunt fagocitați de către macrofage. Mai rar contaminarea directă este
responsabilă de o infecție cutanată (de exemplu otomicoza conductului
auditiv extern).
Aspergillus fumigatus este responsabil de 80-90% din infecțiile umane.
La imunocompetenți determină micoze localizate (aspergilom pulmonar,
otomicoză), în timp ce la imunodeficienți produce aspergiloza difuză,
frecvent mortală
Clinic
Din punct de vedere clinic, manifestarea patogenă a infecției cu
Aspergillus, există aspergiloza aparatului respirator(aspergilomul,
aspergiloza difuză invazivă și septicemică )și aspergiloza extra-
pulmonară(aspergiloza alergică, Aspergiloza conductului auditiv extern,
aspergiloza cutanată, aspergilioza sinusală).
Diagnostic de laborator
Diagnosticul micologic impune măsuri de precauție la recoltare pentru a
se împiedica răspândirea contaminării. Din acest motiv, sputa este recoltată
după clătirea cavității bucale cu un antiseptic, fiind mai indicat să se aplice
aspiratul bronșic.
Examenul direct al secrețiilor traheo-bronșice poate arăta filamente
miceliene ramificate cu diametrul de 2-4 µm și, rar, însă caracteristic, capul
aspergilar.
Diagnosticul serologic
Punerea în evidență a anticorpilor la bolnavi este indispensabilă pentru
diagnosticul de aspergiloză, în special pulmonară. Reacțiile serologice
pozitive trebuie confruntate cu aspectul clinic pentru stabilirea
diagnosticului. Diagnosticul serologic constă în evidențierea anticorpilor
circulanți. Se folosesc antigene solubile și somatice.
Tratament
Tratamentul chirurgical este indicat în aspergilom. Tratamentul medical
se face prin administrarea amfotericinei B în perfuzie lentă.Se mai poate
administra Ancotil per os sau în perfuzii .